Evrei 3

1 De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus,

De aceea. Adică ţinând cont de tot ceea ce s-a spus în cap. 1 şi 2 cu privire la poziţia înălţată a lui Hristos ca Dumnezeu şi cu privire la bunăvoinţa Sa de a-Şi asuma natura umană.

Fraţi sfinţi. Toţi credincioşii sunt fraţi în Hristos. Însă deoarece această epistolă a fost adresată în primul rând creştinilor evrei (vezi Introducerea), se pare că termenul fraţi se referă la această grupă mai restrânsă. Subiectul capitolelor următoare – învăţături din istoria vechiului Israel

– avea să fie plin de însemnătate pentru aceşti fraţi iudei în Hristos. Ei sunt numiţi aici sfinţi deoarece viaţa lor a fost dedicată lui Dumnezeu, nu în sensul că nu ar avea greşeli sau defecte (vezi Matei 5:48; Romani 1:7).

Aveţi parte. Gr. metochoi, părtaşi (vezi Luca 5:7; compară cu Evrei 3:14; 6:4; 12:8). Chemarea cerească. Este vorba despre chemarea lui Dumnezeu la mântuire prin Isus Hristos (vezi Romani 8:28, 30).

Aţintiţi-vă privirile la. [Luaţi în considerare, KJV]. Gr. katanoeo, a-şi îndrepta gândurile spre, a contempla. Aceşti fraţi sfinţi sunt invitaţi aici să-şi îndrepte atenţia către tema centrală a epistolei către evrei, lucrarea lui Hristos în cer, ca Mare Preot al nostru. (vezi Introducerea, tema).

Apostolul. Gr. apostolos, ambasador, trimis, delegat, sol (vezi Marcu 3:14; Faptele Apostolilor 1:2). Hristos a venit pe acest pământ ca Apostol al Tatălui, Trimisul lui Dumnezeu (DA 475; compară cu Ioan 6:29). El a venit pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu înaintea oamenilor (vezi Matei 1:23; Ioan 1:14) şi S-a întors la cer ca reprezentant al omului sau Mare Preot înaintea Tatălui. La fel, în timpurile Vechiului Testament, marele preot din sanctuarul de pe pământ Îl reprezenta pe Dumnezeu înaintea oamenilor şi pe oameni înaintea lui Dumnezeu (vezi Levitic 16:4).

Marele Preot. Vezi cap. 2:17. Mărturisirii. Gr. homologia, mărturisire, recunoaştere, expunere (vezi Romani 10:9; 1Timotei 6:12).

Isus. [Isus Hristos, KJV]. Dovezile textuale atestă omiterea cuvântului Hristos. Isus era numele pământesc al Mântuitorului nostru; Hristos era numele Său ca Mesia din Vechiul Testament, ca Trimis al lui Dumnezeu, ca Fiul al Său. A-L numi pe Isus Hristosul înseamnă a recunoaşte că fiul Mariei era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Folosite împreună cele două nume constituie o recunoaştere a naturii divino–umane a Domnului nostru. Vezi Matei 1:1.

2 care a fost credincios Celui ce L-a rânduit, cum şi Moise a fost „credincios în toată casa lui Dumnezeu.”

Credincios. Se face referire la credincioşia lui Isus de-a lungul misiunii Sale pe pământ. La întrupare El S-a smerit, renunţând la prerogativele Sale de Dumnezeu şi luând natura umană. A suferit lipsurile şi ispitele care I-au împresurat viaţa pe pământ, a mers înainte cu hotărâre şi tărie, până la cruce (vezi Filipeni 2:5–8; Evrei 2:14, 17; 12:2; Vol. V, pp. 917–919). În toate lucrurile El a fost credincios planului hotărât înainte de întemeierea pământului (vezi DA 147, 208).

L-a rânduit. [L-a numit, KJV]. Gr. poieo, a face, a săvârşi, a rândui (vezi Marcu 3:14). Hristos a fost credincios faţă de Tatăl, venind ca reprezentant al Lui pe acest pământ (vezi Ioan 1:14). În tainicul sfat de pace dintre Tatăl şi Fiul (vezi Zaharia 6:13), când a fost făurit planul de mântuire, Hristos a fost de acord să vină pe pământ. La împlinirea acestui plan El S-a supus de bunăvoie Tatălui, fiind sigur de prerogativele Dumnezeirii. El S-a subordonat Tatălui pentru toată durata vieţii Sale pe pământ, pentru ca să trăiască o viaţă ca om printre oameni şi pentru ca viaţa Lui desăvârşită să le poată oferi acestora un exemplu de legătura pe care trebuia să o aibă ei cu Tatăl ceresc (vezi Matei 6:9; Ioan 1:14; compară cu Vol. V, p .918). În felul acesta Tatăl L-a rânduit pe Hristos pentru misiunea Sa pe pământ (vezi Ioan 3:16), iar Hristos S-a dovedit credincios în rolul acesta de subordonat.

