Evrei 6

1 De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu,

De aceea. Autorul continuă îndemnul pe care l-a început în cap. 5. Cititorii săi se hrăneau spiritual cu lapte, în loc să de hrănească cu hrană mai tare. Ei erau încă prunci şi se mulţumeau să rămână aşa. El doreşte ca ei să fie mai profunzi în lucrurile spirituale şi să nu se limiteze la

realizările lor actuale. Adevărurile începătoare. [Principiile, KJV]. Literal, începutul, denotând principiile elementare ale doctrinei lui Hristos. Acestea sunt definite în partea a doua a v. 1 şi în v. 2. Cele desăvârşite. [Perfecţiune, KJV]. Sau maturitate.

Temelia. E bine să se pună o temelie bună, dar acela care nu clădeşte pe ea nu va avea niciodată o construcţie terminată. Autorul îşi propune să lase la o parte adevărurile începătoare, luând ca un lucru de la sine înţeles că oamenii sunt bine întemeiaţi în ele. El nu le uită, ci le părăseşte în acelaşi sens în care un zidar părăseşte fundaţia atunci când înaintează în construirea unei clădiri.

Scriitorul enumeră şase principii fundamentale pe care este zidită credinţa creştină. El doar le pomeneşte, neinsistând asupra lor, deoarece e convins că cititorii au făcut deja cunoştinţă cu ele.

Pocăinţei. Gr. metanoia, o schimbare a minţii (vezi 2 Corinteni 7,9). Aceasta este cea dintâi în lista principiilor fundamentale. Cel cu adevărat pocăit îşi apreciază faptele din trecut în balanţa morală, iar prin harul lui Dumnezeu îşi schimbă vechea sa minte firească cu mintea [sau gândul] lui Hristos. El e transformat prin înnoirea minţii sale (Romani 12,2). Pocăinţa nu este în primul rând o experienţă emoţională, ea este mai degrabă un proces adânc care afectează mintea şi viaţa, având ca rezultat o făptură nouă aşa încât cele vechi s-au dus, şi toate lucrurile s-au făcut noi (2 Corinteni 5,17).

Faptele moarte. Probabil sunt moarte în sensul de păcătoase. Păcătosul trăieşte în greşelile şi în păcatele lui (Efeseni 2,1). Acestea sunt lucruri de care ştie că trebuie să se despartă înainte de a deveni creştin. Compară cu Evrei 9,14.

Credinţei în Dumnezeu. Acesta este al doilea din lista principiilor fundamentale. Pocăinţa are loc faţă de faptele moarte, credinţa este în Dumnezeu. Pocăinţa este latura negativă a minţii creştine, credinţa este latura pozitivă. Cele vechi trebuie să fie părăsite, cele noi trebuie să fie apucate. Pocăinţa faţă de faptele moarte exprimă o schimbare deplină a minţii – o nouă atitudine spirituală – care îl determină pe credincios să părăsească faptele moarte şi să se întoarcă la Dumnezeu.

Acestea două, pocăinţa şi credinţa, sunt socotite de scriitor primele principii fundamentale ale Evangheliei. Dacă un om este pe deplin convertit, dacă s-a întors de la viaţa lui trecută şi a renunţat la faptele moarte, dacă s-a întors cu credinţă la Dumnezeu, atunci el are o temelie tare, care nu-l va lăsa fără ajutor când la vreme de necaz.

2 învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică.

Botezuri. Gr. baptismoi (la singular baptimos). Nu acesta este cuvântul obişnuit pentru botezul creştin, ci baptisma, (compară cu Matei 3,6). Baptismos apare numai aici şi la Marcu 7,48; Evrei 9,10. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru folosirea acestui cuvânt în Coloseni 2,12. În Marcu 7,4.8; Evrei 9,10, acesta se referă la numeroasele acte de curăţire ale ritualului iudaic. Totuşi aici nu acesta este sensul lui, întrucât reglementările cu privire la aceste spălări nu ar putea să fie considerate ca doctrină a creştinismului. Este cu putinţă, totuşi, ca autorul să se fi gândit la botezul creştin, dar să fi folosit termenul baptismoi făcând referire la ritual în aspectele lui cele mai elementare.

