Deuteronomul 18

1 Preoţii, leviţii şi toată seminţia lui Levi, să n-aibă nici parte de moşie, nici moştenire în Israel; să se hrănească din jertfele mistuite de foc în cinstea Domnului şi din darurile aduse Domnului.

Toată seminţia lui Levi. Mai bine, adică seminţia lui Levi.

Nici moştenire. Declarat mai înainte în Numeri 18,20 şi Deutronom 10,9. Comentatorii iudei referă aceasta la preoţii care puteau să slujească la slujbele sfinte, şi la cei din seminţia lui Levi care nu puteau sluji din cauza defectelor fizice. Deşi nu puteau sluji, aveau şi ei parte la întreţinerea asigurată pentru preoţie.

Jertfele. Arderile de tot aparţineau lui Iehova şi nu erau incluse în moştenirea preoţilor. Dar

o parte din toate celelalte jertfe era a lor (Numeri 18,9-11.18.19). Darurile. Adică moştenirea lui Iehova, în a cărui prezenţă vorbea Moise şi care rezervase anumite animale de jertfă pe Sine (vezi Numeri 18,8.9.12-15).

2 Să n-aibă moştenire în mijlocul fraţilor lor: Domnul va fi moştenirea lor, cum le-a spus.

Moştenirea lor. Domnul era moştenirea întregii seminţii a lui Levi (vezi Numeri 18,20; Iosua 13,14.33; 18,7; Ezechiel 44,28). Din moştenirea repartizată pentru celelalte seminţii fiecare familie trebuia să se aprovizioneze pentru nevoile vremelnice. Levi nu avea o astfel de moştenire; în schimb, însuşi Domnul se va îngriji de ei.

3 Iată care va fi dreptul preoţilor de la popor: cei ce vor aduce o jertfă, fie bou, fie miel, să dea preotului spata, fălcile şi pântecele.

O jertfă. În mod deosebit, o jertfă de mulţumire (Levitic 17,5.8; Numeri 15,3).

Spata. Amintită împreună cu pieptul în Levitic 7,32-34.

Fălcile şi pântecele. Neamintite mai înainte, astfel că probabil că au fost adăugate pe vremea aceasta. Pântecele este stomacul aspru al animalului rumegător, în care este completat procesul digestiv. Părţile date aici sunt ca adaos la pieptul de legănat şi piciorul ca dar de ridicat din jertfa de mulţumire, despre care se vorbeşte în Levitic 7,14.15.23.30.31; Numeri 18,11; compară cu 1 Samuel 2,12-17.

4 Să-i dai cele dintâi roade din grâul tău, din mustul tău şi din untdelemnul tău şi pârga din lâna oilor tale;

Lâna. Acesta este singurul loc în care este amintită lâna ca parte a moştenirii leviţilor.

5 căci pe el l-a ales Domnul Dumnezeul tău dintre toate seminţiile, ca să facă slujba în Numele Domnului, el şi fiii lui, în toate zilele.

Dintre toate seminţiile. Vezi Deutronom 21,5; 1 Samuel 2,28.

6 Când va pleca un levit din una din cetăţile tale, din locul unde locuieşte el în Israel, ca să se ducă, după deplina dorinţă a sufletului său, în locul pe care-l va alege Domnul,

Când va pleca. Preoţii şi leviţii au primit 48 de cetăţi în Israel (Numeri 35,7). Mulţi aveau să locuiască departe de sanctuar, dar ori de câte ori veneau, lor trebuia să li se acorde privilegiul slujirii conform cu slujba de familie repartizată lor. Preoţia nu fusese încă împărţită în cete (1 Cronici 23,6; 24,1; 2 Cronici 8,14).

Să se ducă. Adică, cu intenţia de a sluji la sanctuar.

În locul. Sanctuarul, locaşul Lui de locuit (vezi cap. 12,5).

7 şi va face slujba în Numele Domnului Dumnezeului tău, ca toţi fraţii lui leviţi care stau înaintea Domnului:

Face slujbă. Adică, a fi prezent la altar şi a îndeplini diferite slujbe ale sanctuarului. Deşi levit din altă parte a ţării, el trebuia să fie primit şi trebuia să-i fie îngăduit să participe la slujbele preoţeşti în mod egal cu leviţii din localitate.

8 va primi ca hrană o parte la fel cu a lor, şi, pe lângă ea, se va bucura şi de veniturile ieşite din vânzarea averii lui părinteşti.