Cum şi Moise. În v. 1–6 Hristos este comparat cu Moise, cel care a dat poporului legea (Ioan 1:17; 7:19) şi care, într-un anumit sens, a întemeiat naţiunea iudaică. Pavel vrea să demonstreze că Hristos este infinit mai mare decât Moise (Evrei 3:3). Înalta stimă pe care Iudeii din Noul Testament o manifestau faţă de Moise este evidentă din mândria pe care o dădeau pe faţă când susţineau că sunt ucenicii săi (Ioan 9:28, 29). S-a arătat deja că Hristos este egal cu Tatăl (Evrei 1:8) şi superior îngerilor (v. 4), iar acum se declară că îi este superior lui Moise. Mai târziu se va fi arăta că le este superior lui Avraam (cap. 7:2, 4; compară cu v. 15), tatăl naţiunii (Ioan 8:39; vezi Matei 1:1), lui Levi (Evrei 7:9, 10) şi lui Aaron (v. 11) – iar preoţia Lui este superioară preoţiei lui Aaron.

Moise a făcut întocmai cum îi poruncise Domnul (Exodul 40:16); el era un conducător credincios şi vrednic de încredere. La fel, trăind ca om printre oameni, Hristos L-a reprezentat corect pe Tatăl Său, făcând doar acele lucruri care erau în armonie cu voia lui Dumnezeu şi-I erau plăcute Lui (Ioan 4:34; 6:38; 8:28, 29). La sfârşitul lucrării Sale pe pământ El I-a raportat Tatălui Său: am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac (cap. 17:4).

Casa lui Dumnezeu. [Casa lui, KJV]. Aici Moise este comparat cu un ispravnic căruia i s-au dat în grijă treburile gospodăriei stăpânului său (vezi Geneza 15:2; Luca 12:42; 16:1, 2). Iosif a servit în calitatea aceasta în casa lui Potifar (Geneza 39:1–6). Ispravnicul era custodele proprietăţii stăpânului său şi administratorul gospodăriei. Casa la care se face referire aici este poporul ales de Dumnezeu, prin care El avea de gând să ducă la îndeplinire planul de mântuire. În vremurile vechi casa aceasta era naţiunea iudaică, dar acum este biserica creştină (vezi Vol. IV, pp. 26, 35).

În KJV (unde apar doar cuvintele casa lui) nu este clar dacă pronumele lui se referă la Moise sau la Dumnezeu, cum s-ar putea deduce din v. 4. Dacă se referă la Moise, atunci este evidenţiată misiunea sa de a o supraveghea. Dacă se referă la Dumnezeu, atunci se subliniază faptul că această casă este proprietatea Sa. Pentru scopuri practice, înţelesul este acelaşi în ambele cazuri. Se pare că ultima parte a v. 2 este luată din Numeri 12:7, unde Dumnezeu îl declară pe Moise credincios peste casa Sa.

3 Căci El a fost găsit vrednic să aibă o slavă cu atât mai mare decât a lui Moise, cu cât cel ce a zidit o casă are mai multă cinste decât casa însăşi. –

El. [Omul acesta, KJV]. Adică Omul Isus Hristos (1Timotei 2:5).

A fost găsit vrednic. [A fost socotit vrednic, KJV]. Sau s-a considerat că El merită.

Slavă. Gr. doxa (vezi Ioan 1:14; Romani 3:23; 1Corinteni 11:7), aici având sensul de respect sau onoare. În calitate de conducător al casei, Hristos merita mai multă cinste atât decât casa cât şi decât Moise, care a fost pentru o vreme administratorul ei.

Cu cât. Aici figura de stil se schimbă uşor, dar scopul este tot de a-L înălţa pe Hristos. Este luat în considerare rolul Său vechi-testamentar de constructor al casei.

Cel ce a zidit. Adică Hristos. Vezi cap. 11:10.

Mai multă cinste. O clădire maiestuoasă primeşte lauda celor care o admiră. Dar mult mai multă onoare i se cuvine arhitectului, care a conceput-o, şi constructorului, care a ridicat-o.

4 Orice casă este zidită de cineva, dar Cel ce a zidit toate lucrurile este Dumnezeu. –

Dumnezeu. În v. 3 constructorul casei este considerat Hristos, iar aici se spune că este Dumnezeu (compară cu Ioan 1:1, 14).

5 Cât despre Moise, el a fost „credincios în toată casa lui Dumnezeu” ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu.

Cu adevărat, [KJV]. Prima parte a v. 5 repetă ultima parte a v. 2 pentru a scoate încă o dată în evidenţă tabloul cu Hristos şi Moise ca ispravnici, fiecare asupra casei sale. Figura aceasta de stil a fost întreruptă în v. 3, 4, unde se aminteşte de rolul vechi-testamentar al lui Hristos ca ziditor al casei peste care Moise era ispravnic. În vremurile Noului Testament Hristos a devenit ispravnic peste această casă.

A fost credincios. Scopul laudei aduse aici lui Hristos nu este de a-l deprecia pe Moise. Departe de aşa ceva! Moise este elogiat ca fiind cu totul credincios. Superioritatea lui Hristos faţă de Moise constă în faptul că, deşi Hristos a devenit mai târziu ispravnicul acestei case, de fapt El era constructorul şi proprietarul ei încă pe vremea când Moise slujea ca ispravnic.

Slugă. Gr. therapon, un slujitor [personal], un slujitor însoţitor. Cuvântul therapon descrie un om care face un fel de serviciu superior şi mai personal decât cel sugerat de termenii doulos (vezi Romani 1:1) sau diakonos (vezi Marcu 9:35). Folosit aici cu privire la Moise, therapon reflectă înalta stimă cu care iudeii îl priveau pe cel care le dăduse legea.

Însă oricât de mare era Moise, el era doar un slujitor însoţitor al lui Hristos pentru ducerea la îndeplinire a scopurilor lui Dumnezeu pe pământ. Dar ce altă onoare mai înaltă putea Cerul să acorde unui om?

