1 Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini și mi s-a zis: „Scoală-te și măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul și pe cei ce se închină în el.

Mi s-a dat. Firul ideii din cap. 10 continuă în cap. 11.

O trestie. Trestia aceasta avea să fie folosită ca o unitate de măsură. Compară cu simbolismul din Ezechiel 40,3.6; Zaharia 2,1.2

Scoală-te. Ioan este chemat să participe la acţiunea din viziune.

Măsoară. Pe temeiul simbolului din Zaharia, în care un om măsura Ierusalimul cu o prăjină de măsurat, ca o asigurare că cetatea va fi rezidită (vezi comentariul de la Zaharia 2,2), se poate sugera ideea că măsurătoarea templului şi a celor ce se închină în locul acesta este de asemenea o făgăduinţă de restaurare şi păstrare. Între pecetea a şasea şi a şaptea se face o paranteză care conţine asigurarea că în ciuda terorilor care însoţesc a doua venire a lui Hristos, Dumnezeu are un popor care va rezista (vezi Apocalipsa 7; vezi comentariul de la cap. 6,17). La fel, această paranteză între trâmbiţele a şasea şi a şaptea poate avea menirea să ofere o nouă asigurare că în mijlocul lucrurilor îngrozitoare care însoţesc sunarea din trâmbiţe, templul lui Dumnezeu – adică planul mântuirii descris acolo – şi închinătorii sinceri sunt la adăpost.

Se pare că această restaurare şi păstrare a templului lui Dumnezeu are şi o aplicaţie particulară, şi anume la înţelegerea mai deplină a lucrării lui Hristos în sanctuarul ceresc, lucrarea care a început în 1844.

Templul. Gr. naos (vezi comentariul de la cap. 3,12; 7,15; vezi şi cap. 11,19). După marea dezamăgire de la 22 octombrie 1844, atenţia credincioşilor adventişti a fost îndreptată către sanctuarul ceresc şi către lucrarea lui Hristos ca Mare Preot în acest sanctuar. Că aici nu este vorba de templul literal din Ierusalim poate fi dedus din faptul că, atunci când Ioan a primit viziunile, templul zăcea în ruine. Deoarece evreii nu mai sunt poporul ales al lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Matei 21,43; vezi Vol. IV, pp. 26–33), acel templu nu va mai fi niciodată refăcut ca centru de închinare recunoscut de Dumnezeu (vezi comentariul de la Ezechiel 40,1). Prin urmare, „cei ce se închin㔠nu sunt iudeii care se închină în templul lor literal, ci cei care îşi îndreaptă rugăciunile spre templul din ceruri, acolo unde Hristos slujeşte în favoarea copiilor Săi (Evrei 8,1.2). Într-un sens special şi în contextul acestei profeţii, măsurătoarea are loc într-o perioadă deosebită a istoriei bisericii.

Cei ce se închină. Adică Israelul spiritual, poporul lui Dumnezeu, în contrast cu neamurile (v. 2). Măsurătoarea închinătorilor sugerează o lucrare de judecată (vezi Materialul Suplimentar EGW la acest verset).


2 Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată; căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci și două de luni.

Curtea. În templul lui Irod, pe care Ioan îl ştia bine, exista o curte interioară alcătuită din curtea femeilor, curtea lui Israel şi curtea preoţilor. Dincolo de acestea era marea curte din afară, iar cei dintre neamuri care treceau bariera – „zidul de la mijloc, care-i despărţea” (Efeseni 2,14) – erau pedepsiţi cu moartea (vezi Vol. V, p. 67). Ţinând cont de faptul că această curte din afară, despre care se vorbeşte aici, „a fost dată neamurilor”, se pare că Ioan se referă în deosebi la această curte mare, exterioară. Curtea fusese considerată un simbol al pământului, în contrast cu „Templul lui Dumnezeu” din cer (v. 1).

