1 În anul întâi al lui Belșațar, împăratul Babilonului, Daniel a visat un vis și a avut vedenii în mintea lui, pe când era în pat. În urmă a scris visul și a istorisit lucrurile de căpetenie.

Anul dintâi al lui Belşaţar. Trebuie să se sublinieze că Daniel nu prezintă materialele acestei cărţi în ordine strict cronologică. Evenimentele din cap. 5 şi 6 au avut loc după cele raportate în cap. 7, dar, fără îndoială din considerente de continuitate povestirea este dusă până la capăt în capitolele 1-6. Cu privire la identitatea şi locul lui Belşaţar în Istorie, vezi Notă Adiţională de la Capitolul 5.

A visat un vis. Literal, a văzut un vis. Printr-un vis Domnul i-a oferit lui Daniel o viziune în tablouri a istoriei viitoare a lumii.

Profeţia cap. 7 acoperă în fond aceeaşi perioadă de timp a istoriei ca şi visul din cap. 2, ambele întinzându-se din timpul profetului până la timpul aşezării împărăţiei lui Dumnezeu. Nebucadneţar a văzut puterile mondiale sub forma unui chip de metal; Daniel le-a văzut ca fiare şi coarne simbolice, şi a văzut şi aspecte ale istoriei legate de experienţa poporului lui Dumnezeu şi realizarea planului Său. Capitolul 2 tratează mai ales probleme de natură politică. El fusese dat, în primul rând, pentru instruirea lui Nebucadneţar, pentru a determina conlucrarea lui cu planul divin (vezi comentariul la cap. 2,1). Relaţia poporului lui Dumnezeu cu scena politică într-o continuă schimbare nu a constituit o temă a acelei profeţii. Profeţia din cap. 7, ca şi acelea din restul cărţii, a fost dată în special pentru poporul lui Dumnezeu ca ei să-şi poată înţelege rolul în planul divin de-a lungul veacurilor. Prevederea inspirată a evenimentelor a fost dată pe fundalul marii lupte dintre Hristos şi Satana. Eforturile arhi-vrăşmaşului sufletelor de a nimici poporul sfânt au fost dezvăluite, iar victoria finală a adevărului a fost garantată.

A scris. Pentru a se putea păstra pentru generaţiile viitoare.

Lucrurile de căpetenie. Cuvintele aramaice traduse astfel sunt deosebit de greu de redat în limba noastră. Cuvântul pentru de căpetenie este re’s, care înseamnă cap, sau început. Versiunea grecească originală zice: eis Kephalaia logon, care ar putea să fie tradusă cu sensul de un rezumat. Evident, ceea ce se intenţionează prin expresia aceasta este că Daniel a scris şi a raportat partea principală a visului. Ehrlich traduce expresia aceasta prin detaliile importante.


2 Daniel a început și a zis: „În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare.

Vânturi. De la aramaicul ruach, echivalent cu ebraicul ruach, care are diverse sensuri, ca de pildă: aer (Ieremia 2,24), suflare (Iov 19,17), duhul omului (Psalmi 32,2), Duhul lui Dumnezeu (Psalmi 51,11), şi vânt (Exod 10,13). Metaforic cuvântul acesta este folosit ca un simbol al lucrurilor zadarnice şi lipsite de conţinut (Ieremia 5,13). Folosit în viziuni profetice, ca aici, cuvântul pare să denote o formă de activitate sau energie, forma specifică urmând să fie determinată de context. De exemplu: vânturile viziunii simbolice a lui Ezechiel, care au reînviat oasele uscate, reprezentau energia divină readucând la viaţă naţiunea lipsită de viaţă a lui Israel (Ezechiel 37,9-14). Vânturile lui Daniel, bătând pe marea cea mare, determinând arătarea a patru

fiare – sau imperii – reprezentau acele frământări diplomatice, războinice, politice, sau de alt fel, care aveau să determine istoria respectivei perioade. Cele patru vânturi venind din cele patru puncte cardinale, reprezintă fără îndoială activitatea politică în diferite părţi ale pământului (Ieremia 49,36; comp. Daniel 8,8; 11,4; Zaharia 2,6; 6,5). Izbucnit. Aramaicul guach, care înseamnă a stârni. Forma verbului denotă o acţiune continuă.

Marea cea mare. Nu o întindere de apă specifică, cum ar fi Mediterana. Marea este aici un simbol al popoarelor lumii – marea cea mare a omenirii dintotdeauna (vezi Apocalips 17,15; comp. Isaia 17,12; Ieremia 46,7).


3 Și patru fiare mari au ieșit din mare, deosebite una de alta.

Patru fiare. Aplicaţia simbolului nu este lăsată pe seama speculaţiei. După cele spuse în v. 17 cele patru fiare reprezintă patru împăraţi, care se vor ridica pe pământ. În loc de împăraţi LXX, Theodotion şi Vulgata zic împărăţii. A patra fiară este numită chiar a patra împărăţie (v. 23). Există un consens că cele patru fiare reprezintă cele patru puteri mondiale simbolizate de chipul de metal din cap. 2.

Au ieşit. Cele patru puteri mondiale reprezentate nu au stăpânit contemporan ci succesiv. Deosebite. Diversitatea de care se vorbeşte aici a fost ilustrată şi de diferitele metale prezentate (cap. 2,38-40).


4 Cea dintâi semăna cu un leu și avea aripi de vultur. M-am uitat la ea, până în clipa când i s-au smuls aripile; și, sculându-se de pe pământ, a stat drept în picioare ca un om și i s-a dat o inimă de om.

Leu... aripi de vultur. Un simbol corespunzător pentru Babilon. Leul înaripat se găseşte pe obiectele de artă babiloniene. Combinaţia de leu şi vultur era un motiv obişnuit – mai adesea un leu cu aripi de vultur, uneori cu gheare sau cioc; o compoziţie asemănătoare era vulturul cu cap de leu. Leul înaripat este una din înfăţişările fiarei adesea zugrăvite ca fiind în luptă cu Marduc, zeul patron al cetăţii Babilon. Cu privire la combinaţiile acestea de leu-vultur vezi S.H. Langdon, Semitic Mythology (The Myhtology of All Races, vol. 13), p. 118, 277-282, şi Fig. 51 din faţa p. 106 (leu înaripat) şi p. 116, 117 (vultur cu cap de leu); vezi ilustraţii ale diferitelor fiare babiloniene şi asiriene compuse în E. L. Froom Prophetic Faith of Our Fathers, Vol. I, p. 50, 52.

Alţi profeţi s-au referit la împăratul Nebucadneţar prin imagini similare (Ieremia 4,7; 50,17.44; Plângeri 4,19; Ezechiel 17,3.12; Habacuc 1,8). Leul ca împărat al fiarelor şi vulturul ca împărat al păsărilor constituiau un simbol potrivit al Imperiului Babilonian aflat în culmea gloriei lui. Leul este vestit pentru puterea lui, în timp ce vulturul este cunoscut pentru tăria şi întinderea zborului său. Puterea lui Nebucadneţar era simţită nu numai în Babilon ci de la Marea Mediterană până la Golful Persic, şi din Asia Mică până în Egipt. Astfel este potrivit, pentru a reprezenta întinderea puterii babiloniene ca leul să fie înzestrat cu aripi de vultur.

Smuls. Leul nu mai era în stare să zboare ca un vultur care se aruncă asupra prăzii sale. Aceasta se referă fără îndoială la vremea când împăraţi mai puţin puternici i-au urmat lui Nebucadneţar în împărăţia babiloniană, conducători sub a căror administraţie Babilonul şi-a pierdut gloria şi puterea. Unii au sugerat o posibilă referire şi la ultima parte a vieţii lui Nebucadneţar când timp de şapte ani el a fost lipsit nu numai de puterea, ci şi de raţiunea sa (cap. 4,31-33).

Sculându-se. Un leu stând în picioare ca un om este un semn al pierderii calităţilor sale de leu.

O inimă de om. Porecla regelui Richard Inimă-de-Leu, îi atribuia un curaj şi o îndrăzneală neobişnuite. Dimpotrivă, o inimă-de-om ar arăta laşitate şi timiditate. În anii decăderii lui Babilonul a ajuns să fie slab şi plăpând din cauza bogăţiei şi a luxului, şi a căzut pradă împărăţiei medopersane.

Unii văd în expresia inimă de om dispariţia caracteristicilor animalice de lăcomie şi ferocitate, şi umanizarea împăratului Babilonului. Acestea i s-ar putea aplica lui Nebucadneţar în urma experienţei sale umilitoare, dar nu ar fi o reprezentare potrivită a imperiului în ultimii săi ani.


5 Și iată că o a doua fiară era ca un urs și stătea într-o rână; avea trei coaste în gură între dinți; și i s-a zis: „Scoală-te și mănâncă multă carne!”

Un urs. Imperiul Persan sau Medo-Persan, corespunzând argintului chipului (vezi comentariul la cap. 2,39). După cum argintul este inferior aurului, tot aşa, cel puţin în unele privinţe ursul îi este inferior leului. Totuşi, ursul este crud şi rapace, caracteristici atribuite mezilor în Isaia 13,17.18.

Într-o rână. Comentatorul (v. 16) nu explică acest element al viziunii. Totuşi, o comparaţie cu cap. 8,3.20 pare să arate clar că împărăţia era compusă din două părţi. Dintre mezi şi perşi, cei din urmă au devenit puterea dominantă cu câţiva ani înainte ca imperiul dualist să cucerească Babilonul (vezi comentariul la cap 2,39).

Trei coaste. Acestea nu sunt menţionate în interpretare (v. 17-27), dar mulţi comentatori le-au considerat un simbol al celor trei puteri principale care au fost supuse de Imperiul Medo-Persan: Lidia, Babilonul şi Egiptul (vezi comentariul la Isaia 41,6).

I s-a zis: Vorbitorul nu este identificat.


6 După aceea m-am uitat mai departe și iată o alta ca un pardos, care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea și patru capete și i s-a dat stăpânire.

Ca un pardos. Pardosul este un animal feroce şi carnivor, vestit pentru repeziciunea şi agerimea mişcărilor lui (vezi Habacuc 1,8; comp. Osea 13,7).

Puterea care urmează Imperiului Persan este identificată în cap. 8,21 ca fiind Grecia. Această Grecie nu trebuie să fie confundată cu Grecia perioadei clasice, întrucât perioada aceea a precedat căderea Persiei. Grecia lui Daniel era Imperiul Macedonean semi-grec al lui Alexandru cel Mare (vezi comentariul la cap. 2,39), care a inaugurat ceea ce s-a numit perioada elenistică. Abia în timpul lui Alexandru s-a putut face referire la cel dintâi împărat (cap. 8,21) al unui imperiu grecesc care era un împărat viteaz cu mare putere (cap. 11,3).

În 336 Alexandru a urmat la tronul Macedoniei, un stat semi-grec la hotarul nordic al Greciei. Tatăl lui Alexandru, Filip, unise mai înainte în cea mai mare parte statele-cetăţi ale Greciei sub conducerea sa la 338 î.Hr. Alexandru şi-a dovedit curajul înfrângând revolte în Grecia şi în Tracia. După ce a pus ordine în propria sa împărăţie, Alexandru a pornit la cucerirea imperiului persan, o ambiţie pe care o moştenire de la tatăl său. Printre factorii care îl determinau pe tânărul împărat să facă aceste planuri erau ambiţia personală, nevoia de expansiune economică, dorinţa de a răspândi cultura greacă şi o animozitate firească faţă de perşi datorită relaţiilor anterioare cu concetăţenii săi.

