Apocalipsa 9

1 Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului

Îngerul al cincilea. Trâmbiţa a cincea este tratată în v. 1–12. Trâmbiţa aceasta este primul „vai” (vezi comentariul de la cap. 8,13; compară cu cap. 9,12.13).

O stea care căzuse. Steaua descrisă aici nu este văzută căzând, ca în timpul trâmbiţei a treia (cap. 8,10), dar se arată că deja căzuse pe pământ.

Este interesant de notat în trecere faptul că imaginea unei stele căzute apare şi în literatura apocaliptică ebraică, pentru a-l descrie pe Satana ca o stea căzută din cer (Enoh 88,1; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 251).

I s-a dat. Acest verb cuprinde în sine ideea că puterea reprezentată de cheie nu îi aparţinea, ci i-a fost acordată de o putere superioară.

Cheia. A avea cheia implică puterea de a deschide şi a închide (vezi Apocalipsa 3,7; compară cu Matei 16,19).

Unii comentatori au identificat trâmbiţele a cincea şi a şasea cu ravagiile sarazinilor şi ale turcilor. Ei atrag atenţia asupra faptului că războaiele dintre perşi, sub Khosrau II (anul 590–628 d.Hr.), şi romani, sub Heraclius I (610–641), au slăbit cele două imperii, pregătind în felul acesta calea pentru victoria musulmanilor. Ei sugerează că această cheie este căderea lui Khosrau, a cărui înfrângere şi ucidere, în anul 628 d.Hr., a marcat sfârşitul imperiului persan ca o mare putere şi a deschis calea pentru înaintarea forţelor arabe.

Fântânii Adâncului. [„Fântâna fără fund”, KJV] Gr. phrear tes abussou, „abisul [locului] fără fund”. Cuvântul abussos este folosit de repetate ori în LXX pentru a traduce cuvântul ebraic tehom (vezi comentariul de la Genesa 1,2, unde abussos reprezintă oceanul preistoric). La Iov 41,31 el se referă la mare în general, iar în Psalmi 71,20, la adâncurile pământului. Abussos este de asemenea locuinţa leviatanului. Astfel, în LXX, la Iov 41,22.23.25 (v. 31, 32, 34, în textul masoretic) scrie următoarele: „El (balaurul) face adâncul (abussos) să fiarbă ca un cazan de aramă; şi priveşte marea ca pe un vas cu alifie şi cele mai de jos părţi ale adâncului ca pe un captiv: el priveşte adâncul ca sălaş al său… El priveşte orice lucru înalt: şi este împărat peste tot ce este în ape” (Traducerea engleză în ed. lui Bagster a LXX). Pentru arabi, fântâna Adâncului reprezintă întinsele pustiuri ale deşerturilor arabe de unde au pornit aceşti aderenţi ai lui Mahomed, pentru a-şi întinde cuceririle pe mari suprafeţe.

2 şi a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii.

Fântâna Adâncului. Vezi comentariul de la v. 1.

Întunecat. Vezi comentariul de la cap. 6,12. Întunericul este de asemenea o caracteristică a celei de-a cincea plăgi (cap. 16,10). În ceea ce îi priveşte pe musulmani, întunecarea soarelui poate fi considerată slăbirea luminii creştinismului. Acesta a fost efectul răspândirii religiei islamice.

3 Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpionii pământului.

Lăcuste. Această pedeapsă aminteşte de plaga lăcustelor care au umplut Egiptul (Exodul 10,13–15). Se spune că în secolul al VIII-lea d.Hr. un călugăr spaniol, Beatus, ar fi identificat acest simbol al lăcustelor cu arabii musulmani, care în vremea sa tocmai invadaseră Africa de nord, Orientul Apropiat şi Spania. Începând de la el, există mulţi comentatori care au dat o interpretare asemănătoare.

