Apocalipsa 2

1 Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: „Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur:

Îngerului. Vezi comentariul de la cap. 1,20.

Efes. Unii explică numele Efes ca însemnând de dorit. Pe timpul lui Ioan Efesul era cetatea cea mai importantă a provinciei romane Asia, iar mai târziu a devenit capitala ei (vezi capitolul Cele Şapte Biserici din Apocalipsa; vezi comentariul de la cap. 1,4; 2,12). Această cetate era situată la capătul de apus al drumului principal care străbătea Asia Mică, venind din Siria, iar lucrul acesta, alături de faptul că era un important port maritim la Marea Egee, făceau din Efes un important centru comercial. Se pare că în acest oraş mesajul Evangheliei a fost predicat pentru prima dată în jurul anului 52 d.Hr., de către Pavel, atunci când s-a oprit aici pentru un scurt timp în drumul său spre Ierusalim şi Antiohia, în a doua sa călătorie misionară. Prietenii săi, Acuila şi Priscila, s-au stabilit pentru un timp în acest oraş, şi împreună cu un evreu din Alexandria, pe nume Apolo – a cărui concepţie despre creştinism se pare că era pre-penticostală – au susţinut lucrarea de evanghelizare până la întoarcerea lui Pavel, probabil un an sau doi mai târziu (vezi Faptele Apostolilor 18,19–19,7). De data aceasta apostolul a rămas la Efes cam trei ani (vezi Vol. VI, p. 30), mai mult decât în oricare alt loc din călătoriile sale misionare raportate. Lucrul aceasta sugerează că activitatea sa a fost deosebit de rodnică. Biograful său, Luca, declară că toţi cei ce locuiau în Asia, iudei şi greci, au auzit Cuvântul Domnului (Faptele Apostolilor 19,10). Este probabil deci ca în acest timp să fi fost înfiinţate cel puţin unele din bisericile din Asia (vezi Coloseni 4,13.15.16). După prima perioadă de detenţie la Roma, Pavel a vizitat din nou Efesul, probabil în jurul anului 64 d.Hr., lăsându-l pe Timotei să preia responsabilităţile (vezi 1 Timotei 1,3).

Până în momentul când numele ei apare în Apocalipsa, probabil cu trei decenii mai târziu, nu se mai ştie nimic precis cu privire la istoria comunităţii din Efes. Totuşi, tradiţia spune că Ioan, ucenicul iubit al lui Isus, a devenit conducătorul acestei biserici, probabil după desfiinţarea centrului creştin de la Ierusalim, în jurul anului 68 d.Hr., în timpul războiului iudeo-roman (vezi Introducerea). Aşadar, pe vremea când a fost scrisă Apocalipsa, Efesul trebuie să fi fost unul din centrele importante ale creştinismului. Prin urmare, era potrivit ca prima solie de la Hristos, dată prin Ioan, să fie adresată acestei biserici. Locul central al acestei cetăţi în lumea creştină ca un tot face cu atât mai logic faptul că starea ei spirituală putea foarte bine să fie caracteristică pentru întreaga biserică din timpurile apostolice, această perioadă a bisericii creştine mergând aproximativ până la sfârşitul primului secol (aprox. anii 31–100 d.Hr.; vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului). Ea poate fi pe drept numită era curăţiei apostolice, un atribut foarte de dorit înaintea lui Dumnezeu.

Ţine. Gr. krateo, a ţine tare, un cuvânt mult mai accentuat decât cel folosit în cap. 1,16.

Şapte stele. Vezi comentariul de la cap. 1,16.20. Într-un sens special conducătorii bisericii de pe pământ trebuie să fie sub protecţia şi conducerea lui Hristos. În sarcina dată lor ei sunt întotdeauna susţinuţi de puterea şi de harul divin. Trebuie observat faptul că felul caracteristic în care Hristos Se recomandă fiecăreia din cele şapte biserici este extras din viziunea complexă a lui Ioan, redată în cap. 1,11–18.

Umblă. Acest cuvânt accentuează legătura pe care o are Hristos cu biserica Sa, mai bine decât o face cap. 1,13, unde Ioan arată doar că Hristos este în mijlocul celor şapte sfeşnice. După cum bisericile din timpurile apostolice se bucurau de grija, atenţia şi slujirea lui Hristos, tot aşa stau lucrurile şi cu biserica creştină de-a lungul istoriei. În felul acesta se împlineşte făgăduinţa pe care a dat-o Hristos ucenicilor, de a fi cu ei, în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28,20).

Sfeşnice. Vezi comentariul de la cap. 1,12.

2 „Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli, şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi.

Ştiu. Fiecăreia din cele şapte biserici, Hristos îi declară: Ştiu faptele tale. Îndemnurile Sale sunt ale Cuiva care cunoaşte pe deplin problemele fiecărei biserici şi care este deci în stare să recomande o soluţie potrivită şi eficace.

Faptele. [Lucrări, KJV]. Gr. erga, fapte, acţiuni, activităţi, mai ales faptele din punct de vedere moral. Întreaga viaţă şi purtare a bisericii este cunoscută de Isus Hristos.

Tale. Aici se foloseşte numărul singular deoarece Hristos Se adresează îngerului (v. 1) care este reprezentantul fie a fiecărui membru din biserică, fie al bisericii ca o unitate. Hristos Se ocupă de oameni atât ca grup – ca o biserică – cât şi în termenii unei legături directe şi personale pe care o are fiecare creştin cu El.

Osteneala. Gr. kopos, oboseala, truda, starea care rezultă în urma muncii intense, exprimată prin cuvântul trudă. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru omiterea cuvântului ta după osteneala. Acest fapt leagă mai strâns ideea de muncă cu cea a răbdării care o însoţeşte. E ca şi cum Hristos ar fi spus: Ştiu ce ai făcut, şi de asemenea cunosc munca grea şi stăruinţa care erau necesare pentru săvârşirea ei.

Răbdarea. Gr. hupomone, perseverenţă, stăruinţă (activă, dârză), literal, rămânere sub.

Nu poţi suferi. Prea adesea, acum, ca şi în trecut, biserica este dispusă să sufere sau să suporte, de dragul păcii, învăţături şi practici rele în mijlocul ei. Slujitorilor lui Hristos li se poate părea mai uşor să nu mustre păcatele îndrăgite de credincioşi decât să ia poziţie curajoasă de partea adevărului (compară cu Isaia 30,10; 2 Timotei 4,3). Biserica din Efes trebuia să fie lăudată pentru faptul că făcea o deosebire clară între adevăr şi rătăcire, fie în doctrină, fie şi în viaţă, cât şi pentru faptul că lua o poziţie fermă împotriva rătăcirii.

Cei răi. Adică apostolii mincinoşi despre care se va vorbi imediat mai amănunţit. Rătăcirile doctrinale grosolane vor reflecta, mai curând sau mai târziu, un comportament grosolan. Ceea ce face un om este în mod inevitabil ceea ce gândeşte şi ceea ce crede (vezi Proverbe 4,23; Matei 12,34; 1 Ioan 3,3).

Pus la încercare. Gr. peirazo, a testa, a proba. Biserica din Efes a cercetat cu sârguinţă pretenţiile şi învăţăturile acestor apostoli mincinoşi. Ignaţiu, scriind la începutul secolului al II-lea, vorbeşte despre efortul depus de creştinii efeseni pentru a evita erezia (To the Ephesians ix. 1).