Unii văd în baptismoi o referire la cele două botezuri din biserica creştină: botezul cu apă şi botezul cu Duhul Sfânt. Cu privire la acestea două, Ioan Botezătorul spunea: Eu, da, v-am botezat cu apă, dar El vă va boteza cu Duhul Sfânt (Marcu 1,8). După învierea Sa, Isus a spus: Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 1,5; compară cu Ioan 3,5; Faptele Apostolilor 11,16; 1 Corinteni 12,13). Totuşi, dacă autorul se gândea în primul rând la aceste două forme de botez creştin, atunci ar fi fost de aşteptat să folosească forma baptismata în loc de baptismoi, mai ales că al doilea apare ulterior în această epistolă ca o clară referire la spălările ceremoniale (Evrei 9,10). De aceea este preferabilă explicaţia care pretinde că baptismoi reprezintă botezul creştin în aspectele lui cele mai elementare.

Punerea mâinilor. Aceasta este a patra din doctrinele fundamentale prezentate. În Vechiul Testament punerea mâinilor însemna primirea binecuvântării şi a slujbei (vezi Geneza 48,9–14; Numeri 8,10.11; Deuteronom 34,9). În Noul Testament era urmat acelaşi obicei. Deosebit de importantă era punerea mâinilor apostolilor după botez, un act prin care credincioşii primeau Duhul Sfânt (vezi Faptele Apostolilor 8,17.18; 19,6). Întrucât mai înainte autorul amintise de botezuri, probabil că avea în minte această funcţie deosebită. Cu privire la ritualul de hirotonire, vezi Faptele Apostolilor 6,6; 1 Timotei 4,14.

Învierea morţilor. Cu privire la importanţa acestei doctrine, vezi 1 Corinteni 15.

Judecata veşnică. Doctrina judecăţii ocupă un loc important atât în Vechiul Testament (vezi Psalmi 9,3–8.15.16; Daniel 7,9.10; compară cu Iuda 14,15) cât şi în Noul Testament (vezi Matei 12,41.42; 25,31–46; Luca 11,31.32; 2 Corinteni 5,10). Ar trebui observat faptul că iudeo-creştinii nu întâmpinau nici o dificultate în înţelegerea acestor şase principii, deoarece toate sunt expuse în Vechiul Testament. Primejdia care îi confrunta pe aceşti creştini stătea în a se mulţumi cu ceea ce aduseseră din iudaism şi a nu accepta cu toată inima doctrinele creştinismului.

3 Şi vom face lucrul acesta, dacă va voi Dumnezeu.

Vom face. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru exprimarea să facem. Autorul îi încurajează pe cititori să treacă dincolo (v. 1) de principiile elementare ale Evangheliei. El dorea ca ei să părăsească aceste lucruri fundamentale în sensul în care un copil îşi părăseşte Abecedarul atunci când trece la prima sa carte de Citire. Dar în realitate nici un copil, şi nici chiar cel mai înţelept om de ştiinţă, nu va da la o parte alfabetul. El se va folosi întotdeauna de cele 26 de litere ale lui. La fel se întâmplă şi cu aceste principii fundamentale; ele nu sunt trecute cu vederea, pe ele se clădeşte. Autorul vrea să treacă dincolo de adevărurile de bază, la altele mai adânci.

Dacă va voi Dumnezeu. Compară cu Faptele Apostolilor 18,21; 1 Corinteni 4,19; 1 Corinteni 16,7.

4 Căci cei ce au fost luminaţi odată – şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt,

Este imposibil. Versetele 4-6 au de-a face cu soarta celor care se îndepărtează de Dumnezeu. Întrebarea în discuţie se referă la posibilitatea recuperării celor care au avut o profundă experienţă creştină dar au decăzut. Pot aceştia să fie recuperaţi pentru o ucenicie creştină şi să primească din nou milă�

? Acest pasaj a reprezentat pentru mulţi sursa unei mari perplexităţi şi descurajări. Pare să înveţe că cei care au căzut de la credinţă sunt pierduţi în mod irevocabil. Printre părerile diferite care au fost exprimate, două sunt demne de a fi luate în considerare�

: (1) că apostazia de care se vorbeşte aici se referă la comiterea păcatului de neiertat (vezi Matei 12�

:31, 32), de vreme ce aceasta este singura formă de apostazie lipsită de speranţă.

(2) că pasajul corect interpretat nu susţine totala lipsă de speranţă a apostaziei amintite, ci o speranţă condiţionată (vezi Evrei 6�

:6). Cei mai mulţi comentatori acceptă prima părere, deşi cea din urmă are merite şi poate fi apărată pe baze greceşti.

