Daniel 8

1 „În anul al treilea al domniei împăratului Belşaţar, eu, Daniel, am avut o vedenie, afară de cea pe care o avusesem mai înainte.

Anul al treilea. Pentru o tratare a chestiunii domniei lui Belşaţar, vezi Nota Adiţională de la capitolul 5. Începând cu capitolul 8 scriitorul revine la limba ebraică (vezi p. 749), care este folosită de aici până la sfârşitul cărţii.

Mai înainte. Fără îndoială o referire la viziunea din cap. 7.

2 Când am avut vedenia aceasta mi s-a părut că eram la capitala Susa, în ţinutul Elam; şi în timpul vedeniei mele mă aflam lângă râul Ulai.

Eram la capitala Susa. Au fost multe discuţii cu privire la faptul dacă profetul Daniel a fost corporal la Susa, sau a fost numai în viziune. Atât cât reiese din context nu este nevoie să se deducă o prezenţă corporală. Am văzut într-o vedenie, sau pur şi simplu am văzut în vedenie poate fi înţeles ca o introducere la o serie de evenimente văzute în viziune fără să constituie o referire necesară la o prezenţă reală. Alte exemple de transportări de felul acesta care au avut loc în viziune, dar nu în realitate sunt: vizita lui Ezechiel la Ierusalim (vezi comentariul la Ezechiel 8,3) şi aceea a lui Ioan în pustie (Apocalips 17,3). Am mai putea adăuga şi experienţele lui Ellen G. White (vezi EW 32, 39). Pe de altă parte nu se poate dovedi că Daniel nu a fost corporal la Susa la data aceea. Nu este greu de imaginat ca deplasările lui fie cu treburi oficiale, fie de altă natură să-l fi purtat la vechea capitală a Elamului. La momentul acestei viziuni, dacă primul an al lui Belşaţar începe în 533, probabil că Elamul încă era o provincie babiloniană, deşi a trecut sub stăpânirea lui Cir cu ceva creme înainte de a lua Babilonul. Iosif presupune că profetul a fost în realitate la Susa la momentul viziunii (Antichităţi, x. 11. 7).

Capitala. Ebr. birah, citadelă sau acropolă. În evreieşte termenul este în apoziţie faţă de Susa. Expresia poate fi tradusă în citadela Susa sau folosind numele mai obişnuit în timpurile moderne, capitala Susa, aşa cum traduce şi Cornilescu. După istoricul grec Xenofon, regii persani au folosit mai târziu cetatea ca reşedinţă de iarnă, petrecându-şi restul anului la Babilon sau la Ecbatan. Pentru un plus de informaţii cu privire la Susa vezi comentariul la Estera 1,2.

Râul Ulai. Asirianul Ula, un râu neidentificat. Clasicii plasează Susa pe Eulaeus (Karun) sau pe Choaspes (Kerkha). Unii învăţaţi consideră că este vorba despre un canal între râurile Choaspes şi Coprates.

3 Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că într-un râu stătea un berbec şi avea două coarne; coarnele acestea erau înalte, dar unul era mai înalt decât celălalt, şi cel mai înalt a crescut cel din urmă.

Un berbece şi avea două coarne. Mai târziu îngerul identifică acest simbol ca reprezentând pe împăraţii Mediei şi Persiei (v. 20).

Mai înalt decât celălalt. Deşi s-a ridicat mai târziu decât Media, Persia a devenit puterea dominantă când Cir l-a înfrânt pe Astiages al Mediei în anul 553 sau 550. Mezii, totuşi, n-au fost trataţi ca un popor inferior sau subjugaţi, ci mai degrabă în calitate de confederaţi. Vezi comentariul la cap. 2,39.

4 Am văzut cum berbecul împungea cu coarnele spre apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi; nicio fiară nu putea să-i stea împotrivă şi nimeni nu putea să scape pe cine-i cădea în mână; ci el făcea ce voia, şi a ajuns puternic.

Împungea cu coarnele spre apus. Cir a cucerit Lidia în anul 647 î.Hr. şi Babilonul în anul 539. Cambises şi-a extins cuceririle spre sud până în Egipt şi Etiopia în anul 525. Darius Histaspe a mers spre nord împotriva Sciţilor în 513 (vezi Vol. III, p. 54-59).

Imperiul Medo-persan cuprindea mai mult teritoriu decât predecesorul său, Babilonul. Atât de pline de succes au fost oştile persane încât pe vremea lui Ahaşveroş (Estera 1,1) imperiul se întindea de la India la Etiopia, extremităţile răsăritene şi sudice ale lumii cunoscute pe atunci. Un titlu frecvent al monarhului persan era: împărat al împăraţilor sau împărat al ţărilor.

A ajuns puternic. Literal, a făcut lucruri mari, s-a mărit, s-a preamărit.

5 Pe când mă uitam cu băgare de seamă, iată că a venit un ţap de la apus şi a cutreierat toată faţa pământului, fără să se atingă de el; ţapul acesta însă avea un corn mare între ochi.

Ţap. Identificat ca reprezentând împărăţia Greciei (v. 21), adică, Imperiul macedonean al lui Alexandru cel Mare (vezi comentariul la cap. 7,6). De la apus. Grecia se află la apus de Imperiul Persan.