Într-una din epistolele sale, Ioan îi avertiza pe creştini cu privire la venirea lui antihrist şi-i sfătuia să cerceteze duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (1 Ioan 4,1–3). Avertizarea dată de Pavel conducătorilor din Efes, cu mulţi ani mai înainte, că lupi răpitori se vor furişa printre ei şi că vor învăţa lucruri stricăcioase (Faptele Apostolilor 20,25.30), s-a împlinit. El îi sfătuise pe tesaloniceni să cerceteze toate lucrurile şi să păstreze ce este bun (1 Tesaloniceni 5,21). Petru scrisese mai pe larg cu privire la prooroci mincinoşi şi la învăţători mincinoşi (vezi 2 Petru 2). Compară cu 1 Timotei 1,20; 2 Timotei 4,14.15. Deşi s-ar putea ca la prima vedere să nu fie uşor de recunoscut rătăcirile subtile ale învăţăturilor lor, ei puteau fi recunoscuţi după roadele lor (vezi Matei 7,15–20).

Aşa stau lucrurile şi astăzi, deoarece adevăratele roade ale Duhului (vezi Galateni 5,22.23) nu cresc în viaţa acelora care învaţă şi practică rătăcirea. Creştinul sincer, care este atent la cele spirituale, are făgăduinţa că dacă vrea, poate să descopere spiritul şi motivele necreştine care stăpânesc pe fiecare învăţător fals (vezi comentariul de la 1 Ioan 4,1; Apocalipsa 3,18).

Apostoli. Printre ereziile mai serioase care au ameninţat biserica spre sfârşitul primului secol au fost docetismul şi o formă timpurie a gnosticismului. Cu privire acestea şi alte erezii care au atacat biserica din vremurile apostolice, vezi Vol. V, pp. 912, 913; Vol. VI, pp. 52–59. Mai precis, o tradiţie timpurie arată că un gnostic, numit Cerintus, a vizitat Efesul şi i-a provocat necazuri lui Ioan şi bisericii sale (vezi Irineu, Against Heresies iii. 3. 4). Lupta bisericii din Efes împotriva proorocilor mincinoşi pare să fi fost o realitate a bisericii în general.

3 Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu şi că n-ai obosit.

[Ai purtat, KJV, traducerea română Sinodală]. Biserica din Efes a refuzat să-i sufere pe cei răi (vezi comentariul de la v. 2), dar a îndurat cu răbdare suferinţa de neînlăturat adusă de învăţătorii mincinoşi şi persecuţia cauzată de iudeii şi neamurile fanatici.

Răbdare. Vezi comentariul de la v. 2.

Din pricina Numelui Meu. Vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 3,16. Urmaşii lui Hristos erau cunoscuţi după Numele Său, fiind numiţi creştini. Tocmai supunerea lor faţă de acest Nume şi credincioşia faţă de Cel pe care Îl numeau Domnul lor, i-au adus persecuţie din partea autorităţilor romane (vezi Introducere, cadru istoric) şi suferinţă din partea celor care erau porniţi să le dărâme credinţa.

Obosit. Gr. kopiao, a istovi. Compară cu folosirea lui kopiao în Isaia 40,31, LXX; Ioan 4,6.

4 Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.

Dragostea dintâi. Această dragoste cuprindea probabil iubire din toată inima pentru Dumnezeu şi pentru adevăr, iubire pentru fraţii de credinţă şi pentru semeni în general (vezi comentariul de la Matei 5,43.44; 22,34–40). Probabil controversele doctrinale stârnite de învăţătorii mincinoşi dăduseră naştere unui spirit de dezbinare. De asemenea, în ciuda eforturilor sârguincioase ale multora de a pune stavilă curentului de învăţături mincinoase, un număr de persoane care rămăseseră în biserică erau fără îndoială atinşi în măsură mai mare sau mai mică de el. În măsura în care rătăcirea şi-a găsit sălaş în biserică, a fost împiedicată lucrarea Duhului Sfânt ca sol al adevărului (Ioan 16,13), sarcina Lui fiind de a transforma principiile adevărului într-o forţă vie care să transforme caracterul (vezi Ioan 16,8–11; Galateni 5,22.23; Efeseni 4,30; etc.). În plus, pe măsură ce mărturia ucenicilor lui Isus s-a sfârşit, aceştia murind unul câte unul, şi pe măsură ce viziunea iminenţei revenirii lui Hristos (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,1) a început să se stingă, flacăra credinţei şi a devoţiunii a început să ardă din ce în ce mai slab. În ce priveşte un comentariu asupra dispariţiei curăţiei de la început a credinţei şi a vieţii, vezi Vol. IV, pp. 834, 835.

5 Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.

Şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui. Vezi comentariul de la cap. 1,12. Biserica urma să-şi piardă poziţia de reprezentant acreditat al lui Hristos. Biserica căzuse, dar îndurarea divină îi oferea cu răbdare o nouă ocazie de pocăinţă (compară cu 2 Petru 3,9).

Dacă nu te pocăieşti. În prologul epistolei sale către efeseni, Ignaţiu spune că biserica dăduse atenţie chemării adu-ţi aminte, pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi (vezi şi Ignaţiu op. cit. i. l; xi. 2).

6 Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc.

Nicolaiţilor. Aceasta este una din sectele eretice care a chinuit bisericile din Efes şi Pergam (vezi v. 15), şi probabil şi din alte locuri. Irineu îi identifică pe nicolaiţi cu o sectă gnostică: Ioan, ucenicul Domnului, predică această credinţă (divinitatea lui Hristos), şi caută ca, proclamând Evanghelia, să îndepărteze rătăcirea care fusese semănată mai înainte printre oameni de către Cerintus, şi cu multă vreme mai înainte de către nicolaiţi, care sunt o odraslă a acelei greşit numite ştiinţă, şi caută să-i convingă că nu este decât un singur Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile prin Cuvântul Său (op. cit. iii. 11. 1; ANF, vol. 1, p. 426). Există de asemenea dovezi istorice cu privire la existenţa, cu aproximativ un secol mai târziu, a unei secte gnostice ai cărei adepţi se numeau nicolaiţi. Unii părinţi bisericeşti care vorbesc despre această sectă (Irineu op. cit. i. 26. 3; Hippolytus Refutation of All Heresies, vii. 24) îl identifică pe fondatorul ei cu Nicolae din Antiohia, unui din cei şapte diaconi (vezi Faptele Apostolilor 6,5). Nu ştim dacă tradiţia cu privire la diaconul Nicolae este adevărată, dar secta aceasta poate fi aceeaşi cu cea menţionată de Ioan. Se pare că cel puţin în secolul al II-lea adepţii acestei secte susţineau că faptele trupului nu afectează curăţia sufletului şi deci nu au nici o legătură cu mântuirea.

7 Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”

Cine are urechi. Adică să ia aminte la sfatul dat (vezi cap. 1,3; compară cu Isaia 6,9.10; Matei 11,15). Aceeaşi formulă însoţeşte făgăduinţa dată fiecăreia dintre cele şapte biserici.

Asculte. Textul grecesc cuprinde ideea că cei care ascultă o fac înţelegând (vezi şi comentariul de la Faptele Apostolilor 9,4). Auzirea Cuvântului lui Dumnezeu este zadarnică dacă viaţa nu se transformă după modelul dat prin cele care au fost auzite (vezi comentariul de la Matei 19,21.27).

Bisericilor. Făgăduinţa adresată aici bisericii din Efes aparţine într-un sens special tuturor bisericilor din vremurile apostolice, reprezentate prin biserica din Efes. Deşi era potrivită în special lor, ea se aplică credincioşilor din toate timpurile (vezi comentariul de la cap. 1,11).

Va birui. Forma verbului din limba greacă implică ideea că persoana continuă să biruiască sau câştigă în continuare. Ideea de biruinţă este o temă care revine mereu în Apocalipsa. Făgăduinţele acestei cărţi au fost deosebit de preţioase pentru creştinii persecutaţi din toate timpurile. Totuşi, contextul (v. 2–6) implică ideea că biruinţa la care se face referire aici este, într-un anumit sens, biruinţa asupra apostolilor şi a învăţătorilor mincinoşi care îi ispitiseră pe credincioşi să mănânce din pomul cunoştinţei omeneşti. Cât de potrivit este ca răsplata pentru biruinţa lor să fie accesul la pomul vieţii!

