1 Descoperirea lui Isus Hristos pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Și le-a făcut-o cunoscut, trimițând, prin îngerul Său, la robul Său Ioan

Descoperirea. Gr. apokalupsis, o dezvăluire (vezi Introducerea, titlul). Cuvintele descoperirea lui Isus Hristos pot fi considerate drept titlul cărţii dat de către Ioan. Titlul acesta tăgăduieşte categoric acuzaţia că Apocalipsa este o carte sigilată şi că, prin urmare, nu poate fi înţeleasă. Ea cuprinde o solie pe care Dumnezeu intenţionează ca servii Săi de pe pământ să o asculte şi să o păzească (v. 3). Ei nu ar putea face lucrul acesta dacă nu ar înţelege mai întâi mesajul cărţii.

Lui Isus Hristos. În greceşte, ca şi în engleză şi română, prin expresia aceasta se poate înţelege că Apocalipsa este fie o descoperire din partea lui Isus, fie o descoperire despre El. Contextul pare să dea de înţeles că prima din cele două interpretări este mai potrivită aici, deoarece cartea este descoperirea pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi. În acelaşi timp, nu trebuie trecut cu vederea adevărul celui de-al doilea sens, deoarece Apocalipsa este, în mod evident, o carte care Îl descoperă pe Isus în lucrarea Sa de după înălţarea la cer. În sensul acesta Apocalipsa este, în realitate, o completare a Evangheliilor. Ele raportează lucrarea lui Isus pe pământ, Apocalipsa descoperă lucrarea Sa de după acel moment. Vezi comentariul de la cap. 19,10. Cu privire la numele Isus şi Hristos, vezi comentariul de la Matei 1,1.

I-a dat-o. De la apariţia păcatului orice comunicare între cer şi pământ s-a realizat prin Hristos (vezi PP 366). Robi. Gr. douloi, sclavi (vezi comentariul de la Romani 1,1). Acesta este cuvântul cu care se descriau de obicei primii creştini.

Au să se întâmple în curând. Gândul că diferitele evenimente prezise în cartea Apocalipsei aveau să se petreacă în viitorul nu prea îndepărtat este exprimat, în mod specific, de şapte ori – lucrurile care au să se întâmple în curând (sau ,să fie făcute’) (cap. 1,1; 22,6), vremea este aproape (cap. 1,3) şi Iată (sau ,sigur’), vin curând. (cap. 3,11; 22,7.12.20). Referiri indirecte la aceeaşi idee apar în cap. 6,11; 12,12; 17,10. Răspunsul personal al lui Ioan la aceste declaraţii cu privire la apropiata împlinire a planului divin a fost: Amin! Vino, Doamne Isuse (cap. 22,20). În felul acesta, concepţia iminenţei reveniri lui Isus este atât explicită cât şi implicită în toată cartea.

A doua venire a lui Hristos este evenimentul culminant al îndelungatei lupte dintre bine şi rău, luptă care a început atunci când Lucifer a adus acuzaţii împotriva caracterului şi a conducerii lui Dumnezeu. Declaraţiile care sunt făcute în Apocalipsa şi în alte locuri, cu privire la iminenţa revenirii lui Hristos, trebuie înţelese pe fondul acestei mari lupte. Dumnezeu ar fi putut pe bună dreptate să-l lichideze pe Lucifer atunci când, în nepocăinţa şi încăpăţânarea sa, acesta a stârnit rebeliune. Dar înţelepciunea divină a amânat exterminarea răului până când natura şi rezultatele păcatului vor fi devenit pe deplin vizibile pentru locuitorii universului (vezi PP 41–43). În oricare din momentele cruciale din istoria acestei lumi, dreptatea divină ar fi putut proclama: S-a sfârşit! şi Hristos ar fi putut veni să-Şi inaugureze domnia. El ar fi putut de multă vreme să aducă la maturitate planurile Sale pentru mântuirea acestei lumi. După cum i-a oferit lui Israel prilejul de a pregăti calea pentru veşnica Sa împărăţie pe pământ, când s-au aşezat în Ţara Făgăduinţei şi mai apoi, când s-a întors din exilul babilonean, tot aşa a dat Dumnezeu şi Bisericii din vremea apostolică privilegiul de a îndeplini sarcina Evangheliei. O altă ocazie de felul acesta a venit o dată cu marea redeşteptare a celei de a doua veniri, din secolul al XIX-lea. Dar de fiecare dată poporul ales de Dumnezeu nu s-a folosit de avantajul prilejului care i-a fost oferit cu îndurare.

Încurajată de sfatul inspirat, mişcarea adventistă de după 1844 a aşteptat ca Hristos să vină foarte curând. Când, către sfârşitul secolului, Isus nu S-a arătat, credincioşilor adventişti li s-a amintit deseori că Domnul ar fi putut să vină înainte de aceasta (vezi 6T 450; 8T 115, 116; 9T 29; DA 633, 634; GC 458). Când i s-a cerut socoteală de ce Domnul nu venise încă, în ciuda celor ce păreau să indice mărturiile ei, Ellen G. White a răspuns: Cum stau lucrurile cu mărturiile lui Hristos şi ale ucenicilor Săi? Au fost ei înşelaţi? ... Îngerii lui Dumnezeu, în soliile lor către oameni, prezintă timpul ca foarte scurt. … Trebuie să se ţină cont de faptul că făgăduinţele şi ameninţările lui Dumnezeu sunt, şi unele şi altele, condiţionate (EGW în lucrarea lui F. M. Willcon, The Testimony of Jesus p. 99).

Aşadar, deşi este clar faptul că a doua venire a Domnul Hristos nu este condiţionată de vreun lucru, repetatele declaraţii ale Scripturii că întoarcerea Sa este iminentă, sunt condiţionate de răspunsul bisericii la obligaţia de a duce la capăt răspândirea Evangheliei în generaţia sa. Cuvântul lui Dumnezeu, care cu multe veacuri mai înainte declara că ziua lui Hristos s-a apropiat (Romani 13,12), nu a dat greş. Isus ar fi venit foarte curând dacă biserica ar fi împlinit lucrarea ce-i era rânduită. Biserica nu avea dreptul să-L aştepte pe Domnul ei dacă nu împlinise condiţiile. Vezi Ev 694–697.

Aşadar, declaraţiile pe care le face îngerul din Apocalipsa pentru a răspunde frământării lui Ioan cu privire la iminenţa revenirii lui Hristos, care va pune capăt domniei păcatului, trebuie înţelese ca o expresie a voinţei şi a planului divin. Dumnezeu nu a avut niciodată de gând să întârzie realizarea planului de mântuire, ci din totdeauna Şi-a exprimat dorinţa ca revenirea lui Hristos să nu fie mult amânată.

Aceste declaraţii nu trebuie înţelese în termenii preştiinţei lui Dumnezeu, că va avea loc o amânare atât de îndelungată, şi nici în lumina perspectivei istorice a ceea ce a avut loc în realitate în istoria lumii de atunci încoace. Ca să fim mai exacţi, trebuie că menţionăm că Dumnezeu ştia dinainte că venirea lui Hristos va fi amânată cam două mii de ani, dar când a trimis bisericii solii prin apostoli, El a îmbrăcat mesajele acestea în lumina voinţei şi a planului Său cu privire la acel eveniment, pentru a-l face pe poporul său conştient de faptul că, în providenţa divină, nu era necesară nici o amânare. În consecinţă, cele şapte declaraţii făcute în Apocalipsa cu privire la apropierea venirii lui Hristos trebuie înţelese în lumina voinţei şi a planului lui Dumnezeu, ca făgăduinţe prezentate condiţionat, şi nu ca exprimări bazate pe preştiinţa divină. Fără îndoială că acest lucru armonizează pasajele care îndeamnă la pregătire pentru apropiata venire a lui Hristos şi profeţiile care descoperă la ce distanţă în timp se află adevărata zi a Domnului.

Le-a făcut-o cunoscut. [I-a anunţat, KJV]. Gr. semaino a indica (sau ,alerta’) printr-un semn, vesti, a face cunoscut, a descoperi, a dezvălui, a tâlcui.

Înger. Gr. aggelos, sol. Adesea îngerii sunt mesageri ai descoperirilor divine (vezi Daniel 8,16; 9,21; Luca 1,19.26; etc.). Îngerul de aici a fost identificat ca fiind Gabriel (vezi comentariul de la Luca 1,19).