Fără să se atingă de el. Mai degrabă fără să atingă pământul. Această descriere a marii viteze înfăţişează bine uimitoarea repeziciune a cuceririlor lui Alexandru (vezi comentariul la cap. 7,6).

6 A venit până la berbecul care avea coarne şi pe care-l văzusem stând în râu şi s-a repezit asupra lui cu toată puterea lui.

Verset ce nu a fost comentat.

7 L-am văzut cum s-a apropiat de berbec, s-a aruncat încruntat asupra lui, a izbit pe berbec şi i-a frânt amândouă coarnele, fără ca berbecul să i se fi putut împotrivi; l-a trântit la pământ şi l-a călcat în picioare, şi nimeni n-a scăpat pe berbec din mâna lui.

S-a aruncat încruntat. Ebr. maras în forma aflată aici însemnează a fi înfuriat. Limbajul versetului acestuia descrie deplina supunere a Persiei de către Alexandru. Puterea imperiului a fost pe deplin zdrobită. Ţara a fost supusă, oştirile ei sfărâmate, iar oraşele ei jefuite. Cetatea împărătească Persepolis, ale cărei ruine încă mai stau ca un monument al splendorii sale antice, a fost nimicită prin foc.

8 Ţapul însă a ajuns foarte puternic; dar când a fost puternic de tot, i s-a frânt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor.

A ajuns foarte puternic. Sau s-a mărit nespus de mult (vezi comentariul la v. 4, 9).

Când a fost puternic de tot. Profeţia prezicea că Alexandru va cădea atunci când imperiul se va afla la apogeul său. La vârsta de 32 de ani, pe când era încă în floarea vârstei, marele conducător a murit de friguri, agravat, fără îndoială, de propria lui necumpătare. Vezi comentariul la cap. 7,6.

Patru coarne mari. Sau patru însemnate. Cu privire la cele patru regate macedonene (elenistice) în care a fost împărţit imperiul lui Alexandru, vezi comentariul la cap. 7,6; 11,3.4.

9 Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată.

Dintr-unul din ele. În ebraică expresia este ambiguă în ce priveşte genul. Cuvântul tradus ele, hem, este masculin. Acesta arată că, din punct de vedere gramatical, antecedentul este vânturi (v. 8) şi nu coarne, deoarece vânturi poate fi şi masculin şi feminin, dar coarne numai feminin. Pe de altă pare cuvântul tradus unul, ‘achath, este feminin, sugerând coarnele ca antecedent. ‘Achath ar putea natural, să se refere la cuvântul vânturi, care apare mai des la feminin. Dar ar fi îndoielnic ca scriitorul să atribuie două genuri diferite aceluiaşi substantiv într-o atât de apropiată relaţie contextuală. Pentru a ajunge la un acord gramatical ar trebui sau ca ‘achath să fie schimbat la masculin, făcând ca întreaga expresie să se refere clar la vânturi sau cuvântul care-l reprezintă pe ele să fie schimbat la feminin, în care caz referirea ar fi ambiguă, întrucât ori vânturi, ori coarne ar putea să fie antecedentul. O serie de manuscrise ebraice au cuvântul tradus ele la feminin, ca în traducerea Cornilescu. Chiar dacă manuscrisele acestea reflectă textul original, pasajul rămâne tot ambiguu.

Comentatorii care interpretează cornul cel mic din versetul 9 ca referindu-se la Roma au avut dificultăţi să explice în chip satisfăcător cum putea Roma să se ivească dintr-una din subdiviziunile imperiului lui Alexandru. Însă dacă ele se referă la vânturi orice dificultate dispare. Atunci pasajul ar spune pur şi simplu că dintr-unul din cele patru puncte cardinale se va ivi o altă putere. În explicaţia literală a simbolurilor viziunii se spune că Roma se va ridica la sfârşitul stăpânirii lor (v. 23), adică a împărăţiei celor patru corne. Totuşi, v. 23 se referă numai la timpul când cornul cel mic se iveşte şi nu spune nimic cu privire la locul ivirii lui, în timp ce v. 9 este preocupat numai de localizarea lui.

Să nu uităm că profetul este aici în cursul unei descrieri a simbolurilor profetice, aşa cum i-au fost prezentate scenele. El încă nu interpretează viziunea. Interpretarea acestei părţi a viziunii apare în v. 23. O regulă importantă care trebuie respectată când se interpretează simbolurile viziunilor este de a da o interpretare numai acelor părţi ale reprezentării în tablou care erau menite să aibă o valoare interpretativă. Ca şi în parabole, anumite părţi sunt necesare pentru a completa prezentarea dramatică, dar nu au neapărat o importanţă în sine. Care din acestea au valoare interpretativă, numai Inspiraţia poate hotărî. Văzând că în situaţia de faţă Inspiraţia (v. 23) vorbeşte doar despre timpul când va apărea puterea reprezentată prin cornul acesta, şi nu spune nimic cu privire la punctul geografic al originii ei, nu avem motive să punem accent pe expresia dintr-unul din ele.