Pomul vieţii. Vezi comentariul de la Genesa 2,9; Apocalipsa 22,2. În. [În mijlocul, KJV]. Ca în grădina Eden (Genesa 2,9). Poziţia scoate în evidenţă importanţa pomului în planul lui Dumnezeu pentru o lume desăvârşită.

Raiul. Vezi comentariul de la Luca 23,43. Grădina raiului era paradisul pe pământ. Când raiul va fi reaşezat pe acest pământ (vezi PP 62; GC 646, 648), pământul va deveni din nou un paradis.

Cu privire la aplicarea soliei pentru biserica din Efes la o anumită perioadă din istorie, vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului. Pentru aplicarea soliei la biserica literală, vezi Apocalipsa 1,11.

8 Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: „Iată ce zice Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Cel ce a murit şi a înviat:

Îngerului. Vezi comentariul de la cap. 1,20.

Smirna. Multă vreme s-a considerat că acest cuvânt este derivat de la muron, numele unei răşini aromatice obţinute de la copacul arab Balsamodendron myrrha. Răşina aceasta era folosită pentru îmbălsămarea morţilor, iar medicinal ca un unguent, sau alifie, şi era arsă ca tămâie. Vezi comentariul de la Matei 2,11. Mai recent învăţaţii tind să favorizeze ideea că acest cuvânt derivă de la numele unei zeiţe anatoliene, Samorna, care era adorată în cetatea Efes (vezi Cele şapte biserici din Apocalipsa). În ce priveşte vechea cetate Smirna, vezi Cele şapte biserici din Apocalipsa; harta de la p. 714. Nu există nici o relatare cu privire la când şi cine a înfiinţat biserica din Smirna. Biserica aceasta nu este menţionată în altă parte în Scriptură.

Din punct de vedere istoric, se poate considera că perioada care este reprezentată de Smirna începe pe la sfârşitul secolului întâi (aprox. anul 100 d.Hr.) şi continuă până pe la anul 313 d.Hr., când Constantin s-a dedicat cauzei bisericii (vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului; vezi comentariul de la v. 10). Unii sugerează că anul 323 d.Hr. este data presupusei sale convertiri la creştinism. Trebuie observat faptul că profeţiile din cap. 2 şi 3 nu sunt, strict vorbind, profeţii referitoare la timp şi că datele sugerate mai sus au doar rolul de a uşura stabilirea unei corespondenţe aproximative între profeţie şi istorie.

Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Vezi comentariul de la cap. 1,8.17.

A murit. Vezi comentariul de la cap. 1,18; 2,1. Pentru o biserică care dădea piept cu persecuţia şi cu moartea din cauza credinţei, accentul pus asupra vieţii în Hristos trebuie să fi fost plin de însemnătate.

9 „Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei, şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei.

Necazul. Sau chinul, tulburarea suferinţa. Experienţa bisericii din această perioadă a fost caracterizată de persecuţie intermitentă din partea diferiţilor împăraţi romani. Sub Traian (98–117), Adrian (117–138) şi Marcus Aurelius (161–180) persecuţia a fost sporadică şi locală. Prima persecuţie generală şi sistematică a creştinilor a fost condusă de Decius (249–251) şi de Valerian (253–259). Oprimarea politică a ajuns la punctul culminant în timpul persecuţiilor sângeroase de sub domnia lui Diocleţian (284–305) şi a succesorilor săi imediaţi (305–313). Istoric, perioada reprezentată de biserica Smirna poate fi numită pe bună dreptate epoca martirajului. Secolele care au urmat apoi au fost parfumate (vezi comentariul de la v. 8) de iubirea şi devoţiunea miilor de martiri anonimi care au fost credincioşi până la moarte.

Tău. Vezi comentariul de la v. 2.

Sărăcia. Gr. ptocheia, sărăcie lucie (vezi comentariul de la Marcu 14,42). Fără îndoială că biserica din Smirna nu era atât de mare şi de prosperă ca adunarea învecinată din Efes. Creştinii din Efes îşi pierduseră dragostea dintâi, dar celor din Smirna nu li se face o astfel de mustrare. În schimb, Hristos le reaminteşte că sunt bogaţi (vezi comentariul de la Iacob 2,5).

Batjocurile. Gr. blasphemia, vorbire de rău fie despre Dumnezeu, fie despre om. În acest context este de preferat cuvântul bârfă.

Iudei. Probabil iudei într-un sens figurat, nu literal (ţinând cont de faptul că acum creştinii sunt numiţi uneori Israel; vezi Romani 2,28.29; 9,6.7; Galateni 3,28.29; 1 Petru 2,9). Aşa cum este folosit aici, termenul se referă, fără îndoială, la cei care pretindeau că Îi servesc lui Dumnezeu, dar de fapt îi slujeau lui Satana.

Ilustraţia îşi are temei în istorie. Cartea Faptelor Apostolilor arată că multe din necazurile bisericii primare se năşteau pe urma acuzaţiilor calomniatoare ale iudeilor împotriva creştinilor (vezi Faptele Apostolilor 13,45; 14,2.19; 17,5.13; 18,5.6.12; 21,27). După cât se pare, situaţia aceasta era adevărată şi cu privire la Smirna. Se spune că în secolul al II-lea iudeii l-au martirizat pe Polycarp, un episcop al Smirnei. În această perioadă Tertulian vorbeşte despre sinagogi ca fiind izvoare ale persecuţiei (Scorpiace 10; ANF, vol. 3, p. 643).

Nu sunt. Ei erau făţarnici.

Sinagogă a Satanei. Compară cu epitetul de ocară, pui de vipere (Matei 3,7). Ca centru al vieţii în comun, sinagoga (vezi Vol. V, pp. 56–58) era, fără îndoială, locul unde s-au urzit multe comploturi împotriva creştinilor. Numele Satana înseamnă învinuitor sau vrăjmaş (vezi comentariul de la Zaharia 3,1; Apocalipsa 12,10). Aceste centre iudaice au devenit în realitate sinagogi ale învinuitorului.

10 Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.”

Nu te teme. Vezi comentariul de la Iacov 1,2; compară cu Ioan 16,33.

Ai să suferi. Sau eşti pe punctul de a suferi. După cât se vede, biserica Smirna fusese o ţintă importantă a batjocurilor iudeilor, dar membrii ei nu suferiseră încă lovitura cea grea a persecuţiei. Totuşi, creştinii de acolo aflaseră fără îndoială despre persecuţie, care bântuise deja prin alte locuri, şi trebuie să se fi temut mai dinainte de necazurile lor viitoare. Lucrul acesta e sugerat de forma verbului tradus aici a se teme, care arată că ei se temeau deja. Hristos îi consolează oferindu-le asigurarea că, în ciuda perspectivei persecuţiei, ei nu trebuiau să fie înfricoşaţi. Vezi comentariul de la Matei 5,10–12.

Încerce. Sau ispitească. Satana avea să aducă asupra lor persecuţia, pentru a-i face să renunţe la credinţă. Dumnezeu avea să permită persecuţia pentru a-i întări şi pentru a dovedi faptul că ei aveau credinţa adevărată. Deşi s-ar putea ca Satana să urle de furie împotriva bisericii, Dumnezeu Îşi realizează planurile Sale. Vezi comentariul de la Iacov 1,2; Apocalipsa 2,9.

Împăratul roman Traian (98–117 d.Hr.) a trasat prima politică romană oficială faţă de creştinism. În faimoasa lui scrisoare nouăzeci şi şapte, scrisă lui Pliniu cel Tânăr, guvernatorul său din Bitinia şi Pont, în Asia Mică, Traian a schiţat o procedură care arăta cum trebuie să fie trataţi creştinii, care pe vremea aceea erau o societate religioasă ilegală. El le-a ordonat slujbaşilor romani să nu-i urmărească pe creştini, ci dacă oamenii erau aduşi înaintea lor pentru alte vinovăţii şi se dovedea că sunt creştini, ei trebuiau să fie executaţi, cu excepţia cazului în care se lepădau de credinţă. Reglementarea aceasta, deşi n-a fost impusă uniform, a rămas ca lege până când, în 3131 d.Hr., Constantin a dat decretul său de toleranţă.

