1 Și noi, dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte.

Şi noi dar. Capitolul 12,1.2 constituie concluzia scriitorului la cap. 11. Dacă e să împărţim pe capitole, atunci este de preferat să începem un nou capitol de abia după v. 3 al cap.12. Înconjuraţi. Oriunde deschidem istoria sacră, găsim martori care să susţină că atât credinţa cât şi credincioşia biruiesc asupra oricărei piedici.

Nor … de martori. Sau mulţime de martori. Metafora din v. 1 îl imaginează pe creştin ca un atlet care face pregătirile finale pentru a participa la o alergare într-un stadion din antichitate, spectatorii fiind într-un amfiteatru în jurul lui. Atletul, absorbit de câştigarea întrecerii, priveşte momentan la oamenii care-l înconjoară ca un nor. Aici, martorii sunt nenumăraţii credincioşi menţionaţi în cap. 11, fiecare dintre ei, în ciuda piedicilor şi neajunsurilor de tot soiul, şi-au terminat alergarea cu bucurie. Credincioşia şi rezistenţa le-au adus biruinţă în alergarea vieţii. Conştient că privirile celor credincioşi din toate veacurile sunt acum atent fixate asupra lui, ca să zicem aşa, atletul creştin simte un îndemn puternic de a depune orice efort pentru a câştiga alergarea care i-a fost pusă înainte.

Întrecerile atletice fuseseră de mult timp populare în lumea din jurul Mediteranei, iar ilustraţia cap. 12,1 le era familiară cititorilor. Pavel foloseşte adesea la figurat cuvântul atlet şi cele înrudite cu el, pentru a reprezenta viaţa sa ca misionar pentru neamuri (Galateni 2,2; Filipeni 2,16; 2 Timotei 4,7) sau, ca aici, pentru a simboliza experienţa vieţii creştinului (vezi 1 Corinteni 9,24–27).

Piedică. [Greutate, KJV]. Gr. ogkos, greutate, povară, impediment, aici în sensul acesta din urmă. În metafora din v. 1 ogkos se referă la povara lucrurilor de prisos, ca de pildă îmbrăcămintea, care l-ar împiedica sau dezavantaja pe alergător. Oamenii care sunt mânaţi de credinţa nu vor ezita să se lepede de orice i-ar reţine de la atingerea ţintei.

Scriitorul lasă în seama fiecărui cititor să descopere ceea ce l-ar stânjeni în înaintarea lui ca alergător creştin. În alergarea aceasta orice concurent poate câştiga, deoarece nu se întrece cu alţii, ci cu sine însuşi. Lui nu i se cere să-i depăşească pe rivalii săi sau să depăşească un nivel atins de vreunul din concurenţii anteriori. Eul este singurul său competitor, şi singura condiţie este ca el să manifeste credincioşie şi răbdare în lupta cu sine şi, prin harul lui Hristos, să biruiască orice piedică – orice tendinţă spre rău.

Păcatul. Fiecare om are un păcat care îl înfăşoară, vreo tendinţă spre rău care caută să-l împiedice în alergarea sa. Când câştigă biruinţa asupra unei anumite înclinaţii rele, o alta îi ia locul şi se străduieşte să devină stăpână. În felul acesta calea mântuirii este împresurată de o luptă continuă. Dar este privilegiul fiecărui creştin să obţină biruinţa la fiecare pas al drumului. Indiferent care ar fi păcatul care ne împresoară aşa de lesne, noi trebuie să-l lepădăm, la fel cum un alergător din antichitate îşi lepăda haina lui largă şi se pregătea pentru alergare.

Ne înfăşoară aşa de lesne. Sau ne distrage aşa de lesne. Unii sugerează că în original sunt folosite cuvintele se agaţă aşa de strâns. Indiferent cât de strâns s-ar agăţa de noi păcatul şi oricât de dureroasă ar fi operaţia de separare, el trebuie să fie lepădat dacă se vrea câştigată victoria în alergarea vieţii.

Stăruinţă. [Răbdare, KJV]. Gr. hupomone, răbdare, stăruinţă, tărie, statornicie, perseverenţă. Deoarece alergarea creştinului este o experienţă de o viaţă întreagă, ea cere răbdare şi stăruinţă – stăruinţă în faţa dificultăţilor şi a deznădejdilor succesive şi răbdare pentru a aştepta premiul de la sfârşitul alergării. Îndemnurile la stăruinţă apar de nenumărate ori în Epistola lui Pavel către Evrei (vezi cap. 3,6; 4,14; 6,1.11.12; 10,23.36–39; etc.).

Alergarea. Adică alergarea creştină, experienţele cu ajutorul cărora se dezvoltă caracterul.


2 Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.

Să ne uităm ţintă … la Isus. Şi anume ca să căpătăm har şi tărie pentru a birui orice dificultate şi pentru a stărui până la capăt. După cum a descoperit Petru când a încercat să meargă pe valurile mării Galileii (vezi Matei 14,24–32), e primejdios să ne îndepărtăm privirea de la Mântuitorul, chiar şi numai pentru o clipă. A ţine ochiul credinţei aţintit la Isus înseamnă a păstra un contact neîntrerupt cu Cel care este sursa puterii, Cel care ne poate întări pentru a fi stăruitori şi, în cele din urmă, biruitori.

Căpetenia. Gr. archegos, conducător, începător, întemeietor, pionier (RSV). Archegos este tradus Domnul [“Prinţul, KJV] în Faptele Apostolilor 3,15; 5,31 şi Căpetenia în Evrei 2,10, de fiecare dată făcând referire la Hristos, ca aici. Hristos este centrul planului de mântuire şi sursa oricărui lucru bun. El îi cheamă pe oamenii căzuţi să iasă din întunericul păcatului la lumina plină de slavă a Evangheliei. El este cel care îi curăţă de viaţa lor de păcat şi îi califică să devină fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Îi îndreptăţeşte prin harul Său, pe temeiul jertfei de la Golgota şi le aşează picioarele pe cărarea către cer.