În anul 334 î.Hr., Alexandru a trecut Helespontul şi a pătruns pe teritoriul persan cu numai 35.000 de oameni, cu modesta sumă de 70 de talanţi în bani, şi provizii doar pentru o lună. Campania a fost o serie de triumfuri. Prima victorie a fost câştigată la Granicus, a doua la Issus în anul următor, şi apoi la Tir în anul celălalt. Trecând prin Palestina Alexandru cucereşte Gaza şi apoi intră în Egipt practic fără să întâmpine vreo opoziţie. Aici în anul 331 î.Hr., fondează Alexandria. Se declară succesorul faraonilor şi trupele lui îl salută ca zeu. Când a pornit din nou în anul acela şi-a îndreptat oştirile spre Mesopotamia, inima imperiului Persan. Perşii au ocupat poziţii în apropiere de Arbela, la răsărit de întâlnirea Tigrului cu râul Marele Zab, dar forţele lor au fost înfrânte şi împrăştiate. Bogăţiile fabuloase ale celui mai mare imperiu mondial stăteau la îndemâna tânărului împărat în vârstă de 25 de ani.

După organizarea preliminară a imperiului său, Alexandru şi-a împins cuceririle sale spre nord şi spre est. La 329 î.Hr, luase Maracanda, şi apoi Samarcanda în Turkistan. Doi ani mai târziu a invadat India de nord-vest. La scurt timp după traversarea Indusului, trupele lui au refuzat să meargă mai departe, iar el a fost constrâns să li se supună. Întorcându-se în Persia şi Mesopotamia, Alexandru a fost întâmpinat de lucrarea uriaşă de organizare a administraţiei teritoriilor sale. În 323 î.Hr., el şi-a aşezat capitala la Babilon, o cetate care mai păstra încă amintirea gloriei vremurilor lui Nebucadneţar. În acelaşi an, după un şir de beţii, Alexandru s-a îmbolnăvit şi a murit de friguri de baltă, probabil vechea denumire a malariei.

Patru aripi ca o pasăre. Deşi pardosul este el însuşi o făptură iute în mişcări, agilitatea lui naturală pare insuficientă pentru a descrie rapiditatea uimitoare a cuceririlor lui Alexandru. Viziunea simbolică reprezenta animalul ca fiindu-i adăugate aripi, nu două ci patru, dând a se înţelege o repeziciune superlativă. Simbolul reprezintă în chipul cel mai potrivit viteza fulgerătoare cu care Alexandru şi macedonenii lui în mai puţin de un deceniu au ajuns în stăpânirea celui mai mare imperiu, pe care l-a cunoscut lumea. Nu mai este vreun alt exemplu în vremurile antice al unor asemenea mişcări rapide de trupe pe o scară atât de întinsă şi cu atâta succes.

Patru capete. Evident paralele cu cele patru coarne ale ţapului, care reprezentau cele patru regate (mai târziu reduse la trei) care au ocupat teritoriul cuceririlor de scurtă durată ale lui Alexandru (vezi comentariul la cap. 8,8.20-22). Timp de câţiva ani generalii lui Alexandru au încercat să păstreze, în teorie dacă nu în realitate, unitatea vastului imperiu. Alexandru a murit fără să fi făcut aranjamente cu privire la succesiunea la tronul său. Mai întâi fratele său vitreg, slab de minte, Filip, şi apoi fiul său postum Alexandru au fost conducătorii titulari sub regenţa unuia sau altuia dintre generali, iar imperiul a fost divizat într-un mare număr de provincii, dintre care cele mai importante erau controlate de vreo şase generali de frunte ca satrapi (vezi p. 824, harta A).

Dar autoritatea centrală – adică regenţa pentru cei doi împăraţi manechine – n-a fost niciodată suficient de puternică ca să sudeze laolaltă vastul imperiu. După vreo 12 ani de lupte lăuntrice, timp în care controlul diferitelor părţi ale teritoriului s-a schimbat adesea, şi în care ambii împăraţi au fost ucişi, Antigonus s-a ridicat ca ultim pretendent la puterea centrală peste întregul imperiu. Lui i s-a opus o coaliţie de patru conducători puternici: Casandru, Lisimah, Seleuc şi Ptolemeu, care înclinau să împartă teritoriul între ei. La 306 Antigonus s-a declarat împărat (împreună cu fiul său Demetrius) al întregului imperiu, succesor al lui Alexandru. După care, cei patru aliaţi, părăsindu-şi titlurile lor subordonate de satrapi, s-au declarat regi ai teritoriilor lor respective (vezi p. 824, harta B).

Îndelungata luptă pe viaţă şi pe moarte asupra chestiunii dacă imperiul să fie unit sub Antigonus şi Demetrius sau împărţit între cei patru generali, a fost decisă în lupta de la Ipsus din anul 301 î.Hr. Antigonus a fost ucis, Demetrius a fugit, iar teritoriul lor împărţit. Din acesta au rezultat, cu excepţia unor mici fragmente, patru regate independente (vezi p. 825, harta C) în locul imperiului uriaş pe care Alexandru îl cucerise, dar nu fusese în stare să-l consolideze. Ptolemeu avea Egiptul, Palestina şi o parte din Siria; Casandru avea Macedonia, cu suveranitate nominală peste Grecia; Lisimah avea Tracia şi o mare parte din Asia Mică, iar Seleuc avea cea mai mare parte din ceea ce constituise imperiul persan – parte din Asia Mică, Siria de Nord, Mesopotamia şi Răsăritul. Demetrius şi-a văzut conducerea restrânsă la o flotă şi câteva cetăţi de coastă, nu avea regate, deşi mai târziu i-a înlăturat pe moştenitorii lui Casandru şi a fondat dinastia Antigonizilor din Macedonia.

După 20 de ani de la divizare, cele patru au fost reduse la trei, deoarece Lisimah a fost eliminat (vezi p. 825, harta D). Mare parte din teritoriul său a fost luat de Imperiul Seleucid, dar parte a fost luat în stăpânire de către Gali, sau s-a despărţit în mici state independente dintre care cel mai de seamă a fost Pergam. Însă Macedonia, Egiptul şi Imperiul Seleucid (câteodată cunoscut ca Siria, deoarece părţile răsăritene au fost în curând pierdute) au continuat să existe ca cele trei subdiviziuni mediteraneene de răsărit până când s-au topit, una câte una, în Imperiul Roman.

Mulţi istorici, în special scriitorii de manuale şcolare care trebuie să elimine detaliile într-o privire generală, trec peste împărţirea în patru şi menţionează numai împărţirea finală şi mai de durată, în trei regate principale care şi-au reţinut identitatea până în vremurile romane.

Unii ar căuta să găsească continuarea celor patru regate şi mai departe în perioada romană considerând Pergamul succesorul regatului de scurtă durată al lui Lisimah. Însă fără să ţinem seama de faptul dacă vorbim despre trei regate principale şi mult mai micul regat Pergam, sau de trei regate plus o grupă de state mai mici, este semnificativ că la timpul critic – când ultima nădejde de a ţine laolaltă imperiul lui Alexandru a dat greş, iar divizarea a fost inevitabilă – întregul teritoriu, cu excepţia unor fragmente mai mici, s-a despărţit în patru regate (vezi p. 825, harta C) aşa cum specifica profeţia (cap. 8,22). În ce priveşte hotarele aproximative ale acestor patru regate, vezi hărţile din Willis Botsdorf, Istoria Elenistică, din faţa p. 463; vezi tratarea chestiunii în Botsdorf, p. 454, W.W. Tarn, Civilizaţia Elenistică (ed. 2-a), p. 6, 9.

Imperiul lui Alexandru, chiar şi în faza lui divizată, încă era o continuare şi o întrupare a idealului întemeietorului lui: o lume greco-macedoneană cu diversele ei popoare unită prin limba, gândirea şi civilizaţia greacă. Cu excepţia centralizării politice, lumea elenistică constituia tot atât de bine o unitate aşa cum fusese sub Alexandru, şi chiar mai mult decât se realizase mai înainte. Era bine reprezentată printr-o singură fiară cu multiple capete (sau, în cap.8, cu multiple coarne). Cu privire la perioada elenistică şi ridicarea Romei vezi articolul privitor la perioada inter-testamentară din Vol. II.


7 După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte și iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică; avea niște dinți mari de fier, mânca, sfărâma și călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte și avea zece coarne.

Fiara a patra. Compară v. 19. Probabil că în lumea naturală nu exista nici o paralelă prin care să fie desemnată această făptură hidoasă, deoarece nu se face nici o comparaţie ca în cazul primelor trei fiare. N-ar trebui să fie nici o îndoială, totuşi, cu privire la faptul că ea reprezintă aceeaşi putere care este înfăţişată prin picioarele de fier ale chipului celui mare (vezi comentariul la cap. 2,40).

Este limpede din istorie că puterea mondială care a urmat celui de al treilea imperiu profetic a fost Roma. Totuşi, tranziţia a fost gradată aşa că este imposibil de a se indica un anumit eveniment care să marcheze schimbarea. După cum s-a spus mai înainte, imperiul lui Alexandru s-a împărţit începând cu 301 în patru (mai târziu trei) regate elenistice (vezi comentariul la cap. 8,8), iar înlocuirea lor prin Imperiul Roman a fost un proces gradat realizat în câteva stadii principale. Scriitorii diferă în încercarea de a alege un punct de trecere semnificativ.

În anul 200 î.Hr., când Cartagina nu mai era un rival (deşi n-a fost distrusă decât la peste o jumătate de secol mai târziu), Roma era stăpâna părţilor mediteraneene de apus şi începuse să intre în contact cu răsăritul, unde de aici înainte de asemenea urma să devină dominantă. În anul 197 Roma a înfrânt Macedonia şi a aşezat statele greceşti sub protecţia sa. În anul 190 Roma l-a înfrânt pe Antioh III şi a ocupat teritoriul seleucid spre răsărit până la Munţii Taurus. În anul 168, prin bătălia de la Pydna, Roma a pus capăt monarhiei din Macedonia, împărţind teritoriul acesteia în patru confederaţii; şi probabil în acelaşi an l-a determinat pe Antioh IV să nu mai atace Egiptul. În anul 146 Roma anexează Macedonia ca provincie şi aşează majoritatea cetăţilor greceşti sub conducerea guvernatorului Macedoniei.

Dacă stăpânirea Romei asupra Răsăritului este socotită de la înlăturarea monarhilor celor trei regate elenistice, prin puterea romană, data de 168 poate fi socotită ca primul pas în acest proces. Totuşi, regii seleucizi şi potolemaici au rămas pe tronurile lor până mult mai târziu, 63 în Siria şi 30 în Egipt. Dacă se consideră datele anexării acestor trei regate ca provincii romane, datele ar fi respectiv 146, 64 şi 30. Unii istorici scot în evidenţă data de 168 datorită faptului că Roma a cucerit Macedonia şi a salvat Egiptul de a cădea sub stăpânirea regatului seleucid prin simplul fapt că a interzis invazia lui Antioh IV. Aceasta demonstra că practic Roma controla toate cele trei regate chiar dacă încă nu cucerise decât unul singur dintre ele.