Astfel, timp de două secole creştinii au fost supuşi posibilităţii arestării şi morţii pe neaşteptate pentru credinţa lor. Bunăstarea lor depindea în mare măsură de favoarea vecinilor păgâni şi iudei, care puteau să-i lase să trăiască în pace sau puteau să se plângă împotriva lor. Aceasta poate fi denumită persecuţie tolerantă. Împăratul nu a luat iniţiativa persecutării creştinilor, dar a permis reprezentanţilor săi şi autorităţilor locale să ia împotriva creştinilor măsurile pe care le considerau corespunzătoare. Politica aceasta i-a lăsat pe creştini la bunul plac al diferitelor administraţii locale sub care trăiau. În deosebi în timp de foamete, cutremur, furtună, sau alte catastrofe, creştinii erau obiectul atacului, vecinii lor păgâni presupunând că prin refuzul de a se închina la zei creştinii atrăseseră mânia divină asupra întregii societăţi.

Totuşi uneori conducerea romană s-a dedat la persecuţie agresivă împotriva bisericii (vezi comentariul de la v. 9). Romanii care cugetau observau cum creştinii deveneau tot mai numeroşi şi influenţi în tot cuprinsul imperiului şi că stilul lor de viaţă era cu totul incompatibil cu felul roman de vieţuire. Prin urmare, s-a întâmplat adesea ca împăraţii cei mai capabili să fie cei care persecutau biserica, în timp ce aceia care nu îşi luau aşa în serios răspunderile erau de obicei mulţumiţi să nu-i deranjeze pe creştini.

Prima persecuţie generală şi sistematică a bisericii a fost întreprinsă de împăratul Decius, al cărui edict imperial din anul 250 decreta suprimarea universală a creştinismului cu ajutorul torturii, al morţii şi al confiscării averii. Momentul care a ocazionat acest decret a fost celebrarea unui mileniu de la fondarea Romei, cu vreo trei ani mai de vreme, când, în comparaţie cu măreţia trecutului, starea decadentă a imperiului a devenit şi mai aparentă. Creştinismul a ajuns ţapul ispăşitor şi se pare că motivul pentru care s-a hotărât desfiinţarea bisericii a fost salvarea imperiului. Politica aceasta a pierdut din putere prin moartea lui Decius în anul 251 d.Hr., dar a fost reînviată de Valerian la scurt timp după aceea. O dată cu moartea sa, politica aceasta şi-a pierdut din nou din putere, şi de abia în timpul domniei lui Diocleţian a avut biserica de dat piept din nou cu o criză, de data asta mai mare (vezi mai jos, la zece zile).

Zece zile. Aceste cuvinte trebuie înţelese în două moduri. Pe baza principiului an-zi, de calculare a perioadelor de timp profetice (vezi comentariul de la Daniel 7,25), aceste zece zile au fost socotite o perioadă de zece ani reali şi s-a considerat că este vorba de perioada de persecuţie imperială cruntă, de la 303 la 313 d.Hr. În acest timp Diocleţian, împreună cu asociatul şi succesorul său, Galerius, a dus cea mai dârză campanie de anihilare a creştinismului pe care a suferit-o acesta din partea romanilor păgâni. Ca şi Decius şi Valerian, predecesori ai lor, aceşti conducători credeau că biserica a ajuns la aşa tărie şi popularitate în imperiu încât dacă creştinismul nu va fi anihilat cu promptitudine, cultura tradiţională romană va înceta să existe şi imperiul însuşi se va dezintegra. În consecinţă, ei au inaugurat o politică care a avut ca scop exterminarea bisericii. Primul decret al lui Diocleţian împotriva creştinilor a fost emis în anul 303, interzicând creştinismul din întregul imperiu.

Persecuţia a început în armată şi s-a răspândit în întreg imperiul. Autorităţile romane şi-au concentrat pedepsele asupra clerului creştin, în credinţa că dacă păstorii erau nimiciţi, turma se va împrăştia. Ororile acestei persecuţii sunt viu descrise de istoriograful bisericesc Theodoret (Ecclesiastical History, i, 6), care descrie adunarea episcopilor bisericii la Sinodul de la Niceea, la câţiva ani după sfârşitul persecuţiei (anul 325 d.Hr.). Unii au venit fără ochi, alţii fără braţe, care fuseseră le smulse din încheieturi, alţii cu trupul mutilat în diferite feluri. Fireşte că mulţi nu au supravieţuit acestui timp de necaz. În 313, după aproape zece ani de la începutul acestei persecuţii, Constantin a dat un decret prin care acorda creştinilor libertatea deplină de a-şi practica religia.

Totuşi alţii consideră că nu e pe deplin sigură părerea că cele zece zile erau intenţionate să reprezinte un timp profetic. Ei susţin că deoarece cuvintele ce ai să suferi, diavolul, termină, şi moarte au sens propriu, este cât se poate de natural ca şi cele zece zile să fie literale. În cazul acesta numărul zece ar trebui considerat un număr rotund, aşa cum se întâmplă de multe ori în Scriptură (vezi Eclesiastul 7,19; Isaia 5,10; Daniel 1,20; Amos 6,9; Hagai 2,16; Zaharia 8,23; Matei 25,1.28; Luca 15,8; etc.; compară cu Mishnah Aboth 5. 1–9). Ca număr rotund, zece zile ar reprezenta o scurtă perioadă de persecuţie, pe care fără îndoială că a suferit-o biserica literală Smirna, din timpurile apostolice. Ar fi cu totul în armonie cu principiile corecte de interpretare ale profeţiei (vezi comentariul de la Deuteronom 18,15) ca cele zece zile să aibă o aplicaţie la situaţia istorică imediată din Smirna şi o aplicaţie figurată, la perioada istorică reprezentată de biserica Smirna (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,11; 2,1.8; vezi p. 725; Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului).

Fii credincios. Forma greacă a verbului cuprinde ideea de a continua să fii credincios. Smirna s-a dovedit a fi o biserica credincioasă.

Până la moarte. Versiunea greacă implică exprimarea până la moarte inclusiv.

Cununa. Gr. stephanos, cunună, sau ghirlandă, de victorie, nu o diademă de conducător. Cuvântul acesta era folosit pentru cununile date câştigătorilor la jocurile greceşti. Aici el este un simbol al răsplăţii pe care o vor primi cei biruitori în lupta cu Satana.

Vieţii. Sensul expresiei coroana vieţii este probabil redat mai bine în exprimarea coroana care este viaţăcoroana este viaţă. Coroana aceasta este dovada biruinţei asupra diavolului şi asupra necazului pricinuit de el. Compară cu 2 Timotei 4,8.

11 Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: „Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.”

Cine are urechi. Vezi comentariul de la v. 7. Cel ce va birui. Vezi comentariul de la v. 7. Probabil că aici accentul ar trebui pus asupra biruinţei, nu asupra necazului menţionat în v. 10.

A doua moarte. Pusă în contrast cu prima moarte, care este sfârşitul vieţii omeneşti, şi din care va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi (Faptele Apostolilor 24,15), cea de-a doua moarte este sfârşitul definitiv al păcatului şi păcătoşilor, şi din ea nu va mai exista nici o înviere (vezi comentariul de la Apocalipsa 20,14; compară cu cap. 21,8).

12 Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri:

Îngerului. Vezi comentariul de la cap. 1,20.