O parte la fel. El trebuia să aibă parte egală din toate veniturile primite. Averii lui. Ceea ce era a lui din darurile pe care le aducea poporul, el putea să le păstreze pentru sine. Preoţii erau liberi să cumpere şi să vândă averea (1 Regi 2,26; Ieremia 32,7.8).

Moştenind averea tatălui său, un fiu nu avea să fie obligat s-o împartă cu alţi preoţi la Ierusalim (vezi Levitic 25,33).

9 După ce vei intra în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău, să nu te înveţi să faci după urâciunile neamurilor acelora.

Urâciunile. O poruncă des repetată (vezi cap. 13,14).

10 Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor,

Să treacă pe fiul său. Mai de grabă, arde pe fiul lui (RSV). Vezi Levitic 18,21; 20,2-5. Aceasta era una din urâciunile la care se face referire în Deutronom 12,31. În vremurile de mai târziu era practicată pe scară largă în Israel (2 Regi 16,3; 21,6; Ieremia 32,35). Închinarea la Moloh dădea naştere la copii nelegitimi, ţi apoi îi ardea – ambele fapte fiind considerate cele mai plăcute pentru el. Încă din vremurile străvechi focul a fost adorat şi cinstit de către popoarele păgâne ca zeu. Închinarea la foc supravieţuieşte astăzi în Persia.

Meşteşug de ghicitor. Literal, ghicitorul care practică ghicirea. După cât se pare folosită în legătură cu ceremonia focului (2 Cronici 33,6; Ezechiel 20,31). Aceasta se crede că se făcea prin tragere la sorţi, care consta din săgeţi fără vârf (vezi Ezechiel 21,21).

Cititor în stele. Literal, un observator al norilor. Cititorul în stele putea deci să fie unul care făcea preziceri întemeiate pe studiul norilor (vezi şi Levitic 19,26; 2 Regi 21,6; 2 Cronici 33,6).

Vestitor al viitorului. Literal, şoptitor sau fluierător de la o rădăcină care înseamnă a fluiera. Forma substantivală derivată care înseamnă şarpe este folosită de 31 de ori în Vechiul Testament (Geneza 3,1; Mica 7,17; etc.). Probabil că aceasta este o referire la practicile spiritismului.

Vrăjitor. Vezi 2 Cronici 33,6. Un alt substantiv din aceeaşi rădăcină este vrăjitorie (vezi 2 Regi 9,22; Mica 5,12; Naum 3,4).

11 de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi.

Descântător. Literal, unul care întreabă despre un ob, un medium (RSV). Un ob este pielea unei oi sau a unei capre, folosită de obicei ca o recipient de apă de oamenii care aprovizionau satele cu apă de la o fântână sau izvor (vezi Levitic 19,31). Referirea de aici poate fi la sunetul gol produs de o astfel de piele uscată, şi astfel să se referă la şoptirea, ciripirea şi murmurarea unui spirit familiar, care a câştigat control asupra celui care întreabă sau mediumului. Aceasta mai poate cuprinde şi ventrilogismul, practicat în vechime de o preoţie decăzută pentru a-i înşela pe oameni. Pentru folosirea acestui cuvânt cu referire la o sticlă de piele vezi Iov 32,19. În literatura ugaritică, descoperită recent la Ras Şamra (vezi pag. 128) cuvântul ob înseamnă mai ales spirit plecat.

Dau cu ghiocul. Literal, un cunoscător, de la verbul a şti. Aici el se referă la cei care pretind că au înţelepciune din alte izvoare decât cele umane.

Întrebe pe morţi. Literal, unul care consultă morţii. Se pare a fi o diferenţă mică sau nici una între cel care întreabă morţii şi cel care întreabă pe cei ce cheamă duhurile.

12 Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul Dumnezeul tău pe aceste neamuri dinaintea ta.

Verset ce nu a fost comentat.

13 Tu să te ţii în totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tău.

În totul totului tot. Acelaşi cuvânt ebraic este tradus aici în diferite feluri. Verbul înseamnă a fi complet, a fi sfârşit. Adjectivul, folosit şi aici, este diferit redat ca fără cusur (Exod 12,5), întregi (Levitic 23,15), fără pată (Numeri 19,2), cu toată curăţia (Judecători 9,16), fără vină (2 Samuel 22,24), fără prihană (Psalmi 119,1).