Când este vorba de un proces treptat, nu se poate fixa o singură dată. Fără a se ţine cont de alegerea datei sau datelor celor mai semnificative, schimbarea puterii mondiale şi trecerea ei la Roma este clară, iar absorbirea teritoriului lui Alexandru din Macedonia până la Eufrat s-a încheiat în anul 30 î.Hr. Vezi articolul despre perioada inter-testamentară din Vol. V.

Dinţi mari de fier. Dinţii enormi metalici vorbesc despre cruzimea şi putere. După cum fiara sfâşia în bucăţi şi îşi devora prada cu aceşti colţi groteşti, tot aşa şi Roma devora naţiuni şi popoare prin cuceririle ei. Uneori cetăţi întregi au fost distruse, ca în cazul Corintului la 146 î.Hr., apoi chiar regate, ca de pildă Macedonia şi dominioanele seleucide, au fost împărţite în provincii.

Călca în picioare ce mai rămânea. Acolo unde Roma nu nimicea sau subjuga un popor, adesea îi folosea pe oameni ca sclavi sau îi vindea ca robi. În intensitatea puterii ei de a distruge, Roma a întrecut împărăţiile care conduseseră lumea anterior.

Zece coarne. Explicate ca fiind zece împăraţi (v. 24). Dacă cei patru împăraţi din v. 17 reprezintă împărăţii sau regate (vezi comentariul la v. 3), paralelă a celor patru imperii ale cap. 2, atunci este tot atât de logic a înţelege că aceşti zece împăraţi sunt şi ei regate, după cum cele patru corne ale ţapului sunt patru împărăţii (cap. 8,22). Invadarea succesivă a Imperiului Roman de către numeroase triburi germanice, şi înlocuirea imperiului printr-o serie de state sau monarhii separate, este o realitate istorică bine atestată. Datorită faptului că zeci de triburi barbare au invadat Imperiul Roman, comentatorii au alcătuit liste diferite ale regatelor ce s-au întemeiat. Lista următoare este reprezentativă: ostrogoţii, vizigoţii, francii, vandalii, suevii, alemanii, anglo-saxonii, herulii, lombarzii, burgunzii. Unii preferă să-i aşeze pe huni în locul alamanilor, deşi hunii au dispărut de timpuriu fără să fi lăsat un regat organizat. Perioada aceasta a fost o perioadă de mari răsturnări, confuzie şi schimbare, timp în care un mare număr de state şi-a asigurat independenţa.

Principalele teritorii din imperiul lui Alexandru (1)

Principalele teritorii din imperiul lui Alexandru (2)


8 M-am uitat cu băgare de seamă la coarne și iată că un alt corn mic a ieșit din mijlocul lor, și dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Și cornul acesta avea niște ochi ca ochii de om și o gură care vorbea cu trufie.

Un alt corn mic. Mai bine, un alt corn, un corn mic. Deşi iniţial mic, acest corn mic este descris mai târziu ca fiind deosebit de cele dintâi, literal mai mare decât tovarăşii lui. Se va vedea că aceasta a fost continuarea puterii romane în Biserica Romană.

Din ruinele Romei politice, s-a ridicat marele Imperiu moral sub forma uriaşă a Bisericii Romane

(A. C. Flick, Ridicarea Bisericii Medievale (1900), p. 150). Vezi mai departe comentariul laversetele 24, 25.

Sub stăpânirea Imperiului Roman papii nu aveau putere temporală. Dar după ce Imperiul Roman s-a dezintegrat şi locul lui a fost luat de o serie de regate primitive, barbare, Biserica Romano-Catolică nu numai că a devenit independentă de stat în treburile religioase, dar a dominat şi în treburile civile. Uneori, sub domnitori de felul lui Carol cel Mare (768-814), Otto cel Mare (936973), şi Henric III (1039-1056), puterea civilă a controlat biserica într-o oarecare măsură; dar în general, sub sistemul politic slab al feudalismului, biserica bine organizată, unificată şi centralizată, avându-l pe papa în fruntea ei, nu a fost numai independentă în cele eclesiastice, dar a controlat şi treburile civile

(Carl Conrad Eckhardt, Papalitatea şi Treburile Civile (1937), p. 1.

Dinaintea. Aramaic godam, un cuvânt care apare deseori în Daniel, însemnând înainte din punct de vedere temporal, sau în prezenţa lui. Cuvintele dinaintea acestuia pot fi interpretate ca însemnând a-i face loc acestuia.

Trei din cele dintâi coarne. Cornul cel mic este un simbol al Romei papale. De aceea smulgerea a trei corne simbolizează doborârea a trei naţiuni barbare. Printre principalele piedici care stăteau în calea ridicării Romei papale la puterea politică erau herulii, vandalii şi ostrogoţii. Toţi trei erau susţinători ai arianismului, care era rivalul cel mai puternic al catolicismului.

Herulii au fost cel dintâi dintre triburile barbare care să domine asupra Romei. Ei au fost trupe germane auxiliare în Roma, care s-au revoltat şi în anul 476 l-au detronat pe copilul Romului Augustulus, ultimul împărat al Apusului. În fruntea herulilor şi a altor trupe de mercenari era Odovacar (Odoacru) care s-a făcut împărat al Romei. Odovacar, un arian, deşi tolerant faţă de catolici, era urât de italieni. La sugestia împăratului Zeno al Imperiului de Răsărit, Theodoric, căpetenia Ostrogoţilor, a invadat ulterior Italia. El a sosit acolo în anul 489, iar la 493 a obţinut supunerea lui Odovacar şi curând după aceea l-a ucis (vezi Thomas Hodgkin, Italia şi Invadatorii ei, Vol. III, p. 180-213).

În ce priveşte poziţia Bisericii Romane, sosirea lui Theodoric n-a însemnat nici o schimbare în bine, ci numai o schimbare de domni. Theodoric a fost un tot aşa de tare domnitor arian pe tronul Italiei ca şi predecesorul său. Deşi a acordat toleranţă religioasă diferitelor culte din împărăţia sa, înalta ambiţie a pontifului roman nu putea reuşi sub un sistem care acorda numai toleranţă.

Între timp vandalii conduşi de Gaiseric (Genseric), se aşezaseră în Africa de Nord, după ce cuceriseră Cartagina în anul 439. Fiind arieni fanatici şi războinici ei constituiau o ameninţare pentru supremaţia Bisericii Catolice în Apus. Ei erau deosebit de intoleranţi faţă de catolici pe care-i numeau eretici. Pentru a sprijini cauza catolicilor din Apus împăratul Iustinian, care domnea în jumătatea răsăriteană a Imperiului Roman la Constantinopol, l-a trimes pe Belisarius, cel mai capabil general al lui. Belisarius i-a înfrânt deplin pe vandali în 534.

Victoria i-a lăsat pe ostrogoţi în Italia ca fiind singura putere supravieţuitoare ariană de oarecare tărie, care să împiedice hegemonia papalităţii în Apus (vezi Hodgkin, op.cit., Vol. 3, cap. 15). Măturându-i pe vandali, Belisarius şi-a început în 534 campania împotriva ostrogoţilor în Italia. Deşi această campanie a continuat douăzeci de ani înainte ca armatele imperiale să iasă pe deplin victorioase (vezi Hodgkin, op.cit., Vol. 5, p. 3-66), acţiunea decisivă s-a petrecut chiar la începuturile campaniei. Ostrogoţii, care fuseseră alungaţi din Roma, s-au înapoiat şi au început asedierea ei în 537. Asediul a durat un an întreg, dar în anul 538 Iustinian a debarcat o altă oştire în Italia, iar în martie, ostrogoţii au abandonat asediul (vezi Hodgkin, op. cit., Vol. 4, p. 73-113, 210-252; Charles Dichl, Justinian, în Istoria Medievală de Cambridge, vol. 2, p.15). Este adevărat că ei au reintrat în cetate pentru un foarte scurt timp în anul 540, dar rămânerea lor acolo a fost de scurtă durată. Retragerea lor din Roma în anul 538 a marcat sfârşitul real al puterii ostrogote, deşi nu şi al naţiunii ostrogote. În felul acesta a fost smuls al treilea din cele trei coarne care au stat în calea cornului celui mic.

Iustinian este notoriu nu numai pentru succesul în ce priveşte unirea temporară a Italiei şi a părţii apusene cu jumătatea răsăriteană a Imperiului Roman, ci şi pentru adunarea şi organizarea legilor existente pe atunci ale imperiului, incluzând a noilor sale edicte personale, într-un cod unificat. Acest cod imperial cuprindea şi două scrisori oficiale ale lui Iustinian, care aveau toată forţa edictelor imperiale, în care el îl confirma legal pe episcopul de Roma în poziţia de cap al tuturor sfintelor biserici şi căpetenie a tuturor sfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu (Codul lui Iustinian, cartea 1, titlul 1). În ultima scrisoare el mai laudă şi acţiunile papei în calitate de corector al ereticilor.

Deşi această recunoaştere legală a supremaţiei eclesiastice a papei avea loc în 533, este evident că edictul imperial nu putea intra în vigoare pentru papa atâta vreme cât regatul arian ostrogot domina Roma şi cea mai mare parte a Italiei. Abia după ce puterea goţilor a fost zdrobită papalitatea a putut fi liberă să-şi dezvolte pe deplin puterea. În anul 538, pentru prima dată de la sfârşitul vechii cârmuiri imperiale de apus, Roma a fost eliberată de dominaţia unui regat arian. În anul acela regatul ostrogot a primit lovitura de moarte (cu toate că ostrogoţii au mai supravieţuit câţiva ani ca popor). Acesta este motivul pentru care anul 538 este o dată mai plină de însemnătate decât 533.

În concluzie: 1) Papa ajunsese să fie recunoscut în general (deşi în nici un caz universul) ca episcop suprem în bisericile din Apus, şi exercitase o influenţă politică considerabilă, din timp în timp, sub patronajul împăraţilor apuseni. 2) În anul 533 Iustinian a recunoscut supremaţia eclesiastică a papei în calitate de căpetenie a tuturor sfintelor biserici atât din Răsărit cât şi din Apus, iar această recunoaştere legală a fost încorporată în codul de legi imperial (534). 3) În anul 538 papalitatea a fost efectiv eliberată de dominaţia regatelor ariene care au urmat împăraţilor apuseni la conducerea Romei şi a Italiei. De la data aceea papalitatea a putut să-şi sporească puterea eclesiastică. Celelalte regate au devenit catolice, unul câte unul, iar întrucât depărtaţii împăraţi răsăriteni nu şi-au păstrat stăpânirea asupra Italiei, în împrejurările tulburi care au urmat papa s-a ridicat adesea ca figura conducătoare din apus. Papalitatea a obţinut stăpânirea teritorială şi în cele din urmă a ajuns la apogeul dominaţiei politice ca şi religioase în Europa (vezi Nota Adiţională de la finele acestui capitol). Cu toate că dominaţia aceasta a venit mult mai târziu, punctul hotărâtor poate fi găsit pe timpul lui Iustinian.