Să mărturisească. [Ca o mărturie, KJV]. Viaţa şi serviciul credincios al lui Moise au dat mărturie despre credincioşia lui Hristos, care avea să vină să servească pe pământ aşa cum servise Moise (vezi v. 1–3). De fapt, întregul sistem ceremonial instituit de Moise sub îndrumarea lui Dumnezeu avea ca scop să mărturisească despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu, despre lucrarea lui Hristos ca Apostol şi Mare Preot al mărturisirii noastre (v. 1). Vezi Deuteronom

18:15.

Lucrurile care. Adică viaţa şi misiunea lui Hristos pe pământ şi slujirea Lui ca Mare Preot sus în cer.

6 Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm.

Hristos este credincios ca Fiu. Hristos este mai mare decât Moise, aşa cum un fiu este mai mare decât o slugă (Evrei 3:5; vezi Galateni 4:1). Moise s-a dovedit credincios ca slugă, iar Hristos ca Fiu. Vezi Matei 21:34–37; compară cu Geneza 15:2–4; vezi Evrei 1:5; 5:8. În ce priveşte calitatea lui Hristos de a fi Fiul lui Dumnezeu, vezi Luca 1:35; Ioan 1:14.

Casa lui Dumnezeu. Vezi v. 2; cap. 10:21.

Şi casa Lui suntem noi. Casa pe care o supraveghea Moise era casa lui Israel (vezi cap. 8:8). Casa peste care prezidează acum Hristos este biserica creştină (Efeseni 2:19–22; 1Petru 2:5).

Păstrăm. [Ţinem tare, KJV]. Vezi Matei 24:13; Evrei 10:35, 36; compară cu Apocalipsa

3:11.

Până la sfârşit. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru omiterea acestor cuvinte, deşi în general dovezile favorizează păstrarea lor. Aceeaşi expresie este pe deplin atestată şi în v.

14. Vezi Matei 24:13; Apocalipsa 2:10.

Încrederea. Gr. parresia, îndrăzneala, curajul, încrederea (vezi Faptele Apostolilor 4:13; compară cu Evrei 4:16; 10:19, 35). Această încredere constă în certitudinea creştinului cu privire la lucrurile pe care a ajuns să le creadă despre Hristos. Este privilegiul credinciosului să se bucure de fericita asigurare a faptului că Dumnezeu îl acceptă (vezi 1 Ioan 5:10–12). El păstrează cu grijă în inima sa arvuna Duhului (vezi 2 Corinteni 1:22) şi are o puternică încredinţare cu privire la lucrurile pe care le nădăjduieşte (vezi Evrei 11:1).

Nădejdea. Vezi Romani 5:2–5; 8:24; Efeseni 1:18. Nădejdea creştină se bazează pe Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, pe arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos, şi pe viaţa veşnică (Evrei 3:1; Tit 2:13; 3:7; Filipeni 3:11; 1 Corinteni 15:12–23). Creştinii au cele mai bune motive ca să fie cei mai voioşi, cei mai plini de nădejde şi cei mai optimişti oameni de pe pământ.

Ne lăudăm. [Ne bucurăm, KJV]. Gr. kauchema, laudă, bucurie, mândrie. Verbul înrudit, kauchaomai, este tradus cu a se veseli, a se lăuda, a se făli etc. (vezi Romani 5:2). Vezi cum se lăuda (kauchaomai) Pavel cu crucea lui Hristos (Galateni 6:14). Creştinul ar trebuie să se fie mândru de nădejdea creştină şi să se bucure datorită ei.

7 De aceea, cum zice Duhul Sfânt: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui,

De aceea. Adică având în vedere ceea ce s-a spus în v. 1–6 cu privire la Hristos, ca Apostol şi Mare Preot al mântuirii noastre (v. 1) şi cu privire la încrederea şi nădejdea noastră în El (v. 6).

Cum zice Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este recunoscut ca agent de legătură între Dumnezeu şi om (vezi 2 Petru 1:21), făcându-se referire la Psalmi 95, de unde este luat citatul din Evrei 3:7–11, şi la inspiraţia divină a lui David când a scris psalmul (compară cu Evrei 4:7).

Astăzi. Vezi Psalmi 95:7. Prin cuvântul astăzi David făcea referire la timpul în care trăia el, dar, inspirat, scriitorul epistolei către Evrei declară că adevărul afirmat aici se aplică la fel de bine şi la vremurile Noului Testament (vezi Vol. IV, p. 37; vezi Deuteronom 18:15). Duhul Sfânt ne aduce astăzi aceeaşi solie (vezi Evrei 4:7–9). Din generaţie în generaţie acelaşi apel plin de îndurare i-a chemat pe oameni să găsească odihna care este în Hristos. În curând chemarea nu se va mai auzi, iar ziua mântuirii se va încheia.

Ideea exprimată în cap. 3:7–11 este repetată de mai multe ori în cap. 3 şi 4, formând baza argumentaţiei prezentate aici. Concluzia trasă este că rămâne dar o odihnă … pentru poporul lui Dumnezeu (cap. 4:9) şi că ar trebui să ne apropiem … cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie (v. 16).