Scorpiile. [„Scorpionii”, KJV]. În mod normal lăcustele nu atacă fiinţele umane, dar despre aceste lăcuste se spune că au venin de scorpii (scorpioni). Scorpionii sunt cunoscuţi pentru ostilitatea lor faţă de om (vezi Ezechiel 2,6; Luca 10,19; 11,12).

4 Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.

Să nu vatăme. Lăcustele distrug vegetaţia, nu oamenii. Dar acestor lăcuste li s-a poruncit să nu rănească nici o plantă care creşte. Atacurile lor trebuie direcţionate numai împotriva oamenilor necredincioşi.

Cei care identifică simbolul lăcustelor cu sarazinii au sugerat că această prohibiţie reflectă politica cuceritorilor arabi de a nu distruge la întâmplare proprietăţile întâlnite sau de a nu ucide creştini sau evrei atâta timp cât aceştia vor fi de acord să plătească tribut. În privinţa unei anumite categorii de oameni, se spune despre Abu-bakr, succesorul lui Mahomed, că le-ar fi spus ostaşilor săi: „Veţi găsi un alt fel de oameni care aparţin sinagogii Satanei, care şi-au ras capetele; asiguraţi-vă că le-aţi spintecat căpăţânile, şi să nu fiţi deloc îndurători cu ei până când nu vor fi gata fie să devină mahomedani, fie să plătească tribut” (citat în Edward Gibbon, The Decline and Fall of the Roman Empire, J. B. Bury, ed., vol. 5, p. 416). Nu se poate spune cu certitudine care este această grupare de oameni.

Când este aplicată la musulmanii arabi, această restricţie poate fi considerată ca reprezentând politica lor de a-i lăsa pe cei cuceriţi să trăiască. Aceasta a fost adoptată pentru ca cei cuceriţi să-i poată susţine mai departe pe cuceritori.

N-aveau ... pecetea. Unii au sugerat că ,,întrucât păstrarea Sabatului este în ultimă instanţă semnul exterior al lucrării lăuntrice de sigilare a Duhului Sfânt (vezi comentariul de la Ezechiel 9,4), cei atacaţi de „lăcuste” îi reprezintă aici pe cei care nu ţin adevăratul Sabat.

Pe frunte. Vezi Ezechiel 9,4; Apocalipsa 7,3.

5 Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpionului, când înţeapă pe un om.

Nu să-i omoare. Pedeapsa adusă de lăcuste este durerea, nu moartea.

Cinci luni. În ce priveşte această perioadă, vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul acestui capitol.

Scorpiei. [„Scorpionului”, KJV]. Vezi comentariul de la v. 3. Înţepătura produsă de scorpie (scorpion) poate fi extrem de dureroasă, dar rareori este mortală pentru om.

6 În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei.

Vor căuta moartea. Compară atitudinea oamenilor de aici cu cea din cap. 6,16. Vezi Iov 3,21; compară cu Ieremia 8,3.

7 Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni.

Semănau. Gr. homoiomata, „asemănare”.

Cu nişte cai. Vezi comentariul de la Ioel 2,4, de care aminteşte acest pasaj. Unii consideră că prin cai se face referire la cavalerie, un element proeminent în forţele militare arabe.

Cununi. Gr. stephanoi, simboluri ale biruinţei (vezi comentariul de la cap. 2,10). Unii văd aici o referire la turbane, care au fost pentru mult timp, la nivel naţional, învelitoarea de cap la arabi.

Feţe de oameni. Probabil este sugerat faptul că această pedeapsă este adusă cu ajutorul fiinţelor umane.

8 Aveau părul ca părul de femeie, şi dinţii lor erau ca dinţii de lei.

Părul de femeie. Unii consideră că această caracteristică a viziunii face referire la părul lung purtat de luptătorii arabi.

Dinţii de lei. Acest simbol sugerează puterea şi rapacitatea.

9 Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă.

Platoşe de fier. Se poate ca solzii lăcustelor să fi fost elementul care a sugerat această descriere. Simbolul indică invincibilitatea agenţilor acestei judecăţi.