Unii consideră semnificativ faptul că Vigilius, papa care a deţinut slujba în 538, îl înlocuise, cu un an mai înainte pe un papă care fusese sub influenţă gotică. Noul papă îşi datora slujba împărătesei Theodora, şi era privit de Iustinian ca mijlocul de a uni toate bisericile, din Răsărit şi Apus, sub propria sa dominanţă imperială. S-a arătat că, începând cu Vigilius, papii au devenit din ce în ce mai mult şi oameni de stat pe lângă oameni ai bisericii, iar adesea au devenit chiar conducători de stat (Charles Bemont şi G. Monod, Europa Medievală, p. 121).

Cornul acesta. Împreună cu cele zece coarne care reprezintă starea divizată a Imperiului Roman după prăbuşirea sa (vezi comentariul la v. 7), cornul cel mic trebuia să reprezinte o putere oarecare care apare între ele şi care ia locul unora dintre ele (vezi citatul din cuprinsul comentariului la cap. 8,23).

Ochi. De obicei un simbol al inteligenţei. În contrast cu barbarii, care erau în cea mai mare parte inculţi, puterea reprezentată prin cornul cel mic era notorie pentru inteligenţa ei şi puterea ei de pricepere şi de prevedere.

Vorbea cu trufie. Sau lucruri semeţe. Vezi comentariul la v. 25.

9 Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au așezat niște scaune de domnie. Și un Îmbătrânit de zile a șezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, și părul capului Lui era ca niște lână curată; scaunul Lui de domnie era ca niște flăcări de foc, și roțile lui ca un foc aprins.

S-au aşezat. Aramaicul remach. Cuvântul însemnează fie a aşeza, sau ridica, dar mai poate însemna şi a arunca (vezi cap. 3,20; 6,16.24). În LXX găsim cuvântul tithémi care are sensul de a pune, a aşeza, a ridica. Anumite traduceri folosesc expresia trântit, lucru ce se explică prin faptul că interpretarea considera că tronurile aparţineau fiarelor. O reprezentare a marii Judecăţi de apoi, care stabileşte soarta oamenilor şi a naţiunilor, este aici adusă la lumină.

Un îmbătrânit de zile. Aramaica spune literal: un Vechi de zile, sau Unul, vechi de zile. Expresia este mai degrabă descriptivă decât un titlu. Articolul Cel este folosit în versetele 13, 22 ca un articol de referire anterioară, adică funcţia lui este de a se referi la Fiinţa descrisă anterior. Dumnezeu Tatăl este cel reprezentat aici.

Haina lui. Trebuie să se aibă grijă atunci când se interpretează viziunile simbolice: Nimeni na văzut vreodată pe Dumnezeu (Ioan 1,18). Daniel a văzut doar o reprezentare a Dumnezeirii. Nu se poate şti în ce măsură reprezentarea reflecta realitatea. În viziune Dumnezeirea este prezentată în diferite înfăţişări, înfăţişarea luată fiind în general legată de obiectivul didactic al viziunii. Într-o viziune a celei de-a doua veniri, Ioan l-a văzut pe Isus şezând pe un cal alb, îmbrăcat într-o haină stropită cu sânge, iar din gura Lui ieşind o sabie (Apocalips 19,11-15). Fireşte că noi nu ne aşteptăm să-L vedem pe Mântuitorul nostru îmbrăcat echipat, sau călărind astfel la momentul revenirii Sale. Dar fiecare din aceste părţi componente are valoare didactică (vezi comentariul la Apocalips 19,11-15). În viziunea lui Daniel noi putem vedea în haina cea albă un simbol al purităţii, iar părul alb un semn al vechimii, dar a trece dincolo de simboluri şi a face speculaţii cu privire la înfăţişarea Aceluia care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii (1Timotei 6,16) înseamnă a pătrunde pe un teren al teoriilor nepermise (vezi 8T 279). Că Dumnezeu este o Fiinţă personală nu poate fi pus la îndoială. Dumnezeu este duh, şi cu toate acestea este o Fiinţă personală, deoarece omul a fost făcut după chipul lui (8T 263). Nimeni să nu se dedea la speculaţii cu privire la natura Lui. Aici tăcerea însemnează elocvenţă (8T 279). Cu privire la interpretarea viziunilor simbolice vezi comentariul la Ezechiel 1,10.

10 Un râu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile.

Mii de mii. Aceştia reprezintă îngerii cereşti care stau în faţa Domnului şi care Îi îndeplinesc pururea voia Lui. Îngerii joacă un rol important în cadrul judecăţii. Ei slujesc atât ca slujitori cât şi ca martori (GC 479).

S-a ţinut. Sau a început să se ţină. Lui Daniel i s-a arătat judecata finală în ambele ei faze, de cercetare şi de executare.

La judecata de cercetare se vor examina dosarele tuturor acelora care şi-au declarat vreodată supunerea faţă de Hristos. Cercetarea nu se face pentru informarea lui Dumnezeu sau a Domnului Hristos, ci pentru informarea universului întreg – ca Dumnezeu să poată fi recunoscut ca procedând drept atunci când pe unii îi primeşte şi pe alţii îi respinge. Satana îi pretinde pe toţi oamenii ca pe nişte supuşi ai lui legali. Aceia în favoarea cărora Domnul Isus pledează la judecată, sunt acuzaţi de Satana în faţa lui Dumnezeu; dar Domnul Isus prezintă pocăinţa şi credinţa lor. Drept rezultat al judecăţii se va alcătui un registru al acelor care vor fi cetăţeni ai viitoarei împărăţii a lui Isus Hristos. Registrul acesta cuprinde nume de bărbaţi şi de femei din orice neam, seminţie, limbă şi norod. Ioan vorbeşte despre cei răscumpăraţi aflaţi pe noul pământ ca fiind neamurile celor mântuiţi (Apocalips 21,24).

S-au deschis cărţile. Compară Apocalips 20,12. Următoarea clasificare apare în GC 480, 481: 1) Cartea vieţii, în care sunt trecute numele tuturor acelora care au acceptat să-I slujească lui Dumnezeu; 2) Cartea amintirii, un raport al faptelor bune ale sfinţilor; şi 3) un raport al păcatelor oamenilor. Într-o descriere a unei viziuni a fazei executive a judecăţii la finele celor 1000 de ani, apare clasificarea următoare: 1) Cartea vieţii, conţinând un raport al faptelor bune ale sfinţilor; 2) Cartea morţii, conţinând raportul faptelor rele ale celor nepocăiţi; 3) Codul, Biblia, potrivit prevederilor căreia oamenii sunt judecaţi (EW 52).

11 Eu mă uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le rostea cornul acela: m-am uitat până când fiara a fost ucisă, și trupul ei a fost nimicit și aruncat în foc ca să fie ars.

Mă uitam. În viziunea profetică Daniel a văzut imagini succedându-se cu rapiditate. Urmăriţi repetarea cuvintelor: M-am uitat şi am văzut, în tot cursul descrierii viziunii. Cuvintele acestea introduc tranziţia de la o scenă la alta.

Cuvintele pline de trufie. Vezi comentariul la v. 25.

A fost ucisă. Aceasta reprezintă sfârşitul sistemului, sau organizaţiei, simbolizată prin corn. Pavel prezintă aceeaşi putere sub titlul omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, şi vorbeşte despre prăpădirea acestuia la a doua venire a Domnului Hristos (2Tesaloniceni 2,3.8; comp. Apocalips 19,19-21).


12 Și celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieții până la o vreme și un ceas anumit.

Dezbrăcate de puterea lor. Sau Li s-a ridicat domnia. Teritoriul Babilonului a ajuns să fie supus Persiei, însă supuşilor Babilonului li s-a îngăduit să trăiască mai departe. La fel, atunci când Macedonia a supus Persia şi când Roma a supus Macedonia, locuitorii ţărilor supuse nu au fost omorâţi. Când va avea loc nimicirea finală a puterii reprezentate prin cornul cel mic întreaga lume va fi depopulată.


13 M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui.

Ca un fiu al omului. Aramaicul Kebar ‘enaş, literal, ca un fiu de om. Potrivit uzului aramaic expresia ar putea să fie redată, ca un om (Hans Bauer şi Pontus Leander, Gramatică a Aramaicei Biblice (Halles, 1927), p. 315d). LXX zice, hós huios anthrópou, care literal înseamnă la fel ca un fiu de om.

Multe din traducerile revizuite urmează traducerea aceasta literală. Unii au ajuns la concepţia că o astfel de traducere ştirbeşte din măreţia Răscumpărătorului nostru. Ce e drept, expresia un fiu al omului este neclară. Cu toate acestea expresia aramaică echivalentă este plină de sens. Ca şi alte limbi vechi, aramaica omite articolul atunci când accentul principal se aşează asupra calităţii, şi-l foloseşte atunci când accentul se pune asupra identităţii. Ordinea normală în descrierea profetică este ca profetul mai întâi să descrie ce a văzut, şi mai apoi să dea atenţie identităţii. Diferitele chestiuni profetice sunt introduse de obicei fără articol. Când după aceea se face referire la ele, se foloseşte articolul (vezi comentariul la v. 9). Aşa au fost patru fiare mari (v. 3), nu cele patru fiare mari, dar mai târziu se zice, toate fiarele (v. 7). Îmbătrânitul de zile a fost prezentat ca un Îmbătrânit de zile (vezi comentariul la v. 9), dar mai târziu este amintit ca Cel Îmbătrânit de zile

(v. 13, 22; vezi comentariul la v. 9). Compară şi cu un berbec şi berbecele, două coarne şi cele două coarne, un ţap şi ţapul (cap. 8,3-8), etc. În armonie cu regula aceasta Fiul lui Dumnezeu este prezentat în mod literal ca Cineva cu chip de om. El nu mai este amintit prin expresia aceasta în această profeţie. Dacă ar mai fi fost amintit, probabil că ar fi apărut cu articolul hotărât. În Noul Testament expresia Fiul omului cu privire la care majoritatea comentatorilor sunt de acord că se bazează pe cap. 7,13, apare aproape invariabil cu articol.

În loc de traducerea un fiu al omului traducerea Cineva având chip de om ar reprezenta mai bine expresia aramaică. Dumnezeu alege să-L prezinte pe Fiul Său în viziunea profetică accentuând în special natura Lui omenească (vezi MB 14).

Cu prilejul întrupării, Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa chipul naturii omeneşti (Ioan 1,1-4.12.14; Filipeni 2.7; Evrei 2,14, etc.) şi a devenit Fiu al omului (vezi comentariul la Marcu 2,10) unind astfel natura dumnezeiască cu natura omenească printr-o legătură ce urmează să nu fie desfiinţată niciodată (DA 25). În felul acesta păcătoşii pocăiţi au ca reprezentant al lor înaintea Tatălui pe Cineva la fel cu ei, Cineva care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi ei şi care este mişcat de sentimentul slăbiciunilor lor (Evrei 4,15). Cât de mângâietor este acest gând!

A înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile. Aceasta nu poate să fie o reprezentare a celei de-a doua veniri a Domnului Hristos pe pământul acesta deoarece Domnul Hristos vine la Cel Îmbătrânit de Zile. Aici este reprezentată venirea Domnului Hristos în locul prea sfânt pentru curăţirea sanctuarului (GC 426, 480).