Ioan. Adică Ioan apostolul (vezi Introducerea, Paternitatea; vezi comentariul de la Marcu 3,17). Apocalipsa este singura carte scrisă de Ioan, în care el se identifică prin nume (vezi Vol. V, p. 891; compară cu 2 Ioan 1; 3 Ioan 1).


2 care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu și despre mărturia lui Isus Hristos și a spus tot ce a văzut.

A mărturisit. Gr. martureo a da mărturie, a mărturisi. Timpul trecut al verbului arată că aici autorul vorbeşte din punctul de vedere al cititorilor, pentru care actul său de a scrie avea să fie în trecut. În epistolele lui Pavel (vezi comentariul de la Galateni 6,11; Filpeni 2,25) se găsesc numeroase exemple de astfel de întrebuinţări ale timpului trecut, aşa cum se obişnuia în scrierile grecilor şi ale romanilor din antichitate. Folosirea unei asemenea forme era considerată o manifestare a curtoaziei faţă de cititor. Ioan declară că este martor, mărturisind despre toate cele pe care i le dezvăluise Dumnezeu.

Cuvântul. Gr. logos, cuvânt, solie, exprimare, oracol (vezi comentariul de la Ioan 1,1).

Lui Dumnezeu. Adică de la Dumnezeu, sau rostit de Dumnezeu. Ioan face referire la descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu (v. 1). Cuvântul lui Dumnezeu, mărturia lui Isus, şi tot ce a văzut, toate acestea se referă la acelaşi lucru – descoperirea din v.

1.

Mărturia lui Isus. Poate fi vorba de cartea Apocalipsei ca o solie fie de la Isus sau despre Isus (vezi comentariul de la v. 1). Contextul favorizează prima variantă. Bineînţeles că sunt adevărate ambele înţelesuri.

Versetele 1 şi 2 sunt o ilustraţie tipică a paralelismului biblic, în care sunt paralele rândul întâi şi al patrulea cu al doilea şi al treilea:

“Descoperirea lui Isus Hristos

“pe care I-a dat-o Dumnezeu

“Cuvântul lui Dumnezeu

“Mărturia lui Isus Hristos

A văzut. Aceste cuvinte, care denotă comunicare şi percepţie vizuală, apar de 73 de ori în Apocalipsa, iar cuvintele care denotă comunicare şi percepţie audio, de 38 de ori. Apocalipsa este un raport al lucrurilor pe care Ioan le-a văzut şi auzit pe când era în viziune.


3 Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!

Ferice. Gr. makarios, fericit (vezi comentariul de la Matei 5,3). Unii sugerează că aici poate fi o aluzie la Luca 11,28.

Cine citeşte. Fără îndoială că se face referire în primul rând la cel rânduit de biserica primară să citească în public sulurile sfinte. Ioan se aşteaptă că epistola aceasta, pe care acum o adresează celor şapte Biserici, care sunt în Asia (v. 4), să fie citită în public, în prezenţa membrilor fiecărei congregaţii (compară cu Coloseni 4,16; 1 Tesaloniceni 5,27). Această practică creştină reflectă vechiul obicei iudaic de a citi legea şi profeţii în sinagogă, în fiecare Sabat (Faptele Apostolilor 13,15.27; 15,21; etc.; vezi Vol. V, pp. 57, 58). Porunca dată de Ioan, ca Apocalipsa să fie citită în bisericile Asiei, sugerează că mesajul aceste cărţi a început să fie aplicabil pentru biserică chiar de pe vremea lui Ioan (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,11).

Cei ce ascultă. Adică membrii fiecărei biserici. Există doar un singur cititor – în fiecare biserică –, în timp ce sunt mulţi care ascultă ceea ce se citeşte. Binecuvântarea care însoţeşte citirea Apocalipsei în cele şapte Biserici ale provinciei romane Asia aparţine tuturor creştinilor care citesc cartea Apocalipsei din dorinţa de a înţelege mai bine adevărurile cuprinse aici.

Cuvintele. Pot fi citate dovezi textuale pentru forma de singular a substantivului, deci cuvântul. Este mai degrabă o referire la solia cărţii ca un tot, şi mai puţin la cuvintele prin care solia avea să fie exprimată.

Acestei proorocii. Dovezile textuale favorizează (comp. p. 10) exprimarea proorocia. Unii sugerează că aici Ioan pretinde egalitate între Apocalipsa şi cărţile profetice ale Vechiul Testament, care erau citite în sinagogă în fiecare sabat. Deşi cuvântul proorocie, aşa cum este folosit în Biblie, se referă la o solie de la Dumnezeu, oricare i-ar fi natura (vezi comentariul de la Romani 12,6), cartea Apocalipsei poate fi numită pe bună dreptate o proorocie şi în sensul mai strict al cuvântului, acela al unei previziuni a evenimentelor viitoare.

Păzesc. În limba greacă forma verbului implică păzirea obişnuită, sau trăirea îndemnurilor acestei cărţi, ca o normă de vieţuire. Vezi comentariul de la Matei 7,21–24.

Scrise. Literal, au fost scrise, în sensul de stă scris.

Vremea. Gr. kairos, timp, în sensul unui anumit moment din timp, o vreme favorabilă, un timp fixat mai dinainte pentru un anumit eveniment (vezi comentariul de la Marcu 1,15). Vremea despre care se spune aici că este aproape este timpul când se vor împlini lucrurile scrise, lucrurile care au să se întâmple în curând, din Apocalipsa 1,1 (vezi comentariul de acolo). Tocmai iminenţa acestor evenimente oferă motivaţia pentru a ţine cu stricteţe cuvintele acestei proorocii. Prin urmare, Apocalipsa este de o însemnătate deosebită pentru cei care cred că vremea venirii lui Hristos este aproape. Compară cu Nota Suplimentară de la Romani 13.

Aproape. Deoarece trăim ultimele momente ale timpului, profeţiile Apocalipsei sunt de o deosebită importanţă pentru noi. În deosebi Daniel şi Apocalipsa ar trebui să aibă parte de atenţia pe care nu au mai avut-o niciodată mai înainte în istoria lucrării noastre (TM 112). Soliile solemne care au fost date în ordinea lor în Apocalipsa trebuie să ocupe primul loc în mintea poporului lui Dumnezeu (8T 302).

În descoperirea dată lui Ioan, cărţii lui Daniel i se rupe sigiliul (TM 115). În timp ce cartea lui Daniel vorbeşte doar în mare despre evenimentele zilelor de pe urmă, cartea Apocalipsei oferă detalii vii cu privire la aceste evenimente, despre care aici se declară că sunt aproape.


4 Ioan, către cele șapte biserici care sunt în Asia: Har și pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era și Celui ce vine, și din partea celor șapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie,

Ioan. Vezi comentariul de la v. 1. Faptul că scriitorul nu simte nevoia de a se identifica din nou este o dovadă că el era bine cunoscut bisericii din Asia. Acest lucru dă de asemenea mărturie despre autenticitatea scrisorii, deoarece ar fi de aşteptat ca, în afară de cel pe care credincioşii din Asia îl recunosc drept Ioan, nici un alt scriitor să nu mai pretindă autoritate şi rang. Simplitatea cu care scriitorul face referire la sine se armonizează cu modul în care se menţine în umbră scriitorul Evangheliei lui Ioan (vezi Vol. V, p. 891).

Către cele şapte Biserici. Din momentul acesta până la sfârşitul cap. 3, Apocalipsa este schiţată oarecum în forma unei scrisori antice, sau mai bine zis a unei serii de scrisori. Această secţiune epistolară este o introducere la restul cărţii, care este caracterizată printr-o succesiune de viziuni dramatice. În ce priveşte folosirea numărului şapte în Apocalipsa şi cele şapte biserici, vezi comentariul de la cap. 1,11.

Asia. Adică provincia romană a Asiei, o regiune de circa 300 de mile (480 km.) de la est la vest şi 260 de mile (416 km.) de la nord la sud, în vestul teritoriului cunoscut astăzi cu numele de Asia Mică, în actuala Turcie (vezi harta din faţa p. 33, Vol. VI). În vremurile elenistice teritoriul aceasta a ajuns să formeze importantul regat al Pergamului, un centru de bază al culturii greceşti. Cu privire la împrejurările în care a devenit Pergamul provincia romană a Asiei, vezi Vol. V, p. 35. În vremurile Noului Testament Asia a rămas un centru important al culturii greco-romane. Pavel a petrecut acolo mai multe luni de zile (vezi Faptele Apostolilor 18,19–21; 19,1.10), iar succesul ostenelilor sale în acea regiune este atestat de trei din epistolele sale către creştinii care locuiau acolo (Efeseni, Coloseni, Filimon). Prima sa epistolă către Timotei, care răspundea pe atunci de biserica din Efes, şi probabil de bisericile din toată provincia, mărturiseşte despre existenţa, în locurile acelea, a unei comunităţi bine stabilite. Pavel era apostol al neamurilor şi e destul de probabil că membrii acestor biserici din provincia romană Asia să fi provenit în cea mai mare parte dintre neamuri.