Vuietul unor care. Compară cu Ioel 2,5.

10 Aveau nişte cozi ca de scorpioni, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni.

Ca de scorpii. Cozile de scorpion au ţepi otrăvitori.

Să vatăme pe oameni. Vezi comentariul de la v. 5.

Cinci luni. Vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului.

11 Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă Abadon, iar pe greceşte, Apolion.

Peste ele aveau ca împărat. Înţeleptul Ogur a declarat c㠄lăcustele n-au împărat, şi totuşi pornesc toate în cete” (Proverbe 30,27). Totuşi, lăcustele din pasajul de faţă sunt mult mai bine organizate în lucrarea lor distructivă, căci au peste ele un comandant de ale cărui porunci ascultă. Cei care consideră că a cincea şi a şasea trâmbiţă se referă la arabii musulmani şi la turci văd în acest rege o referire la Osman (Oman) I (1299–1326), pe care tradiţia îl consideră fondatorul Imperiului Otoman. Primul său atac asupra Imperiului Grec, care, conform lui Gibbon, a avut loc la 27 iulie 1299, este considerat începutul perioadei de „cinci luni” de chin (Apocalipsa 9,7.10). În ce priveşte această perioadă, vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului.

Îngerul. Sau „solul”, cel care conduce forţele care ies din fântâna Adâncului.

Adâncului. Vezi comentariul de la v. 1.

Abadon. Gr. Abaddon, o transliterare a ebraicului ’Abbadon, „nimicire”, „ruină”. Acest cuvânt este folosit cu un sens general în Iov 31,12, şi este egalat cu „locuinţa morţilor” (ebr. she’ol, tărâmul simbolic al morţilor; vezi comentariul de la Proverbe 15,11) în Iov 26,6. Ţinând cont de faptul că mare parte din simbolistica lui Ioan este de origine ebraică şi iudaică, folosirea aici a unui nume ebraic este semnificativă. În tradiţia iudaic㠒Abbadon este personificat (vezi Talmud, Shabbath 89a).

Greceşte. Pentru cititorii săi de limbă greacă, Ioan oferă traducerea în greacă a numelui ’Abbadon.

Apolion. Gr. Apolluon, „cineva care distruge”, „un nimicitor”.

12 Cea dintâi nenorocire a trecut. Iată că mai vin încă două nenorociri după ea.

Nenorocire. [„Vai”, KJV]. Vezi comentariul de la cap. 8,13.

13 Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu,

Îngerul al şaselea. Adică cel de-al doilea vai (sau nenorocire), (vezi comentariul de la cap. 8,13; 11,14; compară cu cap. 9,12).

Patru coarne. Dovezile textuale sunt împărţite între exprimarea aceasta şi folosirea doar a cuvântului „coarne”. Cu privire la coarnele altarului tămâierii din cortul din pustie, vezi Exodul 37,26.

Altarul de aur. Fără îndoială că este acelaşi altar cu cel unde îngerul aduse rugăciunile sfinţilor (cap. 8,3–5).

14 şi zicând îngerului al şaselea care avea trâmbiţa: „Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt legaţi la râul cel mare, Eufrat!”

Patru îngeri. Mai înainte profetul văzuse patru îngeri care aveau puterea să împiedice vânturile să sufle (cap. 7,1). Ei aveau putere universală, dar se pare că cei de aici sunt limitaţi la un anumit teritoriu.

Cea mai mare parte din comentatorii care sunt de părere că trâmbiţa a cincea se aplică la sarazini consideră că în a şasea este vorba de turci. Unii dintre aceştia îi identifică pe cei patru îngeri cu cele patru sultanate ale Imperiului Turc (Otoman), şi anume Alep, Iconium, Damasc şi Bagdad. Alţii consideră că îngerii aceştia reprezintă forţele nimicitoare care au pornit împotriva lumii apusene.