Ideea că pocăinţa era imposibilă în asemenea circumstanţe era obişnuită printre iudei. Ei învăţau, de exemplu, că un astfel de caz a fost cel al omului care a păcătuit cu voia, încrezându-se într-o pocăinţă viitoare�

: “Dacă cineva spune: voi păcătui şi mă voi pocăi, voi păcătui şi mă voi pocăi, nu i se va da nici o ocazie să se pocăiască. [dacă cineva spune]: voi păcătui şi Ziua Ispăşirii va aduce ispăşire pentru mine, Ziua Ispăşirii nu-i va aduce nici o ispăşire (Misnah Yoma 8. 9, Soncio ed. of the Talmud, p. 423). Ei învăţau, de asemenea că pocăinţa era imposibilă omului care conducea mulţimea spre păcat: Oricine conduce pe mulţi să fie neprihăniţi, prin acela nu vine păcatul; şi oricine conduce pe mulţi spre păcat, aceştia nu-i oferă posibilitatea de a se pocăi (Misnah, Aboth 5. 18 Soncino ed. of the Talmud, P. 71). Este, de asemenea, interesant, un alt pasaj din Cartea lui Sirach : Nu zice ’Am păcătuit, dar ce mi s-a întâmplat’ Căci Jahve suferă mult. Nu te bizui pe iertare, căci vei adăuga păcat după păcat. Şi nu zice ’Îndurările Sale sunt mari, El va ierta mulţimea nelegiuirilor mele’; căci mila şi mânia sunt ale Sale şi mâhnirea Lui rămâne asupra celui neevlavios. Nu întârzia să te întorci la El şi nu amâna de pe o zi pe alta; căci îndată vine mânia Sa şi în vremea răzbunării vei pieri (ch. 5 :4-7; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudopigrapha of the Old Testament, vol. 1, p. 332).

Luminat. Sau iluminat (vezi Efeseni 1:18). Luminaţi. Sau iluminaţi (vezi Efeseni 1,18). Au gustat. Gr. geuomai (vezi cap. 2,9). Se pare că aici are sensul de a experimenta. Compară cu Psalmi 34,8. Darul ceresc. Adică darul mântuirii sau poate un dar special al Duhului (Romani 5,15; 1 Corinteni 12). Părtaşi Duhului Sfânt. Adică aceia care au primit o revărsare a Duhului fie ca o energie divină la convertire (Ioan 3,5), fie prin acordarea unui dar special (1 Corinteni 12).

5 şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor –

Gustat. Gr. geuomai (vezi v. 4). Cuvântul acesta sugerează mai mult decât o cunoaştere superficială. El implică studiu, meditaţie şi primire.

Puterile. Gr. dunameis (vezi Faptele Apostolilor 1,8), aici însemnând probabil minuni, ca la Evrei 2,4. În biserica primară au fost săvârşite multe minuni, eliberări, mulţi bolnavi au fost vindecaţi, şi uneori chiar morţii au fost readuşi la viaţă (Faptele Apostolilor 3,6–9; 5,15.16; 6,8; 8,6; 12,7; 20,9–12). A gusta aceste puteri înseamnă a avea parte de ele, fie ca unul asupra căruia s-a săvârşit vindecarea sau vreo altă minune, fie ca unul care le-a săvârşit sau a fost martor la ele. Cei cărora li se vorbea aici văzuseră marea putere a lui Dumnezeu realizând ceea ce era cu neputinţă pentru om să facă.

Veacului viitor. [Lumii viitoare, KJV]. Probabil se face referire la împărăţia viitoare, pentru care Veacul Evangheliei, cu minunile lui, era o pregustare sau o garanţie.

Aceste elemente diferite sunt enumerate pentru a arăta că aceste persoane avuseseră o experienţă adevărată. Fuseseră martori la marea putere a lui Dumnezeu în propria lor viaţă şi în viaţa altora. Le fusese încredinţat mult şi avea să li se ceară mult.

6 şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit.

Care totuşi au căzut. [Dacă vor cădea, KJV]. Sau dacă au căzut. Gravitatea căderii este măsurată prin privilegiile de care au avut parte. Contextul sugerează o apostazie majoră.

Este cu neputinţă. Versetele 4–6 se ocupă de soarta celor care cad de la credinţă. Întrebarea în discuţie este dacă există vreo posibilitate de reîntoarcere a unora care au avut o experienţă creştină veritabilă, dar au apostaziat. Pot fi readuşi în biserica creştină şi pot primi din nou har? Pasajul acesta a fost o sursă de nedumerire şi descurajare pentru mulţi. Se pare că el afirmă că aceia care au căzut de la credinţă sunt irevocabil pierduţi.