Las-o la o parte. Ioan trebuie să îi măsoare numai pe cei ce I se închină lui Dumnezeu, pe aceia care au dreptul să treacă dincolo de bariera pe care doar israeliţii aveau dreptul să o treacă. Numai aceştia pot spera să fie feriţi de judecăţile finale care se vor abate asupra pământului.

Dată neamurilor. Acest lucru este adevărat cu privire la curtea neamurilor din templul pământesc. Aici cuvântul „neamuri” poate face referire la cei care nu sunt închinători, care nu au mărturisit că aparţin Israelului lui Dumnezeu.

Călca în picioare. Pasajul de faţă este paralel cu descrierea din Daniel 7,7.23, unde se vorbeşte de faptul că fiara a patra a călcat în picioare ceva (vezi comentariul de la Daniel 7,7.8.25). Întrucât acţiunile acestei fiare sunt îndreptate în special asupra sfinţilor „Celui Prea Înalt” (Daniel 7,25), nu este lipsit de logică a considera că aici „sfânta cetate” reprezintă poporul lui Dumnezeu.

Sfânta cetate. Adică Ierusalimul (Daniel 9,24; compară cu Luca 21,20). A da curtea exterioară neamurilor implică a călca în picioare Cetatea Sfântă. În ce priveşte semnificaţia simbolică a Ierusalimului, vezi mai sus, la „călca în picioare”.

Patruzeci şi două de luni. Este clar că această perioadă este egală cu „o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” din Daniel 7,25 (vezi comentariul de acolo).


3 Voi da celor doi martori ai mei să prorocească, îmbrăcați în saci, o mie două sute șaizeci de zile.

Celor doi martori ai mei. Au fost propuse mai multe interpretări ale acestor cuvinte. Aluziile din v. 5 şi 6 i-au determinat pe mulţi să-i identifice pe aceşti martori cu Ilie şi Moise (vezi comentariul de la v. 5.6), dar semnificaţia acestor „doi martori” merge dincolo de această interpretare. În v. 4 ei sunt identificaţi cu „doi măslini” şi „două sfeşnice”, simboluri preluate din Zaharia 4,1–6.11–14. Acolo se spune despre ei că reprezint㠄cei doi unşi, care stau înaintea Domnului întregului pământ” (v. 14). Aşa cum despre ramurile de măslin se spune că oferă ulei pentru candelele din sanctuar (v. 12), tot aşa de la aceşti doi sfinţi care stau înaintea tronului lui Dumnezeu este împărţit Duhul Sfânt oamenilor (vezi comentariul de la Zaharia 4,6.14; vezi COL 408; vezi TM 338). Întrucât mesajul cel mai deplin al Duhului Sfânt către oameni este cuprins în Scripturile Vechiului şi Noului Testament, se poate considera că acestea două sunt cei doi martori (vezi GC 267; vezi comentariul de la Ioan 5,39). Cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, psalmistul declară: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea”, „descoperirea cuvintelor Tale dă lumin㔠(Psalmi 119,105,130; compară cu Proverbe 6,23).

Să proorocească. În ciuda stăpânirii celui rău în timpul perioadei de 1260 de zile (vezi comentariul de la v. 2), totuşi Duhul lui Dumnezeu, mai ales aşa cum este El manifestat în Scripturi, va duce mărturia Sa către acei oameni care Îl vor primi.

Îmbrăcaţi în saci. A purta un sac era un semn de doliu (2 Samuel 3,31) şi de pocăinţă (Iona 3,6.8). Astfel, se poate spune despre Scripturi că sunt în doliu atunci când tradiţiile omeneşti sunt în ascendenţă (vezi comentariul de la Daniel 7,25).

O mie două sute şaizeci de zile. O perioadă identică cu cele „patruzeci şi două de luni” din v. 2 (vezi comentariul de acolo).


4 Aceștia sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice, care stau înaintea Domnului pământului.

Cei doi măslini. Vezi comentariul de la v. 3.