Pergam. Sau Pergamum. Cetatea aceasta fusese capitala provinciei romane Asia timp de două secole, după ce ultimul ei rege, Attalus al III-lea, a lăsat-o, împreună cu regatul Pergam, ca moştenire Romei, în anul 133 î.d.Hr. (vezi p. 95). Încă de la începutul secolului al III-lea î.d.Hr., cetatea Pergam fusese un centru al vieţii culturale şi intelectuale a lumii elenistice. Deşi pe vremea lui Ioan Efesul începea să o depăşească în importanţă printre cetăţile Asiei, Pergamul a continuat să păstreze mare parte din importanţa de mai înainte. Cele două cetăţi s-au luptat multă vreme pentru această onoare. Pentru informaţii suplimentare cu privire la cetatea antică a Pergamului, vezi capitolul Cele Şapte Biserici din Apocalipsa; harta de la p. 714.

Sensul numelui Pergam este nesigur, dar cuvinte ca citadelă sau acropolă par a fi unele din sensurile lui derivate. Experienţa bisericii în timpul perioadei Pergam a fost una de înălţare. De la statutul de sectă proscrisă şi persecutată, s-a înălţat la o poziţie în care popularitatea şi puterea ei erau de necontestat (vezi comentariul de la v. 13).

Sabia cu două tăişuri. Ca şi titlurile descriptive care introduc soliile către bisericile Efes şi Smirna, această expresie este luată din descrierea făcută lui Hristos Cel glorificat, în cap. 1,16 (vezi comentariu de acolo şi de la cap. 2,1).

13 „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana.

Scaunul de domnie al Satanei. Pergamul s-a distins în anul 29 î.d.Hr., prin faptul că a devenit reşedinţa primului cult religios al unui împărat în viaţă. Aici a fost construit şi consacrat un templu pentru cultul zeiţei Roma (o personificare a spiritului imperiului) şi al împăratului August. Chiar pe vremea când Ioan scria aceste cuvinte, creştinii aveau de suferit persecuţia din cauza refuzului lor a se închina împăratului Domiţian (anul 81–96 î.d.Hr.), care insista ca oamenii să îl adore ca domn şi dumnezeu. Pergamul de asemenea era capitala religioasă a Asiei Mici. Era centrul religiilor misterelor orientale aduse din Mesopotamia şi avea multe temple păgâne. Cuvintele acolo unde este scaunul de domnie al Satanei sunt deci foarte potrivite pentru această cetate (vezi p. 95).

Perioada Pergam a istoriei bisericii poate fi socotită ca începând pe timpul când împăratul a îmbrăţişat cauza bisericii, în anul 313 d.Hr. – sau la aşa-zisa lui convertire, în 323 – şi terminându-se la 538 (vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului). Aceasta a fost perioada în care papalitatea şi-a consolidat poziţia de conducător religios şi politic al Europei Apusene (vezi Nota Suplimentară de la Daniel 7) şi Satana şi-a aşezat scaunul de domnie în biserica creştină. Papalitatea a fost o contopire reuşită între păgânism şi creştinism. Perioada aceasta poate fi pe bună dreptate numită epoca popularităţii.

Numele. Vezi comentariul de la v. 3.

Credinţa Mea. Adică credinţa în Mine. Compară cu experienţa eroilor credinţei enumeraţi în Evrei 11.

Antipa. Un nume grecesc obişnuit, compus din cuvintele greceşti anti, în locul lui, şi pas, o formă prescurtată a lui pater, tată (vezi comentariul de la Luca 3,1; 24,18; vezi Josephus Flavius Antichităţi, xiv. 1. 3. [10]). El reflecta nădejdea unui tată că fiul astfel numit va lua cândva locul său în lume. Unii comentatori susţin că un creştin din Pergam, care avea numele acesta, fusese de curând martirizat pentru credinţa sa, probabil pentru că refuzase să se închine împăratului. Dacă aşa stau lucrurile, experienţa şi exemplul acestui martir credincios pot fi considerate tipice pentru nenumăratele mii de creştini care au suferit pentru credinţa lor, în perioadele de mai târziu. Deşi este posibil ca numele să poată fi reprezentativ pentru perioada Pergam a istoriei bisericeşti, inspiraţia nu oferă nici o cheie evidentă cu privire la o astfel de aplicare.

Martorul. [Martir, KJV]. Gr. martus, martor. Un martir este cineva a cărui moarte mărturiseşte despre credinţa sa. Cuvintele greceşti traduse aici martorul credincios sunt identice cu cele folosite pentru Hristos în cap. 1,5.

14 Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la curvie.

Ta. Cu privire la forţa singularului, vezi comentariul de la v. 2.

Balaam. Vezi Numeri 22,24. Analogia cu Balaam sugerează că erau în Pergam unele persoane al căror scop era să dezbine şi să ruineze biserica, încurajând practicile care sunt interzise creştinilor (vezi mai jos, la lucrurile jertfite; vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 15,29). Balaam se preocupa de propriile interese, nu de cele ale poporului lui Dumnezeu.

Piatră de poticnire. Gr. skandalon, cârligul care face să se închidă o cursă. Astfel, a pune o piatră de poticnire înaintea cuiva înseamnă a-l face să cadă. Vezi comentariul de la Matei 5,29.

Lucrurile jertfite. Cele două practici menţionate aici au fost în mod expres interzise de Sinodul de la Ierusalim (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 15,29; Romani 14,1; 1 Corinteni 8,1). Balaam l-a influenţat pe Israel să se dedea la curvie cu fetele lui Moab, să aducă jertfe zeilor moabiţi şi probabil să mănânce din jertfele aduse acestor zei (Numeri 25,1.2; 31,16).

Aceste două păcate au dus la un amestec al păgânismului cu religia adevărată. Aplicată la istoria creştină, descrierea aceasta este cât se poate de potrivită la situaţia din biserică în perioada de după legalizarea creştinismului de către Constantin, în anul 313 d.Hr., şi convertirea lui cu numele, zece ani mai târziu. Acest împărat a urmărit o politică de contopire a păgânismului şi a creştinismului în cât mai multe puncte cu putinţă, într-o încercare de a uni diverse elemente ale imperiului, pentru a-l întări. Poziţia favorabilă, ba chiar dominantă, pe care a acordat-o Constantin bisericii a făcut din ea o pradă pentru ispitele care însoţesc întotdeauna prosperitatea şi popularitatea. Sub Constantin şi urmaşii săi, dintre care aproape toţi au continuat politica sa favorabilă, biserica a devenit repede o instituţie politico-eclesiastică şi a pierdut mult din spiritualitatea ei anterioară.

15 Tot aşa, şi tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc.

Nicolaiţilor. Vezi comentariul de la v. 6.

16 Pocăieşte-te, dar. Altfel, voi veni la tine curând şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.”

Pocăieşte-te. Această avertizare directă reflectă pericolul spiritual grav cu care se confrunta biserica din Pergam. Sabia gurii Mele. Vezi comentariul de la cap. 1,16; compară cu cap. 2,12. Sabia semnifică pedeapsa pentru refuzul de a se pocăi.

17 Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.”

Are urechi. Vezi comentariul de la v. 7.

Celui ce va birui. Vezi comentariul de la v. 7.

Mana ascunsă. Vezi Exodul 16,14–36. Unii cred că aceste cuvinte pot fi o aluzie la mana pe

care Aaron a pus-o într-un vas şi a păstrat-o în chivot (Exodul 16,33; Evrei 9,4). O veche învăţătură ebraică declară că atunci când va veni Mesia tezaurul manei va coborî din nou de sus, iar ei vor mânca din ea în anii aceia (2 Baruh 29,8; R. H. Charles, Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 498). Având în vedere Ioan 6,31–34, se pare că aici Ioan se gândeşte la mană ca la un simbol al vieţii spirituale prezente şi al vieţii veşnice din viitor (vezi comentariul de la Ioan 6,32.33).