După mutarea bisericii creştine mamă din Ierusalim, cu puţin timp înainte de anul 70 d.Hr., se pare că Asia a devenit un centru creştin important. Acest lucru s-a datorat fără îndoială prezenţei şi conducerii apostolului Ioan. Conform tradiţiei, el a locuit în Efes şi a călătorit prin ţinutul învecinat, aici pentru a rândui episcopi, colo pentru a pune în rânduială biserici întregi, dincolo pentru a-i hirotoni pe cei care erau desemnaţi de Duhul (Clement of Alexandria Who Is the Rich Man That Shall Be Saved? xlii; ANF, vol. 2, p. 603). O astfel de legătură intimă între apostol şi bisericile din Asia pare să fie reflectată aici.

Har … pace. Vezi comentariul de la Romani 1,7; 2 Corinteni 1,2. S-a sugerat că această salutare a apărut prin combinarea salutului grecesc obişnuit, chairein, salutare! (ca în Iacob 1,1), cu salutul ebraic shalom, al cărui echivalent grecesc este eirene, pace. Chairein este probabil înrudit cu termenul mai religios, folosit aici, charis, har. Cele două cuvinte, har şi pace, apar de obicei în formulele de salut din primele epistole creştine şi, după cât se pare, constituiau împreună o formă specifică de salut în biserica apostolică (vezi Romani 1,7; 1 Corinteni 1,3; 2 Corinteni 1,2; Galateni 1,3; Efeseni 1,2; Filipeni 1,2; Coloseni 1,2; 1 Tesaloniceni 1,1; 2 Tesaloniceni 1,2; 1 Timotei 1,2; 2 Timotei 1,2; Tit 1,4; Filimon 3; 1 Petru 1,2; 2 Petru 1,2; 2 Ioan 3).

Celui ce este. Gr. ho on, (Celui) existent, o expresie în aparenţă luată din LXX, de la Exodul 3,14, unde este folosită pentru a traduce numele divin EU SUNT. Ca şi cuvântul ebraic, expresia aceasta implică existenţa veşnică, dincolo de timp, prin Sine Însuşi a lui Dumnezeu. Versiunea greacă spune literal: de la El care este, o prepoziţie care nu e mai gramaticală nici în limba greacă. Totuşi, aceste cuvinte nu sunt o dovadă că Ioan nu cunoştea gramatica; refuzul său de a conjuga verbul acesta, care reprezintă Divinitatea, este un mod subtil de a sublinia caracterul de neschimbat al lui Dumnezeu. Din contextul v. 4 şi 5 reiese clar că prin aceste cuvinte se face referire la Tatăl.

Celui ce era. Dumnezeu a existat din veşnicie (Psalmi 90,2).

Celui ce vine. Sau (Cel) viitor, Seria - Celui ce este, Celui ce era, Celui ce vine – arată că verbul din ultima propoziţie înlocuieşte timpul viitor al verbului a fi, deci această din urmă propoziţie este echivalentă cu exprimarea Care va fi. S-a propus ideea că propoziţia s-ar referi şi la a doua venire a lui Hristos. Interpretarea aceasta, deşi posibilă din punct de vedere verbal, nu este potrivită cu contextul, care arată că scriitorul nu se gândea la asta.

Această referire la Tatăl scoate în evidenţă veşnicia Sa şi afirmă că Acelaşi care există acum continuu, a existat din totdeauna şi va exista pururi. Existenţa lui Dumnezeu trece dincolo de timp, dar o veşnicie dincolo de timp nu poate fi exprimată în cuvinte omeneşti decât prin termeni mărginiţi, trecători, ca cei folosiţi de Ioan aici.

Şapte duhuri. Cu privire la semnificaţia numărului şapte în Apocalipsa, vezi comentariul de la v. 11. În altă parte a cărţii, aceste Şapte Duhuri sunt zugrăvite ca şapte lămpi de foc (cap. 4,5) şi ca cei şapte ochi ai Mielului (cap. 5,6). Asocierea făcută aici între cele şapte Duhuri şi persoana Tatălui şi a lui Hristos, ca surse egale de har şi pace pentru creştin, dă de înţeles că ele reprezintă Duhul Sfânt. Numărul şapte este probabil un simbol al desăvârşirii Sale şi poate de asemenea să implice ideea varietăţii darurilor prin care lucrează prin om (vezi 1 Corinteni 12,4–11; compară cu Apocalipsa 3,1).

Înaintea scaunului Său de domnie. Adică înaintea tronului Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine. Probabil că poziţia aceasta implică ideea de a fi gata pentru slujire. Vezi comentariul de la cap. 4,2–5.


5 și din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morți, Domnul împăraților pământului! A Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său

Isus Hristos. Vezi comentariul de la v. 1. Celelalte persoane ale Dumnezeirii au fost deja menţionate în v. 4.

Martorul credincios. În greacă titlul acesta are rolul de apoziţie pentru numele Isus Hristos, care este în cazul ablativ (după unii, un genitiv de origine), iar expresia martorul credincios ar trebui să fie la acelaşi caz. Totuşi, ca şi titlul divin dat Tatălui (vezi v. 4), expresia stă aici, neschimbată, la cazul nominativ. Unii sugerează că prin aceste cuvinte Ioan face referire la divinitatea lui Hristos şi la egalitatea Sa cu Tatăl (vezi Nota Suplimentară de la Ioan 1). Hristos este martorul credincios prin faptul că este reprezentantul desăvârşit al caracterului, al gândului şi al voinţei lui Dumnezeu pentru omenire (vezi comentariul de la Ioan 1,1.14). Viaţa Lui pământească lipsită de păcat şi moartea Sa înlocuitoare mărturisesc despre sfinţenia şi iubirea Tatălui (vezi Ioan 14,10; vezi comentariul de la cap. 3,16).

Cel întâi născut. Gr. prototokos, întâi născut (vezi comentariul de la Matei 1,25; Romani 8,29; vezi şi comentariul de la Ioan 1,14). Cu toate că Isus nu a fost primul om care a înviat din morţi, din punctul de vedere al timpului El poate fi privit ca cel dintâi, în sensul că toţi cei care au înviat înainte şi după El au fost eliberaţi din legăturile morţii numai în virtutea biruinţei Sale asupra mormântului. Puterea Lui de a-Şi da viaţa şi de a o lua iarăşi (Ioan 10,18) Îl deosebeşte de toţi ceilalţi oameni care au ieşit vreodată din mormânt şi arată faptul că El este izvorul vieţii (vezi Romani 14,9; 1 Corinteni 15,12–23; vezi comentariul de la Ioan 1,4.7–9). Titlul acesta, împreună cu cel care urmează, reflectă ideea din Psalmi 89,27.

Domnul. Sau conducătorul. Această lume este domeniul legitim al lui Hristos. Hristos a biruit păcatul şi a recâştigat moştenirea pierdută de Adam, şi este deci cârmuitorul de drept al omenirii (Coloseni 2,15; compară cu Coloseni 1,20; vezi Apocalipsa 11,15). În ziua de pe urmă toţi oamenii Îl vor recunoaşte astfel (vezi Apocalipsa 5,13). Dar fie că este recunoscut, fie că nu, Hristos a condus acest pământ pentru a-Şi îndeplini scopul Său veşnic (vezi comentariul de la Daniel 4,17). Planul mântuirii, devenit un eveniment istoric prin viaţa, moartea şi învierea Sa, s-a desfăşurat pas cu pas către marea zi a biruinţei finale. Vezi Apocalipsa 19,15.16.

Care ne iubeşte. [Care ne-a iubit, KJV]. Dovezile textuale favorizează timpul prezent al verbului (care ne iubeşte, ca în versiunea Cornilescu). Într-adevăr, iubirea lui Dumnezeu descoperită prin Isus Hristos este acum un fapt istoric, dar El ne iubeşte acum tot atât de mult ca şi atunci când ne-a oferit supremul dar al Fiului Său.