Cele două sfeşnice. Sau „suporturi de lămpi” (vezi comentariul de la cap. 1,12). Vezi comentariul de la cap. 11,3.

Care stau înaintea Domnului. Vezi comentariul de la Zaharia 4,14; Apocalipsa 11,3.


5 Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc, care mistuie pe vrăjmașii lor; și, dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta.

Iese ... foc. Aceste cuvinte amintesc de judecata rostită de Ilie asupra trimişilor lui Ahazia (2 Regi 1,10.12). Cei care se opun mărturiei Duhului Sfânt vor fi în cele din urmă nimiciţi în iazul de foc (vezi Apocalipsa 20,15).


6 Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor; și au putere să prefacă apele în sânge și să lovească pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi.

Putere. Gr. exousia, „autoritate”. Cuvântul exousia apare de două ori în acest verset, fiind în ambele ocazii tradus „putere”.

Să închidă cerul. Ca şi în v. 5, se pare că aceste cuvinte sunt o aluzie la Ilie, care a prezis că nu va ploua în Israel „în anii aceştia ..., decât după cuvântul meu” (1 Regi 17,1), sau, aşa cum spune Luca, „trei ani şi şase luni” (Luca 4,25; compară cu Iacov 5,17).

Apele în sânge. Aluziile precedente cu privire la aceşti doi martori amintesc de Ilie (vezi comentariul precedent şi cel de la v. 5); cât despre aceste cuvinte, este evident că îndreaptă atenţia la Moise şi la prima plagă ce a căzut asupra Egiptului (Exodul 7,19–21).

Orice fel de urgie. Martorii nu doar că au puterea să facă să cadă asupra vrăjmaşilor lor aceeaşi plagă care a căzut mai întâi asupra Egiptului, ci au şi autoritatea să aducă oricare dintre plăgi.


7 Când își vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui și-i va omorî.

Când îşi vor isprăvi mărturisirea. Adică la sfârşitul celor 1260 de zile (vezi Apocalipsa 11,3; vezi comentariul de la Daniel 7,25).

Fiara. Gr. to therion, „fiara sălbatică”. Până în acest moment Ioan nu a vorbit despre nici o fiară. Totuşi, cuvântul „fiara” pare să sugereze că cititorul va pricepe despre care fiară este vorba. Au fost prezentate două interpretări ale acestui simbol.

Comentatorii care susţin că substantivul „fiara” implică o identificare anterioară, deoarece în Apocalipsa nu se găseşte o astfel de identificare, o găsesc în Daniel, unde fiara cea mai importantă este fiara a patra din capitolul 7 al acestei cărţi. În plus, ei atrag atenţia asupra faptului că cea din Daniel a apărut din mare, iar cea de aici „se ridică din Adânc [abussos]”, care este asociat în Vechiul Testament cu marea (vezi comentariul de la Apocalipsa 9,1). Conform acestei opinii, puterea simbolizată prin fiara a patra din Daniel, în deosebi în faza ei de mai târziu, ar fi puterea care îi omoară pe cei doi martori.

Alţi comentatori consideră că această fiară este o putere care caută să distrugă Scripturile (simbolizate prin cei doi martori), la sfârşitul perioadei de 1260 de zile, în anul 1798 d.Hr. (vezi comentariul de la Daniel 7,25). Întrucât în această perioadă ateismul era foarte popular în Franţa, iar spiritul antireligios al vremii milita, în mod firesc, împotriva folosirii Scripturii şi a credinţei în ea, Prima Republică Franceză a fost identificată cu fiara din pasajul de faţă. În general, adventiştii de ziua a şaptea au susţinut ultima părere.

Adânc. Gr. abussos (vezi comentariul de la cap. 9,1; vezi şi comentariul anterior, de la „fiara”). În ceea ce priveşte Franţa, s-a considerat că imaginea fiarei ridicându-se din adânc arată că naţiunea nu are nici o temelie – era o putere ateistă. S-a manifestat o nouă formă a puterii satanice (vezi GC 269).