Printre multele opinii, două sunt vrednice de luat în considerare: (1) Apostazia de care se vorbeşte aici este săvârşirea păcatului de neiertat (vezi Matei 12,31.32), întrucât aceasta este unica formă de apostazie care este fără nădejde. (2) Pasajul, înţeles corect, nu vorbeşte despre o irevocabilitate absolută, ci de o irevocabilitate condiţională (vezi Evrei 6,6). Cei mai mulţi comentatori sunt de acord cu primul punct de vedere, deşi al doilea este demn de luat în calcul şi, pe baza versiunii greceşti, poate fi bine apărat.

Era des întâlnită printre iudei ideea că pocăinţa este cu neputinţă în anumite circumstanţe. Ei susţineau, de pildă, că aceasta este situaţia celui care trăieşte în păcat, bazându-se pe faptul că va veni o zi în care se va pocăi: Dacă cineva zice: ‘Voi păcătui şi mă voi pocăi, iarăşi voi păcătui si iarăşi mă voi pocăi,’ acelui nu i se va da ocazia să se pocăiască. Dacă cineva zice: ‘Voi păcătui, iar în Ziua Ispăşirii voi fi iertat’, atunci Ziua Ispăşirii nu îi va aduce iertarea. (Mishnah Yoma 8. 9, Soncio ed. of Talmud, p. 423). Ei mai susţineau şi că pocăinţa era cu neputinţă pentru cineva care îi făcea pe alţii să păcătuiască: Dacă cineva face pe mulţi să fie drepţi, atunci prin el nu se iveşte păcatul, dar dacă cineva face pe mulţi să păcătuiască, fapta aceasta nu-i dă posibilitatea să se pocăiască. (Mishnah Aboth 5. 18, Soncio ed. Of the Talmud, p. 71). Demn de amintit este şi un pasaj din Cartea lui Sirah: Nu zice: ‘Am păcătuit, ce să fac?’ Căci Yahweh este îndelung răbdător. Dar nu te bizui pe iertare, ca să adaugi păcat la păcat. Şi nu zice: ‘Mari sunt îndurările Lui, El va ierta mulţimea fărădelegilor mele’, căci El este milostiv, dar şi drept. Iar mânia Sa se revarsă asupra celor răi. Nu întârzia să te întorci la El, şi nu amâna lucrul acesta de la o zi la alta; căci mânia Lui izbucneşte dintr-o dată, şi atunci vei pieri. (cap. 5, 4–7; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 1, p. 332).

Înnoiţi iarăşi… la pocăinţă. Adică a avea dorinţa de a se pocăi. Nu este vorba despre un om care caută să se întoarcă la Dumnezeu şi găseşte pocăinţa imposibilă, ci despre un om fără nici o dorinţă de a se reîntoarce la experienţa de la care a apostaziat. În ce priveşte sensul pocăinţei, vezi

v. 1.

Fiindcă. [Văzând că, KJV]. Interpretarea pasajului depinde în mare măsură de traducerea acestui cuvânt. În versiunea greacă apare doar participiul verbului a răstigni. În engleză (KJV) cuvântul văzând (ca şi în română cuvântul fiindcă) este de adaos, într-un efort de a arăta legătura dintre verbul amintit şi restul propoziţiei. Dar se pot folosi alte cuvinte. Construcţia participială din versiunea greacă poate exprima timp, cauză, condiţie sau scop. Unii comentatori sugerează că aici propoziţia este temporală şi că ar fi corectă următoarea traducere: Este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi, şi aduşi la pocăinţă, câtă vreme continuă să-L răstignească pe Fiul lui Dumnezeu. O astfel de folosire temporală a participiului este obişnuită în greacă. Dacă este adoptată această variantă, atunci ideea este că aceia care apostaziază nu pot fi readuşi la credinţă câtă vreme continuă de a fi nepocăiţi.

Dacă este adoptată folosirea cauzală a participiului (văzând – KJV, fiindcă – traducerea Cornilescu – deoarece etc.), atunci pasajul se referă la păcatul de neiertat, deoarece numai cei vinovaţi de acest păcat nu pot fi readuşi la pocăinţă. Păcatul acesta se manifestă de obicei prin rezistenţa continuă la chemarea lui Dumnezeu şi la apelul Duhului Sfânt. El constă într-o împietrire a inimii, până când nu omul nu mai poate să răspundă glasului divin. De aceea o persoană care a păcătuit împotriva Duhului Sfânt nu mai are nici o remuşcare, nici un sentiment de întristare pentru păcat, nici o dorinţă de a se feri de el, iar conştiinţa nu-l mai învinuieşte. Dacă cineva are o dorinţă sinceră de a face ce este bine, atunci poate fi sigur că încă mai este nădejde pentru el.