Ar trebui observat faptul că argumentaţia din cap. 3 şi 4 începe cu prezentarea lui Hristos ca Apostol şi Mare Preot al mărturisirii noastre (cap. 3:1) şi se încheie cu un apel de a veni la El, cu credinţă, pe deplin asiguraţi că El poate să ne ofere ajutorul de care avem nevoie şi că îl va şi oferi (cap. 4:14–16). E remarcabil modul în care propoziţiile dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită (cap. 3:6), să rămânem tari în mărturisirea noastră (cap. 4:14) şi să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului (v. 16) leagă firul argumentaţiei.

Dacă. Gr. ean, dacă, oricând, când. Libera alegere a omului de a primi sau lepăda îndurarea lui Dumnezeu este prezentată aici în limbaj clar, neechivoc. Dumnezeu nu i-a predestinat pe unii oameni să accepte, iar pe alţii să respingă mila Sa (vezi Ioan 3:17–20; Efeseni 1:4–6).

Auziţi glasul Lui. Evident că înseamnă mai mult decât doar auzirea cu urechile. Este vorba de ascultarea eficientă, adică ascultarea care are ca rezultat fapte corespunzătoare. Compară cu Matei 7:24–27; Apocalipsa 1:3.

8 nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustiu,

Nu vă împietriţi inimile. Adică nu respingeţi sau nu neglijaţi apelul îndurător al lui Dumnezeu

(v. 7). În ce priveşte comentariul cu privire la împietrirea inimii, vezi Exodul 4:21; Romani 9:18.

Răzvrătirii. [Provocare, KJV]. Literal, revoltă, rebeliune. Aici se face referirea în primul rând la răzvrătirea de la Cadeş-Barnea (vezi Numeri 14:1–35), deşi, aşa cum este sugerat în Evrei 3:9, ar putea fi vorba şi despre alte ocazii când poporul s-a răzvrătit înainte de criza de la Cadeş (vezi Numeri 14:22). Acolo poporul a refuzat să intre în odihna Canaanului (vezi Evrei 4:11) şi, drept urmare, aproape întregii generaţii adulte i-a fost refuzată intrarea în ţara făgăduită (Numeri 14:22–35).

Ispitirii. Literal, probării, deci nu ispitirii în sensul în care este folosit în general acest cuvânt astăzi (vezi v. 9). Ziua ispitirii se referă la acelaşi eveniment ca şi cuvântul răzvrătire şi explică natura răzvrătirii. Israel L-a pus pe Dumnezeu la încercare în multe ocazii (vezi Exodul 17:2, 7; Numeri 14:22).

Pustie. Cadeş era situat în pustia Zin (Numeri 20:1; 27:14).

9 unde părinţii voştri M-au ispitit şi M-au pus la încercare şi au văzut lucrările Mele patruzeci de ani!

Părinţii voştri M-au ispitit. Sau părinţii voştri M-au încercat, sau părinţii voştri M-au pus la încercare. Prin nemulţumire continuă şi fapte de răzvrătire Israel a pus la încercare răbdarea lui Dumnezeu. Nesfârşita Sa răbdare faţă de vechiul Israel poate fi un izvor de nădejde pentru cei care în ziua de azi au căzut de la credinţă, deşi nu este o scuză pentru a abuza de îndurarea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu (vezi Romani 6,1.15). Îndurărilor Domnului nu s-au sfârşit (Plângerile lui Ieremia 3,22; compară cu Exodul 34,6.7).

Răzvrătirea repetată împotriva autorităţii şi conducerii Domnului erau produsul inevitabil al inimii rele şi necredincioase a lui Israel (vezi Evrei 3,12.19). Prin plăgile din Egipt, trecerea Mării Roşii, mană, apa din stâncă, izbăvirea de şerpii înfocaţi şi prin multe alte feluri i-a arătat Dumnezeu poporului Său marea Lui înţelepciune şi putere. De repetate ori Dumnezeu a îngăduit împrejurări care să-l facă pe Israel să se încreadă în El şi să urmeze instrucţiunile Sale. Dar Israel s-a dovedit a fi un popor încăpăţânat (Exodul 32,9), greoi la învăţătură. Spiritul acesta vătămător a dăinuit până aproape de sfârşitul celor 40 de ani de rătăcire prin pustie (vezi Numeri 20,5).

Nu este de datoria noastră să-l osândim pe poporul evreu pentru multele lui greşeli. Ar trebui mai degrabă să învăţăm din trista lor experienţă, cauzată de stricăciunea inimii lor, şi să evităm să facem aceleaşi greşeli pe care le-au făcut ei (1 Corinteni 10,5–12).

M-au pus la încercare. Sau M-au încercat.

Au văzut lucrările Mele. Adică au fost martori oculari la dovezile providenţei divine, care era suficientă pentru a-i conduce la o încredere deplină în înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Au existat ocazii repetate când, pe bună dreptate, Dumnezeu i-ar fi putut lăsa în propriile lor căi stricate. Dar, în îndurarea Sa, El a continuat să-i sufere cu răbdare.

Patruzeci de ani. Exact 40 de ani au trecut între Paştele ţinut la exodul din Egipt şi Paştele ţinut la câteva zile după trecerea Iordanului (vezi Vol. I, p. 187).