Îi va omorî. Adică va încerca să distrugă Cuvântul lui Dumnezeu. Cu privire la felul în care Franţa a luptat împotriva religiei, vezi comentariul de la v. 9.


8 Și trupurile lor moarte vor zăcea în piața cetății celei mari, care, în înțeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” și „Egipt”, unde a fost răstignit și Domnul lor.

Trupurile. Dovezile textuale sunt împărţite între forma de plural şi cea de singular a acestui cuvânt. Totuşi, forma de singular ar fi folosită cu sens colectiv, ca şi în cazul cuvântului „gură”, în v. 5.

Vor zăcea. A lăsa un trup mort neîngropat a fost din totdeauna considerat drept o insultă revoltătoare (compară cu Psalmi 79,2.3). Vezi comentariul de la Apocalipsa 11,9.

Cetăţii celei mari. Faptul că despre această cetate se spune că este oraşul „unde a fost răstignit şi Domnul lor [‘nostru’, KJV]“ se pare că o identifică cu Ierusalimul, „sfânta cetate” din v. 2. Totuşi, mulţi comentatori au înţeles propoziţia „unde a fost răstignit şi Domnul“ în mod figurat, aşa cum, fără îndoială, ar trebui înţelese şi numele Sodoma şi Egipt. Prin urmare, ei identifică cetatea cea mare cu Franţa, care, spre sfârşitul perioadei celor 1260 de ani, manifesta caracteristicile simbolizate prin aceste cuvinte. În general, adventiştii de ziua a şaptea susţin ultimul punct de vedere.

Duhovnicesc. Gr. pneumatikos, adică nu literal, ci un simbol spiritual (compară cu Isaia 1,10).

Sodoma. Sodoma este simbolul degradării morale (Ezechiel 16,46–55). Aceasta era situaţia Franţei în timpul Revoluţiei Franceze.

Egipt. Această ţară era cunoscută pentru refuzul ei de a accepta existenţa adevăratului Dumnezeu şi pentru sfidarea poruncilor divine. Faraon a spus: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui ...? Eu nu cunosc pe Domnul...” (Exodul 5,2). Această atitudine era caracteristică şi conducătorilor Revoluţiei din Franţa.

Răstignit. Adică L-au răstignit în persoana urmaşilor Săi, mulţi dintre ei fiind ucişi în persecuţiile din Franţa.


9 Și oameni din orice norod, din orice seminție, de orice limbă și de orice neam vor sta trei zile și jumătate și vor privi trupurile lor moarte și nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt.

Oameni din orice norod, din orice seminţie. Adică alte naţiuni. Acestea aveau să vadă războiul dus de Franţa împotriva Bibliei.

Trei zile şi jumătate. Ţinând cont de principiul interpretării profetice, conform căruia o zi reprezintă un an, „trei zile şi jumătate” ar fi echivalentul a trei ani şi jumătate. Adventiştii de ziua a şaptea, care în general consideră că fiara din v. 7 reprezintă Prima Republică Franceză (1789–1801), în special în termenii înclinaţiei ei antireligioase, consideră că această profeţie s-a împlinit în timpul Revoluţia Franceză, în scurta perioadă în care ateismul s-a aflat în culmea ascensiunii. Această perioadă poate fi socotită de la 26 noiembrie 1793, când un decret emis la Paris a desfiinţat religia, până la 17 iunie 1797, când se spune că guvernul francez a înlăturat restricţiile împotriva practicării religiei.

La fel ca şi în privinţa altor porţiuni ale Apocalipsei, chestiunea celor „trei zile şi jumătate” a prilejuit apariţia unor diferenţe considerabile între părerile comentatorilor. Acest lucru este adevărat nu doar din pricina unor anumite probleme ale simbolismului în sine, ci şi din cauza dificultăţii de a fixa anumite date precise în istoria agitatei perioade a Revoluţiei Franceze. Din fericire însă stabilirea exactă a acestei perioade de timp nu este absolut necesară pentru a înţelege în mare perioadele profetice importante din Biblie sau pentru a înţelege ideea centrală a profeţiei din care face ea parte.