Întrucât viziunea capitolului 8 este strânsă legată cu schema profetică a capitolelor 2 şi 7, şi întrucât în aceste două scheme puterea care vine după Grecia este Roma ( vezi comentariul la cap. 2,40; 7,7) concluzia rezonabilă este că puterea reprezentată prin cornul din v. 8 se referă tot la Roma. Interpretarea aceasta este confirmată de faptul că Roma a împlinit cu exactitate diferitele elemente ale viziunii.

Un corn mic. Acest corn mic reprezintă Roma în ambele ei faze, păgână şi papală. Daniel a văzut Roma mai întâi în faza ei păgână, imperială, luptându-se împotriva poporului iudeu şi a primilor creştini, şi apoi în faza ei papală, dăinuind până în zilele noastre şi în viitor, luptându-se împotriva bisericii adevărate. Pentru această dublă aplicaţie vezi comentariul la v. 13 şi 23.

Nespus de mult. Ebr. yether, cu sensul de bază rămăşiţă. În câteva cazuri descrie, ca aici, ceea ce trece de măsură, în sensul de a lăsa o rămăşiţă. Mai este tradus cel dintâi (Geneza 49,3), aspru [din belşug – KJV] (Psalmi 31,24), şi mai (mult) (Isaia 56,12). Cuvântul tradus prin nespus de în Daniel 8,8 este me’od, cuvântul mai obişnuit pentru peste măsură. În Vechiul Testament me’od este tradus de multe ori prin afară din cale, foarte mare (Geneza 13,13; 15,1; etc.) în forma lui simplă şi uneori în forma lui repetată. Nu se poate susţine că yether (Daniel 8,9) reprezintă un grad mai mare decât me’od. Orice măreţie a Romei întrecând-o pe a Greciei trebuie dovedită istoric, şi nu pe baza acestor cuvinte.

Spre miazăzi. Egiptul era de multă vreme un protectorat neoficial al Romei. Soarta lui era deja în mâinile Romei la 168 î.Hr., când lui Antioh Epifanul care voia să se războiască cu Ptolemeii i s-a ordonat să părăsească ţara. Egiptul pe când era încă sub administraţia lui ptolemaică, a constituit un pion al politicii romane răsăritene timp de mulţi ani înainte de a deveni, în anul 30 î.Hr., o provincie romană.

Spre răsărit. Imperiul seleucid a pierdut teritoriile lui apusene în favoarea Romei încă de la 190 î.Hr., iar în cele din urmă s-a transformat în provincia romană Siria în anul 65 î.Hr., sau la scurt timp după aceea.

Ţara cea minunată. Ebr. ţevi, podoabă, slavă. Aici se face referire fie la Ierusalim fie la ţara Palestinei. Ţevi este tradus ca minunat sau măreţ în cap. 11,16.41. Totuşi acolo ebraica are şi cuvântul care însemnează ţară pe când aici ţară se subînţelege. Palestina a fost încorporată în Imperiul Roman în anul 63 î.Hr.

10 S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare.

Oştirea cerurilor. Daniel încă mai descrie ce a văzut în viziune. Întrucât îngerul oferă explicaţia mai târziu (v. 24), nu suntem lăsaţi în nedumerire cu privire la importanţa celor descrise aici. Oştirea şi stelele îi reprezintă în mod evident pe cei puternici şi pe poporul sfinţilor (v. 24).

Le-a călcat în picioare. Aceasta se referă la furia cu care Roma l-a persecutat pe poporul lui Dumnezeu atât de adesea în decursul veacurilor. Pe timpul tiranilor Nero, Decius şi Diocleţian în vremurile păgâne, şi din nou în timpurile papale, Roma nu a ezitat niciodată să se poarte aspru cu aceia pe care a ales să-i osândească.

11 S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul Locaşului său celui Sfânt.

Căpetenia oştirii. Versetul 25 vorbeşte despre aceeaşi putere ridicându-se împotriva Domnului Domnilor. Referirea se face la Domnul Hristos, care a fost crucificat sub autoritatea Romei. Vezi comentariul la cap. 9,25; 11,22.

I-a. Ebr. mimmennu, care poate fi redat şi de la el, adică, de la căpetenia oştirii. Ebraica acestui pasaj prezintă anume probleme de traducere dificile. În versiunea greacă a lui Theodotion se află o traducere foarte diferită. Ea sună aşa: Şi (aceasta va fi) până când căpetenia cea mare va fi eliberată captivitate, şi datorită lui jertfa a fost tulburată, iar el a prosperat; şi locul sfânt va fi pustiit. Nu există vreo cale de a determina în ce măsură versiunea aceasta reflectă mai bine textul original al lui Daniel. Textul masoretic reflectat de KJV pare în general să constituie cea mai naturală exprimare.