14 Căci neamurile acelea pe care le vei izgoni, ascultă de cei ce citesc în stele şi de ghicitori; dar ţie, Domnul Dumnezeul tău nu-ţi îngăduie lucrul acesta.

Citesc în stele. Cuvântul tradus astfel este dintr-o rădăcină care înseamnă a practica ghicirea. Sensul original al substantivului se poate referi la zumzetul insectelor, la foşnetul frunzelor, ca în rădăcina arabă înrudită. În acest caz, cuvântul s-ar referi la cei care pretind a fi în stare să interpreteze diferite sunete misterioase ale naturii şi să comunice cu lumea ne-umană.

Ghicitori. Vezi versetul 10.

Îngăduie. Literal, , acordă. Astfel de practici ca acele despre care se vorbeşte aici nu erau în armonie cu voia lui Dumnezeu.

15 Domnul Dumnezeul tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un proroc ca mine: să ascultaţi de el!

Un prooroc. Şi tot ce a fost scris mai dinainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin ele, să avem nădejde (Romani 15,4). Dar nu trebuie să uităm că deşi aceste lucruri... au fost scrise pentru învăţătura noastră, ele s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde (1 Corinteni 10,11). Multe din afirmaţiile profetice, evenimente istorice şi simboluri care arătau în mod clar înainte spre Mesia aveau de asemenea o însemnătate imediată pentru cei care le auzeau şi erau martori la ele. Solii profetice adresate poporului lui Israel au apărut în legătură cu împrejurări istorice care au ieşit la iveală şi au fost poruncite de Dumnezeu pentru a face faţă nevoilor poporului Său pe vremea când au fost date. Prezicerile profeţilor Vechiului Testament pot fi împărţite în următoarele patru categorii:

1. 1. Cele care au apărut au fost în legătură numai cu situaţia istorică imediată, sau cu evenimente care se împlineau în curând. Astfel a fost interpretată profeţia lui Ieremia despre jugurile de lemn şi de fier (cap. 28), cumpărarea simbolică a ogorului aproape de Anatot (cap. 32) şi prezicerea lui cu privire la moartea lui Hanania (cap. 28,15-17). Tot aşa, Ezechiel a asediat simbolic Ierusalimul pe o cărămidă de piatră din Tel-Abib (cap. 4 şi 5), Amos a denunţat naţiunile vecine ale lui Israel (cap. 1 şi 2) şi Naum a prezis căderea Ninivei (cap. 2 şi 3).

2. 2. Cele care arătau înainte în mod evident şi exclusiv spre evenimente în legătură cu venirea lui Mesia, precum ar fi declaraţiile profetice din Isaia 9,6.7; 40,3-5; 53; 61,1-3; Daniel 9; Zaharia 9,9; 13,1.6.7.

3. 3. Acele profeţii din cartea lui Daniel care se ocupă în primul rând cu evenimente istorice ale viitorului îndepărtat, era creştină şi timpul sfârşitului, după cum este în mod specific spus în profeţiile însuşi (Daniel 2,44; 7,27; 8,14; 10,14; 11,40; 12,4).

4. 4. Acele profeţii care au o aplicare dublă – în primul rând la o situaţie istorică, locală; în al doilea rând la Mesia şi Împărăţia Lui. Profeţiile din aceasta a patra categorie sunt probabil cele mai mult greşit înţelese şi astfel greşit aplicate. Adesea aceasta se întâmplă din cauză că nu se înţelege că anumite profeţii au un aspect dublu.

Scripturile abundă de profeţii care au o aplicaţie dublă. Făgăduinţa către Avraam despre sămânţă (Geneza 12,7; 13,15; 22,18) care arată clar înainte spre Hristos (Matei 1,1; Galateni 3,16), dar a avut o împlinire reală şi adevărată şi în naşterea lui Isaac (Geneza 13,16; 15,4.5.13; 17,7.16.19-21; 18,10; 21,1,3). De fapt, prima împlinire în Isaac a fost un semn pregătitor pentru ultima împlinire în Hristos. O făgăduinţă asemănătoare făcută lui David a fost în mod evident o profeţie cu privire la Hristos (2 Samuel 7,12.13; Matei 1,1; Fapte 2,30) totuşi ea s-a aplicat şi la naşterea lui Solomon (1 Regi 8,20). Când Moise era gata să încheie însărcinarea lui de conducător şi când poporul se întreba cine îi va lua locul, el a făcut prezicerea inspirată, Domnul, Dumnezeul tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine (Deutronom 18,15). Contextul arată clar că făgăduinţa aceasta şi-a avut aplicaţie imediată la conducerea profetică a lui Israel în anii care au urmat după moartea lui Moise (Deutronom 18,18; compară cu Exod 20,19; Deutronom 5,25-27; vezi şi Numeri 27,18-23; Deutronom 34,9.10; Osea 12,10.13), totuşi Inspiraţia declară că în Israel nu s-a mai ridicat prooroc ca Moise (Deutronom 34,10; compară cu Numeri 12,6-8). Numai Hristos a putut împlini pe deplin condiţiile puse în prezicerea lui Moise (vezi Ioan 1,21; 6,14; 7,40).