10 Și locuitorii de pe pământ se vor bucura și se vor înveseli de ei; și își vor trimite daruri unii altora, pentru că acești doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului.

Locuitorii de pe pământ. Vezi comentariul de la cap. 3,10.

Se vor bucura. Gr. euphraino, „a se bucura”, „a se veseli”. Euphraino este tradus „veseleşte-te” în Luca 12,19. Scăpaţi acum de chin, adică de mărturia condamnatoare a celor doi martori nelegiuiţi, ei îşi liniştesc conştiinţa, bucurându-se.

Îşi vor trimite daruri. Acesta este un semn al bucuriei (vezi Estera 9,22).

Chinuiseră. Îi chinuiseră prin puterea de condamnare a proorociei lor (vezi v. 3). Puţine chinuri sunt mai mari decât cel al unei conştiinţe vinovate. Atunci când adevărul şi neprihănirea sunt prezentate constant înaintea păcătosului încăpăţânat, adesea ele devin de nesuferit pentru el.


11 Dar, după cele trei zile și jumătate, duhul de viață de la Dumnezeu a intrat în ei și s-au ridicat în picioare, și o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut.

După cele trei zile şi jumătate. Adică la sfârşitul perioadei în care trupurile martorilor au zăcut neîngropate, expuse privirii publice (vezi comentariul de la v. 9).

Duhul de viaţă. Adică un duh care este viaţă. Expresia greacă folosită aici este întrebuinţată în LXX pentru a traduce ebraicul ruach chayyim, „suflare de viaţ㔠(Genesa 6,17; 7,15). Evreii considerau că suflarea şi viaţa sunt practic acelaşi lucru. Prin urmare, a spune că un om a primit suflare de viaţă însemna a spune că a primit viaţă (vezi Genesa 2,7).

De la Dumnezeu. Dumnezeu, Dătătorul vieţii, îi învie pe martorii Săi credincioşi.

S-au ridicat în picioare. Compară cu 2 Regi 13,21; Ezechiel 37,10.

O mare frică a apucat. O conştiinţă vinovată, care îi chinuise pe nelegiuiţi în timpul profetizării celor doi martori (vezi comentariul de la v. 10), se face din nou prezentă. Cei care s-au bucurat de moartea celor doi martori stau acum înspăimântaţi, privind miracolul învierii lor.


12 Și au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiți-vă aici!” Și s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmașii lor i-au văzut.

Din cer un glas. Vorbitorul nu este identificat, dar probabil că este Dumnezeu.

Suiţi-vă aici! Martorii nu doar că sunt înviaţi de către Dumnezeu, dar sunt şi invitaţi să intre în cer. Astfel, în timp ce „vrăjmaşii lor” îi privesc, ei sunt complet îndreptăţiţi şi răzbunaţi pentru toate chinurile pe care le-au suferit, iar adevărul profeţiei pe care au proclamat-o timp de 1260 zile este demonstrat în faţa tuturor. Glasul lui Dumnezeu Însuşi i-a invitat la cer, chiar înaintea ochilor celor care căutaseră să-i nimicească.

S-a considerat că această înălţare a martorilor simbolizează popularitatea remarcabilă de care s-au bucurat Scripturile începând cu prima parte a secolului al XIX-lea. La scurt timp după Revoluţia Franceză s-au înfiinţat diferite societăţi biblice naţionale. Printre acestea, deosebit de însemnate au fost Societatea Biblică pentru Britania şi Străinătate, întemeiată în 1804, şi Societatea Biblică Americană, înfiinţată în 1816. Acestea, împreună cu altele, au răspândit Scriptura pe întreaga faţă a pământului, în peste o mie de limbi. Astfel, în ultimele două secole, în loc să fie dată uitării în ce priveşte călăuzirea spirituală, Biblia a ajuns să se bucure de cea mai mare răspândire.