Spălat. Dovezile textuale favorizează verbul eliberat. Fără îndoială că această diferenţă se naşte din asemănarea care există între cuvintele greceşti louo, a spăla, şi luo, a libera. A fi eliberat de păcate înseamnă a fi eliberat de pedeapsa şi puterea păcatului (vezi comentariul de la Ioan 3,16; Romani 6,16–18.21.22).

Cu sângele Său. Sau prin sângele Său, adică prin moartea lui Hristos pe cruce. Aceasta a fost o jertfă înlocuitoare (vezi comentariul de la Isaia 53,4–6; compară cu DA 25).


6 și a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.

Împărăţie şi preoţi. Dovezile textuale atestă exprimarea o împărăţie, preoţi, probabil o aluzie la Exodul 19,6 (compară cu Apocalipsa 5,10). Hristos a făcut din Biserica Sa o împărăţie, iar din membrii ei preoţi. Compară cu preoţia împărătească din 1 Petru 2,9. Cei care au primit mântuirea lui Hristos formează o împărăţie al cărei împărat este El. Aici este vorba despre împărăţia harului divin din inima oamenilor (vezi comentariul de la Matei 4,17). Preot poate fi considerat cel care ÎI aduce jertfe lui Dumnezeu (compară cu Evrei 5,1; 8,3), iar în acest sens fiecare creştin are privilegiul de a-I aduce jertfe duhovniceşti – rugăciune, mijlocire, mulţumire, slavă – lui Dumnezeu (vezi 1 Petru 2,5.9). Pentru că fiecare creştin este un preot, el se poate apropia de Dumnezeu, rugându-se pentru sine, fără mijlocirea vreunei alte fiinţe umane, şi rugându-se pentru alţii. Hristos este mijlocitorul nostru (1 Timotei 2,5), marele nostru preot, şi prin El avem privilegiul de a ne apropia cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie (Evrei 4,15.16).

Dumnezeu, Tatăl Său. Adică Dumnezeu, chiar Tatăl Său.

A Lui să fie slava. Literal, Lui slava, adică lui Hristos (vezi v. 5). Articulat cu articol hotărât, substantivul slava implică toată slava. În ce priveşte cuvântul doxa, tradus slavă, vezi comentariul de la Romani 3,23.

Puterea. [Stăpânirea, traducerea Niţulescu]. A pune stăpânirea în seama lui Hristos înseamnă a-L recunoaşte drept conducător al universului. După înviere El a primit toată puterea … în cer şi pe pământ (vezi comentariul de la Matei 28,18). Hristos merită lauda nesfârşită a omenirii pentru biruinţa Sa asupra păcatului şi a morţii (vezi Coloseni 2,15). Satana a tăgăduit dreptul lui Hristos la slavă şi putere, dar acestea Îi aparţin cu totul. Cu această doxologie, sau aducere de laudă, îşi încheie Ioan salutarea din epistola sa (Apocalipsa 1,4–6).

În vecii vecilor. Gr. eis aionas ton aionon, literal, în veacurile veacurilor, deci pururea. În ce priveşte cuvântul aion vezi comentariul de la Matei 13,39. Ioan nu prevede vreo limită temporală a dreptului lui Hristos de a primi slava şi puterea.

Amin. Vezi comentariul de la Matei 5,18.


7 Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.

Iată că El vine. Salutarea fiind încheiată în v. 6, Ioan anunţă tema Apocalipsei. A doua venire a lui Hristos este ţinta spre care se îndreaptă toate celelalte elemente. Este semnificativ faptul că el foloseşte timpul prezent, El vine, subliniind astfel siguranţa evenimentului, probabil şi iminenţei acestuia (vezi comentariul de la v. 1).

Pe nori. Vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 1,9–11.

Străpuns. Gr. ekkenteo, acelaşi cuvânt este folosit de Ioan în Evanghelia sa (cap. 19,37) când citează din Zaharia 12,10. Se pare că cei care au tradus LXX au citit greşit cuvântul ebraic daqaru, ei … au străpuns, din Zaharia 12,10, confundându-l cu raqadu, ei au dansat de bucurie, şi l-au tradus aşa în greceşte. Numai în cea de-a patra Evanghelie este raportat incidentul străpungerii coastei lui Isus (Ioan 19,31–37). Această similaritate între cele două cărţi este o dovadă indirectă că Apocalipsa are acelaşi autor ca şi Evanghelia lui Ioan. Deşi a scris în greacă, se pare că Ioan ignoră LXX în ambele cazuri şi traduce corect expresia ebraică. Din Apocalipsa 1,7 reiese clar faptul că persoanele răspunzătoare pentru moartea lui Hristos vor învia din morţi pentru a fi martori ai venirii Lui (vezi comentariul de la Daniel 12,2). În cursul judecării Sale Isus i-a avertizat pe conducătorii iudei de acest eveniment înspăimântător (Matei 26,64).

Boci. Literal, se vor tăia, cu referire la obiceiul antic de a-şi face tăieturi sau de a-şi lovi propriul corp ca semn de amărăciune. Este evident că în sens figurat, ca aici, cuvântul se referă la durere, şi nu la actul fizic de a lovi corpul. Aici este vorba de remuşcarea celui necredincios (vezi comentariul de la Ieremia 8,20).


8 „Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Cel Atotputernic.”

Eu sunt. Gr. ego eimi (vezi comentariul de la Ioan 6,20).

Alfa şi Omega. Acestea sunt prima şi ultima literă din alfabetul grecesc, exprimarea fiind oarecum asemănătoare cu expresia de la A la Z. Este sugerată totalitatea, caracterul atotcuprinzător şi înţelesul este acelaşi ca în cuvintele Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul (cap. 22,13). Aici Cel care vorbeşte este Domnul, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, identificat în cap. 1,4 cu Dumnezeu Tatăl (vezi comentariul de acolo). Totuşi, în v. 11–18 expresia Alfa şi Omega face în mod clar referire la Hristos, care declară că este şi Începutul şi Sfârşitul. În cap. 22,13 cuvintele Alfa şi Omega se referă la Hristos, acest fapt fiind evident în v. 16. Tatăl şi Fiul împărtăşesc acest atribut al atemporalităţii (vezi Nota Suplimentară de la Ioan 1).

Începutul şi Sfârşitul. Dovezile textuale favorizează omiterea acestor cuvinte aici şi în v. 11, dar rămân pe deplin atestate în cap. 22,13.

Cel ce este. Vezi comentariul de la v. 4.

Cel Atotputernic. Gr. pantokrator, cârmuitor a toate. Titlul acesta apare frecvent în Apocalipsa (cap. 4,8; 11,17; 15,3; 16,7.14; 19,6.15; 21,,22). În LXX, la Osea 12,5, pantokrator este traducerea ebraicul şeba’oth, oşti, de obicei folosit împreună cu Yahweh ca un nume vechi testamentar al lui Dumnezeu (vezi Vol. I, p. 173). Titlul acesta accentuează atotputernicia lui Dumnezeu. Compară cu 1 Samuel 1,11; Isaia 1,9; Ieremia 2,19; Amos 9,5).


9 Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaș cu voi la necaz, la Împărăție și la răbdarea în Isus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos.

Eu, Ioan. Vezi Introducerea, paternitatea. Părtaş ... la necaz. După cât se pare Ioan nu era singurul care suferea persecuţia atunci. Împărăţie. Adică împărăţia harului divin (vezi comentariul de la Matei 4,17). [...] în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri (Faptele Apostolilor 14,22).

Răbdarea. Literal, rămânerea sub. Aici cuvântul sugerează exercitarea stăpânirii de sine pentru a îndura o situaţie grea când, prin lepădarea de credinţă, ar putea fi obţinută eliberarea de sub persecuţie. În Hristos creştinii au puterea de a rămâne în Isus. Vezi comentariul de la

Romani 2,7; Apocalipsa 14,12. În Isus. Răbdarea rezultă dintr-o legătură vitală cu El. Mă aflam. Sau am ajuns să mă aflu, implicând ideea că Patmosul nu era reşedinţa sa permanentă, ci că împrejurările l-au adus pe Ioan acolo.