Piatră albă. S-au sugerat diferite obiceiuri antice care ar sta la baza acestei aluzii cu privire la dăruirea unei pietre albe, dar nici unul din acestea nu este cu totul satisfăcător. Unul dintre obiceiurile cele mai obişnuite din antichitate era folosirea unei pietre albe şi a uneia negre de către juraţi, pentru a determina achitarea sau condamnarea. Tot ce se poate spune cu certitudine este că Ioan se referă, fără îndoială, la vreo ceremonie care implica acordarea unui dar sau o cinstire speciale.

Nume nou. În Biblie numele unei persoane desemnează adesea caracterul ei, iar un nume nou ar indica un caracter nou. Cel nou nu este modelat după cel vechi, ci îl înlocuieşte şi este deosebit faţă de el. Aici creştinului îi este făgăduit un nume nou, adică un caracter nou şi diferit, modelat după cel al lui Dumnezeu (compară cu Isaia 62,2; 65,15; Apocalipsa 3,12).

Nu-l ştie nimeni. Experienţa renaşterii spirituale, a transformării caracterului, poate fi înţeleasă numai prin experienţă personală. Încercările de a explica această experienţă unui om care n-a fost el însuşi născut din nou nu pot oferi un tablou adevărat sau complet al ei (compară cu Ioan 3,5–8).

18 Îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: „Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă:

Îngerului. Vezi comentariul de la cap. 1,20.

Tiatira. Originea şi sensul acestui nume sunt nesigure. Unii au sugerat că Tiatira înseamnă mirosul plăcut al muncii, probabil pe temeiul faptelor bisericii, prezentate în v. 19. Cu toate că era mai puţin însemnată decât celelalte şase cetăţi, Tiatira antică se distingea prin numărul meseriilor şi al artelor care înfloreau acolo. După cât se pare, printre acestea mai de seamă era vopsirea stofelor (vezi Faptele Apostolilor 16,14). Cu siguranţă că membrii bisericii creştine din Tiatira îşi alegeau meserii din meşteşugurile locale. Pentru alte informaţii cu privire la cetatea antică Tiatira, vezi capitolul Cele Şapte Biserici din Apocalipsa; harta de la p. 714.

Aplicată la istoria creştină, solia către biserica din Tiatira se potriveşte foarte bine bisericii din Evul Mediu Timpuriu (vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului).

Evul Mediu Timpuriu s-a dovedit a fi un timp de greutăţi cumplite pentru cei care Îl iubeau cu adevărat pe Dumnezeu şi Îi slujeau, iar perioada istorică reprezentată de Tiatira poate fi pe bună dreptate numită epoca adversităţii. Din cauza persecuţiei flacăra adevărului pâlpâia şi aproape că se stinsese.

Orientările care începuseră în perioadele mai timpurii au devenit dominante în timpul Evului Mediu Timpuriu. Deoarece Scriptura nu era la îndemâna creştinului de rând, tradiţia a fost pusă la loc de cinste. S-a ajuns să se considere că faptele sunt un mijloc de a câştiga mântuirea. O preoţie falsă şi omenească întuneca preoţia adevărată şi divină a lui Isus Hristos. Vezi Nota Suplimentară de la Daniel 7. Reforma a constat în mare parte în redeşteptarea şi restaurarea marilor adevăruri ale Evangheliei. Ea proclama că oamenii sunt mântuiţi numai prin credinţa în Hristos, că singurul lor standard pentru credinţă şi vieţuire este Scriptura şi că fiecare om se poate înfăţişa personal înaintea Marelui Preot, Isus Hristos, fără a avea nevoie de vreun mijlocitor omenesc.

Fiul lui Dumnezeu. Vezi comentariul de la Luca 1,35; Ioan 1,14. Acest titlu, ca şi acelea care introduc soliile către celelalte biserici, este luat din descrierea lui Hristos Cel glorificat, de la Apocalipsa 1,13 (vezi comentariul de la cap. 2,1). Aici se foloseşte articolul hotărât, care Îl identifică pe Autorul soliei cu a doua Persoană a Dumnezeirii (vezi comentariul de la cap. 1,13).

Ochii … picioarele. Vezi comentariul de la cap. 1,14.15.

19 „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.

Tale. Cu privire la forţa singularului, vezi comentariul de la v. 2.

Faptele. Vezi comentariul de la v. 2.

Dragostea. Gr. agape, iubire (vezi comentariul de la Matei 5,43.44). Dovezile textuale atestă succesiunea dragostea, şi credinţa, şi răbdarea, şi slujba. Acestea sunt faptele bisericii din Tiatira, iubirea şi credinţa oferind o bază lăuntrică pentru exprimarea exterioară a slujbei şi răbdării.

Credinţa. Gr. pistis (vezi comentariul de la Romani 3,3).

Slujba. Gr. diakonia, serviciu, sau slujire (vezi comentariul de la Romani 12,7).

Răbdarea. Gr. hupomone (vezi comentariul de la cap. 1,9)

De pe urmă. Adică faptele de pe urmă mai mult decât faptele dintâi, aşa cum reiese din greceşte. Solia către Tiatira este singura din cele şapte în care se recunoaşte îndreptarea. În ciuda dificultăţilor din Tiatira, biserica de acolo a experimentat o creştere spirituală. Observă contrastul evident cu experienţa celor din Efes (vs. 4, 5).

20 Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea care se zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.

Laşi. Gr. aphiemi, a permite, a îngădui să activeze. Biserica avea nu doar neajunsul că mulţi se dedau pe faţă la apostazie, ci şi că nu se făcea nici un efort serios pentru a pune stavilă răului.

Iezabela. (Izabela) În ce priveşte raportul despre Izabela din istorie, vezi Regi 16,31; 18,13; 19,1.2; 21,5–16.23–25; 2 Regi 9,30.37. S-ar părea că, aşa cum Izabela a susţinut cultul lui Baal în Israel (1 Regi 21,25), tot aşa pe vremea lui Ioan o profetesă mincinoasă încerca să ducă biserica din Tiatira în rătăcire. Solia aceasta arată că aici, mai mult decât în Pergam (Apocalipsa 2,14), apostazia propăşea pe faţă şi sfidător. Aplicată la perioada Tiatira a istoriei creştine, figura Izabelei reprezintă puterea care a produs marea apostazie a secolelor medievale (vezi Nota Suplimentară de la Daniel 7; vezi comentariul de la Apocalipsa 2,18; compară cu Apocalipsa 17).

Să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite. Vezi comentariul de la Apocalipsa 2,14; compară cu 2 Regi 9,22. Fără îndoială că este vorba mai întâi de o aplicaţie locală, la biserica din Tiatira. Aplicaţia la perioada istorică reprezentată de Tiatira face referire la amestecul de păgânism şi creştinism (vezi comentariul de la Ezechiel 16,15; Apocalipsa 17,1). Acest proces a fost accelerat foarte mult sub domnia lui Constantin şi a succesorilor săi. În general vorbind, creştinătatea medievală era în formă şi în spirit mai mult păgână decât creştină.

21 I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei!

Vreme. Oferta iertării a fost extinsă profetesei nepocăite pentru o vreme considerabilă. Nu vrea să se pocăiască. Adică refuză să se pocăiască. Nu era vorba de ignoranţă din cauza lipsei luminii, şi nici măcar de încăpăţânare, ci de o rebeliune stăruitoare şi sfidătoare.

22 Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor.

Arunc bolnavă în pat. Felul pedepsei dat profetesei mincinoase va fi pe măsura crimei ei. Expresia aceasta pare să fie de origine semitică şi este folosită cu privire la îmbolnăvire (vezi Exodul 21,18; Iudita 8,3, LXX; Matei 9,2, literal, un slăbănog aruncat la pat). Compară cu expresiile a cădea la pat, trântit la pat. Vezi comentariul de la Apocalipsa 17,16.17;18.