Tot în felul acesta era mielul pascal, care mai întâi era pentru eliberarea literală, istorică, a lui Israel din Egipt, şi mai târziu pentru eliberarea spirituală a poporului lui Dumnezeu din păcat prin Mesia (1 Corinteni 5,7). Stânca lovită în pustie a dat apă, literal, unui popor însetat, şi prin urmare a devenit un simbol al Stâncii, Isus Hristos, care avea să ofere apa vieţii fără bani tuturor oamenilor (Ioan 4,10; 7,37; 1 Corinteni 10,4). În acelaşi fel, mana care a căzut din cer a fost pâinea spre a satisface foamea lui Israel, dar Isus a declarat mult mai târziu că El era adevărata pâine din cer (Ioan 6,31-33). Marele preot Iosua a fost încoronat cu coroane literale ca anticipare profetică a încoronării lui Hristos ca preot şi Împărat (Zaharia 6,9-13; 9,9).

Referindu-se la eliberarea lui Israel din robie, Osea a vorbit despre Dumnezeu chemându-şi fiul din Egipt (Osea 11,1), totuşi Matei vede în cuvintele lui Osea o profeţie despre Hristos (Matei 2,15). Referirea lui Ieremia, Rahela îşi plânge copii (Ieremia 31,10.11.15.16.20), la început s-a aplicat la captivitatea babiloniană, după cum se vede clar din context, dar evanghelistul o găseşte profetică despre uciderea copiilor de către Irod în Betleem (Matei 2,18). Isaia zugrăveşte în mod viu starea spirituală a lui Israel din zilele lui (Isaia 6,9.10; 29,13), dar Hristos declară profetice aceste cuvinte despre generaţia Sa (Matei 13,14.15; 15,7-9), zicând bine a proorocit profetul Isaia despre voi. Exegeza lui Pavel despre evenimentele istorice şi spusele profetice raportate în Vechiul Testament (vezi Fapte 13,32.33; 2 Corinteni 2,15; Galateni 3,13.16; 4,22-31; 1 Timotei 5,17.18; Evrei 1,5-8; 10,5). Astfel scriitorii Noului Testament în mod constant au dezvăluit, au explicat şi au interpretat spusele profetice ale Vechiului Testament.