Patmos. O mică insulă din Marea Egee, cam la 50 de mile (80 km.) la sud-vest de Efes. În partea ei cea mai întinsă, insula măsoară circa 10 mile (16 km.) de la nord la sud şi circa 6 mile (9,6 km.) de la est la vest. Insula Patmos este stâncoasă şi lipsită de vegetaţie. Coasta foarte fragmentată conţine numeroase golfuleţe. Scriind în anul 70 d.Hr., Pliniu (Natural History iv. 12, 23) menţionează că insula era folosită drept colonie pentru executarea pedepselor, fapt care explică declaraţia lui Ioan cu privire necaz. Apostolul a fost dus în Insula Patmos ca un deţinut roman (vezi capitolul Ioan şi Insula Patmos). După aproximativ două secole mai târziu, Victorinus din Petau (mort c. 303 d.Hr.) declara despre Apocalipsa: Când a spus aceste lucruri, Ioan se afla pe insula Patmos, condamnat la muncă în mine (latinescul metallum), de către Caesar Domiţian (Commentary on the Apocalypse la cap. 10,11; ANF, vol. 7, p. 353). Cuvântul latin metallum se poate referi fie la o carieră, fie la o mină, dar întrucât Patmos are cariere, dar nu există nici o dovadă să fi avut mine, probabil că aici se intenţionează primul sens. Afirmaţia lui Pliniu, cum că Patmos era o colonie pentru executarea pedepselor, vine de la o persoană informată, contemporană cu Ioan, în timp ce declaraţia lui Victorinus, deşi probabilă, trebuie văzută ca o tradiţie./IND

Din pricina Cuvântului. Textul grecesc nu sprijină părerea că aceste cuvinte înseamnă că Ioan se afla pe Patmos pentru a primi şi a raporta viziunile primite acolo (vezi comentariul de la v. 2). În acest verset expresia Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui (cu privire la) Isus se referă la mărturia sa inspirată cu privire la Evanghelie, pe care o dăduse mai mult de o jumătate de secol. Acesta a fost singurul scop care a motivat viaţa lui Ioan. În zilele aspre ale persecuţiei din vremea lui Domiţian, mărturia sa neînfricată a cauzat exilarea în Insula Patmos (vezi Introducerea, cadrul istoric)


10 În ziua Domnului eram în Duhul. Și am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbițe,

Ziua Domnului. Gr. kuriake hemera. Au fost făcute diferite încercări pentru a explica această expresie, care apare doar aici în Scriptură. Unii interpreţi au echivalat-o cu expresia ziua Domnului, folosită de profeţii Vechiului Testament (vezi Ioel 2,11.31; Ţefania 1,14; Maleahi 4,5; compară cu Faptele Apostolilor 2,20). Luate singure, cuvintele ar putea fi interpretate astfel. Cei care explică expresia în felul acesta atrag atenţia asupra faptului că Apocalipsa se concentrează asupra marii zi finale a Domnului şi asupra evenimentelor care duc la ea (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,1). A fi în ziua Domnului în Duhul ar putea fi interpretat ca însemnând a fi purtat în viziune de-a lungul vremii pentru a fi martor la evenimentele legate de ziua Domnului.

Totuşi, există suficiente motive pentru a respinge această interpretare. În primul rând, când arată clar către marea zi a Domnului, în greceşte expresia ziua Domnului este întotdeauna hemera tou kuriou sau hemera kuriou (1 Corinteni 5,5; 2 Corinteni 1,14; 1 Tesaloniceni 5,2; 2 Petru 3,10). În al doilea rând, contextul (Apocalipsa 1,9.10) dă de înţeles că ziua Domnului se referă mai degrabă la timpul când a avut Ioan viziunea, nu la subiectul viziunii. Astfel, Ioan arată locul unde se găsea, ostrovul care se cheamă Patmos (v. 9), motivul pentru care se afla acolo, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu (v. 9), şi starea sa în timpul viziunii, în Duhul. Toate aceste expresii au de-a face cu împrejurările în care a fost dată viziunea şi este logic să tragem concluzia că a patra face acelaşi lucru, arătând momentul descoperirii. Cea mai mare parte a interpreţilor sunt de acord cu această concluzie.

Deşi unică în Scriptură, expresia kuriake hemera are o lungă istorie în limba greacă post-biblică. Ca şi forma prescurtată, kuriake ea este folosită de obicei de părinţii bisericeşti pentru prima zi a săptămânii, iar în limba greacă modernă kuriake este cuvântul uzual pentru duminică.

Echivalentul său latin, dominica dies, este o denumire comună pentru aceeaşi zi şi a trecut în diferite limbi moderne, ca în spaniolă, domingo, în franceză, dimanche, şi în română, duminică. Din acest motiv mulţi învăţaţi susţin că expresia kuriake hemera, din pasajul de faţă, se referă de asemenea la duminică, şi că Ioan nu doar că a primit viziunea în prima zi a săptămânii, dar a şi recunoscut-o ca fiind ziua Domnului, probabil pe baza faptului că în această zi a înviat Hristos din morţi.

Există însă atât motive negative cât şi pozitive pentru a respinge această interpretare. În primul rând este principiul recunoscut, al metodei istorice, şi anume că o interpretare trebuie făcută ţinând cont doar de dovezile care îi sunt anterioare în timp sau contemporane, nu prin date istorice care provin dintr-o perioadă ulterioară. Acest principiu este de o importanţă deosebită în problema studierii expresiei ziua Domnului, aşa cum apare în pasajul de faţă. Deşi în scrierile părinţilor bisericeşti ea apare frecvent cu sensul de duminică, prima dovadă concludentă a unei asemenea întrebuinţări nu se găseşte decât în ultima parte a secolului al II-lea, în lucrarea apocrifă Evanghelia după Petru, (9, 12; ANF, vol. 9, p. 8), unde ziua învierii lui Hristos este denumită ziua Domnului. Întrucât documentul acesta a fost scris la trei sferturi de veac după ce a scris Ioan Apocalipsa, el nu poate constitui o dovadă că pe vremea lui Ioan expresia ziua Domnului se referea la duminică. Sar putea da numeroase exemple pentru a arăta rapiditatea cu care cuvintele îşi pot schimba înţelesul. Prin urmare, sensul de aici al expresiei ziua Domnului este stabilit mai corect prin referirea la Scriptură, nu la literatura ulterioară.

Un argument pozitiv este faptul că deşi Scriptura nu identifică nicăieri duminica ca având vreo legătură religioasă cu Domnul, ea recunoaşte de repetate ori că ziua a şaptea, Sabatul, este ziua Sa specială. Biblia spune că Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit ziua a şaptea (vezi Genesa 2,3); că a declarat-o ca monument de aducere aminte al actului Său de a crea (vezi Exodul 20,11); a numit-o ziua Mea cea sfântă (vezi Isaia 58,13) şi că Isus S-a numit pe Sine Domn al Sabatului (vezi Marcu 2,28), în sensul că în calitate de Domn asupra oamenilor, El este Domn şi asupra a ceea ce a fost făcut pentru om, Sabatul. Aşadar, interpretată în acord cu dovezile anterioare şi contemporane apostolului Ioan, este clar că expresia ziua Domnului nu poate face referire decât la o singură zi, şi aceasta este Sabatul zilei a şaptea. Vezi 6T 128; AA 581.

Descoperirile arheologice au adus lumină în plus asupra expresiei kuriake hemera. În papirusurile şi inscripţiile din perioada imperială a istoriei romane, găsite în Egipt şi Asia Mică, cuvântul kuriakos (forma masculină a lui kuriake era folosit pentru tezaurul imperial şi pentru serviciul imperial. Lucrul acesta este logic dat fiind faptul că în greacă împăratul roman era adesea numit kurios, domn, şi, prin urmare, tezaurul şi slujba lui erau tezaurul domnului, respectiv slujba domnului. Astfel, în limbajul oficial roman, kuriakos era un cuvânt obişnuit pentru cele care aparţineau împăratului. O asemenea inscripţie provine din anul 68 d.Hr., aşa că este clar că această întrebuinţare a lui kuriakos era obişnuită pe vremea lui Ioan (vezi Adolf Deissmann, Light From the Ancient East pp. 357–361).

Pe aceeaşi inscripţie apare o aluzie la o zi care şi-a primit numele în cinstea împărătesei Iulia, sau Livia, cum este ea cunoscută mai bine.