Lucrul acesta ar trebui să fie o sursă de mângâiere pentru sufletul descurajat, dar nu trebuie în nici un caz să fie folosit ca un îndemn la nepăsare. Dumnezeu doreşte să-i mângâie pe cei descurajaţi, dar vrea de asemenea să-l avertizeze poporul Său cu privire la primejdia de a ajunge la punctul de unde nu se mai pot întoarce.

Răstignesc din nou. Gr. anastauroo, a răstigni a crucifica, a crucifica din nou. În scrierile nebiblice anastauroo înseamnă pur şi simplu a răstigni, dar în pasajul de faţă contextul favorizează sensul figurat, a răstigni (a crucifica) din nou, a crucifica iarăşi. Un astfel de sens este deosebit de semnificativ întrucât aceia cărora li se adresează sunt iudeo-creştini, al căror neam fusese vinovat de crucificarea Fiului lui Dumnezeu pentru prima dată (Faptele Apostolilor 3,14.15). Dacă aceşti creştini L-ar lepăda pe Mântuitorul lor şi s-ar întoarce la vechile lor căi, aceasta ar fi ca şi cum L-ar răstigni din nou.

Şi-L dau să fie batjocorit. [Îl face de ocară publică, KJV]. Sau Îl dispreţuiesc pe faţă. Propoziţia aceasta poate fi tradusă: câtă vreme continuă să-L dispreţuiască pe faţă pe Hristos (vezi mai sus la fiindcă).

7 Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântare de la Dumnezeu.

o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântare de la Dumnezeu.

Este adăpat de ploaia. [Absoarbe ploaia, KJV]. Tabloul de aici este cel al pământului care primeşte apă din cer şi dă în schimb plante şi hrană pentru om. Aceasta este o ilustraţie a inimii omului, care primeşte ploaia şi roua binecuvântată din cer şi ar trebui să producă, în schimb, roade spre slava lui Dumnezeu.

Lucrat. Literal, cultivat, lucrat.

Binecuvântare de la Dumnezeu. Şi anume rodnicia lui.

8 Dar, dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat şi sfârşeşte prin a i se pune foc.

Spini şi pălămidă. Dumnezeu îi binecuvântase pe creştinii evrei şi aştepta ca ei să aducă roadă. Dacă, în ciuda binecuvântărilor pe care El le revărsase asupra lor şi în ciuda luminii cu care le luminase cărarea, ei tot refuzau să aducă roadă sau dacă apostaziau, avea să fie un singur sfârşit pentru ei: despărţirea de Dumnezeu şi lepădarea.

Aproape să fie blestemat. Compară cu Geneza 3,17.18. Autorul nu sugerează că ei sunt deja în starea deznădăjduită descrisă în Evrei 6,4–6. Dar, fără roade, o astfel de stare este aproape. Ei sunt avertizaţi împotriva unui drum care va avea ca rezultat lepădarea lor (vezi cap. 2,1–3; 10,26–29).

I se pune foc. Compară cu Deuteronom 29,23.

9 Măcar că vorbim astfel, preaiubiţilor, totuşi de la voi aşteptăm lucruri mai bune şi care însoţesc mântuirea.

Prea iubiţilor. Aceasta este singura dată când este folosit, în întreaga Epistolă către Evrei, acest cuvânt afectuos.

Lucruri mai bune. Autorul le vorbise cu severitate cititorilor săi, dând avertizări şi mustrându-i. Acum îi alintă. El e convins că ei nu vor să lepede chemarea lui Dumnezeu şi că, totuşi, au nevoie de mustrare. Ei sunt în primejdia de a cădea, neluând seama la cele ce li se vestise (cap. 2,1–3). Sunt în primejdie de a repeta greşeala Israelului din vechime, care nu a intrat în odihna Lui (cap. 4,1). Ei n-au progresat şi n-au crescut satisfăcător, ci sunt încă prunci, când ar fi trebuit să fie maturi (cap. 5,11–14). Iar acum îi avertizează cu privire la primejdia de a rămâne în urmă. Dar el atenuează oarecum această mustrare, spunându-le că e convins de lucruri mai bune în privinţa lor, dar cu toate acestea lasă impresia că starea lor este gravă şi că trebuie să se fie atenţi ca nu cumva să piardă viaţa veşnică.

Care însoţesc mântuirea. Sau care ţin de mântuire. Autorul nu arată care sunt lucrurile acestea, dar din cele spuse deja, cititorul nu se putea înşela în privinţa acestora.

10 Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui, voi, care aţi ajutorat şi ajutoraţi pe sfinţi.