S-au suit într-un nor. Atunci când Isus Şi-a luat rămas bun de la ucenicii Săi, „un nor L-a ascuns din ochii lor” (Faptele Apostolilor 1,9). Tot aşa, cei doi martori sunt duşi la cer cu un nor. Simbolul acesta descrie în mod potrivit înălţarea Scripturilor în perioada de după suprimarea lor în Franţa (vezi comentariul de la Apocalipsa 11,9; compară cu Daniel 4,22).

Vrăjmaşii lor i-au văzut. Vezi comentariul precedent, la „Suiţi-vă aici!”.


13 În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ și s-a prăbușit a zecea parte din cetate. Șapte mii de oameni au fost uciși în cutremurul acesta de pământ. Și cei rămași s-au îngrozit și au dat slavă Dumnezeului cerului.

În clipa aceea. Adică aproape imediat după înălţarea martorilor.

Un mare cutremur. Simbolul unui cutremur este deseori folosit în Scripturi pentru a descrie frământarea şi răsturnarea care vor caracteriza lumea imediat înainte de a doua venire (vezi Marcu 13,8; Apocalipsa 16,18). Aplicând profeţia la Franţa, comentatorii văd în acest cutremur o imagine a situaţiei care a zguduit naţiunea către sfârşitul secolului al XVIII-lea.

A zecea parte. Acesta nu este cutremurul care va avea loc la sfârşitul pământului, deoarece numai o parte din cetate (vezi comentariul de la v. 2, 8) s-a prăbuşit atunci (vezi şi cap. 16,18). Cutremurul acesta este doar o pedeapsă trecătoare care îi înspăimântă şi îi aduce la supunere pe unii din cei care şi-au adus lor slavă cu prilejul uciderii martorilor. Unii aplică cuvintele „a zecea parte din cetate” la întreaga Franţă, pe baza faptului că această naţiune era unul din cei „zece împăraţi” care aveau să se ridice după căderea Imperiului Roman (Daniel 7,24). Alţii identifică această cetate cu Roma papală şi Franţa cu una din cele zece subîmpărţiri ale ei.

Şapte mii. Este un număr relativ mic de oameni, dar suficient pentru a-i determina pe supravieţuitori să recunoască suveranitatea lui Dumnezeu, pe ai Cărui martori i-au dispreţuit.

De oameni. Gr. onomata anthropon, literal, „nume de oameni”. Unii consideră că aici onomata are sensul de „persoane” (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 3,16). Alţii aplică onomata la titluri, slujbe sau ordine care au fost suprimate în timpul Revoluţiei Franceze.

Dumnezeului cerului. Acest titlu apare frecvent în cartea Daniel (vezi Daniel 2,18.19.37.44, compară cu Ezra 5,11.12; 6,9; 7,12).


14 A doua nenorocire a trecut. Iată că a treia nenorocire vine curând.

A doua nenorocire. Adică judecăţile din timpul trâmbiţei a şasea, care s-a sfârşit în anul 1840 (vezi cap. 8,13; vezi şi cap. 9,12; vezi Nota Suplimentară de la cap. 9).

A treia nenorocire. Adică evenimentele din timpul trâmbiţei a şaptea.


15 Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor.”

Îngerul al şaptelea. Acesta demarchează începutul celui de-al treilea vai, sau nenorocire (vezi comentariul de la v. 14) şi sfârşitul parantezei dintre trâmbiţa a şasea şi a şaptea (cap. 10,1 la 11,14; vezi comentariul de la cap. 11,1). Adventiştii de ziua a şaptea datează începutul acestuia la anul 1844 (vezi comentariul de la v. 19).

Glasuri puternice. Acestea erau probabil ale oştirilor din cer (vezi cap. 5,11.12). În mod asemănător, ]n timpul celei de-a şaptea plăgi, un glas puternic este auzit din templul din ceruri (cap. 16,17).