Desăvârşirea. [Împlinitorul, KJV; traducerea lui G. Galaction]. Gr. teleiotes, desăvârşirea. Lucrarea îndreptăţirii este numai începutul experienţei creştine. Noi nu numai că trebuie să … punem… temelia pocăinţei la faptele moarte, dar trebuie şi să mergem spre cele desăvârşite (vezi cap. 6,1). Trebuie să câştigăm biruinţă după biruinţă asupra păcatelor care ne înfăşoară (vezi Evrei 12,1) şi să creştem în toate privinţele (Efeseni 4,15). Caracterele noastre trebuie să fie transformate prin înnoirea minţii (Romani 12,2). Aceasta este lucrarea lui Hristos locuind înlăuntrul nostru (Galateni 2,20), a Celui care este Desăvârşirea credinţei noastre. Aceasta este lucrarea sfinţirii. Vezi Matei 5,48.

Credinţei noastre. Este vorba de credinţă ca un principiu activ în viaţa noastră.

Pentru. Gr. anti, în loc de, în schimbul, luând în considerare. Hristos a suferit crucea în schimbul perspectivei fericite a unui univers fără păcat.

Bucuria. Dacă e adoptat înţelesul ţinând cont de pentru anti (vezi mai sus la pentru) pasajul poate fi înţeles astfel: Privind la cruce din punct de vedere omenesc, am putea spune că perspectiva rezultatelor viitoare ale suferinţei şi morţii Sale i-a dat lui Hristos tărie să rabde ocara şi dispreţul crucii. El ştia că va ajunge să vadă rodul muncii sufletului lui şi se va înviora (Isaia 53,11). A împărtăşi veşnicia cu cei răscumpăraţi din toate veacurile şi cu fiinţele necăzute în păcat era o perspectivă care I-a adus o bucurie de nedescris Domnului nostru atunci când suferea în Ghetsemani şi pe crucea de pe Golgota. Vezi Matei 5,12; Iacov 1,2.

Dacă e adoptat înţelesul în schimb pentru anti (vezi mai sus la pentru), pasajul ne învaţă că în loc de bucuria pe care o avea înainte, fie bucuria existenţei Sale dinainte de întrupare, fie aceea a unei vieţi care să nu se încheie atât de dureros, Hristos a ales să sufere crucea.

A suferit crucea. Hristos a suferit crucea pentru ca noi să putem rezista în lupta cu puterile întunericului. El a suferit crucea pentru ca să poată câştiga onoarea. Căpetenia mântuirii noastre a fost făcut desăvârşit prin suferinţe (cap. 2,10) şi, dacă ne deprindem să suferim crucea pe care suntem chemaţi să o purtăm, ne putem aştepta să fim găsiţi desăvârşiţi la venirea Lui. După cum o bucurie viitoare L-a inspirat pe Hristos să sufere crucea, tot aşa în experienţele grele şi în încercările vieţii este privilegiul nostru să privim înainte către bucuria veşniciei.

A dispreţuit ruşinea. Sau nu a luat în seamă ruşinea, nu i-a păsat de ruşine. Suferinţele din vremea de acum nu sunt nimic în comparaţie cu slava viitoare, care are să fie descoperită (Romani 8,18). Deci trebuie să fie trecute cu vederea. Putem să ne bucurăm mult, măcar că acum, dacă trebuie, suntem întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări (1 Petru 1,6). Ca şi Pavel, noi putem socoti toate lucrurile pământeşti ca o pierdere faţă de bucuria nespusă a cunoaşterii lui Isus Hristos, Domnul nostru (vezi Filipeni 3,8).

Şi şade. [E aşezat, KJV]. Dovezile textuale atestă exprimarea S-a aşezat. În greacă înţelesul preferat al formei acestui verb sugerează că Hristos nu doar că S-a aşezat la dreapta Tatălui, ci şi că de atunci ocupă în continuare această poziţie onorată.

La dreapta. Vezi cap. 1,3.


3 Uitați-vă, dar, cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeți inima și să cădeți de oboseală în sufletele voastre.

Uitaţi-vă dar. Versetele 3–11 se ocupă de natura, scopul şi rezultatele disciplinei divine. Nici un creştin nu e chemat să treacă printr-o disciplină mai strictă decât cea de care a avut parte Hristos. Uitându-ne la felul în care a întâmpinat El încercările şi ispitele, putem să ne ferim de oboseală şi cădere spirituală.

A suferit. Vezi v. 1.

Împotrivire. Sau ostilitate. Ostilităţile preoţilor, ale conducătorilor, ale cărturarilor şi ale fariseilor l-au urmărit pe Hristos pas cu pas de-a lungul lucrării Sale pământeşti. Cu timpul, valul popularităţii s-a întors împotriva Lui şi propriul Său popor a cerut sângele Lui. Ostilitatea crescândă a unui neam de păcătoşi a fost îndreptată cu deplină forţă diabolică împotriva Domnului suferinţelor.

Ca nu cumva ... să cădeţi de oboseală. O privire aruncată asupra poverii pe care o purtat-o Hristos va face povara noastră să pară uşoară, prin comparaţie (vezi Matei 11,28–30). Dacă privim la Isus şi luăm în considerare suferinţele Sale, atunci orice dificultate şi dezamăgire pe care o întâmpinăm va fi mai uşor de suportat.


4 Voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului.

Împotrivit … până la sânge. Adică până la moarte. Aici metafora din v. 1 şi 2 este puţin schimbată. Creştinul este încă în arenă cu norul de martori privind atent la el, dar acum este confruntat cu un duşman cu care trebuie să se lupte. Creştinul încă nu a experimentat tot ceea ce poate Cel Rău să aducă împotriva lui şi nu ar trebui să-şi închipuie că în lupta cu păcatul suferă mai mult decât ar trebui Dumnezeu să se aştepte de la el (vezi 1 Corinteni 10,13). Cu toate acestea, în lupta cu păcatul care îl înfăşoară el este chemat să reziste la ispite cu toată fermitatea pe care ar folosi-o dacă ar avea de luptat pe viaţă şi pe moarte, cu un duşman fizic.

Hristos S-a angajat într-o astfel de luptă cu puterile întunericului, o luptă care a atins apogeul în Ghetsemani şi pe cruce. Martirii, de asemenea, s-au împotrivit până la sânge. Dar cei cărora le fusese scrisă epistola aceasta încă nu fuseseră chemaţi să dea piept cu ceea ce suferiseră Hristos şi martirii.