14 I s-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică și nu va trece nicidecum, și Împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată.

I s-a dat stăpânire. În Luca 19,12-15 Domnul Hristos este reprezentat ca un om de neam mare care S-a dus într-o ţară depărtată pentru a primi o împărăţie, şi a se întoarce după aceea. La sfârşitul slujbei sale preoţeşti în sanctuarul ceresc, pe când se află încă în cer, Domnul Hristos primeşte împărăţia de la Tatăl Său şi apoi se întoarce pe pământ pentru sfinţii Săi (vezi GC 428; EW 55, 280).


15 Eu, Daniel, m-am tulburat cu duhul, și vedeniile din capul meu m-au înspăimântat.

Tulburat. Aramaic Kerah, a fi neliniştit.


16 M-am apropiat de unul din cei ce stăteau acolo și l-am rugat să-mi dea lămuriri temeinice cu privire la toate aceste lucruri. El mi-a vorbit și mi le-a tâlcuit astfel:

Unul din aceia. Fiinţa aceasta nu este identificată. Aici, Daniel este tot în viziune, iar fiinţa căreia i se adresează este probabil unul dintre participanţii la lucrarea de judecată. Ori de câte ori cerem lumină spirituală cu inimă sinceră, Domnul are pe cineva care stă alături pentru a ne ajuta. Îngerii sunt doritori să le comunice oamenilor adevărul. Ei sunt duhuri slujitoare (Evrei 1,14) însărcinaţi de Dumnezeu să aducă solii din cer pe pământ (Fapte 7,53; Evrei 2,2; Apocalips 2,1).


17 „Aceste patru fiare mari sunt patru împărați care se vor ridica pe pământ.

Patru împăraţi. Vezi comentariul la v. 3-7


18 Dar sfinții Celui Preaînalt vor primi împărăția și vor stăpâni împărăția în veci, din veșnicie în veșnicie.”

Vor primi împărăţia. Toţi domnitorii şi toate stăpânirile pământeşti vor trece, dar împărăţia Celui Prea Înalt va rămâne veşnic. Uzurparea şi cârmuirea nedreaptă a celor răi poate că durează un timp, dar în curând se sfârşeşte. Atunci pământul acesta va fi redat Stăpânului lui de drept, care îl va stăpâni împreună cu sfinţii. Aceia care vreme îndelungată au fost jefuiţi şi dispreţuiţi de oameni în curând vor fi onoraţi şi înălţaţi de Dumnezeu.

În veci, din veşnicie în veşnicie. Repetarea expresiei scoate în evidenţă ideea continuităţii. Nu este nimic trecător în ce priveşte ocuparea pământului refăcut. Termenul de arendă, ca să zicem aşa, nu va expira niciodată, iar locuitorii vor fi în siguranţă în propriile lor locuinţe. Ei nu vor clădi pentru ca alţii să vină să le ia clădirile. Ei nu vor sădi ca altul să vină să mănânce roadele, deoarece aleşii ... se vor bucura de lucrul mâinilor lor (Isaia 65,22).


19 În urmă am dorit să știu adevărul asupra fiarei a patra, care se deosebea de toate celelalte; și era nespus de grozavă: avea dinți de fier și gheare de aramă, mânca, sfărâma și călca în picioare ce rămânea;

Să ştiu adevărul. Compară v. 7. Daniel repetă explicaţiile amănuntelor date mai înainte. El este interesat în deosebi de fiara a patra care este atât de deosebită în înfăţişare şi activitate faţă de cea dinainte. Întrebarea concentrează în chip dramatic atenţia către marea putere persecutoare a istoriei (vezi comentariul la v. 24, 25).


20 și asupra celor zece coarne pe care le avea în cap, și asupra celuilalt corn care ieșise și înaintea căruia căzuseră trei; asupra cornului acestuia care avea ochi, o gură care vorbea cu trufie și avea o înfățișare mai mare decât celelalte coarne.

Mai mare. Aramaic, rab, mare. Expresia spune literal, a cărui înfăţişare era mai mare decât a soţilor lui. Deşi la început era mic, cornul acesta mic a crescut până ce a ajuns mai mare decât oricare alt corn. Puterea aceasta urma să câştige superioritate asupra tuturor celorlalte puteri pământeşti. În ce priveşte interpretarea specificărilor notate aici vezi comentariul la v. 24, 25.


21 Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinților și i-a biruit,

A făcut război sfinţilor. Cornul acesta mic reprezintă o putere persecutoare, ducând o campanie de exterminare a poporului lui Dumnezeu (vezi comentariul la v. 25).

I-a biruit. Timp de multe şi lungi secole (vezi comentariul la v. 25), sfinţii s-au arătat fără putere faţă de forţa ei nimicitoare.

22 până când a venit Cel Îmbătrânit de zile și a făcut dreptate sfinților Celui Preaînalt, și a venit vremea când sfinții au luat în stăpânire împărăția.

A venit Cel Îmbătrânit de zile. Daniel relatează evenimentele aşa cum i-au apărut în viziune. Prin venirea Celui Îmbătrânit de zile el înţelege arătarea acestei Fiinţe pe ecranul profetic. Cu privire la semnificaţia evenimentelor vezi comentariul la v. 9-14.

A făcut dreptate. Sau S-a dat judecata. Nu numai că se va face dreptate la judecata celor sfinţi, ci potrivit cu cele spuse de Pavel (1Corinteni 6,2.3) şi de Ioan (Apocalips 20,4) sfinţii vor asista la lucrarea de judecată în timpul celor 1000 de ani (vezi GC 661).

23 El mi-a vorbit așa: „Fiara a patra este o a patra împărăție care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâșia tot pământul, îl va călca în picioare și-l va zdrobi.

Sfâşia. Vezi comentariul la v. 7.


24 Cele zece coarne înseamnă că din împărăția aceasta se vor ridica zece împărați. Iar după ei se va ridica un altul care se va deosebi de înaintașii lui și va doborî trei împărați.

Zece coarne. Cu privire la subdiviziunile Imperiului Roman vezi comentariul la v. 7.

De înaintaşii. Mai bine de (coarnele) de mai înainte. Cuvântul tradus cu înaintaşi este la plural. Înaintaşii reprezentau regate politice. Puterea reprezentată de acest corn unic era de natură politico-religioasă. Papalitatea era o împărăţie eclesiastică condusă de un pontif; celelalte regate erau puteri politice conduse de regi.


25 El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinții Celui Preaînalt și se va încumeta să schimbe vremurile și legea; și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme.

Vorbă de hulă. Aramaic, millin (singular millah), simplu, cuvinte. Atributul de hulă este adăugat. Expresia cu trufie (v. 8 şi 20) este traducerea aramaicului rabreban. Millah este tradus prin lucru în cap. 2,5.8.11.15.17; 6,12; 7,1; cuvânt în cap. 3,28; 4,31.33; 5,10.15; 7,11.25.28; neadevăruri în cap. 2,9; ce cere cap. 2,10; taina 2,23; poruncea 3,22.

Împotriva. Aramaicul lesad. Sad înseamnă literal latură sau parte. Lesad ar putea fi luat cu sensul de pe partea cealaltă în faţă, dând a se înţelege că, în opoziţie cu Cel Prea Înalt, cornul cel mic se înalţă ca fiind egal cu Dumnezeu (vezi comentariul la 2Tesaloniceni 2,4; comp. Isaia 14,12-14).

Literatura eclesiastică este suprasaturată de probe ale pretenţiilor arogante şi hulitoare ale papalităţii. Exemple tipice sunt următoarele extrase dintr-o întinsă lucrare enciclopedică scrisă de un teolog romano-catolic din secolul al XVIII-lea:

Papa este de o demnitate atât de mare şi atât de înaltă încât el nu este un simplu om, ci e ca Dumnezeu, şi vicarul lui Dumnezeu ...

Papa este încoronat cu o întreită coroană ca împărat al cerului, al pământului şi al locurilor de jos.

Papa este ca Dumnezeu pe pământ, unicul suveran al credincioşilor lui Hristos, căpetenia împăraţilor, având plinătatea puterii, căruia i s-a încredinţat de către Atotputernicul Dumnezeu cârmuirea nu numai a împărăţiei pământeşti, dar şi a celei cereşti ...

Papa are o autoritate atât de mare încât poate să modifice, să explice, sau să interpreteze chiar şi legile divine ...

Papa poate să modifice legea divină, întrucât puterea lui nu este a omului ci a lui Dumnezeu, şi el acţionează ca vicerege al lui Dumnezeu pe pământ cu puterea nemărginită de a-şi lega şi dezlega oile.

Tot ceea ce se spune că face Domnul Dumnezeu Însuşi şi Mântuitorul, acestea le face şi vicarul Lui, cu condiţia ca să nu facă nimic contrar credinţei (tradus din lucrarea lui Lucius Ferraris, Papa II, Prompta Biblioteca, Vol. VI, p. 25-29).

Va asupri. Sau va epuiza, va distruge. Evenimentul este descris anterior în cuvintele: cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit (v. 21). Expresia descrie persecuţia continuă şi neobişnuită. Papalitatea recunoaşte că a persecutat şi apără astfel de acte ca fiind o exercitare legitimă a puterii ce i-ar fi fost acordată, zice-se, de către Hristos. Cuvintele următoare sunt din The Catholic Encyclopedia:

În bula Ad extirpanda (1252) Inocenţiu IV zice: Când cei declaraţi vinovaţi de erezie au fost predaţi puterii civile de către episcop sau de reprezentanţii lui, sau de Inchiziţie, magistratul principal al cetăţii trebuie să-i ia de îndată, şi, în decurs de cel mult cinci zile, să execute legile făcute împotriva lor, ... Nu ar putea să mai rămână nici o îndoială cu privire la rânduielile civile vizate aici, deoarece pasajele care ordonau arderea ereticilor nepocăiţi erau inserate în decretaliile papale din constituţiile imperiale Commissis nobis şi Inconsutibilem tunicam. Mai sus numita bulă Ad extirpanda a rămas deci un document fundamental al Inchiziţiei, reînnoit sau reîntărit de diferiţi papi: Alexandru V (1254-61), Clement IV (1265-68), Nicolae IV (1288-92), Bonifaciu VIII (1294-1303) şi alţii. Prin urmare autorităţile civile erau obligate de papi sub pedeapsa cu excomunicarea să execute sentinţele judecătoreşti care îi osândeau pe ereticii care nu se pocăiau la ardere pe rug (Joseph Blotzer, art. Inchiziţie, Vol. VIII, p. 34).

Încumeta. Aramaic sebar, a avea de gând, a intenţiona, a se strădui, a încerca. Este indicată o încercare premeditată (vezi GC 446).