Celor ce preacurvesc. Aceste persoane nu sunt identificate. Vezi comentariul de la cap. 17,1.2. Dacă nu se vor pocăi. Uşa milei nu se închisese încă de tot. Dumnezeu nu se depărtează de păcătoşi, ci ei sunt aceia care se îndepărtează de El.

Faptele lor. Dovezile textuale favorizează exprimarea faptele ei. Din perspectiva lui Dumnezeu, care îi vorbeşte bisericii Sale, păcatele Izabelei şi ale ibovnicilor ei sunt în esenţă păcatele ei, deoarece ea este aceea care, ca o profetesă, doreşte să conducă biserica.

23 Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Şi toate bisericile vor cunoaşte că „Eu sunt Cel ce cercetez rărunchii şi inima”; şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.

Copiii. Curvia acestei Izabele era o deprindere veche, deoarece ea avea copii. Figurat, acest lucru probabil trebuie înţeles în sensul că ea îşi câştigase aderenţi devotaţi. Pedeapsa avea să cadă nu numai asupra mamei, ci şi asupra odraslelor, care erau contaminate de caracterul ei rău. Compară cu nimicirea copiilor lui Ahab (2 Regi 10,7).

Moartea. S-ar putea ca Ioan să aibă în minte LXX, Ezechiel 33,27, unde se spune următorul lucru: Şi cei ce sunt în peşteri vor muri de moarte. În loc de moarte în evreieşte apare cuvântul molimă sau ciumă. Probabil că acesta este sensul morţii din pasajul lui Ioan.

Rărunchii. Adică rinichii, despre care cei din antichitate credeau că sunt sediul voinţei şi al afecţiunii (vezi comentariul de la Psalmi 7,9). Inima. Adică mintea, cu sensul de intelect. Hristos cunoaşte atât gândurile cât şi

simţămintele. Judecata Sa este dreaptă deoarece El vede şi ia în considerare tainele inimii. Vezi Psalmi 7,9; Ieremia 11,20; vezi comentariul de la 1 Samuel 16,7.

24 Vouă însă tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta şi n-aţi cunoscut „adâncimile Satanei”, cum le numesc ei, vă zic: „Nu pun peste voi altă greutate.

Celorlalţi. Adică restul credincioşilor din Tiatira. Din punct de vedere istoric, acest cuvânt se referă la grupele mici de credincioşi din Evului Mediu, care au încercat să rămână fideli creştinismului apostolic. Astfel de grupe se găseau atât înăuntrul cât şi în afara bisericii catolice. Deosebit de importante au fost mişcarea valdenzilor, în continentul Europa, şi aderenţii lui Wyclif, în Anglia. Nici una din grupările acestea nu a avut parte de adevărul care a fost proclamat mai târziu în timpul Reformei, dar solia dată tuturor celorlalţi din Tiatira era potrivită pentru ei. Dumnezeu nu le-a cerut acestora nimic altceva decât să fie credincioşi faţă de lumina pe care o aveau.

Învăţătura aceasta. Adică învăţăturile Izabelei (vezi comentariul de la v. 20).

Adâncimile. Literal, adâncuri, cu înţelesul de lucruri profunde. Hristos ia chiar cuvintele pe care apostaţii le aplică la propriile lor învăţături (cum le numesc ei) şi le intitulează incisiv adâncimile Satanei. Gnosticii pretindeau că sunt singurii care cunoşteau lucrurile adânci (vezi Vol. VI, pp. 54–58).

Altă greutate. Credincioşia faţă de lumina ce le fusese dată era suficientă.

25 Numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni!

Până voi veni. Fericita ... nădejde (vezi Tit 2,13) a iminentei reveniri a lui Hristos a fost întotdeauna elementul care le-a dat creştinilor puterea de a rezista în suferinţă. Domnul Hristos nu dă neapărat de înţeles că va reveni în timpul vieţii membrilor din biserica Tiatira, şi nici în timpul perioadei istorice reprezentată de aceasta. Totuşi, vezi comentariul de la cap. 1,1.

26 Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele îi voi da stăpânire peste neamuri.

Celui ce va birui. Vezi comentariul de la v. 7. Lucrările Mele. Adică lucrările care reflectă caracterul lui Hristos. Acestea sunt în contrast izbitor cu faptele celor ce se aliază cu Izabela (vezi comentariul de la v. 22). Stăpânire peste neamuri. Vezi comentariul de la cap. 20,4.

27 Le va cârmui cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu.

Cârmui. Gr. poimaino, literal, a păstori, şi deci a cârmui (vezi comentariul de la Matei 2,6). Pasajul acesta este citat din Psalmi 2,9. Cu privire la timpul, împrejurările şi natura actului lui Hristos de a zdrobi neamurile cu un toiag de fier, vezi comentariul de la Apocalipsa 19,15. Faptul că iudeii considerau cuvintele din Psalmi 2,9 ca o prezicere mesianică, este evident din psalmii pseudoepigrafici din Solomon 17,26 (Charles, op. cit., p. 649): El (Mesia, Fiul lui David) va înlătura toţi păcătoşii de la moştenire, va nimici mândria păcătosului ca pe un vas al olarului. Cu un toiag de fier va zdrobi în bucăţi stăpânirea lor. Întrucât cei răscumpăraţi vor trăi şi vor domni cu Hristos, aici ei sunt reprezentaţi ca realizând aceeaşi lucrare cu Hristos (vezi comentariul de la Apocalipsa 12,5; 20,4).

Toiag. Cuvântul folosit aici reprezintă ebraicul shebet, din Psalmi 2,9, care poate însemna un toiag de păstor (Psalmi 23,4), un sceptru (Psalmi 45,6) sau un toiag al pedepsei (Psalmi 125,3). Contextul din Apocalipsa 2,27 sugerează că aici toiagul este deopotrivă un simbol al domniei şi un instrument al pedepsei.

Vase de lut. Vezi comentariul de la Ieremia 19,1.10.11.

Zdrobi. Cârmuirea de care se vorbeşte aici rezultă din distrugerea celor nelegiuiţi. Cu privire la natura acestei cârmuiri, vezi comentariul de la cap. 20,4.

Cum am primit. Vezi Matei 11,27; 28,18; Ioan 3,35; 5,22.27; Faptele Apostolilor 17,31; Vol. V, p. 919.

28 Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.”

Luceafărul de dimineaţă. Adică Hristos Însuşi (vezi Apocalipsa 22,16; compară cu 2 Petru 1,19).

29 Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.”

Cine are urechi. Vezi comentariul de la v. 7. NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 2

Aplicaţia diferitelor solii adresate celor şapte biserici, pentru şapte perioade consecutive ale istoriei bisericii (vezi comentariul de la cap. 2,1) sugerează cu siguranţă utilitatea datelor de tranziţie pentru a înlesni corelarea diferitelor mesaje cu perioadele istorice respective. În încercarea de a stabili asemenea date, este totuşi bine să ne aducem aminte că: (1) Profeţia celor şapte biserici nu este o profeţie cu privire la timp în sensul obişnuit, deoarece nu este însoţită de nici un fel de date cronologice specifice. Ea se ocupă în primul rând de experienţele succesive ale bisericii şi diferă considerabil de profeţiile de felul celor care se ocupă de cele 1260 de zile, din Daniel 7,25, de cele 2300 de zile, din cap. 8,14 şi de cele 70 de săptămâni, din cap. 9,25. (2) Anii care demarchează marile epoci istorice nu pot fi stabiliţi cu exactitate. Datele sunt în cel mai bun caz stâlpi de hotar care stabilesc aproximativ hotarele temporale, nu demarcatori exacţi. În realitate trecerea de la o perioadă la alta este un proces gradat. Totuşi este bine să stabilim date aproximative care să ne ajute să legăm soliile cu evenimentele corespunzătoare din istorie. Unii vor sugera date diferite de cele oferite mai jos şi vor folosi alte expresii pentru a descrie diferitele perioade. Totuşi, aceste variaţii în date şi nume nu afectează prea mult solia generală din epistolele către cele şapte biserici.