5 Și ați uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu disprețui pedeapsa Domnului și nu-ți pierde inima când ești mustrat de El.

Aţi uitat. În greacă această propoziţie poate fi luată fie ca o întrebare, fie ca o afirmaţie. O întrebare ar părea mai plină de forţă şi, în acelaşi timp, mai puţin severă. Un copil care este pedepsit poate să-şi dea seama că răsplata primită este dreaptă şi că o merită, dar poate să nu realizeze că e aplicată cu iubire. Prea adesea creştinii sunt înclinaţi să treacă cu vederea valoarea disciplinară a experienţelor dificile, şi aceasta nepăsare îi lipseşte de învăţăturile preţioase pe care le-ar obţine altminteri. Prea adesea ei iau în nume de rău faptul că Dumnezeu îngăduie ca astfel de experienţe să vină peste ei şi se plâng de soarta lor.

Sfatul. [Îndemnul, KJV]. Gr. paraklesis, încurajare, îndemn, consolare. În ce priveşte comentariul la paraklesis şi la cuvintele înrudite, vezi Matei 5,4; Ioan 14,16.

Pe care vi-l dă. [Care spune, KJV]. Citatul din v. 5 şi 6 este luat din Proverbe 3,11.12.

Fii. [Copii, KJV]. Literal, fii. Firul învăţăturii cuprinse în v. 5–11 se concentrează asupra legăturii dintre tată şi fiu, şi ajunge să se concentreze asupra dorinţei tatălui ca fiul său să înveţe anumite lecţii necesare pentru succesul său în viaţă.

Fiule. [Fiul meu, KJV]. O formă de adresare obişnuită în cartea Proverbelor, de unde e luat citatul. Ea lasă a se înţelege grija unui părinte iubitor.

Dispreţui. Gr. oligoreo, a subaprecia ceva, a lua [ceva] în chip uşor, adică a nu lua lucrurile în serios. Scopul mustrării este de a face o impresie. Mustrarea care nu face impresie sau lasă doar o impresie slabă nu este utilă.

Pedeapsa. Gr. paideia, creştere, antrenare, instruire, disciplină, corecţie (vezi Efeseni 6,4), de la paidion, copil. Disciplina corectează, modelează, întăreşte şi desăvârşeşte caracterul. Prea adesea cuvântul e redus la sensul mai îngust, de pedeapsă sau mustrare. Disciplina a fost definită ca arta fină de a face discipoli, întrucât un discipol este cineva care se supune la un anumit tipar de disciplină sau instruire. Cuvântul grec paideia, deşi nu are în mod deosebit acest sens, poate sugera disciplină corectivă, de îndreptare, aşa cum reiese din cuvintele pedeapsă sau mustrare. Paideia se referă la întregul proces prin care copiii sunt pregătiţi pentru răspunderile vieţii de adult.

Domnului. Experienţele vieţii vin toate din partea Domnului, în sensul că nu ni se poate întâmpla nimic fără permisiunea Lui. Dumnezeu nu este niciodată autorul suferinţei şi al întristării, deşi se poate ca uneori să îngăduie să avem parte de ele. Vezi 2 Cronici 18,18; Iov 42,5; Psalmi 38,3; 39,9.

Pierde inima. [Nu leşina, KJV]. Gr. ekluo, a obosi, a fi epuizat, a pierde curajul. Un ucenic istovit nu va absolvi niciodată şcoala experienţei. Cel care îşi pierde curajul şi are impresia că trebuie să renunţe este invitat să-şi îndrepte privirile către Isus, să se uite la El (vezi v. 2 şi v. 3). Mai presus de orice, el ar trebui să-şi aducă aminte că Dumnezeu nu este mâniat pe el, ci îl iubeşte ca un părinte devotat şi încearcă să-l ajute să înveţe o lecţie foarte necesară. Adesea nu disciplina în sine, ci atitudinea cuiva faţă de ea face viaţa dificilă.

Mustrat. Gr. elegcho, a mustra, a corecta, a pedepsi, a disciplina. Nu e niciodată plăcut să fii mustrat sau corectat, şi cu atât mai puţin să fi pedepsit. Reacţia naturală este dispreţul. Calea cea mai simplă de a scăpa de ea este a renunţa. Atitudinea înţeleaptă este a profita de ea.


6 Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primește.”

Pe cine-l iubeşte. Disciplina realizată cu perseverenţă şi răbdare este o expresie a grijii iubitoare. Experienţele menite să înnobileze şi să desăvârşească caracterul constituie dovada cea mai clară că Domnul ne iubeşte. Fie că este un copil în credinţă, fie că e un creştin matur, disciplina este esenţială pentru caracter.

Bate. Dumnezeu administrează orice disciplină ar fi necesară pentru formarea caracterului sau îngăduie experienţe care vor atinge acest obiectiv (vezi v. 5). Însă afirmaţia nu trebuie să fie forţată, ca şi cum Dumnezeu personal şi direct ar fi trimis sau poruncit suferinţa sau întristarea care însoţesc unele din experienţele disciplinare ale vieţii. Vezi v. 5.

Orice fiu. În ce priveşte legătura noastră cu Dumnezeu, ca fii ai Tatălui ceresc, vezi Matei 6,9; 1 Ioan 3,1.

Pe care-l primeşte. Adică pe oricine este primit de El ca fiu. Fiecare fiu al lui Dumnezeu de pe acest pământ a devenit aşa ceva prin adopţia în familia cerească.


7 Suferiți pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca și cu niște fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl?

Suferiţi pedeapsa! [Dacă suferiţi pedeapsa, KJV]. Vezi v. 3, v. 5. Dovezile textuale atestă exprimarea suferiţi pedeapsa. Potrivit cu această exprimare, propoziţia este imperativă, un îndemn bazat pe principiul afirmat în v. 6. Prea adesea noi ne rugăm pentru biruinţa asupra unor anumite păcate, numai pentru a descoperi că Dumnezeu răspunde la rugăciunile noastre îngăduind împrejurări care vor dezvolta tăria necesară pentru a înlocui slăbiciunea noastră. Să recunoaştem răspunsul lui Său la rugăciunile noastre, şi să suferim pedeapsa cu supunere şi curaj.