10 De aceea M-am dezgustat de neamul acesta şi am zis: „Ei totdeauna se rătăcesc în inima lor. N-au cunoscut căile Mele!

Dezgustat. [Mâhnit, KJV]. Sau enervat, supărat, mâniat. Folosind un limbaj omenesc

(v. 9–11) Dumnezeu declară extrema zădărnicie a altor încercări de a câştiga încrederea şi conlucrarea generaţiei de sclavi pe care o eliberase din robia egipteană. Ca grup, deşi nu neapărat ca indivizi, punerea lor la probă a încetat la Cadeş-Barnea. Evenimentele dovediseră că în general caracterul lor era dincolo de posibilitatea de schimbare şi că Dumnezeu nu câştiga nimic dacă îi răbda mai departe.

Neamul acesta. [Generaţia aceea, KJV]. Adică populaţia adultă, peste vârsta de 20 de ani, care ieşise din Egipt (Numeri 14,29.35).

Totdeauna. Fiind puşi la încercare, copiii lui Israel au dovedit în mod repetat că nu reuşesc să aibă încredere în providenţa divină (vezi Numeri 14, 22).

Se rătăcesc. Gr. planao, a hoinări, a se rătăci (compară cu Matei 18,12).

În inima lor. Israel a refuzat să înţeleagă voia şi providenţa lui Dumnezeu şi să se lase condus de El. Refuzul său a fost voit şi deliberat, şi a stăruit în el în ciuda tuturor dovezilor date de Dumnezeu. Compară cu Osea 4,6.

N-au cunoscut căile Mele. Ei au luat providenţa lui Dumnezeu în pustie ca fiind de la sine înţeleasă, ca fiind dreptul lor, şi nu au înţeles care era înaltul Său scop în chemarea lor din Egipt şi în constituirea lor ca naţiune (vezi Vol. IV, pp. 26–30). Ei nu şi-au dat seama că Dumnezeu intenţionase ca experienţele lor din pustie să fie pentru binele lor, pentru a-i obişnui să se încreadă în El şi să conlucreze cu El, şi în felul acesta să-i pregătească pentru ţara făgăduită.

11 Am jurat, dar, în mânia Mea că nu vor intra în odihna Mea!”

Mânia. Gr. orge (vezi Romani 1,18; 2,8). În ce priveşte mânia sau furia lui Dumnezeu, vezi 2 Regi 13,3.

Nu vor intra. Dumnezeu îi făgăduise lui Avraam că urmaşii lui se vor întoarce în Canaan în al patrulea neam (Geneza 15,16). Unicul Lui scop urmărit prin scoaterea poporului evreu din Egipt a fost de a-i conduce în ţara pe care le-o făgăduise. Dar pentru că au refuzat cu încăpăţânare să înveţe lecţiile necesare înainte ca să poată intra în Canaan, Dumnezeu n-a avut altă alternativă decât să-i lase în voia propriilor căi. Ar fi fost zadarnic ca El să le dea ţara făgăduită, deoarece, ţinând cont de cele săvârşite în pustie, ar fi zădărnicit chiar scopul pe care El îl urmărea dându-le ţara aceea. Dumnezeu avusese îndelungă răbdare cu poporul, şi nu mai rămase nimic de făcut pentru ei. Compară făgăduinţa lui Dumnezeu de a le da odihnă (Exodul 33,14) cu nesocotirea poruncii divine la Cadeş (Numeri 14,31).

Odihna. Gr. katapausis, odihnă [definitivă], [loc de] odihnă. Sensul de bază al cuvântului katapausis este oprirea din muncă sau din altă activitate, împreună cu starea de inactivitate care urmează. Katapausis apare în total de opt ori în cap. 3 şi 4 (cap. 3,11.18; 4,1.3 [de două ori].5.10.11), iar verbul înrudit, katapauo, de trei ori (cap. 4,4.8.10 [s-a odihnit]). De fiecare dată katapausis este folosit pentru o odihnă anumită, odihna lui Dumnezeu. Acolo unde apare în LXX katapausis este de obicei traducerea cuvântului ebraic menuchah, loc de odihnă, odihnă, de la nuach, a se aşeza, a rămâne [într-un loc], a se odihni după o activitate anterioară. În LXX katapausis este folosit cu privire la rămânerea permanentă a chivotului în Canaan, după rătăcirile prin pustie (Numeri 10,36) şi cu privire la moştenirea lui Israel în Canaan, după cei 430 de ani de călătorie (Deuteronom 12,9). Verbul înrudit, katapauo, este de obicei traducerea cuvintelor ebraice nuach sau a lui shabath, ambele însemnând a se odihni. În Geneza 2,2.3; Exodul 34,21; 31,17, katapauo este folosit de cinci ori cu privire la odihna de Sabat. Ca şi katapausis, katapauo reprezintă încetarea oricărui fel de activitate şi poate cuprinde şi odihna care vine apoi. Vezi Evrei 4,9.

Este necesară o atenţie deosebită cu privire la cele patru aplicaţii diferite ale cuvintelor katapausis şi katapauo, pentru o înţelegere a argumentaţie desfăşurată în cap. 3 şi 4.

1. 1. În cap. 3,11.18; 4,3.5, se face referire la făgăduinţa ocupării ţării Canaan de către generaţia de israeliţi care fuseseră eliberaţi din Egipt. Făgăduinţa aceasta nu a fost împlinită din cauza rebeliunii de la Cadeş-Barnea (vezi cap. 3,7–11). Faptul că generaţia respectivă nu a intrat în acest aspect al odihnei este evident din pasaje ca Deuteronom 3,18.20; Iosua 21,44; 23,1.