Sunt legaţi. Literal, „au fost legaţi”. Aceşti îngeri au fost opriţi din lucrarea lor până când cel de-al şaselea înger va suna din trâmbiţă.

Eufrat. Comentatorii care aplică cea de-a şasea trâmbiţă la turci, dau în general o interpretare literală Eufratului, în sensul că turcii au venit în Imperiul Bizantin tocmai din regiunea Eufratului. Dar, întrucât numele Sodoma, Egipt (cap. 11,8) şi Babilon (cap. 14,8; 17,5; 18,2.10.21) sunt folosite simbolic în Apocalipsa, alţi comentatori susţin că Eufratul ar trebui de asemenea înţeles simbolic (vezi comentariul de la cap. 16,12). Unii dintre aceştia observă că, pentru israeliţi, Eufratul constituia hotarul nordic al ţării pe care în mod ideal ar fi trebuit să o ocupe (Deuteronom 1,7.8) şi pe care, la apogeul puterii lor, au stăpânit-o, cel puţin într-o oarecare măsură (vezi comentariul de la 1 Regi 4,21). Dincolo de Eufrat se aflau naţiunile păgâne din nord, care în mod repetat coborau şi atacau Israelul (vezi comentariul de la Ieremia 1,14). Conform acestui punct de vedere, aici Eufratul înseamnă hotarul dincolo de care Dumnezeu ţine forţele care vor duce la îndeplinire judecata Sa sub cea de-a şasea trâmbiţă.

Alţii fac o legătură între Eufrat şi Babilonul mistic. Ei atrag atenţia asupra faptului că întrucât în Apocalipsa apostazia finală este reprezentată de Babilonul mistic (cap. 17,5), întrucât este scoasă în evidenţă aşezarea sa „pe ape mari” (v. 1) şi întrucât oraşul istoric Babilon era situat pe apele Eufratului (vezi Vol. IV, p. 796), Eufratul este aici un simbol al sferei puterii reprezentate de Babilonul mistic (vezi şi comentariul de la cap. 16,12).

15 Şi cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni.

Patru îngeri. Vezi comentariul de la v. 14.

Pentru ceasul. În ce priveşte expresia „pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela”, vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului; vezi şi comentariul de la cap. 17,12.

A treia parte. Vezi comentariul de la cap. 8,7.

16 Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul.

Oştirea ... de călăreţi. Cei patru îngeri sunt descrişi ca îndeplinindu-şi lucrarea de pedepsire cu ajutorul unei mari oştiri de cavalerie. În vremurile antice cavaleria era cea mai rapidă şi mai mobilă ramură a unei oştiri. De aceea, aici ea poate simboliza rapiditatea şi sfera acestei pedepse.

Douăzeci de mii de ori zece mii. Adică două sute de milioane. Numărul este, fără îndoială, simbolul unei oştiri vaste, nenumărate.

Le-am auzit. Sintaxa din versiunea greacă poate sugera faptul că Ioan a auzit acest număr şi i-a înţeles semnificaţia. Informaţia orală i-a confirmat impresia unei gloate nenumărate.

17 Şi iată cum mi s-au arătat în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei, şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă.

Mi s-au arătat. Descrierea cailor şi a călăreţilor pare să urmeze obişnuitul paralelism ebraic inversat: mai întâi sunt menţionaţi caii şi apoi călăreţii; apoi sunt descrişi călăreţii, şi în final caii.

Platoşe. Adică platoşele călăreţilor.

Ca focul. Probabil că nu doar armura cavaleriştilor era strălucitoare, ci şi trupele însele i-au părut profetului ca îmbrăcate în foc. Vezi mai jos, la „iacintul”.

Iacintul. Gr. huakinthinos, culoarea violetă sau albastră închis. Unii sugerează că aceasta poate reprezenta fumul care însoţeşte focul (vezi mai jos, la „foc, fum şi pucioasă”). Alţii consideră că această culoare descrie uniformele turceşti, în care predominau roşul (sau stacojiul), albastrul şi galbenul. Ei sunt de părere că focul reprezintă culoarea roşie, iar pucioasa pe cea galbenă.