Ca nişte fii. De obicei părinţii ezită să-i disciplineze pe copiii care nu sunt ai lor, dar un părinte înţelept nu dă înapoi de la a-şi disciplina copiii atunci când e nevoie. Disciplina este prerogativa, datoria şi răspunderea părinţilor. În felul acesta, într-un anumit sens, administrarea disciplinei este dovada calităţii de părinte.

Care este fiul? Nici un copil nu se naşte cu un caracter matur, şi deci fiecare copil are nevoie de disciplină pentru a ocupa un loc folositor în lume şi pentru a face cinste familiei.


8 Dar, dacă sunteți scutiți de pedeapsă, de care toți au parte, sunteți niște feciori din curvie, iar nu fii.

Scutiţi de pedeapsă. Copii care nu primesc disciplină sunt lipsiţi de pregătirea de care au nevoie pentru datoriile şi răspunderile vieţii. Părinţii care nu administrează disciplina necesară vor avea într-o zi de dat socoteală înaintea lui Dumnezeu. N-ar fi nici cinstit şi nici drept ca Părintele nostru ceresc să neglijeze disciplina noastră sau să ne ferească de împrejurări şi situaţii care au valoare disciplinară.

Feciori din curvie. [Bastarzi, KJV]. Sau copii nelegitimi.


9 Și apoi, dacă părinții noștri trupești ne-au pedepsit, și tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, și să trăim?

Şi apoi. [De altfel, KJV]. Se poate face încă o comparaţie între disciplina părinţilor fizici şi cea a Tatălui nostru ceresc.

Părinţii noştri trupeşti. [Părinţii trupului nostru, KJV]. Adică părinţii noştri pământeşti.

Le-am dat cinstea cuvenită. [Le-am dat respect, KJV]. Sau i-am respectat. Această atitudine este opusul dispreţului faţă de ei (vezi v. 5). Respectul pentru autoritatea părinţilor, a societăţii sau a lui Dumnezeu, este fundamentală pentru pace, armonie şi siguranţă.

Să ne supunem. [Să fim supuşi, KJV]. N-ar trebui să recunoaştem, să apreciem şi să profităm de disciplina Domnului? Să fim noi, faţă de disciplina Părintelui nostru ceresc, mai puţin receptivi decât sunt copiii faţă de părinţii lor pământeşti?

Duhurilor. Gr. pneumata, fiinţe vii sau poate viaţă (vezi Luca 8,55). Expresia Tatăl duhurilor se referă la Dumnezeu ca sursă a vieţii şi a tuturor fiinţelor. Tatăl duhurilor stă în contrast cu părinţii noştri trupeşti, aşa cum este evident în v. 10. Argumentaţia se dezvoltă de la lucrurile inferioare la cele superioare; dacă respectăm disciplina unui tată pământesc, căruia îi datorăm existenţa noastră trupească, cu cât mai mult ar trebui să ne supunem – sau să “respectăm – disciplina Tatălui nostru ceresc, căruia Îi datorăm viaţa însăşi?

Cuvântul duhuri stă în contrast cu trupeşti. Ambele se referă la fiinţe umane, aşa cum reiese din context şi din versiunea greacă. Întregul context se ocupă de felul în care Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, îi pedepseşte pe copiii Săi muritori. Versiunea greacă zice literal, duhurilor, care în greaca idiomatică înseamnă duhurile noastre.


10 Căci ei în adevăr ne pedepseau pentru puține zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepsește pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui.

Ne pedepseau. Sau ne disciplinau, ne corectau (vezi v. 5). Pentru puţine zile. Adică doar în copilărie şi tinereţe. Disciplina Părintelui nostru ceresc continuă pentru tot restul vieţii. Cum credeau ei că e bine. [După propria lor plăcere, KJV]. Sau aşa cum li se părea lor bine; adică aşa cum considerau ei că e cel mai bine. Pentru binele nostru. [Pentru folosul nostru, KJV]. Adică spre binele nostru. Părinţii noştri

pământeşti se poate să greşească în disciplinare, din cauza judecăţii greşite sau a emoţiilor egoiste, şi cu toate acestea tot le-am dat cinstea cuvenită. Cu cât mai mult ar trebui să luăm aminte şi să apreciem disciplina Părintelui nostru ceresc, a Cărui înţelepciune şi iubire îngăduie numai ceea ce este spre binele nostru?

Părtaşi sfinţeniei Lui. Ţinta disciplinei divine este formarea caracterului. Scopul ei este desăvârşirea (vezi Matei 5,48).


11 Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, și nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin școala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii.

Orice pedeapsă. Sau orice disciplină (vezi v. 5).

Deocamdată. Perspectiva timpului şi a experienţei este de obicei necesară pentru o deplină apreciere a disciplinei primite. Numai după ce copiii şi tinerii ajung la maturitate pot să-şi dea seama de contribuţia adusă de părinţi, învăţători şi prieteni la dezvoltarea caracterului lor. De fapt o asemenea apreciere este un semn sigur al maturităţii. Creştinul matur apreciază valoarea disciplinară a diferitelor experienţe ale vieţii atunci când trece prin ele. El îşi dă seama că resentimentul faţă de disciplina divină este un semn de copilărie şi imaturitate.

Nu de bucurie. Sau nu de plăcere (RSV).

Întristare. [Durere, KJV]. Nu în sensul de a fi severă, intensă sau opresivă, ci de a cauza durere, suferinţă sau chin.

Mai pe urmă. [După aceea, KJV]. În general vorbind, animalele trăiesc numai în prezent şi pentru prezent. Capacitatea de a proiecta în trecut sau în viitor, cu ajutorul memoriei sau al imaginaţiei, este o caracteristică a fiinţelor inteligente. Lor le este deci cu putinţă să aprecieze situaţia prezentă din perspectiva timpului şi a experienţei, să decidă şi să acţioneze inteligent. Capacitatea unei persoane de a vedea prezentul din perspectiva trecutului şi a viitorului este un indiciu exact al progresului său de la copilărie la maturitate. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la maturitatea creştină şi mai ales cu privire la experienţele disciplinare ale vieţii. Ferice de acei creştini care s-au deprins să cântărească lucrurile vremelnice în lumina veşniciei.