Vremurile Sau Timpurile. Aramaic, zimmin (singular, zeman), un termen care denotă timp fixat ca în cap. 3,7.8; 4,36; 6,10.13, sau o perioadă de timp ca în cap. 2,16; 7,12. O sugestie cu privire la sensul expresiei a schimba timpurile se dă în cap. 2,21 unde cuvintele aramaice identice pentru schimbare şi timpuri apar din nou împreună. Totuşi, Daniel acolo pune în seama lui Dumnezeu prerogativa de a schimba timpurile. Dumnezeu este Cel care are sub controlul Său destinul naţiunilor. El este Cel care răstoarnă şi pune pe împăraţi (cap. 2,21). Mai presus de şi prin acţiunea şi contra-acţiunea intereselor, puterii şi pasiunilor omeneşti, instrumentele Celui Atotputernic realizează în linişte şi cu răbdare lucrările voinţei Sale (Ed 173). Tot Dumnezeu este Acela care hotărăşte şi timpul (aramaicul zeman) când sfinţii urmează să intre în posesia împărăţiei (cap. 7,22). Pentru cornul cel mic strădania de a schimba vremurile ar indica o tentativă deliberată de a exercita prerogativele lui Dumnezeu în încercarea de a determina cursul istoriei omenirii.

Legea. Sau Legile. Aramaicul dath, folosit atât pentru legile omeneşti (cap. 2,9.13.15; 6,8.12.15) cât şi pentru cele divine (Ezra 7,12.14.21.25.26). Aici este evident că se face referire la legea divină, întrucât legea omenească este schimbată de cei din locurile de răspundere, iar o astfel de schimbare nu prea ar avea de ce să constituie un subiect al profeţiei. Cercetând dacă papalitatea s-a străduit să schimbe legea divină, găsim răspunsul în marea apostazie a primelor secole creştine care a introdus numeroase doctrine şi practici contrare voinţei lui Dumnezeu aşa cum este descoperită în Sfintele Scripturi. Cea mai îndrăzneaţă schimbare a fost în ce priveşte ziua săptămânală de închinare. Biserica apostată recunoaşte pe faţă că este răspunzătoare de introducerea cultului duminicii, pretinzând că are dreptul de a face astfel de schimbări (vezi GC 446). Un catehism cu autoritate pentru preoţi zice: Dar Biserica lui Dumnezeu (adică, biserica apostată) în înţelepciunea ei a rânduit ca celebrarea zilei de Sabat să fie transferată asupra zilei Domnului (Catehismul Sinodului din Trent, traducerea Donovan, ed. 1829, p. 358). Catehismul acesta a fost scris din ordinul acelui mare sinod, şi publicat sub auspiciile papei Pius V.

În toată perioada Noului Testament creştinii au ţinut ziua a şaptea a săptămânii ca Sabat (vezi comentariul la Fapte 17,2). Trecerea de la Sabat la duminică a fost un proces treptat care a început cândva înainte de anul 150 d.Hr., şi a continuat pentru aproximativ trei secole. Primele referiri istorice la ţinerea duminicii de persoane ce se pretindeau creştine apar în Epistola lui Barnaba (cap. 15) şi în Întâia Apologie (cap. 67) a lui Iustin Martirul ambele datând cam de pe la 150 d.Hr. Ambele susţineau că nu trebuie să se ţină Sabatul ci trebuie să se ţină Duminica. Prima referire autentică la Duminică în calitate de Ziua Domnului vine din lucrarea apocrifă Evanghelia după Petru şi de la Clement Alexandrinul (Diverse, v. 14), către finele secolului al II-lea.

Înainte de revolta iudaică sub Bar Cochba, 132-135 d.Hr., Imperiul Roman recunoştea iudaismul ca religie legală, iar creştinismul ca o sectă iudaică. Dar ca urmare a acestei revolte iudeii şi iudaismul au fost discreditaţi. Pentru a evita persecuţia care a urmat, începând de pe vremea aceasta creştinii au căutat prin toate mijloacele posibile să lămurească faptul că ei nu erau iudei. Referiri repetate din partea scriitorilor creştini în următoarele trei secole la ţinerea Sabatului ca fiind iudaizare, împreună cu lipsa referinţelor istorice cu privire la ţinerea de către creştini a duminicii ca zi sfântă înainte de revolta iudaică, îndreaptă atenţia către perioada anilor 135-150 d.Hr., ca fiind timpul când creştinii au început să ataşeze sfinţenia Sabatului zilei întâi a săptămânii.

Totuşi ţinerea duminicii nu a înlocuit-o imediat pe aceea a Sabatului, ci a însoţit-o şi a suplimentat-o. Timp de câteva secole creştinii au ţinut ambele zile. La începutul secolului al III-lea, de pildă, Tertulian observa că creştinii nu se lăsaseră de Sabat. Puţin mai târziu lucrarea apocrifă Constituţiile Apostolice (ii. 36) îi îndemna pe creştini să ţină Sabatul şi sărbătoarea Zilei Domnului.

Pe la începutul secolului al IV-lea duminica dobândise o preferinţă oficială faţă de Sabat. În lucrarea lui, Comentariu la Psalmul 92, Eusebiu, istoric bisericesc de frunte al epocii, scria: Toate lucrurile pe care eram datori să le facem în Sabat, le-am transferat asupra zilei Domnului, ca aparţinându-i mai corespunzător, pentru că are prioritate şi este întâia în rang şi este mai de cinste decât Sabatul iudaic.

Cea dintâi hotărâre oficială a Bisericii Catolice care exprimă preferinţă pentru Duminică a fost luată la Sinodul de la Laodicea, în secolul al IV-lea: Canonul 29 al acestui sinod stipulează că creştinii nu trebuie să iudaizeze şi să nu lucreze Sâmbăta (Sabat) ci să lucreze în această zi; dar ziua Domnului să o onoreze în mod deosebit, şi, fiind creştini, ar trebui, dacă e posibil, să nu lucreze în ziua aceea. Dacă, însă, ei tot vor fi găsiţi iudaizând, să fie îndepărtaţi de la Hristos. Sinodul acesta a prevăzut ca serviciile divine să aibă loc în Sabat, dar ziua era desemnată ca o zi de lucru. Este demn de observat că această primă lege eclesiastică impunând ţinerea duminicii, prezintă iudaizarea ca motiv de evitare a ţinerii Sabatului. Mai mult, aspra măsură luată împotriva ţinerii Sabatului este o dovadă că mulţi încă mai iudaizau în ziua aceea. Într-adevăr scriitorii secolelor al IV-lea şi al V-lea îi avertizau de repetate ori pe semenii lor creştini să se ferească de această practică. Pe la anul 400 de exemplu, Chrisostom observa că mulţi încă mai ţineau Sabatul după felul iudeilor, iar astfel iudaizau.

Rapoarte contemporane descoperă de asemenea faptul că bisericile din Alexandria şi din Roma purtau răspunderea principală pentru promovarea ţinerii duminicii. Pe la anul 440 d.Hr., istoricul bisericesc Socrate scria că aproape toate bisericile din întreaga lume celebrează sfintele taine în Sabat în fiecare săptămână, totuşi, creştinii din Alexandria şi din Roma, datorită unei vechi tradiţii, au încetat să facă astfel (Istoria Eclesiastică, v. 22). Cam pe aceeaşi vreme Sozomen scria că oamenii din Constantinopol şi aproape de pretutindeni, se adună laolaltă în Sabat ca şi în ziua întâia a săptămânii, obicei care nu se păstrează la Alexandria sau la Roma.

Trei realităţi devin astfel clare: 1) Concepţia despre sfinţirea duminicii printre creştini a apărut iniţial datorită efortului lor de a evita practici care ar fi tins să-i identifice ca iudei, şi astfel să ducă la persecuţie. 2) Biserica Romei a dezvoltat de timpuriu o preferinţă pentru duminică; iar sporirea importanţei acordată Duminicii în biserica timpurie cu preţul Sabatului este în strânsă legătură cu ridicarea treptată a Romei la putere. 3) În sfârşit, influenţa romană a reuşit să facă din ţinerea duminicii o chestiune de legislaţie bisericească, aşa cum a făcut cu multe alte practici ca de pildă cultul Mariei, venerarea sfinţilor şi a îngerilor, folosirea icoanelor şi rugăciunile pentru morţi. Sfinţirea duminicii stătea pe aceeaşi bază ca şi aceste practici nebiblice introduse în biserică de episcopul Romei.

O vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme. Aramaicul ‘iddan tradus aici prin vreme apare şi în cap. 4,16.23.25.32. În pasajele acestea cuvântul ‘iddan însemnează fără îndoială un an (vezi comentariul la cap. 4,16). Cuvântul tradus vremi, derivând de asemenea de la ‘iddan a primit de le masoreţi punctuaţia de plural, dar învăţaţii sunt în general de acord că ar fi trebuit să fie vocalizat ca un dual, însemnând în felul acesta două vremi. Cuvântul pelag poate fi bine tradus prin termenul jumătate [în KJV este tradus prin diviziune, parte]. De aceea traducerea cea mai acceptabilă este aceea de o vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme.

O comparaţie cu profeţiile paralele care atrag atenţia la aceeaşi perioadă de timp, dar de o altă manieră, ne ajută să calculăm lungimea timpului despre care este vorba, În Apocalips 12,14 perioada este denumită o vreme, vremi şi jumătate de vreme. Aceeaşi perioadă este amintită mai la începutul capitolului ca o mie două sute şase zeci de zile (Apocalips 12,6). În Apocalips 11,2.3 expresia o mie două sute şase zeci de zile este echivalentă cu patruzeci şi două de luni. În felul acesta este clar că o perioadă de trei vremuri şi jumătate este egală cu 42 de luni, care la rândul lor sunt egale cu 1260 de zile, şi că o vreme reprezintă 12 luni sau 360 de zile. Perioada aceasta poate fi numită un an profetic. Totuşi un an profetic de 360 de zile sau 12 luni de 30 de zile nu trebui să fie confundat nici cu anul calendaristic iudaic, care era un an lunar de o lungime variabilă (cu luni de 29 şi 30 de zile), nici cu anul calendaristic solar de 365 de zile (vezi Vol. II, p. 111, 112). Un an profetic însemnează 360 de zile, dar o zi profetică ţine locul unui an solar.

Deosebirea aceasta poate fi explicată astfel: Un an profetic de 360 de zile nu este literal, ci simbolic, de aceea cele 360 de zile ale lui sunt zile profetice, nu literale. Pe temeiul principiului zi-an, aşa cum este ilustrat în Numeri 14,34 şi Ezechiel 4,6 o zi în profeţia simbolică reprezintă un an literal. În felul acesta un an profetic sau o vreme, reprezintă 360 de ani literali, naturali, şi, tot aşa, o perioadă de 1260 sau 2300 sau oricare alt număr de zile profetice însemnează tot atâţia ani literali, reali (adică ani solari întregi, aşa cum sunt demarcaţi de sezoane, care sunt stăpânite de soare). Deşi numărul zilelor în fiecare an lunar, era variabil, calendarul iudaic era corectat prin adăugarea ocazională a unei luni în plus (vezi Vol. II, p. 104), aşa că pentru scriitorii biblici – ca şi pentru noi – un şir lung de ani lunari era întotdeauna echivalent cu acelaşi număr de ani solari. Cu privire la aplicarea principiului zi-an vezi p. 39-76.