Jertfa necurmată. Ebr. tamid, un cuvânt care apare de 103 ori în VT, folosit atât ca adverb cât şi ca adjectiv. Însemnează necurmat, continuu, şi este aplicat la diferite concepte, ca de pildă cutreierare neîncetată (Ezechiel 39,14), hrănire pentru totdeauna (2Samuel 9,7-13), durere care se simte totdeauna (Psalmi 38,17), nădăjduire pururea (Psalmi 71,14), mânie necontenită (Isaia 65,3), etc. El a fost deseori folosit în legătură cu ritualul sanctuarului pentru a descrie diferitele părţi ale slujbei obişnuite, ca de pildă pâinea care se aşează necurmat pe masa punerii pâinii înainte (Numeri 4,7), candela care trebuia să ardă necurmat (Exod 27,20), focul care trebuia să ardă necurmat pa altar (Levitic 6,13), jertfa mistuită de foc care trebuia să fie adusă în fiecare zi (Numeri 28,3.6), tămâia care trebuia să fie adusă în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară (Exod 30,7.8). Cuvântul însuşi nu înseamnă zilnic [ca în KJV] ci numai necurmat sau în mod regulat.

În cap. 8,11 tamid are articolul hotărât şi este deci folosit adjectival. Mai mult, este independent, fără vreun substantiv şi trebuie să fie înţeles ori ca subiect şi să fie luat cu sensul de perpetuitate, sau să fie întregit cu un substantiv. În Talmud, atunci când tamid se foloseşte independent, ca aici, cuvântul denotă în chip consecvent jertfa necurmată. Traducătorii care au adăugat cuvântul jertfă, evident că au considerat că jertfa necurmată era subiectul profeţiei.

În ce priveşte sensul cuvântului tamid din pasajul acesta s-au susţinut trei concepţii principale:

1. Că necurmat se referă exclusiv la sacrificiile aduse în Templul din Ierusalim. Unii comentatori care împărtăşesc concepţia aceasta aplică smulgerea necurmatei la întreruperea slujbei la templu de către Antioh Epifanul timp de trei ani şi jumătate, de la 167 până la 164 î.Hr. (vezi comentariul la cap. 11,14). Alţii o aplică la pustiirea Templului de către romani în anul 70 d.Hr.

1. 2. Că necurmat reprezintă păgânismul, în contrast cu urâciunea pustiitorului (cap. 11,31), sau papalitatea; că ambii termeni identifică puteri persecutoare; că cuvântul tradus prin necurmat, se referă la îndelunga continuare a împotrivirii lui Satana faţă de lucrarea Domnului Hristos prin intermediul păgânismului; că îndepărtarea necurmatei şi aşezarea urâciunii pustiitorului reprezintă înlocuirea de către Roma papală a Romei păgâne, şi că evenimentul acesta este acelaşi cu acela descris în 2Tesaloniceni 2,7 şi Apocalips 13,2.

2. 3. Că termenul necurmat se referă la slujba preoţească necurmată a Domnului Hristos în sanctuarul ceresc (Evrei 7,25; 1Ioan 2,1) şi la adevăratul cult al lui Hristos, în epoca Evangheliei; că îndepărtarea necurmatei reprezintă substituirea de către papalitate a unităţii voluntare a tuturor celor care cred în Hristos cu o unitate obligatorie într-o biserică vizibilă, a autorităţii lui Hristos, capul invizibil al bisericii cu autoritatea capului vizibil – papa –, a accesului direct la Hristos al tuturor credincioşilor cu ierarhia preoţească, a mântuirii prin credinţa în Hristos cu un sistem al mântuirii prin fapte rânduit de biserică şi, mai ales, a lucrării de mijlocire a Domnului Hristos ca Mare Preot al nostru în curţile cereşti cu spovedania şi jertfa liturgică; şi că sistemul acesta a abătut aproape deplin atenţia oamenilor de la Hristos şi în felul acesta i-a lipsit de beneficiile lucrării Sale.

Mai departe, întrucât această a treia concepţie susţine că cornul cel mic este un simbol atât al Romei imperiale cât şi al Romei papale (vezi comentariul la v. 9, 13), prezicerile cu privire la lucrările lui mai pot fi înţelese ca aplicându-se la Roma păgână ca şi la Roma papală. Astfel necurmata se mai poate referi şi la Sanctuarul pământesc şi slujbele lui, iar îndepărtarea necurmatei la pustiirea Templului de către legiunile romane în anul 70 d.Hr. , şi încetarea ca urmare a acesteia a săvârşirii jertfelor. Acesta era aspectul activităţii urâciunii pustiitorului la care se referea Domnul Hristos în schiţarea de către El a evenimentelor viitoare (vezi comentariul la Daniel 11,31; comp. Matei 24,15-20; Luca 21,20).

Comentând aceste trei concepţii se poate spune că cea cu Antioh poate fi înlăturată pentru motivul că Antioh nu corespunde perioadei de timp şi nici altor specificaţii ale profeţiei (vezi comentariul la Daniel 9,25).

Atât a doua cât şi a treia explicaţie au fost susţinute de diferiţi interpreţi valoroşi din cadrul Mişcării Advente. Unii cercetători devotaţi ai Bibliei au susţinut că necurmat se referă la slujba preoţească a Domnului. Probabil că acesta este unul din pasajele Scripturii cu privire la care trebuie să mai aşteptăm pentru un răspuns definitiv. Aşa cum se întâmplă şi cu alte pasaje dificile ale Scripturii, se poate spune că mântuirea noastră nu depinde de deplina înţelegere a sensului pasajului din Daniel 8,11.

Cu privire la dezvoltarea istorică a celei de-a doua şi a treia concepţii vezi p. 60-64.