Aduce. [Produce, KVJ]. Disciplina dă întotdeauna roada dătătoare de pace dacă este acceptată, rareori dacă e luată în nume de rău şi niciodată dacă e respinsă.

Roada ... neprihănirii. Disciplina devine necesară când apare un conflict între tendinţele şi dorinţele naturale pe de o parte, şi principiile drepte pe de altă parte. Scopul disciplinei este de a rezolva acest conflict, aducând tendinţele şi dorinţele naturale în armonie cu principiul. Făcând aşa, disciplina aduce pace. Persoana care trece prin disciplină are pace cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu semenii săi.

Celor ce au trecut prin şcoala ei. [S-au dezvoltat prin ea, KVJ]. Sau celor care au fost educaţi prin ea. Cei care acceptă dezvoltarea adusă de exerciţiile disciplinare ale vieţii au privilegiul de a se bucura de roada dătătoare de pace a neprihănirii, care creşte în pomul ascultării de voia descoperită a lui Dumnezeu.


12 Întăriți-vă, dar, mâinile obosite și genunchii slăbănogiți;

Întăriţi-vă. [Înălţaţi-vă, KVJ]. Mâinile căzute şi genunchii slăbănogiţi simbolizează descurajarea şi inactivitatea. Ele reprezintă antiteza stăruinţei (vezi v. 2). Creştinul matur nu va fi obosit şi istovit în sufletul său (v. 3) când trece prin disciplină; mâinile lui nu vor cădea de oboseală şi genunchii lui nu se vor clătina. Înţelegând ceva din natura şi scopul disciplinei şi având încredere în înţelepciunea şi bunătatea Tatălui său ceresc, el va alunga resentimentul, descurajarea şi inactivitatea. El îşi va îndeplini însărcinările cu curaj şi încredere.

Prea mulţi creştini au genunchii slăbănogiţi şi mâini obosite. În loc de a accepta disciplina Cerului, ei încep să-i blameze pe alţii pentru împrejurările nefavorabile în care se găsesc. Ei refuză ocaziile date de Tatăl ceresc pentru a-şi dezvolta caracterul. În curând viaţa lor începe să aducă roada amărăciunii (vezi v. 13, 15) în loc de roada dătătoare de pace a neprihănirii (v. 11). Compară cu Isaia 35,3.

Dar. [Deci, KJV]. Adică ţinând cont de faptul că experienţele disciplinare ale vieţii au fost rânduite de un Părinte ceresc înţelept şi iubitor cu scopul de a aduce la maturitate în viaţa noastră roada aducătoare de pace a dreptăţii.

Mâinile. În greaca idiomatică cuvântul acesta înseamnă mâinile voastre. Compară cu picioarele voastre, din v. 13. Obosite. [Care atârnă, KJV]. Şi anume în dezamăgire şi descurajare. Genunchii slăbănogiţi. Genunchii slăbănogiţi nu reprezintă un avantaj în alergarea creştină (vezi v. 1 şi 2).


13 croiți cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce șchioapătă să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat.

Cărări drepte. Repulsia cuiva de a accepta disciplina vieţii adesea îl duce pe cărări greşite. Creştinul matur va înainta pe o cărare dreaptă, plin de curaj şi încredere, acceptând, fără ezitare sau regret, experienţele disciplinare care sunt necesare pentru formarea unui caracter creştin. El nu va căuta vreun drum lateral pentru a evita disciplina, ci va merge pe calea principală a vieţii şi se va folosi pe deplin de avantajele pe care le oferă aceasta.

Cei ce şchiopătează. [Cel ce şchiopătează, KJV]. Este vorba încă de persoanele cu mâinile obosite, genunchi slăbănogiţi şi picioare care au nevoie de cărări drepte (v. 12, 13). Fiind şchiopi, le este greu să treacă prin experienţele disciplinare mai puţin plăcute.

Să nu se abată din cale. [Să nu fie abătuţi din cale, KJV]. Gr. ektrepo, a întoarce, a abate din cale. Sensul în care ektrepo e folosit aici nu este foarte clar. Oricare din următoarele două interpretări e posibilă: (1) Picioare care şchiopătează se vor abate din cale pe cărări strâmbe, unde posibilitatea de a se poticni şi de a cădea va fi mult mai mare. (2) Ektrepo trebuie înţeles în sensul lui medical, a fi dislocat, a fi ieşit din încheietură. Infirmitatea face mersul dificil, dislocarea îl face imposibil. Astfel înţeles, avertizarea este că dacă nu se fac cărări drepte pentru picioarele care şchiopătează, există primejdia ca rezultatul să fie dislocarea încheieturilor. Al doilea sens, a fi dislocate sau ieşite din încheietură, se acordă mai bine cu contextul. Este mult mai probabil ca cel ce şchiopătează să ajungă să îi iasă picioarele din încheieturi decât cel care se abate de pe cale. În plus, îndemnul mai degrabă să fie vindecat este o soluţie mai potrivită pentru picioarele dislocate decât pentru cei care se abat de pe cale.

Mai degrabă să fie vindecat. Repulsia de a accepta disciplina îi va provoca dificultăţi şi mai mari. Dar în loc să permită lucrul acesta, creştinul înţelept va aplica remediul. Când nu se dă atenţia cuvenită unei boli, ea tinde mai degrabă să se înrăutăţească decât să se îndrepte. Starea minţii şi a inimii, ca de pildă repulsia de a accepta disciplina sau resentimentul cauzat de ea, se va agrava cu siguranţă dacă nu se depune un efort serios pentru a diagnostica situaţia şi pentru a aplica leacul corespunzător.


14 Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.

Urmăriţi pacea. Sau luptaţi-vă pentru pace (RSV). Lăsând la o parte problemele personale ale creştinului individual, scriitorul trece acum la legăturile creştinului cu semenii săi. Pentru un comentariu cu privire la îndemnul de a urmări pacea, vezi Romani 12,18; 1 Petru 3,11; vezi şi Psalmi 34,14.