Pe alte inscripţii, atât din Egipt cât şi din Asia Mică, termenul sebaste echivalentul grecesc al lui Augustus apare frecvent ca nume al unei zile. După cât pare acestea sunt referiri la zile speciale de cinstire a împăratului (vezi Deissmann, op. cit.). Unii au sugerat că expresia kuriake hemera, aşa cum e folosită de Ioan, se referă şi ea la o zi imperială. Lucrul acesta este îndoielnic din două motive. În primul rând, deşi existau zile imperiale şi deşi termenul kuriakos era folosit pentru alte lucruri care aparţineau împăratului, nu s-a găsit până acum nici o împrejurare în care cuvântul kuriake să fie aplicat la o zi imperială. Bineînţeles că aceasta nu este o dovadă finală, deoarece este un argument al tăcerii. Al doilea argument care poate fi adus împotriva faptului că Ioan foloseşte expresia kuriake hemera pentru a denumi o zi imperială, pare să fie într-adevăr concludent. Este vorba de faptul cunoscut că atât iudeii din secolul întâi (vezi Josephus Flavius War vii, 10. 1 [418, 419]) cât şi creştinii, cel puţin în secolul al doilea (vezi Martyrdom of Polycarp 8), i-au refuzat lui Caesar numele de Kurios, domn. Deci este foarte greu de crezut că Ioan s-a referit la o zi imperială ca fiind ziua Domnului, mai ales într-un timp când el şi semenii săi creştini erau foarte persecutaţi pentru că refuzau să-i ofere împăratului închinarea cuvenită doar lui Dumnezeu (vezi Introducerea, cadrul istoric). Pare mai rezonabilă ideea că Ioan a ales expresia kuriake hemera pentru Sabat, ca un mijloc subtil de a proclama faptul că, după cum împăratul avea zile speciale devotate cinstirii sale, aşa şi Dumnezeul lui Ioan, pentru care el suferea acum, avea ziua Sa. În ce priveşte originea păzirii duminicii şi a denumirii ei ca ziua Domnului, vezi comentariul de la Daniel 7,25. Vezi AA 581, 582.

În Duhul. Literal, în spirit, aici însemnând o stare de extaz. Ioan a ajuns să nu-şi mai dea seama de lucrurile de pe pământ şi să fie conştient doar de impresiile primite de la Duhul Sfânt. Percepţia prin simţurile naturale a făcut loc pe deplin percepţiei spirituale.

Ca sunetul unei trâmbiţe. Comparaţia cu trâmbiţa sugerează intensitatea vocii.

Vezi imaginea cu insula Patmos

Vezi imaginea cu biserica şi mănăstirea de pe insula Patmos

Vezi imaginea cu altarul lui Zeus din Pergam reconstituit

Vezi imaginea cu ruinele altarul lui Zeus din Pergam

Vezi imaginea cu teatrul din Pergam


11 care zicea: „Eu sunt Alfa și Omega, Cel Dintâi și Cel de pe Urmă. Ce vezi, scrie într-o carte și trimite-o celor șapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceea.”

Eu sunt Alfa. Vezi comentariul de la v. 8. Ţinând cont de v. 17, 18, este clar că în cazul de faţă aceste titluri se aplică la Hristos. Totuşi, dovezile textuale atestă omiterea cuvintelor Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă.

În v. 4–10 Ioan se adresează celor şapte biserici cu propriile sale declaraţii introductive cu privire la împrejurările în care a primit Apocalipsa. Începând cu v. 11, el Îi atribuie chiar lui Dumnezeu calitatea de autor al Apocalipsei. Este drept să procedeze astfel, deoarece această carte este descoperirea lui Isus Hristos (v. 1). Descoperirea propriu-zisă începe cu v. 11.

Ce vezi. În Apocalipsa predomină comunicarea şi percepţia vizuală (vezi comentariul de la v. 2). Ioan a avut viziuni, a văzut scene panoramice în simboluri, pe care le zugrăveşte cu acurateţea de care poate da dovadă limbajul uman mărginit. Multe din aceste simboluri reprezintă adevăruri infinite care trec dincolo de cuvintele şi de experienţa oamenilor. Uneori apostolului îi lipsesc cuvintele pentru a descrie pe deplin ceea ce vede, ca de pildă atunci când priveşte tronul lui Dumnezeu (vezi cap. 4,3.6). Totuşi, în Apocalipsa grandoarea planurilor divine, intensitatea marii controverse dintre Hristos şi Satana şi slava biruinţei finale sunt zugrăvite mai viu şi mai măreţ decât în oricare altă parte în Scriptură.

Carte. Gr. biblion, un sul, cel mai obişnuit fel de scriere din vremea lui Ioan. Vezi Vol. V, p. 113.

Cele şapte Biserici. Ordinea în care sunt enumerate bisericile aici şi în cap. 2 şi 3 reprezintă succesiunea geografică pe care ar fi trebuit să o urmeze un sol care ar duce o scrisoare din Patmos către aceste şapte cetăţi din provincia Asia. În ce priveşte amănunte despre aşezarea geografică a acestor şapte biserici, vezi capitolul Cele Şapte Biserici din Apocalipsa şi harta din faţa p. 33 din Vol.

VI. Pentru informaţii în plus cu privire la fiecare din bisericile amintite, vezi soliile date fiecărei biserici în parte. în cap. 2 şi 3.

Cele şapte biserici sunt primele dintr-o serie de câte şapte din Apocalipsa. Astfel, sunt şapte duhuri (v. 4), şapte sfeşnice (v. 12), şapte stele (v. 16), şapte lămpi de foc (cap. 4,5), o carte cu şapte peceţi (cap. 5,1), cele şapte coarne şi cei şapte ochi ai Mielului (cap. 5,6), şapte îngeri cu şapte trâmbiţe (cap. 8,2), şapte tunete (cap. 10,4), un balaur cu şapte capete şi şapte coroane (cap. 12,3), o fiară cu şapte capete (cap. 13,1), şapte îngeri având şapte potire ce conţin ultimele şapte plăgi (cap. 15,1.7) şi fiara cu cele şapte capete, despre care se spune şi că sunt şapte munţi şi şapte împăraţi (cap. 17,3.9.10). Repetarea numărului şapte cu referire la atât de multe simboluri diferite înseamnă faptul că şi această cifră trebuie înţeleasă într-un sens simbolic. În toată Scriptura numărul şapte, atunci când e folosit simbolic, are în general sensul de plinătate, desăvârşire.

Prin urmare, atunci când e aplicat la cele şapte biserici, ne putem aştepta ca numărul acesta să aibă un anumit scop. Că erau mai mult de şapte biserici în provincia Asia este clar din faptul că în Noul Testament sunt menţionate şi alte două biserici din regiunea aceea, cele din Colose şi Hierapolis (vezi Coloseni 1,2; 4,13). Prin urmare, este rezonabil să tragem concluzia că Dumnezeu a ales cele şapte biserici deoarece ele erau tipice în ce priveşte starea bisericii ca un tot – atât în vremurile apostolice cât şi de-a lungul erei creştine (vezi p. 725; compară cu AA 583. 585).

Soliile către cele şapte biserici au avut aplicaţie pentru starea bisericii din zilele lui Ioan. Dacă nu ar fi fost aşa, aceste mesaje ar fi fost învăluite în mister şi i-ar fi descurajat pe creştinii din Asia care aveau să le citească (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,3). Ioan s-ar fi dovedit a fi un profet mincinos dacă soliile pe care le adresa bisericilor sale nu ar fi descoperit adevărata lor stare şi nu ar fi corespuns nevoilor lor spirituale. Aceste mesaje au fost trimise într-o vreme când creştinii din Asia treceau prin mari necazuri (vezi Introducerea, cadrul istoric), iar ferma mustrare, mângâierea care le oferea siguranţă şi glorioasa făgăduinţă trebuie să fi fost intenţionate să facă faţă nevoilor lor (vezi AA 578–588). Acceptând şi luând aminte la aceste solii, bisericile creştine din Asia avea să fie primească pregătirea spirituală necesară pentru a înţelege drama marii lupte zugrăvită în restul Apocalipsei şi pentru a avea încredere neclătinată în biruinţa finala a lui Hristos şi a bisericii Sale.

Deşi mesajele către cele şapte biserici trebuie să se fi aplicat în primul rând la bisericile din Asia, din vremea lui Ioan, ele mai descopereau şi viitorul bisericii (vezi p. 725). O cercetare a istoriei dă la iveală faptul că aceste solii sunt, într-un anumit fel, aplicabile şi la cele şapte perioade ale istoriei bisericii.