Acestea şi multe alte ilustraţii care ar putea fi date dovedesc în mod evident că declaraţiile biblice văzute mai târziu a fi profetice despre Hristos, adesea au fost întru totul de însemnătate literala şi mai mult imediată pentru oamenii care le-au auzit de prima dată şi au fost martorii oculari ai evenimentelor descrise. Vederea lor întunecată poate, într-adevăr, să fi restrâns declaraţiile inspirate la propriile lor zile. Dar mai târziu, sfinţii profeţi călăuziţi de inspiraţie au văzut chiar în acele declaraţii o altă însemnătate profetică (Luca 24,25-27.32; Ioan 16,13; 1 Petru 1,10-12). Adesea numai datorită faptului că atunci când Hristos sau Duhul Sfânt le-a deschis mintea, bărbaţii vremurilor creştine au început să înţeleagă Scripturile (Vechiul Testament) în împlinirea lor (Luca 24,45). Mai înainte, întocmai ca şi compatrioţii lor necredincioşi, au trecut cu vederea multe profeţii care arătau spre prima venire, şi au aplicat greşit altele care se refereau exclusiv la cea de a doua venire (DA 30,777). Este evident, de altfel, că anumite profeţii ale Vechiului Testament care arată spre înainte, spre venirea lui Mesia şi întemeierea Împărăţiei Lui se aplică în parte la prima venire şi în parte la cea de a doua. Astfel, în prima Sa predică la Nazaret, Hristos a citat pe Isaia 61,1-3 ca fiind împlinită astăzi (Luca 4,16-21), totuşi a omis în mod semnificativ referirea la o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru (Isaia 61,2), pentru simplul motiv că ziua de răzbunare vine numai la cea de a doua venire. Lucrarea hotărâtă a lui Ilie, de întoarcere a inimilor lui Israel spre Tatăl lor ceresc (1 Regi 18,36-40) este folosită de profeţii de mai târziu ca un simbol al lucrării lui Ioan Botezătorul (Isaia 40,3; Maleahi 3,1; 4,5.6; Ioan 1,23; Matei 11,9-17; 17,10-13; Marcu 9,11-13; Luca 7,24-27). Dar prezicerea despre apariţia lui Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată (Maleahi 4,5) are să fie din nou împlinită în zilele noastre (3T 62). La ziua Cinzecimii, Petru a arătat spre Ioel ca fiind împlinit în acea zi (Fapte 2,16-21); dar cuvintele lui Ioel urmează să-şi găsească o a doua împlinire în zilele noastre (EW 142; AA 54,55). Tot aşa, anumite preziceri din Matei 24 arătau atât spre distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.H., cât şi spre sfârşitul timpului (DA 628; GC 22,25).

Întrebarea care se naşte în mod firesc este: Cum putem şti când un eveniment istoric special poate fi văzut, pe drept cuvânt, ca având încă o aplicaţie într-un eveniment de mai târziu, sau o declaraţie profetică, ca având o aplicaţie dublă? Răspunsul este: Când un scriitor inspirat face

o astfel de aplicare a ei. A trece dincolo de ceea ce este arătat în mod clar de Inspiraţie, înseamnă a intra în domeniul părerii personale. Într-o perioadă în care suflă orice vânt de învăţătură, este bine să fim siguri că înţelegerea Scripturii se întemeiază pe un hotărât aşa zice Domnul (vezi Deutronom 29,29; Isaia 50,11; Ieremia 2,13; Matei 7,24-28; 1 Corinteni 2,4.5.12.13; Efeseni 4,14; Coloseni 2,2-4.8; 2 Petru 1,16; Apocalipsa 22,18). Regula sigură în interpretarea biblică este de a compara Scriptura cu Scriptura. În nici un alt fel nu putem fi siguri faţă de explicaţiile fanteziste şi chiar groteşti pe care le-au dat unii profeţiilor Vechiului Testament.

Deşi pe vremea când a fost dată la început profeţia, se putea înţelege numai aplicarea locală şi imediată, totuşi în preştiinţa lui Dumnezeu a fost făcută şi prevedere pentru o aplicaţie ultimă şi completă la Hristos, sau la semnele care prevesteau a doua Sa venire, şi întemeierea împărăţiei Sale. Faptul că profeţii înşişi puteau să nu-şi dea seama că declaraţiile lor inspirate aveau uneori o aplicaţie dublă, în nici un caz nu slăbeşte validitatea unei astfel de aplicaţii. Mai de grabă ea mărturiseşte despre o înţelepciune mai mult decât omenească care a inspirat cele spuse. Avraam na fost singurul despre care Hristos a putut spune că a văzut ziua Mea... şi s-a bucurat (Ioan 8,56), pentru că profeţii înşişi făceau studiu zelos asupra propriilor solii pentru a înţelege mai bine însemnătatea mesianică despre care ei înşişi la început puteau să-şi dea seama numai în mod întunecos (1 Petru 1,10-12).

Forţa unei profeţii cu privire la Hristos în nici un caz nu este slăbită din cauză că cuvintele profetului se aplică întâi la o situaţie istorică imediată. Adesea prima şi mai imediata împlinire slujeşte nu numai să confirme şi să lămurească pe cea de a doua, ci poate fi chiar necesară pentru ea. Când un scriitor al Noului Testament aplică o afirmaţie a unui profet din Vechiul Testament la timpul Noului Testament sau la cel următor, a nega validitatea unei astfel de aplicaţii înseamnă a nega inspiraţia scriitorului Vechiului Testament. Dar când contextul unei afirmaţii a Vechiului Testament este evident că se aplică şi la o situaţie istorică imediată, a nega această aplicaţie ar însemna să se calce o principală regulă de interpretare: anume, că examinarea contextului şi a împrejurării istorice este fundamentală pentru o înţelegere corectă a oricărui text.