1. 1. Efes. Există un consens general că perioada reprezentată de această biserică acoperă epoca apostolică, deci poate fi datată aproximativ între anul 31 d.Hr., anul înălţării la cer a Domnului nostru (vezi Vol. V, pp. 257–260), şi 100 d.Hr.

2. 2. Smirna. Cu privire la anul 100 d.Hr., ca marcând începutul acestei perioade, vezi mai sus,la cele menţionate cu privire la Efes. Soliile către a doua şi a treia biserică identifică tranziţia de la Smirna la Pergam ca pe una de la persecuţie la popularitate. Domnia lui Constantin cel Mare, 306–337, primul aşa zis împărat creştin al Romei, marchează o astfel de tranziţie. Înainte de vestitul său edict de la Milan, creştinismul era o religie ilegală şi a avut de suferit repetate perioade de persecuţie severă din partea statului (vezi Vol. VI, pp. 47, 61; Vol. VII, pp. 18, 19). Edictul lui Constantin a oferit drepturi egale pentru toate religiile din tot cuprinsul imperiului şi a redat creştinilor proprietăţile confiscate. În acelaşi an, Constantin a scutit clerul creştin de serviciul civil şi miliar, şi de impozitul pe proprietăţi. De obicei se consideră că data presupusei lui convertiri la creştinism este anul 323. Atât anul 313 cât şi anul 323 pot fi consideraţi potriviţi pentru a marca tranziţia de la perioada reprezentată de biserica Smirna la cea reprezentată de Pergam.

3. 3. Pergam. Cu privire la tranziţia către perioada Pergam, vezi cele menţionate cu privire la Smirna. Raportul inspirat caracterizează perioada Pergam ca un timp de compromis, apostazie şi popularitate, un timp în care Biserica Romei şi-a consolidat puterea şi autoritatea. În acord cu asta, sfârşitul perioadei Pergam trebuie să găsească Roma imperială dată la o parte şi papalitatea pe deplin formată şi gata pentru cariera ei de conducător al creştinătăţii apusene (vezi Nota Suplimentară de la Daniel 7).

Există mai multe evenimente care pot servi ca demarcatori pentru încheierea acestei perioade. Detronarea, în 476, a ultimului împărat roman este una din datele posibile. Convertirea, în 496, a regelui franc Clovis, primul conducător germanic care îmbrăţişează creştinismul roman şi se aliază cu interesele bisericii prin cucerirea altor popoare germanice, este altă dată posibilă. În 538 a fost pus în vigoare decretul prin care Iustinian îi acorda papei putere deplină în Apus.

Istoricii în general consideră că pontificatul lui Grigore cel Mare (590–604) marchează tranziţia de la perioada veche la cea medievală, iar domnia sa ca papă poate fi considerată o dată de demarcaţie. Grigore este considerat primul prelat medieval. El şi-a luat cu hotărâre rolul de împărat în Apus, iar administraţia sa a pus temelia pretenţiilor de mai târziu ale absolutismului papal.

Anul 756 marchează începutul conducerii teritoriale papale şi ascensiunea regatului Franţei în rolul de aşa-numit cel mai mare fiu al papalităţii (vezi Vol. IV, p. 837). În acel an Pepin al Franţei i-a învins pe lombarzii din nordul Italiei, care ameninţau papalitatea, şi a cedat teritoriul lor papei. Această donaţie, cunoscută sub numele de Donaţia lui Pepin, marchează începutul Satelor Papale pe care papa le-a guvernat ca monarh absolut timp de mai bine de 1000 de ani.

Totuşi, importanţa anului 538 ca punct de plecare al celor 1260 de ani (vezi comentariul de la Daniel 7,25) sugerează că acesta este cea mai potrivită dată pentru sfârşitul perioadei Pergam. Vezi pp. 18–22.

1. 4. Tiatira. Cu privire la anul 538, ca început al perioada Tiatira, vezi mai sus, la Pergam.Perioada Tiatira este caracterizată ca o epocă a supremaţiei papale. Importanţa celor 1260 de ani în profeţia biblică (vezi comentariul de la Daniel 7,25; Apocalipsa 12,6) sugerează că anul 1798 ar putea pe bună dreptate să fie ales ca sfârşit al perioadei Tiatira. Ţinând cont de importanţa Reformei în zdrobirea supremaţiei papale, anul 1517 de asemenea ar putea fi considerat sfârşitul acestei perioade (vezi Vol. IV, p. 837; Vol. VII, p. 50). Alţii susţin că pierderea Satelor Papale în 1870 şi consecinţele regimului autoimpus al papei, de prizonier al Vaticanului ar fi, de asemenea, motive suficiente pentru a considera că acest an potrivit pentru încheierea perioadei Tiatira. Totuşi, se pare că anul 1870 este prea târziu ca să se împace cu cei 1260 de ani ai profeţiei sau cu celelalte perioade ale istoriei bisericeşti, aşa cum sunt trasate în Apocalipsa 2 şi 3.

2. 5. Sardes. Aceasta este biserica din timpul Reformei şi ca atare se poate considera că începe în 1517, sau poate în 1798 (vezi mai sus, la cel menţionate cu privire la Tiatira). Cei care propun anul 1798 ca sfârşit al perioadei Tiatira şi ca început al perioadei Sardes, sugerează că anul 1833 este potrivit pentru sfârşitul celei din urmă. Din motivele prezentate mai jos, la Filadelfia, alţii consideră că anul 1755 este mai adecvat.

3. 6. Filadelfia. Raportul inspirat o prezintă ca biserica marii treziri a celei de-a doua veniri. Au fost propuse diferite date pentru începutul acestei perioade. Unii propun anul 1833 din cauza marelui semn cosmic natural prezis de Domnul Isus (vezi comentariul de la Matei 24,33) şi care, din punct de vedere al timpului, a fost strâns legat de începutul proclamării soliei adventiste de către William Miller. Alţii sugerează anul 1798, începutul timpului sfârşitului din Daniel 11,35 (vezi comentariul de acolo), care de asemenea ar fi acceptabil. Alţii favorizează anul 1755, care este acceptat în general ca anul primului semn specific al sfârşitului, prezis în Apocalipsa 6,12 (vezi comentariul de acolo), considerând că această alegere se potriveşte cu caracterul bisericii Filadelfia, ca biserică a redeşteptării adventiste. Comentatorii adventişti de ziua a şaptea sunt în general de general că anul 1844 ar trebui să fie considerat sfârşitul perioadei Filadelfia şi începutul perioadei Laodicea (vezi comentariul de la Daniel 8,14).

4. 7. Laodicea. Cu privire la anul 1844 ca început al acestei perioade, vezi cele menţionate mai sus, la Filadelfia. Fiind ultima din cele şapte perioade, Laodicea continuă până la sfârşitul timpului.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1 AA 586; 5T 435; 6T 413, 418; 8T 23 1, 2 5T 435 1–56T 422; 8T 98 2, 3 AA 578; 5T 538; WM 155 4 MM 37; 2T 293; 8T 26; WM 79 4, 5 AA 587; DA 280; LS 320; PP 165; TM 168, 275, 352, 461; 6T 368, 421; 8T 299 5 TM 450; 2T 296; 4T 286, 403; 5T 191, 612; 6T 426; 8T 80, 248 7 AA 589; Ed 302; EW 21, 77; LS 91; MH 449; PP 62; 6T 76; 8T 289 9 Ev 603; TM 16; 6T 475 10 AA 588; Ev 353; EW 288; GC 41; PK 84; 4T 300; 5T 71 17 GC 646; MH 516; ML 516; MYP 95; PP 297 26, 28 MH 516