Pucioasa. Gr. theiodeis, „sulf”, „de pucioasă”. Focul şi pucioasa sunt menţionate de multe ori în cartea Apocalipsei (cap. 9,18; 14,10; 19,20; 20,10; 21,8). Pentru o posibilă semnificaţie a culorii, vezi comentariul de mai sus, la „iacintul”.

Capete de lei. O asemenea caracterizare sugerează ferocitate şi maiestate.

Foc, fum şi pucioasă. Aceleaşi lucruri care îi înveşmântează pe cavalerişti ies şi din gurile cailor lor. Menţionarea „fumului” aici, în locul de „iacintul” din descrierea călăreţilor, întăreşte sugestia că cele două sunt unul şi acelaşi lucru (vezi comentariul de mai sus, la „iacintul”). Compară cu descrierea leviatanului din Iov 41,19–21. Comentatorii care identifică cea de-a şasea trâmbiţă cu pustiirile turcilor otomani văd în „foc, fum şi pucioas㔠o referire la folosirea prafului de puşcă şi a armelor de foc, introduse cam în această perioadă. Ei atrag atenţia asupra faptului că împuşcăturile unei flinte a unui călăreţ dau de la distanţă impresia că focul ar ieşi din gura calului.

18 A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din gurile lor.

Aceste trei urgii. [„Aceste trei”, KJV]. Dovezile textuale atestă exprimarea „aceste trei plăgi” sau „urgii” (ca în traducerea Cornilescu). Deoarece aceste judecăţi sunt numite urgii, unii consideră că există o legătură strânsă între trâmbiţe şi ultimele şapte plăgi (vezi comentariul de la cap. 8,6).

A treia parte. Vezi comentariul de la cap. 8,7.

Focul … fumul … pucioasa. Vezi comentariul de la v. 17.

19 Căci puterea cailor stătea în gurile şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete, şi cu ele vătămau.

Gurile. Ioan a arătat deja că aceşti cai ucid oamenii prin focul, fumul şi pucioasa care ies din gurile lor (vezi comentariul de la v. 17).

Cozile. Aceşti cai aducea prăpăd atât cu capetele cât şi cu cozile lor. Compară cu lăcustele din trâmbiţa a cincea, care înţepau cu coada (v. 10). Cu privire la turci, unii comentatori consideră că aceste „cozi” sunt o referire la coada de cal, ca steag al turcilor.

20 Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble.

Ceilalţi oameni. Majoritatea oamenilor nu au fost nimiciţi de aceste teribile pedepse, dar, în ciuda celor suferite de fraţii lor, ei nu au luat aminte, aşa cum ar fi trebuit, şi nu s-au pocăit.

Faptele mâinilor lor. În special idolii pe care i-au făcut (vezi Deuteronom 4,28; Psalmi 135,15; Ieremia 1,16). Oamenii de azi, care dau mai mare importanţă invenţiilor lor geniale decât lui Dumnezeu şi împărăţiei Sale, au aceeaşi osândă. Chiar dacă în sine nu sunt rele, elementele vieţii moderne – lucrările mâinilor oamenilor – deseori pot umple vieţile oamenilor atât de mult încât să devină idoli, asemeni zeilor de lemn, de piatră sau de metal din vechime. Vezi şi comentariul de la 1 Ioan 5,21.

Dracilor. Gr. daimonia, „demoni” (vezi comentariul de la 1 Corinteni 10,20). Aceasta se referă la cultul spiritelor, obişnuit în vremurile antice, fiind o practică larg răspândită la multe popoare păgâne.

Idolilor. În contrast cu închinarea adusă spiritelor, este condamnată închinarea adusă obiectelor concrete, dar lipsite de viaţă.