Locul. Ebr. makon, aşezarea. Makon este folosit în expresia pentru Casa lui Dumnezeu, ca s-o aşeze din nou pe locul unde fusese (Evrei 2,68). Referirea primară aici ar fi la distrugerea Ierusalimului (vezi Daniel 9,26).

12 Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început.

Oastea. Ebr. ţava, însemnând în general oaste sau armată, iar de câteva ori însemnând slujbă, ca de pildă muncă militară sau obligatorie (vezi Iov 7,1; 10,17; 14,14; Isaia 40,2). Tradus ca oaste, sau armată, prezicerea s-ar putea referi la mulţimile care au căzut sub influenţa acestei puteri. Puterea va ajunge tare dar nu prin puterea lui însuşi (Daniel 8,24). Vezi şi comentariul la Daniel 10,1.

A aruncat adevărul la pământ. Papalitatea a copleşit adevărul cu tradiţii şi l-a întunecat prin superstiţii.

13 Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: „În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea?”

În câtă vreme. Întrebarea este pusă răspicat în ebraică, în care literal se zice: Câtă vreme vedenia, cea necurmată, abaterea pustiitoare să dea atât templul cât şi oastea la călcare în picioare.

Jertfa necurmată! Vezi comentariul la v. 11.

Urâciunea pustiiri. Termenul acesta cuprinde ambele sisteme, păgân şi papal, de religie falsă în conflict cu religia lui Dumnezeu (vezi comentariul la v. 9, 11).

Sfântul locaş. Vezi comentariul la v. 14.

Oştirea. Vezi comentariul la v. 10.

14 Şi el mi-a zis: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţat!”

Mi-a zis. Versiunile LXX, Theodotion, siriacă spun: I-a zis.

Seri şi dimineţi. Ebr. ‘ereb boqer, literal seară dimineaţă, o expresie comparabilă cu descrierea zilelor creaţiunii: a fost o seară, şi apoi a fost dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi (Geneza 1,5) etc. LXX are cuvântul zile după expresia seară şi dimineaţă.

Încercând să facă perioada aceasta să se conformeze cât de cât la cei trei ani ai pustiirii templului de către Antioh IV, unii au schimbat în chip ingenios expresia 2300 seri şi dimineţi cu numai 1150 de zile literale. Cu privire la aceasta Keil a remarcat în mod corespunzător: Un cititor evreu n-ar putea înţelege că perioada de timp de 2300 de seri-dimineţi ar fi 2300 de jumătăţi de zile sau 1150 de zile întregi, deoarece seara şi dimineaţa la creaţiune constituia nu o jumătate de zi ci o zi întreagă. După ce citează declaraţia anterioară, Eduard Young zice: Deci, trebuie să înţelegem expresia ca însemnând 2300 de zile (The Prophecy of Daniel, p. 174.).

Comentatorii au încercat, dar fără succes, să găsească un eveniment în istorie care să corespundă unei perioade de 2300 de zile reale. După cum observă Wright: Totuşi, toate eforturile de a armoniza perioada, fie considerând 2300 de zile fie 1150 de zile, cu oricare epocă istorică precisă menţionată în cărţile Macabeilor sau în Iosif s-au dovedit zadarnice ... Profesorul Driver, este îndreptăţit să spună: Pare imposibil a găsi două date separate prin 2300 de zile (mai mare sau egal cu 6 ani şi 4 luni) care să corespundă cu descrierea (Charles H. H. Wright). Daniel and His Prophecies, 1906, p. 186, 187). Singura cale de a da un sens acelor zile este de a le aplica într-un sens profetic prin folosirea principiului zi-an.

Durata timpului despre care se vorbeşte aici este specificată şi definită, dar în cap. 8 nu este indicată nici o dată pentru începutul ei. Totuşi, în capitolul se menţionează în mod special o astfel de dată (vezi comentariul la v. 25). Aceasta se va arăta că este 457 î.Hr. Începând de la această dată, cele 2300 de zile profetice, care desemnează un acelaşi număr de ani solari (vezi comentariul la cap. 7:25), ajung la anul 1844 d.Hr. Pentru o privire asupra dovezilor din context că în cap. 9,24-27 avem o explicare a viziunii din cap. 8,13-14 şi astfel localizează punctul de plecare al celor 2300 de zile-ani, vezi comentariul la cap. 9,21. pentru un comentariu al valabilităţii datei de 457 î.Hr., vezi comentariul la cap. 9,25. Pentru un comentariu al unei citiri inexistente a LXX de 2400 în loc de 2300, adesea citată în trecut, însă bazată pe o greşeală de tipar, vezi p. 58.

Sanctuarul. Întrucât cei 2300 de ani ne proiectează departe în era creştină, sanctuarul nu se poate referi la Templul de la Ierusalim, care a fost distrus în anul 70 d.Hr. Sanctuarul noului legământ este în moc clar sanctuarul ceresc, ridicat nu de un om, ci de Domnul (Evrei 8,2; GC 411-417). În acest sanctuar Domnul Hristos îndeplineşte slujba de Mare Preot (Evrei 8,1). Ioan a văzut dinainte un timp în care o atenţie specială avea să fie îndreptată către templul lui Dumnezeu şi altar şi cei care se închină în el (Apocalips 11,1). Simbolurile întrebuinţate de autorul Apocalipsului sunt izbitor de similare cu acelea folosite în Daniel 8,11-13.