Întrucât numărul şapte implică desăvârşire, după cum s-a observat mai sus, pare rezonabil, de asemenea, să considerăm că într-un anumit sens aceste solii descriu întreaga biserică de-a lungul întregii ei istorii, deoarece fără îndoială că fiecare biserică individuală de-a lungul erei creştine putea descoperi caracteristicile şi nevoile ei în una sau mai multe din aceste mesaje. De aceea, se poate spune că, pe lângă aplicaţia locală din timpul lui Ioan şi pe lângă aplicaţia istorică a perioadelor succesive, aceste solii mai au şi aplicaţie universală. Un scriitor creştin din jurul anului 250 d.Hr. spunea că Ioan scrie celor şapte biserici şi cu toate acestea el vorbeşte pentru toţi (textul latinesc în S. P. Tregelles, ed., Canonul Muratorian, p. 19). Deşi, de exemplu, solia către Laodicea este deosebit de potrivită pentru biserica de azi, soliile către celelalte biserici cuprind şi ele îndemnuri care îi pot fi folositoare (vezi 5T 368, 481, 538, 612; 8T 98, 99).


12 M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Și, când m-am întors, am văzut șapte sfeșnice de aur.

Să văd glasul. Adică să vadă cine vorbea.

Sfeşnice. Gr. luchnia, suporturi pentru lămpi. În antichitate lumânările obişnuite nu avea forma celor de azi. Lămpile aveau adesea forma unei străchini, în care se turna ulei şi se fixa un fitil. Prin urmare, se pare că sfeşnicele pe care le-a văzut Ioan erau suporturile în capătul cărora se găseau astfel de lămpi.

În v. 20 se declară că aceste sfeşnice reprezintă şapte biserici, aşadar întreaga biserică (vezi comentariul de la v. 11). Faptul că ele sunt de aur arată valoarea bisericii în ochii lui Dumnezeu. Ioan Îl vede pe Hristos umblând în mijlocul lor (v. 13–18), ceea ce sugerează continua Sa prezenţă în biserică (vezi Matei 28,20; compară cu Coloseni 1,18).

Această referire la şapte sfeşnice de aur aminteşte de cele şapte candele de aur din Sfânta, din sanctuarul pământesc (vezi Exodul 25,31–37). Este însă evident că acestea diferă considerabil de sfeşnicul cu şapte braţe din Vechiul Testament, deoarece Ioan Îl vede pe Hristos umblând în mijlocul lor (vezi Apocalipsa 1,13; 2,1). Despre aceste şapte sfeşnice se spune precis că reprezintă biserica de pe pământ, şi de aceea nu trebuie să fie considerate modelul ceresc al sfeşnicului cu şapte braţe din vechiul sanctuar de pe pământ.


13 Și, în mijlocul celor șapte sfeșnice, pe Cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare și încins la piept cu un brâu de aur.

Fiul omului. Gr. huios anthropou În greacă această sintagmă nu este articulată hotărât. Ea este o traducere exactă a aramaicului kebar `enash (vezi comentariul de la Daniel 7,13) şi se pare că aici are în mare parte aceeaşi semnificaţie ca şi kebar `enash din Daniel. Cele spuse în comentariul cu privire la kebar `enash (Daniel 7,13) s-ar putea aplica deci şi la huios anthropou. Din Apocalipsa 1,11.18 reiese clar faptul că Acela la care se face referire – ca şi în Daniel 7,13 – este Hristos. În timp ce titlul Fiul omului, cu articol hotărât, este folosit de peste 80 de ori în Noul Testament, expresia Fiu al omului, fără articol hotărât (la substantivul Fiu), se foloseşte cu referire la El numai în două alte împrejurări în versiunea greacă a Noului Testament (Apocalipsa 14,14, unde este o aluzie evidentă la Daniel 7,13; şi Ioan 5,27, unde este accentuată natura umană a lui Isus).

Aplicând acelaşi principiu ca şi la kebar `enash (vezi comentariul de la Daniel 7,13), observăm că aici Ioan Îl priveşte pe Hristos în viziune pentru prima dată. Cine este această fiinţă plină de slavă? El nu are înfăţişare de înger sau de altă fiinţă cerească, ci de om. Are înfăţişare de om, deşi de o strălucire orbitoare.

Cu toate că Ioan a scris Apocalipsa în limba greacă, modul său de a se exprima este adesea cel al limbii sale materne, adică aramaica (limba ebraică a Noului Testament), nu al limbii greceşti. Lucrul acesta este adevărat cu privire la anumite expresii idiomatice pe care le foloseşte, şi se prea poate ca huios anthropou, literal, (un) fiu al omului, să fie una din acestea. Dacă aşa stau lucrurile, atunci sintagma un fiu al omului ar însemna pur şi simplu o fiinţă omenească, un om (vezi comentariul de la Daniel 7,13). La fel, fii ai învierii (Luca 20,36) sunt persoanele înviate, iar fii ai împărăţiei (Matei 8,12) sunt oamenii demni de împărăţie. La fel, fiii nunţii (traducerea română sinodală) (Marcu 2,19) sunt oaspeţii de la nuntă, fiii lumii acesteia (Luca 16,8) sunt cei care trăiesc pentru lumea aceasta, copii ai mâniei (Efeseni 2,3) sunt cei care merită pedeapsa pentru faptele lor rele, iar fii ai lui Belial (1 Regi 21,10) sunt oamenii stricaţi.

Când Hristos Cel proslăvit i S-a arătat lui Ioan în splendoarea Sa cerească, El avea totuşi înfăţişarea unei fiinţe umane. Deşi El există din veşnicie, ca a doua persoană a Dumnezeirii, şi va rămâne pururi aşa, Hristos a luat asupra Sa natura umană, şi o va păstra pentru totdeauna (vezi Vol. V, pp. 917–919). Ce mângâiere este să ştim că Domnul nostru înălţat la cer şi proslăvit este totuşi fratele nostru, având natura noastră umană şi fiind în acelaşi timp Dumnezeu! Pentru mai multe comentarii cu privire la acest pasaj, vezi Probleme în Traducerea Bibliei.

Până la picioare. Haina lungă este simbolul demnităţii.


14 Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului;

Albe ca lâna albă. Ioan îşi găseşte cu greu cuvintele cu care să descrie cât mai bine cele văzute în viziune. Albeaţa lânii este primul lucru care îi vine în minte când vede părul alb al Aceluia care i se arată în viziune. Dar îndată ce face această comparaţie, se gândeşte la o substanţă şi mai albă, zăpada, şi o adaugă pentru ca descrierea să fie şi mai apropiată de realitate. Poate că îi vine în minte şi descrierea din Daniel 7,9.

Para focului. Adică o flacără de foc, scoţând în evidenţă strălucirea feţei şi intensitatea privirii Sale.


15 picioarele Lui erau ca arama aprinsă și arsă într-un cuptor; și glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.

Arama. Gr. chalkolibanos, o substanţă a cărei identificare este nesigură. Probabil era un metal ca aurul, strălucitor şi iradiant. Arama din timpurile biblice era de fapt bronz (vezi Exodul 25,3).

Arsă. Mai bine, care fusese arsă, adică încinsă în cuptor. Dovezile textuale favorizează faptul că acest adjectiv se referă la aramă (ca în versiunea Cornilescu), nu la picioare (ca în KJV). Adică arama arăta ca şi cum ar fi fost încinsă în cuptor. Iar picioarele arătau ca arama care a fost supusă unei călduri puternice.

Vuietul unor ape mari. Pe vremea lui Ioan vuietul oceanului şi tunetul erau printre sunetele cele mai puternice şi adânci pe care le cunoştea omul. În profunzimea şi maiestatea lor acestea rămân încă neegalate ca simboluri pentru glasul Creatorului.


16 În mâna dreaptă ținea șapte stele. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, și fața Lui era ca soarele când strălucește în toată puterea lui.

Mâna dreaptă. Aici mâna lui Dumnezeu reprezintă puterea Sa de a susţine. Şapte stele. Acestea sunt un simbol pentru îngerii sau solii trimişi la cele şapte biserici (vezi comentariul de la v. 20). Ieşea. Forma verbului din limba greacă implică o acţiune continuă – puterea lui Hristos este fără întrerupere la lucru.

Sabie ... cu două tăişuri. Gr. rhomphaia distomos, literal, sabie cu două guri. Rhomphaia este o sabie mare, grea, care trebuie ţinută cu ambele mâini. Acesta este cuvântul folosit în LXX pentru sabia pe care a aşezat-o Dumnezeu la intrarea în Eden (vezi comentariul de la Genesa 3,24) şi pentru sabia lui Goliat (1 Samuel 17,51).