Împărăţia. Hristos primeşte împărăţia cu puţin timp înainte de revenirea Sa pe acest pământ (vezi comentariul de la Daniel 7,14). În momentul venirii Sale orice împotrivire din partea oamenilor va fi zdrobită (vezi comentariul de la Apocalipsa 17,14).

Ale Hristosului Său. Adică ale Unsului Său (vezi Psalmi 2,2). Oştirile cerului, care nu au primit mântuirea prin Hristos, vorbesc despre El numindu-L „Hristosul Său (al lui Dumnezeu)” probabil pentru că titlul „Hristos” se referă la a doua persoană a Dumnezeirii, în slujba Sa ca Uns pentru lucrarea de răscumpărare.

El va împărăţi în vecii vecilor. Vezi Daniel 2,44; 7,14.27; Luca 1,33.


16 Și cei douăzeci și patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu fețele la pământ și s-au închinat lui Dumnezeu,

Cei douăzeci şi patru de bătrâni. Vezi comentariul de la cap. 4,4.

S-au aruncat cu feţele la pământ. Vezi comentariul de la cap. 4,10.


17 și au zis: „Îți mulțumim, Doamne Dumnezeule atotputernice care ești și care erai și care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare și ai început să împărățești.

Doamne, Dumnezeule, Atotputernice. Vezi comentariul de la cap. 1,8. Acest titlu este foarte potrivit pentru Dumnezeu, ca biruitor.

Care eşti. Vezi comentariul de la cap. 1,4.

Care erai. Vezi comentariul de la cap. 1,4.

Care vii. Dovezile textuale atestă omiterea acestor cuvinte. Sunt omise din formula completă a cap. 1,4 probabil pentru că aici esenţa laudei bătrânilor este poziţia lui Dumnezeu în prezent şi în trecut, nu cea din viitor.

Ai pus mâna… să împărăţeşti. Timpul verbelor din limba greacă poate fi redat mai bine în formula „ai luat… ai împărăţit”, adică ai luat şi ai început să împărăţeşti. Domnia triumfătoare începe atunci când Dumnezeu Îşi manifestă omnipotenţa. Dumnezeu a fost din totdeauna atotputernic, iar domnia răului a existat doar pentru că El a tolerat-o, pentru ca să poată fi dovedită înaintea fiinţelor create adevărata natură a păcatului. Când scopul acesta este realizat, El Îşi ia „puterea” Sa „cea mare”, iar domnia Sa este din nou supremă. Vezi 1 Corinteni 15,24–28.


18 Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morți, să răsplătești pe robii Tăi proroci, pe sfinți și pe cei ce se tem de Numele Tău, mici și mari, și să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul!”

Neamurile se mâniaseră. Compară cu Psalmi 2,1. Aceasta va fi starea neamurilor înainte de venirea lui Hristos. Ele se vor uni pentru a se împotrivi lucrării şi poporului lui Hristos (vezi comentariul de la Apocalipsa 13,12; 14,8).

Mânia. Mânia lui Dumnezeu este adunată în cele şapte plăgi din vremea sfârşitului (cap. 15,1). Acestea pun capăt împotrivirii oamenilor faţă de Hristos.

Vremea. Gr. kairos, un timp special, cu un scop precis (vezi comentariul de la cap. 1,3). Aceasta este o vreme a judecăţii, atât pentru răsplată cât şi pentru distrugere.

Să judeci. Menţionarea răsplătirii cât şi a distrugerii indică faptul că Ioan vorbeşte despre judecata finală, care va avea loc după mileniu (cap. 20,12–15).

Să răsplăteşti pe robii Tăi. Vezi Matei 5,12; 6,1; 1 Corinteni 3,8; Apocalipsa 22,12. Din moment ce evenimentele enumerate sunt consecutive (vezi EW 36), răsplata de care se vorbeşte aici este cea a moştenirii noului pământ la sfârşitul mileniului.