2. Este evident, totuşi, că intrarea lui Israel în Canaan este numai un aspect al odihnei pe care Dumnezeu o pregătise pentru poporul Său. O dată stabiliţi în ţara făgăduită, Dumnezeu intenţiona să-i califice, ca naţiune, să fie solii Săi aleşi pentru mântuirea lumii (vezi Vol. IV, pp. 26–30). Dar, sute de ani mai târziu, ei nu intraseră încă în acest aspect al odihnei lui Dumnezeu (Evrei 4,7.8); de fapt ei n-au intrat niciodată în ea (vezi Vol. IV, pp. 30–34). De-a lungul istoriei sale, Israel a comis de repetate ori aceeaşi greşeală ca cea făcută de generaţia al cărei timp de probă, ca grup, s-a sfârşit la Cadeş. În felul acesta, Dumnezeu a pus capăt posibilităţii lor, ca naţiune, de a intra în odihna Lui spirituală, aşa cum oprise mai înainte generaţia de la Cadeş de a intra în Canaan (Vol. IV, p. 33). Ei şi-au pierdut rolul de popor ales (vezi Matei 21,43).

Invitaţia reînnoită a lui Dumnezeu, în timpul domniei lui David, de a intra în acest aspect spiritual al odihnei Sale este o dovadă că eşecul lui Israel de a face lucrul acesta pe vremea lui Iosua şi după aceea, nu desfiinţase încă – pe vremea lui David – scopul Său pentru Israel ca naţiune. În plus, reînnoirea invitaţiei pe vremea lui David este dovada că Iosua nu-i dăduse lui Israel odihna spirituală (cap. 4,8).

2. 3. În cap. 4,4 (vezi comentariul de acolo) odihna lui Dumnezeu în ziua a şaptea a săptămânii creaţiunii este folosită ca ilustraţie pentru odihna în care Dumnezeu ar vrea să intre creştinii.

3. 4. În cap. 4,1.3.10.11 termenii katapauo şi katapausis se referă la încetarea creştinului de a mai păcătui şi de a încerca să-şi câştige mântuirea prin propriile sale merite. Vezi invitaţia personală a lui Hristos: Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă (vezi Matei 11,28).

Firul raţionamentului din cap. 3 şi 4, concentrat în cuvântul odihnă, este în mare parte următorul:

1. 1. Planul original al lui Dumnezeu a fost de ca Moise să-i conducă pe israeliţi în odihna Canaanului, dar nici Moise şi nici generaţia care părăsise Egiptul nu au intrat în Canaan.

2. 2. Iosua însă a condus noua generaţie în Canaan, dar din cauza necredinţei lor nu i-a putut conduce la odihna spirituală.

3. 3. Pe vremea lui David Dumnezeu i-a adresat din poporului invitaţia de a intra în odihna Sa spirituală (vezi Vol. IV, p. 31). Dar, pe timpul NT, era evident faptul că Israel, ca naţiune, nu intrase în odihna lui Dumnezeu.

4. 4. Cu toate acestea invitaţia lui Dumnezeu nu s-a perimat din neîndeplinirea condiţiilor impuse, deoarece atunci când Se hotărăşte să ajungă la o ţintă, Dumnezeu o va realiza în cele din urmă, în ciuda nedesăvârşirii umane (vezi cap. 4,3.4).

5. 5. Aşadar, deoarece poporul lui Dumnezeu încă nu a intrat în odihna Sa, rămâne dar o odihnă… pentru poporul lui Dumnezeu (cap. 4,9).

6. 6. Dacă se vor apropia cu deplina încredere de scaunul harului (cap. 4,16), unde Hristos slujeşte ca Apostol şi Marele Preot al mărturisirii noastre (cap. 3,1; vezi cap. 4,14.15), creştinii vor găsi pe Cineva care poate să aibă milă de slăbiciunile lor (cap. 4,15), vor căpăta îndurare şi vor găsi har pentru ca să fie ajutaţi la vreme de nevoie (v. 16). Făcând aşa, ei vor intra în odihna spirituală a lui Dumnezeu, odihna sufletului, pe care El a prevăzut-o pentru păcătoşii care se pocăiesc. În felul acesta, lămureşte scriitorul, experienţa în care Israel nu a izbutit să intre devine privilegiul creştinului sincer de azi (cap. 3,13.15).

7.Să luăm dar bine seama, ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, nici unul din noi să nu se pomenească venit prea târziu… Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare (cap. 4,1.11). Credinţa este cheia pentru intrarea în odihna lui Dumnezeu (cap. 4,2; vezi cap.3, 18.19; 4,6.11), iar noi trebuie să luăm aminte ca nu cumva să avem o inimă rea şi necredincioasă (cap. 3,12).

Sub preoţia levitică oamenii trebuiau să săvârşească anumite lucrări menite să-i ajute să înţeleagă şi să aprecieze planul de mântuire în Hristos Isus. Dar sub slujirea lui Hristos ca Mare Preot oamenii trebuie să meargă direct la Hristos, fără mijlocirea vreunui preot de pe pământ. În Hristos ei găsesc odihnă, fără a îndeplini cerinţele sistemului ceremonial sau ale oricărui alt sistem. În cap. 3 şi 4 scriitorul stăruie pe lângă fraţii iudeo-creştini să se oprească de la aceste lucrări fără folos şi să intre în odihna credinţei în meritele ispăşitoare şi în slujirea Marelui nostru Preot din cer. Compară cu Isaia 30,15; Ieremia 6,16; Matei 11,29.