Aur. Aurul, argintul, arama, piatra şi lemnul sunt enumerate în ordinea descrescătoare a valorii lor, ca materiale.

Nu pot nici să vadă. Nebunia idolatriei este dramatizată de faptul că aceste obiecte, adorate ca zei, nu au nici măcar cele mai obişnuite trăsături ale animalelor, cu atât mai puţin ale oamenilor (vezi Psalmi 115,4–7; Ieremia 10,5; Daniel 5,23).

21 Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.

Uciderile. Păcatul idolatriei împotriva lui Dumnezeu duce adesea la crime ca cele prezentate aici (vezi Apocalipsa 21,8; 22,15; compară cu Galateni 5,20).

Vrăjitoriile. Vezi comentariul de la cap. 18,23.

Curvia. Gr. porneia, „prostituţie”, „desfrâu”, sugerând tot felul de legături sexuale nepermise.

Furtişagurile. Vezi 1 Corinteni 6,10.

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 9

Unul din primii comentatori biblici despre care se raportează că i-a identificat pe turci ca fiind puterea descrisă în trâmbiţa a şasea, a fost reformatorul elveţian Heinrich Bullinger (mort în 1575 d.Hr.), deşi Martin Luther prezentase deja trâmbiţa aceasta ca simbol al musulmanilor. Totuşi, cu privire la datarea acestei trâmbiţe comentatorii au arătat o mare diversitate de opinii, deşi majoritatea comentatorilor au fixat cea de-a cincea trâmbiţă în timpul perioadei de ascendenţă a sarazinilor, iar cea de-a şasea în timpul perioadei de glorie fie a turcilor selgiucizi, fie a celor otomani.

În 1832 William Miller s-a ocupat de datarea acestor trâmbiţe, legându-le în mod cronologic (în al cincilea articol dintr-o serie de cinci, în publicaţia Telegraph din Vermont). Pe temeiul principiului an-zi (vezi comentariul de la Daniel 9,25), Miller a calculat că cele cinci luni ale trâmbiţei a cincea (Apocalipsa 9,5) sunt 150 de ani literali, iar ceasul, ziua, luna şi anul celei de-a şasea sunt 391 de ani şi 15 zile. Mulţi comentatori de dinainte de Miller adoptaseră acelaşi calcul, dar nu legaseră cronologic cele două perioade. Miller a expus ideea că perioada reprezentată de trâmbiţa a şasea urma imediat după trâmbiţa a cincea, aşa că întreaga perioadă ajungea la 541 de ani şi 15 zile. El a datat această perioadă între 1298 d.Hr., când considera că a avut loc primul atac al turcilor otomani asupra Imperiului Bizantin, şi 1839. Aşadar, conform acestui punct de vedere, ambele trâmbiţe îi reprezintă pe turcii otomani, a cincea făcând referire la apariţia lor, iar a şasea la perioada lor de dominaţie.

În 1838 Josiah Litch, unul dintre asociaţii lui Miller în mişcarea adventistă din America, a revizuit datele lui Miller, fixându-le de la 1299 d.Hr. la 1449, pentru trâmbiţa a cincea, şi de la 1449 la 1840, pentru a şasea. Litch a acceptat data de 27 iulie 1299 pentru bătălia de la Bafeum, aproape de Nicomedia, pe care el a luat-o drept primul atac al turcilor otomani asupra Imperiului Bizantin. El a considerat că anul 1449 înseamnă prăbuşirea puterii bizantine, deoarece către sfârşitul anului 1448 un nou împărat bizantin, Constantin Paleologul, înainte de a îndrăzni să urce pe tron, îi ceruse permisiunea sultanului turc Murad al II-lea şi nu a primit coroana până la 6 ianuarie 1449, după ce primise permisiunea. Litch credea că această perioadă de 150 de ani constituie timpul în care turcii otomani au chinuit (vezi v. 5) Imperiul Bizantin.