Prooroci. Aceştia sunt slujitorii speciali ai lui Dumnezeu, care vorbesc din partea Lui. Oamenii din această categorie au avut responsabilităţi mari şi adesea au trecut prin cele mai crunte suferinţe, pentru Domnul lor.

Sfinţi. Sau „cei sfinţi”. Mădularele trupului lui Hristos sunt caracterizate prin puritatea vieţilor lor.

Pe cei ce se tem de Numele Tău. Gr. hoi phoboumenoi, o expresie folosită în Faptele Apostolilor cu privire la cei care, deşi nu erau pe deplin convertiţi la religia iudaică, se închinau totuşi adevăratului Dumnezeu (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 10,2). Dacă aici se intenţionează acelaşi înţeles general, atunci se poate considera că această a treia categorie, care la judecată va primi o răsplată, îi reprezintă pe cei care nu L-au cunoscut pe deplin pe Hristos şi calea Sa, dar au trăit conform cu lumina pe care o aveau. Deoarece s-au temut de Numele Lui Dumnezeu, atât cât le-a fost descoperit, şi ei vor primi o răsplată (vezi DA 638). Pe de altă parte, expresia hoi phoboumenoi poate să fie doar o apoziţie pentru cuvântul tradus „sfinţi”. Atunci pasajul ar suna astfel: „pe sfinţi, şi anume pe cei ce se tem de Numele Tău”.

Mici şi mari. Statutul social este lipsit de orice importanţă la judecata finală.

Să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc. Soarta celor răi, care au distrus pământul – fizic, dar şi spiritual – este foarte potrivită. Ei înşişi sunt distruşi.


19 Și Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis și s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său. Și au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ și o grindină mare.

Templul. Înaintea lui Ioan se deschide o privelişte a templului lui Dumnezeu din ceruri, „chivotul legământului Său” fiind centrul viziunii. Dar în sanctuarul de pe pământ, care era făcut „după chipul adevăratului locaş de închinare” (Evrei 9,24) din cer, chivotul era aşezat în Sfânta Sfintelor, care era centrul slujirii din Ziua Ispăşirii – o zi care preînchipuia judecata. În strânsă legătură cu începutul trâmbiţei a şaptea, Ioan vede templul din cer şi mai ales „chivotul legământului Său”. Acest lucru indică faptul că a doua şi ultima parte a lucrării lui Hristos din cer, corespunzând Zilei Ispăşirii din sistemul iudaic, a început deja. Alte texte din Scriptură arată că această fază finală a lucrării lui Hristos a început în anul 1844 (vezi comentariul de la Daniel 8,14). Potrivit cu asta, adventiştii de ziua a şaptea plasează începutul celei de-a şaptea trâmbiţe în acel an.

Chivotul legământului Său. Chivotul din sanctuarul de pe pământ era locul unde erau păstrate cele Zece Porunci, legea morală imutabilă a lui Dumnezeu, pentru toţi oamenii din toate timpurile. Nici un credincios din vremurile iudaice nu se putea gândi la chivot fără să-şi aducă imediat aminte de cele Zece Porunci. Viziunea aceasta, în care Ioan a văzut chivotul, este un argument puternic pentru faptul că în ceasurile de pe urmă ale acestui pământ legea morală a lui Dumnezeu va ocupa un loc central în gândirea şi în viaţa tuturor acelora care vor să Îi slujească lui Dumnezeu în duh şi în adevăr (vezi comentariul de la cap. 12,17; 14,12; vezi GC 433).

Fulgere, glasuri, tunete. Ca în timpul plăgii a şaptea (cap. 16,18).

Un cutremur de pământ. Ca în timpul plăgii a şaptea (cap. 16,18.19, vezi comentariul de la cap. 11,13).

Grindină mare. Ca în timpul plăgii a şaptea (cap. 16,21).