Sfinţirea. Numai cei cu inima curată se pot aştepta să-L vadă pe Dumnezeu (vezi Matei 5,8).

Va vedea pe Domnul. Şi anume în pace.


15 Luați seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, și mulți să fie întinați de ea.

Luaţi seama bine. Nimeni nu va fi dus de curent în cer. În Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri (Faptele Apostolilor 14,22; vezi Matei 7,21–27; 10,23). Trebuie să ne nevoim să intrăm (Luca 13,24). Nici un efort făcut cu jumătate de inimă nu va aduce comoara cerească (vezi Matei 13,44–46).

Să nu se abată. Gr. hustereo, a duce lipsă de, a fi mai prejos de, a nu izbuti să ajungă la, a fi exclus de la. În versiunea greacă forma verbului sugerează un eşec continuu, nu un singur defect. În ce priveşte comentariul cu privire la căderea din har, vezi Galateni 5,4.

Rădăcină de amărăciune. Afirmaţia este bazată pe LXX, la Deuteronomul 29,18. În contextul ei original aceasta era o avertizare împotriva idolatriei (vezi comentariul de la Deuteronomul 29,18). Se pare că aici este o avertizare împotriva oricărei persoane certăreţe din biserică, care intenţionat instigă reaua voinţă şi cearta dintre fraţi. Aceasta este o rădăcină de amărăciune, crescând în întunericul vreunui suflet zbârcit care înfloreşte în critică făţişă şi răutăcioasă faţă de conducătorii lucrării lui Dumnezeu de pe pământ şi care stârneşte neînţelegeri între fraţi.

Mulţi să fie întinaţi. Aceia ale căror suflete sunt amare caută totdeauna să implice pe cât mai mulţi în nemulţumirea şi rebeliunea lor.


16 Vegheați să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare și-a vândut dreptul de întâi născut.

Curvar. Sau persoană imorală.

Lumesc. [Profan, KJV]. Gr. bebelos, lumesc, neevlavios, nereligios. În Noul Testament bebelos descrie o persoană care nu apreciază sau nu doreşte lucrurile sfinte, cineva ale cărui dorinţe şi ambiţii nu se ridică mai presus de cele pământeşti.

Esau. Pentru un comentariu despre caracterul lui Esau şi despre incidentul la care se face referire aici, vezi Geneza 25,27–34. O mâncare. [O îmbucătură, KJV]. Sau o porţie de mâncare. Dreptul de întâi născut. Pentru un comentariu cu privire la însemnătatea dreptului de întâi născut, vezi Geneza 25,31.


17 Știți că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea, n-a fost primit; pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.

A vrut să capete. [Ar fi vrut să aibă, KJV]. Adică a dorit.

N-a fost primit. [A fost respins, KJV]. Gr. apodokimazo, a respinge [după testare, din cauza neatingerii standardelor cerute]. În ce priveşte relatarea incidentului la care se face referire aici, vezi Geneza 27,1–40.

Cu lacrimi. Când şi-a dat seama ce pierduse, Esau a scos mari ţipete, pline de amărăciune (Geneza 27,34).

N-a putut s-o schimbe. [N-a fost loc de pocăinţă, KJV]. Viaţa dedicată unor scopuri pământeşti îl lipsise pe Esau de capacitatea de a purta răspunderi mai serioase. Prin propria sa alegere mintea şi caracterul său se formaseră deja. Scriitorul acestei epistole nu dă de înţeles că Esau ar fi vrut să se pocăiască de comportamentul său lumesc, ci doar că îi părea rău că îşi vânduse dreptul de întâi născut. Îşi dorea să îl fi putut primi înapoi, dar şi-a dat seama că decizia pe care o luase era irevocabilă. Îl pierduse pentru totdeauna. Nici un act arbitrar al lui Dumnezeu nu l-a împiedicat pe Esau să primească moştenirea care în mod normal îi aparţinea. Însuşi caracterul lui l-a descalificat pentru privilegiile şi răspunderile acesteia.


18 Voi nu v-ați apropiat de un munte care se putea atinge și care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună,

Voi nu v-aţi apropiat. [Voi nu aţi venit, KJV]. În ce priveşte incidentul la care se face referire în v. 18–21, vezi Exodul 19,9–25. Aşa cum în vechime Israel a venit la Muntele Sinai şi a auzit glasul lui Dumnezeu (Evrei 12,18–21), tot aşa şi creştinii s-au apropiat de muntele Sionului

(v. 22, 23) şi trebuie să asculte glasul lui Hristos (v. 24–27). Care se putea atinge. Adică nu de vreun munte real de pe pământ. Care era cuprins de foc. [Care ardea cu foc, KJV]. În ce priveşte descrierea din v. 18 şi v.

19, vezi Exodul 19,16.


19 nici de sunetul de trâmbiță, nici de glasul care vorbea în așa fel că cei ce l-au auzit au cerut să nu li se mai vorbească,

Glasul care vorbea. [Glasul cuvintelor, KJV]. Adică glasul lui Dumnezeu.

Au cerut. Vezi Exodul 20,19; Deuteronom 5,5.


20 (pentru că nu puteau suferi porunca aceasta: „Chiar un dobitoc, dacă se va atinge de munte, să fie ucis cu pietre sau străpuns cu săgeata”.
21 Și priveliștea aceea era așa de înfricoșătoare încât Moise a zis: „sunt îngrozit și tremur!”)

Aşa de înfricoşătoare. Se pune accent pe caracterul impresionant a ceea ce se vedea şi auzea, mai ales sunetul glasului lui Dumnezeu. Când poporul a stat faţă în faţă cu Legiuitorul şi Judecătorul a tot pământul, ei au gustat ceva din frica de Domnul [groaza Domnului, KJV] (2 Corinteni 5,11). Darea legii la Sinai a fost însoţită de o foarte impresionantă manifestare a puterii şi maiestăţii divine. Niciodată mai înainte sau după aceea nu a mai fost lumea martoră la ceva atât de solemn.