Aşa cum s-a afirmat deja, Litch a considerat că anul 1299 este începutul celei de-a cincea trâmbiţe, mai exact 27 iulie 1299, data bătăliei de la Bafeum. El a calculat pentru această trâmbiţă o perioadă de 150 de ani. Aceasta l-a dus la data de 27 iulie 1449, ca început al celei de-a şasea trâmbiţe. Adăugând la aceasta 391 de ani, a ajuns la data de 27 iulie 1840. Cele 15 zile l-au dus în luna august a aceluiaşi an. El a prezis că în această lună puterea Imperiului Otoman va fi zdrobită. Totuşi, la început el nu fixase nici o zi precisă a lunii august. La scurt timp înainte de expirarea acestei perioade, el a declarat că Imperiul Otoman va fi zdrobit pe data de 11 august, adică la exact 15 zile după 27 iulie 1840.

În acea vreme atenţia lumii a fost îndreptată către evenimentele care aveau loc în Imperiul Otoman. În iunie 1830 Mohamend Ali, paşă în Egipt şi, oficial, un vasal al sultanului, s-a răsculat împotriva stăpânului său. El i-a înfrânt pe turci şi le-a capturat flota. În această conjunctură, sultanul Mahmud al II-lea a murit şi miniştrii succesorului său, Abdul Megid, i-au propus lui Mohamed Ali un aranjament prin care el urma să primească drept moştenire paşalâcul Egiptului, iar fiul său, Ibrahim, conducerea Siriei. Însă în acest moment Britania, Franţa, Austria, Prusia şi Rusia, care aveau toate interese în Orientul Apropiat, au intervenit şi au cerut ca să nu se facă nici o înţelegere între turci şi Mohamed Ali, fără ca ei să fie consultaţi. S-au dus negocieri până în vara anului 1840, când, la 15 iulie, Britania, Austria, Prusia şi Rusia au semnat tratatul de la Londra, propunând să susţină cu forţa condiţiile sugerate în anul precedent de turci. Cam în acest timp, Litch a anunţat că anticipa sfârşitul puterii turce la 11 august. În ziua respectivă emisarul turc Rifat Bey a sosit la Alexandria cu condiţiile Convenţiei de la Londra. În aceeaşi zi ambasadorii celor patru mari puteri au primit din partea sultanului un comunicat în care întreba ce măsuri ar trebui luate într-o situaţie care afectează vital imperiul său. I s-a spus c㠄s-au luat măsuri”, fără ca el să ştie care erau acestea. Litch a considerat că prin aceste evenimente guvernul turc recunoştea că independenţa sa fusese pierdută.

Aceste evenimente, având loc exact în timpul specificat de prezicerea lui Litch, au exercitat o largă influenţă asupra gândirii americanilor interesaţi de mişcarea milerită. Într-adevăr, această prezicere a lui Litch a contribuit mult la încrederea şi faţă de ale profeţii temporale, până atunci neîmplinite – în deosebi cea cu privire la cele 2300 de zile –, care erau predicate de mileriţi. Aşadar, întâmplarea aceasta din anul 1840 a întărit în mod semnificativ aşteptarea celei de-a doua veniri, trei ani mai târziu (vezi GC 334, 335).

Trebuie arătat faptul că teologii şi comentatorii au fost în general foarte divizaţi cu privire la însemnătatea trâmbiţelor a cincea şi a şasea. Asta s-a datorat în principal problemelor apărute în trei domenii: (1) sensul simbolurilor în sine; (2) sensul din versiunea greacă; (3) evenimentele istorice şi datele despre care este vorba. Dar pentru a dezbate aşa cum trebuie aceste probleme, am fi nevoiţi să depăşim limitele spaţului pe care ni-l permitem în acest comentariu.

În general vorbind, interpretarea adventiştilor de ziua a şaptea cu privire la trâmbiţele a cincea şi a şasea, în special în ceea ce priveşte perioadele de timp implicate, este în esenţă cea a lui Josiah Litch.