Va fi curăţit. De la ebr. qadas, a fi drept, a fi neprihănit. Verbul apare în forma de aici (niphal) numai o singură dată în Vechiul Testament, ceea ce sugerează că avem de-a face cu un sens special al termenului. Lexicografii şi traducătorii sugerează diferite sensuri, precum va fi pus drept, sau va fi pus într-o stare dreaptă, va fi îndreptat, va fi declarat drept, va fi îndreptăţit, va fi răzbunat. Traducerea va fi curăţit reflectă LXX, care aici are verbul katharisthesetai. Nu se ştie dacă traducătorii LXX i-au acordat un sens adaptat ebraicului qadas sau au tradus din manuscrise ebraice care foloseau un cuvânt ebraic diferit, probabil tahar, cuvântul ebraic obişnuit pentru a curăţi, a fi curat. Vulgata are forma mundabitur, care mai înseamnă şi curăţit. Vezi comentariul la cap. 9,24.

Ca un ajutor pentru a determina la ce eveniment în legătură cu sanctuarul ceresc se face referire aici, este bine să examinăm slujbele sanctuarului pământesc, întrucât preoţii din sanctuarul pământesc făceau o slujbă care era chipul şi umbra lucrurilor cereşti (Evrei 8,5). Slujbele din cortul din pustie şi din Templu constau din două mari lucrări: slujba zilnică şi slujba anuală. Slujirea zilnică a lui Hristos ca Mare Preot al nostru era simbolizată prin slujba zilnică. Ziua anuală a Ispăşirii simboliza o lucrare pe care Hristos o va întreprinde la sfârşitul timpului. Pentru o discutare amănunţită a acestor două faze ale slujbei, vezi comentariul la Levitic 1,16; vezi şi GC 418-432. Profeţia din Daniel 8,14 anunţă momentul pentru începutul acestei slujbe speciale. Curăţirea sanctuarului ceresc cuprinde întreaga lucrare a judecăţii finale, începând cu faza de cercetare şi terminând cu faza de executare, care are ca rezultat eradicarea pentru totdeauna a păcatului din univers.

O trăsătură importantă a judecăţii finale este îndreptăţirea caracterului lui Dumnezeu înaintea tuturor fiinţelor din univers. Acuzaţiile false pe care Satana le-a adus împotriva guvernării lui Dumnezeu trebuie să fie demonstrate ca nefondate. Dumnezeu trebuie să apară ca fiind cu totul drept în alegerea anumitor indivizi pentru a-şi alcătui viitoarea Sa împărăţie, precum şi în interdicţia dată altora de a intra acolo. Acţiunile finale ale lui Dumnezeu vor determina următoarele mărturii ale oamenilor: Drepte şi adevărate sunt căile Tale (Apocalips 15,3), Tu eşti neprihănit, Doamne (Apocalips 16,5) şi Drepte şi adevărate sunt judecăţile Tale (Apocalips 16,7). Satana însuşi va fi condus să recunoască dreptatea lui Dumnezeu (Vezi GC 670, 671). Cuvântul tradus drept şi neprihănit este dikaios, echivalentul ebraicului taddiq, derivat de la tadaq, o formă a căruia este tradusă va fi curăţit în Daniel 8,14. Astfel ebraicul tadaq poate să mai transmită şi ideea că caracterul lui Dumnezeu va fi pe deplin îndreptăţit ca apogeu al ceasului judecăţii (Apocalips 14,7), care a început în 1844. Vezi Problems in Bible Translation, p. 174-177.

15 Pe când eu, Daniel, aveam vedenia aceasta şi căutam s-o pricep, iată că înaintea mea stătea cineva care avea înfăţişarea unui om.

Căutam s-o pricep. Daniel nu a înţeles semnificaţia celor văzute. De multe ori purtătorii mesajului profetic trebuie să studieze ei înşişi mesajul respectiv pentru a-i descoperi sensul (1Petru 1,10-12). Este de datoria profetului să relateze cu credincioşie ceea ce a văzut şi auzit (vezi Apocalips 1,11).

16 Şi am auzit un glas de om în mijlocul râului Ulai, care a strigat şi a zis: „Gabriele, tâlcuieşte-i vedenia aceasta.”

Gavril. Sau Gabriel. În Vechiul Testament numele Gabriel apare numai aici şi în cap. 9,21. Noul Testament consemnează apariţia acestei fiinţe cereşti pentru a vesti naşterea lui Ioan Botezătorul (Luca 1,11-20), precum şi pentru a vesti Mariei naşterea lui Mesia (Luca 1,26-33). Vizitatorul îngeresc s-a prezentat zicând: Eu sunt Gabriel, care stă înaintea lui Dumnezeu (Luca 1,19). Gabriel ocupă poziţia de la care a căzut Satana (vezi DA 693; comp. DA 99). Gabriel a fost şi purtătorul soliilor profetice comunicate lui Ioan (Apocalips 1.1; comp. DA 99). Vezi comentariul la Luca 1,19.