Crezând că atât scriitorii Vechiului Testament, cât şi ai Noului Testament, sunt întru totul inspiraţi, pentru a fi consecvenţi, noi trebuie să credem că unele profeţii au o aplicaţie dublă. Făgăduinţele Vechiului Testament, făcute la început Israelului literal, urmează să fie împlinite, cel puţin în principiu, pentru Israelul spiritual. Şi, după cum Israelul literal a privit înainte spre o odihnă în Canaanul pământesc, dar n-a reuşit să intre în el, este privilegiul nostru de a privi înainte, în speranţă şi credinţă, spre o odihnă veşnică în Canaanul ceresc (Eve 4,8-11); vezi şi Matei 25,34.

Cuvântul tradus profet este din verbul a spune, a anunţa. Prezicerea evenimentelor viitoare de abia că este sarcina majoră a slujbei profetice. Sarcina principală a profetului era să vorbească pentru Dumnezeu cuvinte de sfat, avertizare şi mustrare. Cuvântul profet este din grecescul prophetes, a vorbi pentru, adică în locul cuiva. Aceasta este concepţia biblică despre un profet. El este un purtător de cuvânt pentru Dumnezeu.

16 Astfel, el va răspunde la cererea pe care ai făcut-o Domnului Dumnezeului tău la Horeb, în ziua adunării poporului, când ziceai: „Să nu mai aud glasul Domnului Dumnezeului meu şi să nu mai văd acest foc mare, ca să nu mor.”

În Horeb. Vezi Exod 20,19; Deutronom 5,25-29. Aceasta a fost o urmare a acelei cereri de la început că a fost făcută această făgăduinţă.

17 Atunci Domnul mi-a zis: „Ce au zis ei, este bine.

Ce au zis, este bine. Vezi cap. 5,25.28. Dumnezeu a apreciat simţămintele exprimate de popor cu privire la bunăvoinţa lor de a asculta sfatul Lui, şi nu le-a mai vorbit aşa ca pe Muntele Sinai.

18 Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu.

Un profet. Vezi versetul 15. Hristos a fost adevăratul profet care avea să vină în lume (Ioan 6,14).

El va spune. Hristos a făcut aluzie la această profeţie când a spus: Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci, Tatăl care locuieşte în Mine, el face aceste lucrări ale Lui (Ioan 14,10; compară cu Ioan 16,13.14; 5,45.46).

19 Şi dacă cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală.

Spune în Numele Meu. Adevărata slujbă a unui profet este de a descoperi voia lui Dumnezeu. Aspectul acesta al lucrării unui profet a fost exemplificat în modul perfect de Hristos (Ioan 12,47-50; compară cu Ioan 8,28.42.47; Evrei 12,25.26).

20 Dar prorocul care va avea îndrăzneala să spună în Numele Meu un cuvânt pe care nu-i voi porunci să-l spună, sau care va vorbi în numele altor dumnezei, prorocul acela să fie pedepsit cu moartea.”

Îndrăzneala să spună. A pretinde că vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, când în realitate un om vorbeşte numai cuvintele lui, Dumnezeu consideră ca fiind cea mai odioasă crimă (Ieremia 14,14.15; 23,16.21-27.30-33; 28,15-17; Ezechiel 12,24; 13,1-3).

21 Poate că vei zice în inima ta: „Cum vom cunoaşte cuvântul pe care nu-l va spune Domnul?”

Cum vom cunoaşte. Dovada scrisorii de acreditare a unui profet constă, în parte, în împlinirea prezicerilor sale. Observă cât de adevărat a fost aceasta despre Samuel (1 Samuel 3,18-21). Iudeii aveau tendinţa să se bazeze pe semne şi minuni (Ioan 2,18; 1 Corinteni 1,22) şi Domnul i-a avertizat împotriva acestora (Deutronom 13,1.2).

22 Când ceea ce va spune prorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Prorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el.

Nu va avea loc. Aceasta avea să fie dovada concludentă că profetul nu era trimis de Dumnezeu (vezi Ieremia 28,9).

Comentariile lui Ellen G. White

4 AA 337

5 AA 336

12 PP 689

15 DA 190; PP 480

15,18 AA 222; PK 684