22 Ci v-ați apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui Viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor,

Ci v-aţi apropiat. Scriitorul se îndreaptă acum de la experienţa vechiului Israel la cea a creştinilor. Scriitorul vorbeşte aici la figurat despre creştini ca fiind adunaţi în jurul tronului lui Dumnezeu din cer, ca într-o mare adunare a bisericii invizibile.

Muntele Sionului. Numele unuia din munţii pe care era situat vechiul Ierusalim (vezi Psalmi 48,2). Acesta a devenit un nume poetic favorit pentru cetatea Ierusalim. Aici este vorba de Ierusalimul ceresc.

Dumnezeului celui viu. Vezi cap. 3,12; 9,14; 10,31. Ierusalimul ceresc. Pentru aplicaţia numelui Ierusalim, sau Noul Ierusalim, la cetatea Dumnezeului celui viu, vezi Apocalipsa 3,12; 21,2. De zecile de mii. [Mulţimea fără număr, KJV]. Literal, miriade. Vezi Apocalipsa 5,11.


23 de Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniți, făcuți desăvârșiți,

Adunarea în sărbătoare. [Adunarea generală, KJV]. Literal, adunare sărbătorească. Aici termenul pare să fie sinonim cu biserică. Biserica celor întâi născuţi. Adică biserica alcătuită din întâi născuţi, aici fiind vorba de creştinii născuţi din nou. Se face referire la biserica invizibilă. Scrişi în ceruri. Sau înregistraţi în cer, adică în cartea vieţii Mielului (vezi Filipeni 4,3; Apocalipsa 3,5).

Dumnezeu, Judecătorul. Dumnezeu era Cel care a dat legea la Sinai; pe Muntele Sion El apare ca Judecătorul tuturor oamenilor, pentru a-i judeca pe temeiul legii pe care o proclamase la Sinai. Nu există ceva mai înfiorător decât a sta înaintea lui Dumnezeu atunci când toţi oamenii vor fi judecaţi după norma legii.

Duhurile. Gr. pneumata (vezi v. 9). Ideea că termenul pneuma (pl. pneumata) denotă o entitate conştientă a omului, capabilă de trăi în afara trupului, nu este cuprinsă în sensul cuvântului şi nici nu se poate ca un astfel de înţeles să fie derivat din întrebuinţarea lui în Noul Testament. O astfel de concepţie este bazată exclusiv pe opiniile preconcepute ale acelora care cred că o entitate conştientă supravieţuieşte corpului la moarte şi care văd acest sens în cuvinte ca duh şi suflet. În ce priveşte comentariul la ruah, echivalentul ebraic al cuvântului gr. pneuma, vezi Eclesiastul 12,7.

Celor neprihăniţi făcuţi desăvârşiţi. [Oameni neprihăniţi făcuţi perfecţi, KJV]. Aceştia sunt creştini maturi (vezi Matei 5,48). Cuvintele v-aţi apropiat, din Evrei 12,22 sunt adresate creştinilor vii, aşa cum clarifică contextul. Scriitorul nu se adresează neprihăniţilor morţi din veacurile trecute, ca şi cum ar fi fost adunaţi în faţa Judecătorului tuturor oamenilor, pe muntele Sion, în Ierusalimul ceresc (v. 22, 23). Este evident că numai într-un sens figurat creştinii vii pot să se adune înaintea tronului lui Dumnezeu, aşa cum e zugrăvit în v. 22–24. În acelaşi sens, în cap. 4,16 el îi invită să vină cu deplină încredere la scaunul harului. În acelaşi sens figurat creştinii vii găsesc duhurile altor oameni neprihăniţi făcuţi desăvârşiţi adunate acolo în duh, nu într-o stare imaginară în afara trupului. A face duhurile celor neprihăniţi făcuţi desăvârşiţi să se refere la duhuri ale celor morţi, înseamnă a-l pune pe scriitorul acestei epistole în contradicţie cu declaraţiile clare ale Sfintelor Scripturi cu privire la starea omului în moarte (vezi Eclesiastul 3,21; 12,7; Ioan 11,11; compară cu Geneza 2,7).


24 de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, și de sângele stropirii, care vorbește mai bine decât sângele lui Abel.

Mijlocitorul. În ce priveşte comentariul cu privire la Hristos ca mijlocitor al noului legământ, vezi cap. 8,6; 9,15.

Legământului celui nou. Vezi cap. 8,8–10.

Sângele stropirii. Vezi Exodul 24,6.8; Evrei 9,19.21; 10,22. Aici este vorba de sângele ispăşitor al lui Hristos, prin care a fost ratificat noul legământ şi cu ajutorul căruia păcatul este iertat.

Vorbeşte. Vezi Gen. 4:10; compară cu Evrei 11,4. Mai bine. [Lucruri mai bune, KJV]. Sângele lui Abel striga după răzbunare. Sângele lui Hristos vorbeşte elocvent despre îndurarea şi iertarea divină.


25 Luați seama ca nu cumva să nu voiți să ascultați pe Cel ce vă vorbește! Căci, dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbește din ceruri,

Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi. În v. 25–29 scriitorul trage o concluzie la şirul de argumente prezentat în v. 18–24. Vechiul Israel a fost îngrozit de glasul lui Dumnezeu, care a vorbit de pe Sinai (v. 18–21). Intrând prin credinţă înaintea lui Dumnezeu, Judecătorul tuturor şi a lui Isus, Mijlocitorul legământului celui nou (v. 23, 24), creştinii nu vor fi mai puţin impresionaţi. Totuşi Israel a refuzat să asculte de glasul lui Dumnezeu (Exodul 20,18.19), iar refuzul acesta prefigura o neascultare persistentă (vezi Vol. IV, pp. 32, 33). Creştinii trebuie să se ferească să nu facă aceeaşi greşeală pe care a făcut-o vechiul Israel (vezi 1 Corinteni 10,1–12; Evrei 3,11; 4,1).

Cel ce vă vorbeşte. În cap. 1,1.2 Dumnezeu Tatăl este prezentat ca vorbindu-ne prin Fiul. Nu este evident dacă Cel care vorbeşte aici este Tatăl sau Fiul.

N-au scăpat. Pentru comentariu, vezi cap. 2,2.3; 4,1.

Cel ce vorbea pe pământ. Adică de pe Muntele Sinai.