Validitatea principiului zi-an a fost demonstrată de împlinirea precisă a diferitelor profeţii calculate după metoda aceasta, mai ales a celor 1260 de zile şi a celor 70 de săptămâni. O perioadă de trei ani şi jumătate reali este absurd de scurtă pentru a împlini cerinţele profeţiilor celor 1260 de zile cu privire la papalitate. Dar atunci când pe baza principiului zi-an perioada este extinsă la 1260 de ani, profeţia îşi găseşte o împlinire unică.

În iulie 1790, treizeci de episcopi romano-catolici au apărut înaintea conducătorilor guvernului revoluţionar al Franţei ca să protesteze împotriva legiunilor care urmăreau să scoată clerul francez de sub jurisdicţia papei şi să-i facă direct răspunzători faţă de guvern. Aveau de gând, întrebau ei, conducătorii revoluţiei să acorde libertate tuturor religiilor cu excepţia aceleia care fusese cândva supremă, care fusese susţinută de evlavia părinţilor noştri şi de toate legile Tatălui, şi care timp de douăsprezece secole fusese religia naţională? (A. Aulard, Creaţionismul şi Revoluţia Franceză, p. 70).

Perioada profetică a cornului mic a început în anul 538 d.Hr., când ostrogoţii au renunţat la asedierea Romei, iar episcopul Romei, eliberat de controlul arian, a fost liber să exercite prerogativele decretului lui Iustinian din 533, şi prin urmare să sporească autoritatea Sfântului Scaun (vezi comentariul la v. 8). Exact după 1260 de ani (1798), biruinţele spectaculoase ale oştirilor lui Napoleon în Italia l-au lăsat pe papa la mila guvernului revoluţionar franceze, care l-a avizat că religia catolică va constitui permanent vrăjmaşul de neînduplecat al republicii şi a adăugat că mai este un lucru chiar mai esenţial pentru realizarea scopului dorit, iar acesta este distrugerea, dacă este posibil, a centrului unităţii Bisericii Romane, şi urmează ca domnia voastră, care întruchipaţi în persoana dumneavoastră calităţile cele mai distinse ale generalului şi ale omului politic iluminat, să realizaţi scopul acesta dacă consideraţi că este posibil (Ibid., p. 158). Ca răspuns la aceste instrucţiuni şi la ordinul lui Napoleon, Berthier, cu o oştire franceză a intrat în Roma, a proclamat sfârşitul guvernării politice a papei şi l-a luat pe papa prizonier ducându-l în Franţa, unde a murit în exil.

Răsturnarea papalităţii în anul 1798 marchează apogeul unei lungi serii de evenimente legate de declinul ei progresiv precum şi sfârşitul perioadei profetice de 1260 de ani. Pentru o mai completă descriere a ridicării şi declinului papalităţii, vezi Nota Adiţională de la finele acestui capitol.

26 Apoi va veni judecata și i se va lua stăpânirea, care va fi prăbușită și nimicită pentru totdeauna.

Va veni judecata. Vezi comentariul la v. 9-11. Judecata va da sentinţa de desfiinţare a papalităţii. Puterea aceasta îşi va continua războaiele sale împotriva sfinţilor până la sfârşit de tot. Atunci stăpânirea ei va fi înlăturată pentru totdeauna şi nimicită.


27 Dar domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt. Împărăția Lui este o împărăție veșnică, și toate puterile Îi vor sluji și-L vor asculta!”

Se vor da. Aici este o străfulgerare a reasigurării asupra rezultatului final al luptelor şi al persecuţiei prin care au trecut sfinţii. Binecuvântată făgăduinţă! Domnul Hristos va reveni în curând pentru a-i lua pe sfinţii Săi şi a-i primi în împărăţia şi la răsplata veşnică.

Toate puterile. Pe pământul refăcut, patria celor drepţi, nu va mai fi neînţelegere şi nemulţumire. Un singur puls al armoniei va vibra în întregul univers. Toţi cei mântuiţi îi vor da voioasă ascultare lui Dumnezeu şi vor rămâne veşnic în fericita Lui prezenţă.

28 Aici s-au sfârșit cuvintele. Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gândurile mele și mi s-a schimbat culoarea feței; dar am păstrat cuvintele acestea în inima mea.”

Tulburat. Sau speriat.

Culoarea feţei. Aramaicul ziw, care după unii autori înseamnă faţă, după alţii strălucire probabil în sensul de înfăţişare. Dezvăluirea istoriei viitoare a sfinţilor l-a uimit şi întristat într-o mare măsură pe profet. NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 7

Dezvoltarea marii apostazii care a culminat cu papalitatea a fost un proces treptat care a acoperit mai multe secole. Acelaşi lucru este valabil şi pentru declinul aceste puteri.

În privinţa viitorului, Domnul Isus Şi-a avertizat ucenicii: Luaţi seama să nu vă înşele cineva, căci se vor scula mulţi proroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi, săvârşind semne mari şi minuni pentru confirmarea pretenţiilor lor mincinoase până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi (Matei 24,4.11.24).

Pavel, vorbind în mod inspirat, spunea că se vor scula oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor (Fapte 20,29.30). Rezultatul avea să fie o lepădare de credinţă (apostazie) în care se va da pe faţă puterea pe care el o menţionează sub denumirea de omul fărădelegii şi taina fărădelegii, care se împotriveşte adevărului, se înalţă mai presus de Dumnezeu şi uzurpă autoritatea lui Dumnezeu asupra bisericii (2Tesaloniceni 2,3.4). Puterea aceasta care, avertiza el, era deja la lucru într-o măsură mai mică (v. 7), urma să lucreze prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase (v. 9). Maniera tainică a arătării sale urma să fie atât de iscusit camuflată încât nimeni în afară de aceia care credeau şi iubeau adevărul cu sinceritate, nu avea să fie la adăpost de pretenţiile ei înşelătoare (v. 10-12).

Înainte de sfârşitul primului secol apostolul Ioan scria că în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi (1Ioan 4,1), iar ceva mai târziu, că în lume s-au răspândit mulţi amăgitori (2Ioan 7). Acesta, zicea el, este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum (1Ioan 4,3).

Prezicerile acestea avertizau că deja acţionau în biserică forţe prevestitoare de rele, forţe care prevesteau erezie, schismă şi apostazie de mari proporţii. Pretinzând prerogativele şi autoritatea care Îi aparţin numai lui Dumnezeu, şi totuşi acţionând pa baza unor principii satanice şi prin metode satanice, unealta aceasta îi va amăgi în cele din urmă pe majoritatea creştinilor să accepte conducerea lui şi astfel îşi va asigura controlul asupra bisericii (vezi Fapte 20,29.30; 2Tesaloniceni 2,3-12).

În vremurile apostolice fiecare grupare locală îşi alegea proprii slujbaşi şi îşi rezolva singură problemele. Biserica universală era totuşi un singur trup în virtutea lucrării nevăzute a Duhului Sfânt, şi a călăuzirii apostolilor, care îi uneau pe credincioşii de pretutindeni într-un singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez (vezi Efeseni 4,3-6). Conducătorii bisericilor locale trebuiau să fie oameni plini de Duhul Sfânt (Fapte 6,3) aleşi, pregătiţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt (vezi Fapte 13,2) şi numiţi (Fapte 6,5) şi întăriţi prin binecuvântare de către biserică (Fapte 13,3).

Pe măsură ce biserica şi-a părăsit dragostea dintâi (Apocalips 2,4), ea şi-a pierdut curăţia doctrinară, înaltele sale standarde de conduită personală, şi legătura invizibilă a unităţii realizată prin Duhul Sfânt. În ce priveşte cultul, formalismul a luat locul simplităţii. Popularitatea şi puterea personală au ajuns să deţină o pondere din ce în ce mai mare în alegerea conducătorilor, care mai întâi şi-au asumat o autoritate sporită în cadrul bisericii locale, şi apoi au căutat să şi-o extindă la nivelul bisericilor învecinate.

Administrarea bisericii locale sub călăuzirea Duhului Sfânt, a fost înlocuită cu timpul de autoritarismul eclesiastic concentrat în mâinile unui singur slujbaş, episcopul, căruia fiecare membru al bisericii îi era supus personal şi prin a cărui unică mijlocire se avea acces la mântuire. De aici înainte conducerea se gândea numai cum să stăpânească biserica în loc să îi slujească, iar cel mai mare nu mai era cineva care să se considere robul tuturor. Astfel, treptat, s-a dezvoltat concepţia unei ierarhii preoţeşti care s-a interpus între fiecare creştin şi Domnul său.

Potrivit cu scrierile atribuite lui Ignaţiu din Antiohia, care a murit pe la anul 117, prezenţa episcopului era necesară pentru celebrarea ritualurilor religioase şi pentru supravegherea treburilor bisericeşti. Irineu (decedat în jurul anului 200) îi clasifica pe episcopii diferitelor biserici după vârsta şi importanţa relative ale bisericilor peste care prezidau. El acorda o onoare deosebită bisericilor înfiinţate de apostoli, şi susţinea că toate celelalte bisericii trebuia să fie de acord cu biserica din Roma în materie de credinţă şi doctrină. Tertulian (decedat în 225) susţinea supremaţia episcopului faţă de prezbiteri – bătrânii aleşi la nivel local.

Ciprian (decedat în jurul anului 258) este considerat fondatorul ierarhiei romano-catolice. El susţinea teoria că este o singură biserică adevărată, şi că în afară de ea nu există posibilitate de mântuire. El avea pretenţia că Petru a întemeiat biserica din Roma, şi că prin urmare episcopul bisericii din Roma ar trebui să fie onorat mai mult decât alţi episcopi, iar părerile şi deciziile sale să aibă întotdeauna întâietate. El sublinia importanţa succesiunii apostolice directe, afirma preoţia reală a clerului, şi susţinea că nici o biserică n-ar putea să celebreze ritualurile religioase sau să-şi rezolve treburile fără prezenţa şi consimţământul episcopului.

Factorii care au contribuit la ascendenţa şi, cu timpul, la supremaţia episcopului Romei au fost următorii: 1) Fiind capitala şi metropola lumii civilizate, Roma era locul natural pentru reşedinţa unei biserici mondiale. 2) Biserica Romei era singura din apus care pretindea că are origine apostolică, un fapt care, pe atunci, făcea să se pară natural ca episcopul Romei să aibă întâietate faţă de ceilalţi episcopi. Roma ocupa o poziţie foarte onorabilă chiar şi înainte de anul 100 î.Hr. 3) Mutarea capitalei politice de la Roma la Constantinopol de către Constantin (330) l-a lăsat pe episcopul Romei oarecum liber de controlul imperial, şi de aici înainte împăratul a dat un sprijin consistent mai degrabă pretenţiilor acestuia faţă de acelea ale altor episcopi. 4) În parte, împăratul Iustinian l-a sprijinit puternic pe episcopul Romei, şi i-a satisfăcut interesele printr-un edict imperial recunoscându-i supremaţia asupra bisericilor din răsărit şi din apus – un edict care nu putea să intre pe deplin în vigoare decât după zdrobirea stăpânirii ostrogoţilor asupra Romei în anul 538. 5) Succesul bisericii din Roma de a rezista diferitelor aşa-zise mişcări eretice, mai ales gnosticismului şi monoteismului, i-a dat o înaltă reputaţie de ortodoxie, iar grupările aflate în conflict adesea apelau la episcopul din Roma ca să arbitreze în neînţelegerile lor. 6) Controversele teologice din răsărit care au divizat şi slăbit biserica din răsărit au lăsat Roma liberă să se devoteze unor probleme mai practice şi să folosească ocaziile pentru a realiza o extindere a autorităţii. 7) Împrejurările repetate când a reuşit să evite sau să îmblânzească atacurile barbare asupra Romei au ridicat prestigiul politic al papalităţii, iar adesea în lipsa conducerii civile papa a servit oraşul cu funcţiunile esenţiale ale guvernării civile. 8) Invaziile mahomedane au stânjenit Biserica din răsărit, eliminând în felul acesta unicul rival al Romei. 9) Invadatorii barbari din apus se pretindeau deja, în cea mai mare parte, convertiţi la creştinism, iar invaziile acestea l-au eliberat pe papa de sub controlul imperial. 10) O dată cu convertirea lui Clovis (496), regele francilor, papalitatea a găsit o armată puternică care să-i susţină interesele, şi un ajutor eficient în sprijinul convertirii altor triburi barbare.