17 El a venit atunci lângă locul unde eram; şi la apropierea lui, m-am înspăimântat şi am căzut cu faţa la pământ. El mi-a zis: „Fii cu luare aminte, fiul omului, căci vedenia priveşte vremea sfârşitului!”

Vremea sfârşitului. Viziunea se întindea până pe vremea când puterea pustiitoare va fi nimicită, un eveniment asociat cu venirea Domnului Isus (2Tesaloniceni 2,8).

Faptul că ultimele evenimente reprezentate în viziune se vor împlini la finele istoriei acestei lumi, trebuie păstrat în minte atunci când căutăm o explicaţie a simbolurilor viziunii. Orice interpretare care găseşte o împlinire completă a viziunii într-o perioadă mai timpurie ca de pildă pe vremea Macabeilor (vezi comentariul la Daniel 8,25) nu reuşeşte să corespundă pe deplin specificaţiilor îngerului, şi trebuie să fie considerată eronată şi înşelătoare.

18 Pe când îmi vorbea el, am căzut cu faţa la pământ leşinat. El m-a atins şi m-a aşezat iarăşi în picioare în locul în care mă aflam.

Verset ce nu a fost comentat.

19 Apoi mi-a zis: „Iată, îţi arăt ce se va întâmpla la vremea de apoi a mâniei, căci vedenia aceasta priveşte vremea sfârşitului.

Vremea de apoi a mâniei. Vezi comentariul la v. 17.

20 Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, sunt împăraţii mezilor şi perşilor.

Berbecele. Vezi comentariul la v. 3, 4.

21 Ţapul însă este împărăţia Greciei, şi cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat.

Ţapul. Sau cel păros. Ebr. sa’ir, păros. Sa’ir este folosit şi independent pentru a desemna un ţap (Geneza 37,31; Levitic 4,23; etc.). În ce priveşte interpretarea vezi comentariul la Daniel 8,5.

Cornul cel mare. Un simbol al lui Alexandru cel Mare, întâiul împărat al imperiului mondial greco-macedonean care era menit să înlocuiască Imperiul Persan (vezi comentariul la v. 5-8; cap. 7,6).

22 Cele patru coarne care au crescut în locul acestui corn frânt sunt patru împărăţii care se vor ridica din neamul acesta, dar care nu vor avea atâta putere.

Patru împărăţii. Compară v. 8, cap. 11,4. Cu privire la regatele elenistice care s-au dezvoltat din imperiul lui Alexandru vezi comentariul la cap. 7,6. Împlinirea exactă a acestor aspecte ale viziunii ne asigură că ceea ce urmează se va împlini cu siguranţă aşa cum a fost prezis.

23 La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean.

La sfârşit. Adică, după ce subîmpărţirile imperiului lui Alexandru vor fi existat un timp. Împărăţia Romei s-a ridicat treptat, şi a ajuns la supremaţie numai după ce subîmpărţirile Imperiului Macedonean slăbiseră. Profeţia se aplică la Roma atât în forma păgână cât şi în cea papală. Se vede că este o aplicaţie amestecată, anumite puncte se aplică la amândouă, alte mai mult la una sau la alta (vezi comentariul la cap. 8,11). Că Roma papală a constituit continuarea Imperiului Roman este un fapt istoric bine stabilit:

Oricare ar fi fost elementele romane pe care le-au lăsat barbarii şi arienii ele au fost puse sub protecţia Episcopului de Roma, care a rămas personajul principal după dispariţia împăratului ... În felul acesta Biserica Romană s-a introdus pe tăcute în locul Imperiului Roman mondial, a cărui continuare reală este; imperiul nu a pierit ci doar a suferit o transformare ... Aceasta nu este o simplă vorbă isteaţă, ci recunoaşterea adevăratei stări istorice a lucrurilor, şi felul cel mai corespunzător şi rodnic de a descrie caracterul acestei biserici. Ea încă guvernează naţiunile ... Este

o instituţie politică, şi tot atât de impunătoare ca un imperiu mondial, datorită continuării Imperiului Roman. Papa, care se numeşte Rege şi Pontifex Maximus este succesorul Cezarului

(Adolf Harnock, What is Christianity? (New York; G.P. Putnam’s Sons, 1903), p. 269, 270, italicele sunt în original).

Păcătoşii. Versiunea greacă zice păcate, o traducere ce se poate obţine prin schimbarea vocalizării masoretice. Umplut măsura. Aici poate să fie o referire la timpul când diferite naţiuni, sau poate în special iudeii, vor fi umplut paharul nelegiuirii lor (vezi Geneza 15,16; Ed 173-177). Fără ruşine. Sau cu o înfăţişare înspăimântătoare. Probabil o aluzie la Deuteronom 28,49-

55.

Viclean. Ebr. chidoth, lucruri grele de înţeles, ca în Numeri 12,8, ghicitoare ca în Judecători 14,12; Ezechiel 17,2 sau întrebări grele, ca în 1Regi 10,1. Unii consideră că sensul aici este vorbe cu două înţelesuri, sau purtare cu două feţe.

Se va ridica. Adică, va lua puterea.