Cu atât mai mult. Vezi cap. 2,3.

Din ceruri. Adică le vorbeşte astăzi creştinilor de pe pământ.


26 al cărui glas a clătinat atunci pământul, și care acum a făcut făgăduința aceasta: „Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci și cerul.”

Al cărui glas a clătinat atunci. Compară cu Exodul 19,18.

Încă o dată. Citatul e adaptat după LXX, de la Hagai 2,6.7 (vezi comentariul de acolo). În contextul ei original profeţia se aplica la Templul restaurat după captivitatea babiloniană şi la prima venire a lui Hristos. Aici se aplică la a doua Sa venire (vezi Apocalipsa 16,17.18).


27 Cuvintele acestea „încă o dată” arată că schimbarea lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor făcute, este făcută tocmai ca să rămână lucrurile care nu se clatină.

Arată că schimbarea. [Înseamnă că îndepărtarea lucrurilor, KJV]. Expresia încă o dată dă de înţeles că a doua clătinare va fi definitivă. Apoi nu va mai fi nevoie de o altă clătinare. În conformitate cu aceasta, tot ce poate fi clătinat va fi schimbat în momentul celei de-a doua clătinări.

Lucrurilor clătinate. [Care sunt zguduite, KJV]. Adică acelea care pot fi clătinate. Păcatul şi toate lucrurile vor fi clătinate. Lumea de faţă şi tot ce este în ea va trece.

Adică a lucrurilor făcute. [Ca a lucrurilor făcute, KJV]. Aparent aceste cuvinte nu au legătura cu firul gândirii (în KJV). Versiunea greacă vorbeşte pe scurt şi criptic. S-ar putea ca scriitorul să facă aluzie la faptul că după cum la început Dumnezeu a adus la fiinţă prin cuvânt cerurile şi pământul (vezi Geneza 1,3; Evrei 11,3; compară cu Psalmi 33,6.9), tot aşa va vorbi din nou pentru a schimba tot ce poate fi clătinat.

Lucrurile care nu se clatină. [Lucrurile care nu pot fi zguduite, KJV]. Adică, împărăţia care nu se poate clătina (v. 28), cuprinzând pe toţi oamenii neprihăniţi făcuţi desăvârşiţi (v. 23).

Ca să rămână. [Să poată rămâne, KJV]. Când glasul lui Dumnezeu va clătina încă o dată cerul şi pământul va rămâne numai ceea ce este drept, curat şi adevărat.


28 Fiindcă am primit, dar, o împărăție care nu se poate clătina, să ne arătăm mulțumitori și să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie și cu frică,

O împărăţie. Scriitorul descrie poporul lui Dumnezeu de pe pământ ca şi cum ar fi deja în posesia moştenirii veşnice (vezi cap. 11,1).

Să ne arătăm mulţumitori. [Să avem har, KJV]. Probabil să fim mulţumitori, sau să fim recunoscători. În întreg Noul Testament (vezi Luca 17,9; 1 Timotei 1,12; 2 Timotei 1,3) este folosit acelaşi idiom grecesc pentru a reda ideea aceasta, deşi în 3 Ioan 3, are înţelesul de a avea bucurie.

Să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută. [Să servim lui Dumnezeu într-un fel acceptabil, KJV]. Nimic nu poate fi mai plăcut în ochii lui Dumnezeu decât recunoştinţa pentru îndurarea planului mântuirii, deoarece recunoştinţa duce, inevitabil, la un serviciu credincios.

Cu evlavie şi cu frică. [Cu respect şi cu temere evlavioasă, KJV]. Sau respect şi frică. Vezi Psalmi 19,9; Evrei 5,7. Teama plină de respect pe care fiinţele omeneşti o simt în prezenţa lui Dumnezeu este scoasă în evidenţă în cap. 12,18–21.26.27.


29 fiindcă Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor”.

Un foc mistuitor. Lucrul acesta a fost demonstrat la Sinai (vezi Exodul 24,17). Focul zilelor de pe urmă va nimici tot ce e mânjit de păcat (vezi Maleahi 4,1; compară cu 2 Petru 3:7.10–12; Apocalipsa 20,9.15).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 CT 449; FE 134; 2T 517; 3T 43; 5T 83; 9T 136

1, 2 AA 312; FE 402; 2T 358; 4T 35

2 CH 299, 320; CM 114; CS 213; CSW 17; DA 523, 659; Ev 645; FE 383; GW 28; MH 504; ML 99, 105, 176; MM 21, 41, 99; MYP 104; PK 172; RC 58; SC

69, 77; SL 56; 2T 115, 491, 686; 3T 397, 432; 4T 54, 147, 366, 375, 461, 583, 615; 5T 199, 385, 744; 6T 335, 449, 472; 7T 94; 8T 209, 210; 9T 59; WM 49

2, 3 AA 467; EW 114

2–42T 709

3 PK 701; 3T 434

3, 4 5T 597

4 5T 222

5 MB 11

8 1T 632

8–115T 683

10 MB 10; ML 292; 5T 742

11 EW 119; ML 93; PP 238; 3T 416

12 TM 496; 4T 131

12, 13 TM 184

12–158T 79

13 CH 575; CM 150; CS 256; CSW 13; CW 174; Ev 366, 404, 590; FE 222; LS 327; MYP 32; TM 219, 229, 406, 468; 3T 441; 4T 400; 5T 348, 518; 7T 130,

238; 8T 196, 212; 9T 266 13–157T 184 14 CT 429; FE 136, 385; GC 541; MM 52; SC 35; TM 447; 1T 23; 2T 401; 4T 332; 5T 743 15 AA 207; COL 85; Ev 543; PK 86; 1T 480; 3T 440, 452; 4T 229, 610; 5T 241 16 CH 110; CS 139; 2T 38 16, 17 PP 181 17 2T 39 21 PP 304; 4T 342 22 GC 512 24 DA 166; PP 371 25 COL 236 26 DA 780; PP 340; 1T 184 27 CM 9, 12; Ev 363; MYP 30; 1T 355; 6T 332; 7T 219; 9T 15, 62 29 DA 107, 600; GC 673; SC 18; SR 429