Mărturisind creştinismul, Constantin cel Mare (decedat în 337) a unit biserica cu statul, a subordonat biserica statului, şi a făcut din biserică un instrument al politicii de stat. Reorganizarea administraţiei politice a Imperiului Roman făcută de el a devenit modelul administraţiei eclesiastice a Bisericii Romane, şi astfel al ierarhiei catolice romane. Pe la 343 Sinodul de la Sardica i-a conferit episcopului de Roma jurisdicţie asupra episcopilor metropolitani, sau arhiepiscopilor. Papa Inocenţiu I (decedat în 417) pretindea că are jurisdicţie peste întreaga lume creştină, dar nu a fost în stare să exercite această putere.

Augustin (decedat în 430), unul din marii părinţi bisericeşti şi întemeietorul teologiei medievale, susţinea că Roma deţinuse întotdeauna supremaţia asupra bisericilor. Lucrarea lui clasică Cetatea lui Dumnezeu prezenta într-o manieră plină de îndrăzneală idealul catolic al unei biserici universale care să conducă un stat universal, iar aceasta a oferit premisele teoretice ale papalităţii medievale.

Leo I (cel Mare, decedat în 461) a fost primul episcop al Romei care a proclamat că Petru a fost primul papă, care a susţinut succesiunea neîntreruptă a papilor începând cu Petru, care a pretins că are primatul direct de la Isus Hristos, şi care a izbutit să aplice aceste principii în administraţia treburilor bisericii. Leo I a definitivat teoria puterii papale, şi a făcut din puterea aceasta o realitate. El a fost cel care a obţinut un edict imperial care declara că deciziile papale au putere de lege. Cu sprijinul imperial el s-a aşezat mai presus de sinoadele bisericeşti, asumându-şi dreptul de a defini doctrina şi a emite hotărâri. Succesul lui de a-l convinge pe Atila să nu intre în Roma (452) şi încercarea lui de a-l opri pe Gaiseric (Genseric, 455) a sporit prestigiul său şi al papalităţii. Leo I cel Mare a fost fără îndoială atât un conducător în cele temporale cât şi un conducător spiritual al poporului său. Pretenţiile papale de mai târziu la autoritate statală au fost întemeiate în cea mai mare parte pe presupusa autoritate a unor documente contrafăcute cunoscute ca pioasele fraude, precum aşa-numita Donaţie a lui Constantin.

Convertirea lui Clovis, conducătorul francilor, la credinţa romană pe la anul 496 când cei mai mulţi năvălitori barbari erau încă arieni, i-a dat papei un aliat politic puternic dispus să lupte pentru biserică. Timp de peste douăsprezece secole: spada Franţei, fiul cel mai mare al papalităţii, a fost un agent activ pentru convertirea oamenilor la Biserica Romei şi pentru menţinerea autorităţii papale.

Pontificatul Papei Grigore I (cel Mare, decedat în 604), primul dintre prelaţii medievali ai bisericii marchează trecerea de la era antică la cea medievală. Grigore şi-a asumat cu îndrăzneală rolul, deşi nu şi titlul, de împărat al apusului. El a pus bazele puterii papale în cursul Evului Mediu, iar pretenţiile de mai târziu la absolutism ale papalităţii datează de la el. Eforturile misionare extensive începute de Grigore cel Mare au întins într-o mare măsură influenţa şi autoritatea Romei.

Când, peste un secol, lombarzii ameninţau să se întindă peste toată Italia, papa a apelat la Pepin, rege al francilor, să-i vină în ajutor. Împlinind cererea, Pepin i-a înfrânt deplin pe lombarzi, iar în 756, i-a dăruit papei teritoriul pe care-l luase de la ei. Darul acesta, cunoscut în general sub numele de Donaţia lui Pepin, marchează originea Statelor Papale şi începutul formal al domniei temporale a papei.

Din secolul al VII-lea până în secolul al XI-lea puterea papală a fost, vorbind în general, la nivelul cel mai scăzut. Următorul mare papă şi unul dintre cei mai mari dintre toţi, a fost Grigore al VII-lea (decedat în 1085). El susţinea că Biserica Romană n-a greşit şi nu poate greşi niciodată, că papa este judecătorul suprem, că el nu poate fi judecat de nimeni, că hotărârile lui nu pot fi schimbate, că numai el are dreptul la omagiul tuturor domnilor, şi că numai el singur poate să-i dea jos pe regi şi pe împăraţi.

Timp de două secole a existat o luptă continuă între papă şi împărat pentru supremaţie, luptă în care când unul când celălalt obţinea un succes temporar. Pontificatul lui Inocenţiu III (decedat în 1296) a găsit papalitatea la apogeul puterii ei, iar în cursul secolului următor ea s-a aflat chiar la zenitul gloriei ei. Pretinzând că este vicarul lui Hristos, Inocenţiu III a exercitat toate prerogativele pretinse de Grigore cu un secol şi mai bine înainte.

La un secol după Inocenţiu III, papa medieval ideal, Bonifaciu VIII (decedat în 1303) a încercat fără succes să domnească aşa cum domniseră înainte de el iluştrii lui predecesori. El a fost ultimul papă care a încercat să exercite autoritatea universală aşa cum o afirmase Grigore VII şi cum fusese menţinută de Inocenţiu III. Că puterea papei slăbea tot mai mult s-a văzut pe deplin în timpul aşa-numitei Captivităţi Babiloniene (1309-1377), când, făcând uz de forţă, francezii au mutat sediul papalităţii de la Roma la Avignon, în Franţa. La scurt timp după întoarcerea la Roma, a izbucnit ceea ce a fost cunoscut ca Marea Schismă (1378-1417). În acest timp au fost cel puţin doi, şi câteodată trei papi rivali în acelaşi timp, fiecare acuzându-l pe celălalt şi pretinzând că el este adevăratul papă. Ca urmare papalitatea a suferit o pierdere ireparabilă de prestigiu în ochii popoarelor Europei. Cu mult înainte de perioada Reformaţiunii multe voci din interiorul şi din afara Bisericii Catolice s-au înălţat ca să critice pretenţiile sale arogante şi numeroasele ei abuzuri atât ca putere civilă cât şi ca putere spirituală. Renaşterea culturii (Renaşterea) în Europa apuseană, epoca descoperirilor, creşterea puterii statelor naţionale, inventarea tiparului, şi diverşi alţi factori au contribuit la scăderea treptată a puterii papale. Pe vremea lui Martin Luther se făcuse deja mult pentru subminarea autorităţii Romei.

Reformaţiunea, considerată în mod obişnuit ca începând în 1517, prin afişarea celor nouăzeci şi cinci de teze, a văzut cum puterea papală a fost alungată de pe mari teritorii ale Europei nordice. Eforturile papalităţii de a combate Reformaţiunea a luat forme precum Inchiziţia, Indexul şi organizarea ordinului Iezuit. Iezuiţii au devenit oştirea intelectuală şi spirituală a bisericii pentru exterminarea Protestantismului. Timp de aproape trei secole Biserica Romei a dus o luptă viguroasă, dar în care pierdea treptat, împotriva forţelor luptând pentru libertate civilă şi religioasă.

În cele din urmă, în timpul Revoluţiei Franceze, Biserica Catolică a fost scoasă în afara legii în Franţa – prima naţiune din Europa care îi îmbrăţişase cauza, naţiunea care, timp de peste douăsprezece veacuri îi susţinuse pretenţiile ei şi îi purtase războiele, naţiunea în care principiile sale fuseseră testate mai deplin ca în oricare alta şi fuseseră găsite uşoare. În 1798 guvernul francez a ordonat armatei care opera în Italia sub comanda lui Berthier să-l ia prizonier pe papa. Cu toate că papalitatea a existat şi mai departe, ea a fost dezbrăcată de putere, şi niciodată de atunci nu a mai exercitat acelaşi fel sau aceeaşi măsură de putere pe care o dovedise în vremurile anterioare. În 1870 Statele Papale au fost complet absorbite în regatul unit al Italiei, puterea temporală pe care papalitatea o exercitase anterior timp de peste 1000 de ani a ajuns la sfârşit, iar papa a devenit de bunăvoie prizonier al Vaticanului până i s-a redat puterea temporală în 1929. Vezi comentariul la cap. 7,25.

Se vede clar din această scurtă schiţă că ridicarea puterii papale a fost un proces treptat, care s-a întins peste mai multe secole. Acelaşi lucru este valabil şi pentru declinul ei. Primul proces se poate considera că a durat de la anul 100 d.Hr. până în anul 756; celălalt de la 1303 până la 1870 d.Hr. Papalitatea s-a aflat în culmea puterii ei de pe timpul lui Grigore VII (1073-85) până pe timpul lui Bonifaciu VIII (1294-1303). Astfel este clar că nu se pot da date care să marcheze o tranziţie clară de la lipsa de importanţă la supremaţie, sau de la supremaţie înapoi la o relativă slăbiciune. Aşa cum se întâmplă cu toate procesele istorice, ridicarea şi prăbuşirea papalităţii au fost şi una şi alta dezvoltări treptate.

Totuşi în anul 538 papalitatea era pe deplin formată şi funcţiona în toate aspectele ei semnificative, iar la 1798, 1260 de ani mai târziu, îşi pierduse, practic, toată puterea acumulată în cursul secolelor. Inspiraţia îi acordase papalităţii 1260 de ani pentru a-şi demonstra principiile, metodele şi scopurile. Ca urmare, aceste două date trebuie să fie considerate ca marcând începutul şi sfârşitul perioadei profetice a puterii papale.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-28 PK 548, 553, 554

2, 3 GC 440

9, 10 GC 479

10 EW 52; GC 414, 480, 512; LS 241; MH 417; MYP 330; PP 339, 357; 1T 100; 4T 384, 453, 482

13 ED 132; GC 422

13, 14 GC 424, 426, 480

14 GC 427

18 AH 540; ML 273; PP 342

22 GC 661

25 DA 763; EX 233; EW 33; GC 56.54, 439, 446, LS 101; PR 178, 183, 184; SR 328, 331, 382, 1T 76;9T 230

27 DA 828; EW 151, 280, 295; GC 347, 614; MB 108; PP 170; SR 44, 403; 9T 219

28 PK 553