Dumnezeu nu este nedrept. Se face apel la justiţia şi echitatea lui Dumnezeu.

Ca să uite. Dumnezeu nu uită nici o faptă bună, oricât de mică. Ele sunt toate înregistrate şi vor fi luate în seamă la Ziua Judecăţii. Un pahar de apă rece oferit cuiva nu este uitat (Matei 10,42); lacrimile de întristate sau de simpatie sunt ţinute minte şi înregistrate (vezi Psalmi 56,8).

Osteneala. [Munca, KJV]. Dovezile textuale favorizează omiterea acestui cuvânt.

Pentru Numele Lui. Adică faţă de El. Aici numele, aşa cum se întâmplă adesea, ţine locul persoanei despre care este vorba (compară cu Psalmi 7,17).

Aţi ajutorat… pe sfinţi. Lucrul acesta pare prea mărunt pentru a fi pomenit, când sunt lucruri mult mai mari cari cer să li se dea atenţie. Ajutorul oferit în timp de nenorocire, găzduirea cuiva peste noapte, hrana şi băutura date unui drumeţ, ospitalitatea şi amabilitatea – toate acestea sunt scrise în cartea lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu nu uită astfel de fapte generoase (vezi Matei 10,42; 25,31–40).

11 Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeaşi râvnă, ca să păstreze până la sfârşit o deplină nădejde,

Dorim. Gr. epithumeo, a dori cu înfocare.

Râvnă. [Sârguinţă, KJV]. Gr. sponde (vezi Romani 12,8).

Până la sfârşit. E bine să se înceapă, dar este şi mai bine să se sfârşească. Oricât ar fi de bun un început, el e zadarnic dacă nu este dus până la capăt. Făgăduinţa lui Dumnezeu este că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi (Filipeni 1,6). Prea mulţi din cei care încep nu duc la bun sfârşit.

12 aşa încât să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele.

Să nu fie leneviţi. [Să nu fiţi leneşi, KJV]. Gr. nothroi, leneşi, trândavi. În cap. 5,11, unde este vorba de pricepere, nothroi este tradus greoi. Lenevia sau trândăvia sunt opusul râvnei. Mulţi consideră religia o chestiune întâmplătoare, la care pot participa după bunul lor plac. Pentru ei ea nu ocupă primul loc, ci este printre ultimele priorităţi. În ce-i priveşte, orice altceva trebuie făcut mai întâi, iar lui Dumnezeu I se oferă doar ce rămâne. Însă priorităţile nu trebuie inversate.

Să călcaţi pe urmele. [Să fiţi urmaşii, KJV]. Literal, imitatori.

Credinţei. Acest punct esenţial este tratată pe larg în cap. 11 (vezi comentariul de acolo).

Răbdare. Gr. makrothumia, răbdare, rezistenţă, statornicie.

Moştenesc făgăduinţele. Vezi cap.4,1.

13 Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, S-a jurat pe Sine însuşi

Dumnezeu … a dat lui Avraam făgăduinţa. Avraam este prezentat ca un exemplu de om care

prin răbdare a dobândit făgăduinţa (v. 15).

Să se jure pe unul mai mare. Vezi v. 16.

S-a jurat pe Sine însuşi. O referire la Geneza 22,16.17.

14 şi a zis: „Cu adevărat te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa.”

Cu adevărat te voi binecuvânta. [Binecuvântând te voi binecuvânta, KJV]. Mai degrabă cu siguranţă te voi binecuvânta. Expresia binecuvântând voi binecuvânta este o traducere literală a unei expresii ebraice prin care se accentuează puternic acţiunea verbului.

Îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa. [Înmulţind voi înmulţi, KJV]. Mai degrabă cu siguranţă voi înmulţi (vezi mai sus la cu adevărat te voi binecuvânta).

15 Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa.

A aşteptat cu răbdare. Vezi v. 12. Avraam este un exemplu pe care să-l imite alţii.

A dobândit făgăduinţa. Şi anume prin naşterea lui Isaac. Acest fiu al făgăduinţei era o garanţie a mulţimii descendenţilor, iar prin ei, şi mai ales prin sămânţa, Hristos (Galateni 3,16), urma să fie o binecuvântare pentru toate naţiunile.

16 Oamenii, ce-i drept, obişnuiesc să jure pe cineva mai mare; jurământul este o chezăşie care pune capăt oricărei neînţelegeri dintre ei.

Mai mare. Oamenii de obicei jură pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu, neavând pe cineva mai mare pe care să poată jura, a jurat pe Sine Însuşi (v. 13).