12 Luaţi seama, dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel Viu.

Luaţi seama. Sau aveţi grijă, fiţi atenţi, luaţi aminte, literal, vedeţi, priviţi. Aceia cărora le este adresată epistola şi toţi creştinii care o citesc trebuie să ia seama la experienţa vechiului Israel, pentru a evita greşelile făcute de acesta.

Fraţilor. Vezi v. 1.

O inimă rea şi necredincioasă. [O inimă rea, de necredinţă, KJV]. Aceasta a fost întotdeauna cauza piedicilor în legătura omului cu Dumnezeu. Aşa au stat lucrurile cu Israel în pustie şi, mai târziu, în ţara Canaan. Aceeaşi dificultate îi împiedică pe creştinii cu numele să intre în experienţa odihnei, care este posibilă prin credinţă adevărată în Isus Hristos. Lipsa de credinţă a lui Israel se află într-un contrast izbitor cu credincioşia lui Moise şi a lui Hristos (v. 1.2).

Să despartă. Gr. aphistemi, a se depărta, a se retrage, a pleca, literal, a se ţine departe de. Cuvântul nostru apostazie este derivat de la forma substantivală înrudită, apostasia, care e tradusă în Faptele Apostolilor 21,21 să se lepede, iar în 2 Tesaloniceni 2,3 cu lepădarea (vezi comentariul de acolo). Creştinii sunt îndemnaţi aici să se ferească de a apostazia în inimile lor de la viul Dumnezeu, în timp ce încă ţin formele religiei. Experienţele prin care a trecut vechiul Israel s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde sau învăţăminte (1 Corinteni 10,11) şi au fost scrise spre învăţătura noastră (RSV). Creştinii care privind la rătăcirea vechiului Israel se socotesc superiori, ar face bine să ia aminte la îndemnul: Cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă (1 Corinteni 10,12; compară cu v. 1–10).

Dumnezeu cel viu. Despărţirea de Izvorul vieţii înseamnă moartea.

13 Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice: „astăzi”, pentru ca niciunul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului.

Îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi. Sau continuaţi să vă îndemnaţi [sau încurajaţi] unii pe alţii zi de zi. Compară cu Faptele Apostolilor 16,15; 1 Corinteni 1,10.

Câtă vreme se zice: Astăzi. Adică atâta timp cât durează ziua punerii la probă şi cât încă se mai face chemarea plină de îndurare de a intra în odihna lui Dumnezeu.

Împietrească. Vezi Exodul 4,21; compară cu Evrei 3,8

Înşelăciunea. Sau amăgirea, frauda. Oamenii sunt ademeniţi la păcat deoarece li se pare atrăgător şi de dorit. Atunci când a văzut că ceea ce Dumnezeu o avertizeze să nu mănânce părea bun, plăcut şi de dorit (vezi Geneza 3,6), Eva a trecut dincolo de linia care desparte dreptatea de păcat. Ar fi bine pentru creştinul sincer să se ferească atunci când lucrurile de care Dumnezeu l-a avertizat să se păzească încep să-i pară atrăgătoare şi de dorit. Atunci când ceea ce Dumnezeu a spus că e rău începe să pară că e bun, creştinul poate şti cu siguranţă că se găseşte pe terenul fermecat al lui Satana, unde lucrurile par să fie opusul a ceea ce sunt cu adevărat.

14 Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început,

Ne-am făcut. [Suntem făcuţi, KJV]. Mai degrabă am devenit.

Părtaşi ai lui Hristos. Sau “părtaşi în Hristos. Creştinul se împărtăşeşte din biruinţa şi caracterul fericitului său Domn, şi poate lua parte la foloasele şi binecuvântarea care-i revin ca rezultat a marii jertfe a lui Hristos pe cruce şi a slujirii Sale ca Mare Preot în sanctuarul de sus. Unirea cu Hristos aici şi acum este o experienţă preţioasă (vezi Galateni 2,20). Aceasta este odihna în care trebuie să intrăm.

Dacă păstrăm. [Dacă ţinem, KJV]. Vezi Matei 24,13; Evrei 10,35.36.

Până la sfârşit. Vezi Matei 24,13; Apocalipsa 2,10. Îndemnurile Epistolei către Evrei au fost la început adresate iudeilor credincioşi din biserica apostolică, iar mesajul cărţii se aplica în primul rând la această grupare (vezi Introducerea). În general în biserica primară se credea că revenirea Domnului nu va fi multă vreme amânată (vezi Nota Suplimentară de la Romani 13), dar trecuseră deja 30 de ani sau mai mult de când Hristos se înălţase la cer (vezi Vol. VI, p. 106) şi încă nu era nici un semn al apropiatei Sale reveniri. Ceea ce pe atunci părea o amânare lungă şi neaşteptată se poate să fi găsit credinţa unora în declin, şi poate că îndemnul de a păstra până la sfârşit încrederea nezguduită era menit în deosebi pentru această grupă a cărei credinţă se clătina. O concepţie clară cu privire la lucrarea lui Hristos ca Mare Preot al nostru ar fi oferit o temelie sigură pentru credinţa creştinilor de atunci, făcând posibil ca ei să fie părtaşi ai lui Hristos (Evrei 3,14). Trebuiau să înţeleagă faptul că o mai era o importantă lucrare de făcută, atât pentru ei cât şi pentru alţii. Era posibil ca revenirea lui Isus să fie amânată, dar era privilegiul lor ca prin credinţă (vezi v. 12) să intre în odihna lui Dumnezeu (vezi v. 7–11). Îndemnul dat aici bisericii apostolice este potrivit şi pentru biserica de astăzi.