24 El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor.

Nu prin puterea lui însuşi. Compară cu o oaste i s-a dat (v. 12, KJV). Unii văd aici o referire la faptul că papalitatea a adus puterea civilă la supunere şi a făcut ca spada statului să fie pusă în slujba scopurilor religioase.

Va face pustiiri de necrezut. Sau va pricinui distrugeri îngrozitoare. Puterea aceasta i-a persecutat până la moarte pe aceia care s-au opus pretenţiilor ei hulitoare şi ar fi desfiinţat poporul sfinţilor dacă Domnul nu ar fi intervenit în favoarea lui.

25 Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti.

Viclenii. Sau înşelăciuni. Metodele puterii acesteia constituie desăvârşirea vicleniei şi înşelăciunii.

Liniştiţi. În timp ce mulţi cred că trăiesc în siguranţă vor fi prăpădiţi pe neaşteptate.

Domnul Domnilor. Evident este vorba de aceeaşi persoană numită căpetenia oştirii în v. 11, nimeni altul decât Domnul Hristos. Guvernatorul roman a fost cel care L-a osândit la moarte pe Domnul Hristos. Mâini romane l-au bătut în cuie pe cruce, şi o suliţă romană I-a străpuns coasta.

Fără ajutorul vreunei mâini. Aceasta dă de înţeles că Domnul Însuşi va distruge în cele din urmă această putere (vezi comentariul la cap. 2,34). Sistemul eclesiastic reprezentat prin această putere va dăinui până când va fi nimicit fără ajutor omenesc la a doua venire a Domnului Hristos (vezi 2Tesaloniceni 2,8).

O serie de comentatori au venit cu concepţia că puterea numită cornul cel mic din cap. 8 simbolizează lucrarea lui Antioh Epifanul (vezi comentariul la cap. 11,14). Totuşi, o atentă cercetare a profeţiei scoate la iveală faptul că acest rege persecutor seleucid a împlinit numai în parte specificaţiile prezentate. Cele patru coarne ale ţapului (cap. 8,8) au fost regate (v. 22), şi este natural să se aştepte ca şi cornul cel mic să fie un regat. Dar Antioh a fost doar unul din regii imperiului seleucid, deci era o parte a unui singur corn. Prin urmare nu putea fi un alt corn întreg. Mai mult, cornul acesta s-a întins mult către sud, este şi către ţara cea minunată a Palestinei (v. 9). Înaintarea lui Antioh în Egipt s-a sfârşit cu smerirea lui de către Romani, succesele lui din Palestina au fost de scurtă durată, iar atacul lui către răsărit a fost oprit de moartea lui. Politica lui de a impune elenismul a eşuat cu totul, şi nici uneltirile lui nu i-au adus o prosperitate deosebită (v. 12).

Mai mult, Antioh, nu a ajuns până la sfârşitul stăpânirii (v. 23), ci până pe la mijlocul perioadei regatelor elenistice divizate; nu s-ar putea spune că tăria lui ar putea fi atribuită altcuiva decât propriei lui puteri (v. 24); viclenia şi politica lui mai degrabă a eşuat decât să izbutească (v. 25); el nu s-a ridicat împotriva vreunui Domn al Domnilor iudeu (v. 25); trântirea la pământ a adevărului de către el (v. 12) a fost trecătoare şi cu totul lipsită de succes, deoarece a rostit cuvinte semeţe, l-a asuprit pe poporul lui Dumnezeu şi a pângărit Templul pentru scurt timp, şi cu toate că s-ar putea susţine cu privire la unele puncte că ar fi adevărate în ce priveşte activitatea lui, totuşi, faptul că Antioh nu întruneşte toate specificaţiile ca să constituie o împlinire deplină a profeţiei este evident. Vezi şi comentariul la v. 14; cap. 9,25; 11,31.

26 Iar vedenia cu serile şi dimineţile, de care a fost vorba, este adevărată. Tu, pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate.”

Serile şi dimineţile. O referire clară la perioada profetică din v. 14 (vezi comentariul de acolo). În prezent îngerul nu insistă asupra viziunii celor 2300 de zile, ci doar subliniază veridicitatea acesteia.

Tu, pecetluieşte. Compară instrucţiunile similare redate în cap. 12,4 (vezi comentariul de acolo).

Vremi îndepărtate. Sau pentru multe zile. Realizarea diferitelor amănunte ale viziunii capitolului acestuia urma să se extindă în viitorul îndepărtat.

27 Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta, şi nimeni nu ştia.”

Eu, Daniel, am stat leşinat. Fără îndoială că Daniel era profund preocupat de evenimentele care-i fuseseră descoperite. În loc de a prezice un sfârşit imediat al urâciunii, Gabriel l-a informat pe profet că sfârşitul ultim se află peste mulţi ani în viitor.

Nimeni nu ştia. Sau înţelegea. Informaţii suplimentare au fost date mai târziu (vezi comentariul de la cap. 9,23).COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–27PK 548, 553, 554

12 EW 74

13, 14 PK 554

14 Ev 223; EW 42, 54, 63, 243, 250, 253; GC 326, 328, 352, 399, 409, 417, 424, 426, 457, 486; LS 58, 63, 278; SR 369, 375, 377; 1T 52, 58

16 DA 234

26, 27 PK 554

27 GC 325