Chezăşie. [Confirmare, KJV]. Gr. bebaiosis, folosit aici ca un termen legal care înseamnă garanţie legală. Un jurământ are un aspect pozitiv – oferă garanţie legală – şi unul negativ – pune capăt neînţelegerii.

17 De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ;

Voia să dovedească. [Voia să arate, KJV]. Nu era necesar ca Dumnezeu să jure. Cuvântul Lui este tot atât de clar ca şi jurământul Său. A fost un lucru minunat că S-a aşezat pe aceeaşi treaptă cu omul, consimţind să jure cu privire la adevărul făgăduinţei.

Moştenitorilor. Nu numai Avraam, dar şi toţi moştenitorii, inclusiv descendenţii săi spirituali (Galateni 3,29).

Nestrămutarea hotărârii Sale. [Imutabilitatea sfatului Său, KJV]. Sau statornicia scopurilor Sale.

A venit cu. [A confirmat cu, KJV]. Gr. mesiteuo, a media, a sluji ca garanţie, a garanta. Confirmarea cuvântului lui Dumnezeu printr-un jurământ este relatată în Geneza 22,16–18.

18 pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte,

Două lucruri care nu se pot schimba. Adică făgăduinţa lui Dumnezeu şi jurământul Său. Nici un jurământ nu poate să adauge ceva la ceea ce Dumnezeu spusese şi nici nu poate să-l facă mai sigur. Confirmarea printr-un jurământ a fost realizată de Dumnezeu doar de dragul nostru. Oamenii folosesc jurământul pentru a confirma ceva, iar Dumnezeu S-a aplecat să facă acelaşi lucru, pentru a ne ajuta în credinţa noastră. Jurământul acesta a fost fără îndoială de mare ajutor pentru cei care au trăit înainte de Hristos. Dacă se năştea vreo îndoială în mintea lor, atunci puteau să se gândească la faptul că Dumnezeu nu doar că a făgăduit lucrul acesta dar l-a şi confirmat printr-un jurământ. Prin urmare, El avea să-Şi ţină cuvântul. În felul acesta jurământul trebuia să întărească credinţa multora.

Puternică îmbărbătare. [Puternică mângâiere, KJV]. Mai degrabă o puternică încurajare.

A căror scăpare. [Am alergat pentru scăpare, KJV]. Se poate ca această ilustraţie să fi fost luată din vechea practică, prin care o persoană, crezându-se în primejdie, alerga la templu ca la un loc de scăpare (vezi Exodul 21,13.14; 1 Regi 2,28–34).

Să apucăm. [Să punem mâna, KJV]. Verbul acesta ar trebui pus în legătură cu substantivul îmbărbătare. Nădejdea. Vezi Romani 5,4; 8,24; 12,12. Ne era pusă înainte. Sau stătea înaintea noastră. Nădejdea mântuirii este pusă înaintea tuturor şi poate fi apucată de toţi.

19 pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului,

Ancoră. Se introduce o altă metaforă. O ancoră ţine pe loc o corabie în furtună şi o fereşte de a fi izbită de stânci. Există şi cazuri de ancore care alunecă. Dar lucrurile nu stau aşa cu ancora care ne ţine nădejdea.

Care pătrunde. Adică nădejdea pătrunde.

Dincolo de. [Înăuntrul, KJV]. Gr. esoteros, înăuntru, după. În tot Noul Testament cuvântul acesta apare doar aici şi în Faptele Apostolilor 16,24, unde descrie interiorul închisorii în care au fost aruncaţi Pavel şi Sila. Esoteros este mai frecvent în LXX (vezi Exodul 26,33; Leviticul 16,2.12.15; etc.).

Perdeaua. Gr. katapetasma, cortină, perdea. Cuvântul acesta apare de şase ori în Noul Testament. De trei ori este folosit cu privire la perdeaua Templului, care a fost sfâşiată la moartea lui Hristos (Matei 27,51; Marcu 15,38; Luca 23,45). Celelalte ocazii în care este folosit sunt în Evrei (cap. 6,19; 9,3; 10,20). În referirile la Sanctuar din LXX cuvântul katapetasma este folosit pentru a descrie (1) perdeaua care separa Sfânta de Sfânta Sfintelor (Exodul 26,31.33), (2) perdeaua de la uşa cortului (Exodul 26,37; 36,37), (3) perdeaua de la poarta curţii (Exodul 38:18). Faptul că perdeaua de la uşa cortului şi perdeaua care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor erau numite amândouă katapetasma dă o explicaţie simplă pentru folosirea, în Evrei 9,3, a cuvântului perdeaua [katapetasma] a doua pentru a descrie perdeaua dinăuntru. Întrebarea este: La care perdea se referă autorul în cap. 6,19, când spune că dincolo de ea pătrunde nădejdea noastră?