Încrederea. Gr. hupostasis (vezi cap. 1,3), alt cuvânt faţă de cel tradus încredere în cap. 3, 6 (vezi comentariul de acolo). Păstrarea până la sfârşit a unei încrederi nezguduite este opusul împietririi inimii (compară cu v. 8,15).

Nezguduită. Gr. bebaios, cuvânt tradus la fel şi în v. 6.

Început. După un timp credinţa puternică ce însoţeşte convertirea adevărată s-ar putea să-şi piardă din strălucire, iar inima caldă să devină rece. Ferice de creştinul care-şi păstrează toată viaţa credinţa şi zelul de la început.

15 câtă vreme se zice: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii.”

Câtă vreme se zice. Credinţa creştinului trebuie să rămână nezguduită de-a lungul marii zile a mântuirii de pe pământ – câtă vreme se zice: Astăzi. Astăzi. În ce priveşte comentariul la v. 15, vezi v. 7,8. Prin repetarea parţială a citatului din Psalmi 95 se urmăreşte sublinierea acestei idei.

16 Cine au fost, în adevăr, cei ce s-au răzvrătit după ce auziseră? N-au fost oare toţi aceia care ieşiseră din Egipt prin Moise?

Cei ce. Adică cei care s-au răzvrătit la Cadeş-Barnea (vezi v. 8–11). În engleză (Căci unii, când au auzit, s-au răzvrătit) exprimarea aceasta este o incompletă, deoarece aproape toţi aceia care fuseseră eliberaţi din Egipt s-au răzvrătit şi au pierit în pustie. În greacă prima parte a v. 16 poate fi tradusă astfel: Cine… s-a răzvrătit? (ca şi în traducerea Cornilescu). În greacă v. 16 este paralel în construcţie cu v. 17,18, aşadar ar trebui să fie tradus ca o întrebare (ca în traducerea Cornilescu).

S-au răzvrătit. Vezi v. 8. După ce auziseră. Sau deşi auziseră, chiar dacă acum ştiau mai bine. N-au fost oare toţi? [Totuşi nu toţi, KJV]. Mai degrabă Într-adevăr n-au fost toţi…? La prima întrebare retorică se răspunde cu o a doua. Întrebarea dă de înţeles că toţi cei care au ieşit

din Egipt s-au răzvrătit. Într-un sens general lucrul acesta era adevărat, deşi au fost câteva excepţii (vezi Numeri 26,65; compară cu Iosua 17,4; 22,13.31.32; Numeri 25,7).

Prin Moise. Adică sub conducerea lui Moise.

17 Şi cine au fost aceia de care S-a dezgustat El patruzeci de ani? N-au fost oare cei ce păcătuiseră şi ale căror trupuri moarte au căzut în pustiu?

Dezgustat. Vezi v. 10.

Patruzeci de ani. Vezi v. 9.

Cei ce păcătuiseră. Adică aceia care se răzvrăteau de obicei (vezi v. 8–10).

Trupuri moarte. Sau cadavre.

În pustie. Vezi v. 8.

18 Şi cui S-a jurat El că n-au să intre în odihna Lui? Nu S-a jurat oare celor ce nu ascultaseră?

S-a jurat. Vezi Numeri 14,22–35.

N-au să intre în odihna Lui. Vezi v. 11.

Celor ce nu ascultaseră. [Celor ce nu crezuseră, KJV]. Sau celor care erau neascultători.

19 Vedem, dar, că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor.

Vedem dar. Autorul încheie firul gândirii introdus prin citatul din v. 7.

N-au putut să intre. Generaţiei de israeliţi a căror răzvrătire a ajuns la apogeu la Cadeş-Barnea i-a fost refuzată intrarea în ţara făgăduită din cauza unui defect fundamental şi fatal, nu datorită vreunui act arbitrar din partea lui Dumnezeu sau pentru că Moise n-a reuşit să îi conducă bine. Moise fusese credincios în toată casa lui Dumnezeu (v. 2,5) şi de aceea nu a putut fi acuzat de eşecul lor. Lipsa lor de credinţă, demonstrată prin neascultarea de care au dat dovadă, a făcut cu neputinţă împlinirea făgăduinţei în dreptul lor.

Necredinţei. Necredinţa poporului stă într-un contrast puternic şi trist cu credincioşia lui Moise. Dacă poporul ar fi fost mai asemenea lui, ar fi putut să intre în Canaan. Ca şi Moise, Hristos este de asemenea credincios şi nu poate fi responsabil de eşecul unor creştini de a intra în odihna făgăduită sufletului (vezi v. 11). Aceasta este învăţătura trasă de autor din experienţa vechiului Israel (vezi cap. 4,1).COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

5, 6PP 4807, 8

AH 358; CT 419; SC 34; 5T 216

11 1T 281

12 CSW 30; PP 294; SC 108; SR 126; TM 355; 1T 377; 2T 656; 5T 72, 234, 701

12–141T 429

12–168T 115

13 COL 44

14 AA 242, 518; CT 183; Ev 360; GW 128, 262, 269, 307; ML 313; PK 595; 6T 60, 250; 7T 108; 8T 11, 297; 9T 29

15 AH 358; CT 419; SC 34; 5T 216

19 Ev 696; GC 458