Unii cercetători biblici neadventişti, care învaţă că Hristos, îndată după înălţare, Şi-a început lucrarea în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc, susţin că aici katapetasma se referă la perdeaua care separă Sfânta de Sfânta Sfintelor. Ei se folosesc de cuvintele dincolo de perdea, care sunt o traducere a expresiei greceşti esoteron tou katapetasmatos, care, în toate cele patru ocazii când apare în LXX (Exodul 26,33; Leviticul 16,2.12.15), descrie Sfânta Sfintelor. Totuşi, nu înseamnă neapărat că dacă perdeaua de aici se referă la perdeaua care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor, atunci Hristos, la înălţarea Sa, Şi-a început lucrarea de mijlocire în Sfânta Sfintelor (vezi mai jos, la punctul 1).

Urmează trei explicaţii posibile ale sintagmei dincolo de perdea, care sunt toate în acord cu doctrina adventistă cu privire la Sanctuar:

1. 1. Perdeaua înseamnă cortina care desparte cele două compartimente. Dar Pavel vorbeşte despre intrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor pentru a o dedica, împreună cu restul sanctuarului, atunci când Şi-a preluat funcţia de Mare Preot. Dedicarea aceasta este menţionată în Daniel 9,24 (vezi comentariul de acolo) şi este simbolizată prin dedicarea sanctuarului pământesc după construirea lui (Exodul 40; vezi şi cap. 30,26–29).

2. 2. În Evrei 6,19 Pavel lasă nedefinit cuvântul perdea. El doreşte să atragă atenţia nu la perdea, ci la ceea ce este dincolo de perdea, şi anume locul unde Hristos Mare, nostru Preot Îşi desfăşoară activitatea. Cu alte cuvinte, Pavel foloseşte cuvântul perdea (katapetasma), nu în termenii unei discuţii tehnice asupra construcţiei sanctuarului ceresc, ci ca o figură de stil pentru a descrie ceea ce desparte cele văzute de cele nevăzute, cele pământeşti de cele cereşti. De aceea, sintagma dincolo de perdea înseamnă, pur şi simplu, a fi în prezenţa lui Dumnezeu. Potrivit cu acest punct de vedere, nădejdea noastră intră chiar în prezenţa lui Dumnezeu, unde a intrat Hristos Însuşi (v. 20; cap. 9,24).

3. 3. În altă parte în Evrei Pavel descrie în mod specific perdeaua care separă Sfânta de Sfânta Sfintelor, ca perdeaua a doua (cap. 9,3). De aceea, atunci când vorbeşte simplu despre perdea (cap. 6,19) se referă cu siguranţă la perdeaua de la poarta tabernacolului. În plus, întrucât sanctuarul ceresc şi serviciile lui erau prefigurate de sanctuarul pământesc, atunci când Hristos S-a înălţat la cer, El a intrat în Sfânta – întâiul compartiment – pentru a începe prima fază a lucrării Sale cereşti (vezi GC 420).

20 unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător, când a fost făcut „Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”.

Înainte mergător. Gr. prodromos, mergând [alergând] înainte. Aici este singura dată în Noul Testament când este folosit acest cuvânt. El apare de două ori în LXX, o dată în Numeri 13,20 şi o dată în Isaia 28,4, referindu-se la strugurii sau la smochinele timpurii (prodromoi). Aplicat la Isus, cuvântul pare să sugereze că El a mers întâiul la Dumnezeu şi că noi vom merge după El.

Ideea este similară cu cea exprimată în Evrei 2,10 prin cuvântul archegos (vezi comentariul acolo).

Mare Preot în veac. Vezi cap. 5,6. Autorul se întoarce acum cu ingeniozitate la subiectul de la care a făcut digresiune (discutat în cap. 5,11 - 6,19). Subiectul preoţiei este pe deplin tratat în cap. 7.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 GC 470; 2T 124

5 CH 33; FE 173; ML 293; 5T 745; 6T 444

6 AA 306; AH 328; FE 284; MB 10; PP 580; TM 39, 147; 1T 133; 3T 438; 5T 243

7, 8 Ed 216

13 1T 203

17 PK 164; 1T 203

18 PP 371, 517

18, 19 GC 350

19 EW 72; 1T 300, 566; 2T 304; 5T 113

19,20 GC 421, 489; ML 8; 5T 742