Expresia sabie cu două guri pare să fie derivată dintr-o întrebuinţare semită, deşi ea apare în greceşte încă din secolul al V-lea î.d.Hr., în piesele lui Euripide. Totuşi ea se găseşte mult mai de vreme de data aceasta, în Vechiul Testament, unde expresia echivalentă în limba ebraică este pi chereb, gura săbiei (vezi Genesa 34,26; 2 Samuel 15,14). Astfel, povestind întâmplarea cu Ehud, scriitorul cărţii Judecători spune, literal: Şi Ehud şi-a făcut o sabie, cu două guri (vezi Judecători 3,16). În Proverbe 5,4 de asemenea se vorbeşte despre chereb pioth, o sabie cu guri, expresie pe care Cornilescu o traduce corect sabie cu două tăişuri. Această expresie interesantă poate veni fie de la ideea că sabia unui om îi mănâncă pe vrăjmaşii săi (vezi 2 Samuel 11,25; Isaia 1,20; Ieremia 2,30) – ascuţişul ei fiind gura –, fie de la forma pe care o aveau unele săbii în antichitate, mânerul lor fiind în forma capului unui animal, cu lama ieşind afară din gura acestuia.

Ioan repetă acest simbol în cap. 2,12.16; 19,15.21, unde sabia este considerată un instrument al pedepsei divine, ieşind din gura lui Hristos. Se pare că aici acest sens este cel mai potrivit, simbolizând autoritatea lui Hristos de a judeca, şi în deosebi puterea Sa de a executa judecata. Faptul că sabia are două tăişuri, împreună cu ascuţimea ei, par să sugereze cruzimea deciziilor Sale şi eficienţa judecăţii Sale.

Ca soarele. Soarele este cea mai strălucitoare lumină cunoscută în mod obişnuit omului.


17 Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Și-a pus mâna dreaptă peste mine și a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel Dintâi și Cel de pe Urmă,

Ca mort. Primul efect care îl aveau asemenea viziuni, în care o fiinţă divină este înfăţişată în slava sa cerească, era acela de a-l lipsi de puterile fizice obişnuite pe cel care primea viziunea (vezi Ezechiel 1,28; Ezechiel 3,23; Daniel 8,17; Daniel 10,7–10; Faptele Apostolilor 9,4; compară cu Isaia 1,5). Compară cu experienţa lui Daniel (vezi comentariul de la cap. 10,7–10). Cel care primea o astfel de onoare era cu totul copleşit de simţământul propriei slăbiciuni şi nimicnicii. Pentru o discuţie cu privire la starea fizică a unui profet în timpul viziunii, vezi lucrarea lui F. D. Nichol, Ellen

G. White şi criticii ei, pp. 51–61. În ce priveşte răspunsul emoţional al lui Ioan la ceea ce vedea în viziune, vezi comentariul de la Apocalipsa 5,4; 17,6. În ce priveşte două ocazii când Ioan a căzut la picioarele unui înger pentru a i se închina, vezi cap. 19,10; 22,8.

Nu te teme. După pierderea puterii naturale, un profet era întărit supranatural, în general prin atingerea mâinii (vezi Ezechiel 2,1.2; 3,24; Daniel 8,18; 10,8–12.19; compară cu Isaia 6,6.7). Adesea oaspetele ceresc poruncea: Nu te teme! pentru a înlătura temerile fireşti care apar în inima omului atunci când are loc o întâlnire cu o astfel de fiinţă (vezi Judecători 6,22.23; 13,20–22; Matei 28,5; Luca 1,13.30; 2.10).

Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Se pare că această expresie este citată din Isaia 44,6, fiind o traducere directă din textul ebraic, nu o citare din LXX, cum e în v. 8.


18 Cel Viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale Locuinței morților.

Cel viu. Gr. ho zon, după cât se pare de la termenul vechi testamentar obişnuit, ’El chai, viul Dumnezeu (Iosua 3,10; etc.). Această formă a verbului implică o viaţă continuă, permanentă, activă. Această declaraţie este plină de însemnătate, dacă se are în vedere faptul că El a fost mort. În Hristos există viaţă, originală, neîmprumutată, nederivată. (DA 530; vezi 785). În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor (vezi comentariul de la Ioan 1,4).

Am fost mort. Literal, am ajuns mort, o aluzie la răstignire. Aceste cuvinte arată clar faptul că Cel care i S-a arătat lui Ioan în viziune a fost Hristos.

Sunt viu. Gr. zon eimi, trăiesc, adică am o viaţă continuă, o viaţă care nu are sfârşit, o viaţă care se perpetuează singură (vezi Vol. V, pp. 917–919; vezi comentariul de la Ioan 5,26). În ciuda morţii suferite pentru neamul omenesc, Hristos continuă să fie Cel viu, deoarece este Dumnezeu. Divinitatea lui Hristos este siguranţa pe care o are credinciosul că va primi viaţa veşnică (DA 530). Vezi comentariul de la Apocalipsa 1,5. Cuvântul eimi, Eu sunt, implică o existenţă continuă şi este în contrast izbitor cu egenomen, am fost (literal, am devenit) mort.

În vecii vecilor. Vezi comentariul de la v. 6. Cheile. Cheia este un simbol al puterii şi al autorităţii. Vezi comentariul de la Matei 16,19; compară cu Luca 11,52.

Locuinţei morţilor. [Iadului, KJV]. Gr. hades, locuinţa morţilor, mormântul (vezi comentariul de la Matei 11,23). Învierea lui Hristos este garanţia faptului că drepţii vor învia la înviere, în ziua de apoi (Ioan 11,24) pentru a trăi veşnic (vezi comentariul de la Ioan 11,25; Apocalipsa 1,5).


19 Scrie, dar, lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele.

Scrie. O repetare a poruncii din v. 11.

Ai văzut. Adică în viziunea de până aici (v. 10–18).

Lucrurile care sunt. Unii susţin că aceste cuvinte descriu situaţia istorică din prezent, în deosebi lucrurile privitoare la biserică. Ei cred că, în contrast cu lucrurile pe care le-ai văzut – viziunea lui Hristos (v. 10–18) – lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele se referă la evenimentele istorice actuale, prezentate simbolic.

Alţii susţin că aceste propoziţii, lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele, se referă pur şi simplu la lucrurile văzute de Ioan în viziune, ceea ce văzuse şi ceea ce avea să vadă în continuare (compară cu v. 11).


20 Taina celor șapte stele pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea și a celor șapte sfeșnice de aur: cele șapte stele sunt îngerii celor șapte biserici; și cele șapte sfeșnice sunt șapte biserici.

Taina. Gr. musterion, un secret, un mister dintr-un cuvânt care înseamnă unul care a fost iniţiat (vezi comentariul de la Romani 11,25). În limbajul creştin timpuriu termenul mister nu însemna ceva ce nu poate fi înţeles, aşa cum înseamnă astăzi, ci ceva care poate fi înţeles doar de cei iniţiaţi, adică de cei care au dreptul de a cunoaşte. Hristos le-a spus ucenicilor că lor le era dat să cunoască tainele Împărăţiei cerurilor, nu mulţumii (vezi comentariul de la Matei 13,11). Pavel vorbeşte despre înviere ca despre o taină (1 Corinteni 15,51) şi adesea se referă cu aceste cuvinte chiar la planul de mântuire (vezi comentariul de la Romani 16,25.26).

Fundalul iudaic al acestui cuvânt apare într-un pasaj din Manualul de Disciplină provenit din manuscrisele de la Marea Moartă (vezi Vol. V, pp. 91, 92), care vorbeşte despre mântuire astfel: Lumina inimii mele pătrunde taina ce va să fie (1QS xi, 3; în lucrarea lui Millar Burrows, Sulurile de la Marea Moartă, p. 387). Termenul taină apare de mai multe ori în acelaşi document. El era de asemenea obişnuit în religiile păgâne ale misterelor.

Aici cuvântul taină este folosit cu privire la cele şapte stele, un simbol neelucidat până acum. Dar acum acest simbol este numit taină în lumina faptului că interpretarea sa este aproape de a fi explicată. Aşadar, în cartea Apocalipsei o taină este un simbol criptic pe punctul de a fi explicat celor care consimt să ţină (vezi comentariul de la v. 3) lucrurile descoperite în această carte (compară cu cap. 17,7.9), sau unul pe care Dumnezeu vrea să li-l descopere. Simbolurile din Apocalipsa mai sunt descrise şi ca minuni (vezi comentariul de la cap. 12,1) şi semne (cap. 15,1).

Şapte stele. Vezi comentariul de la v. 11, 16. Versetul acesta este o punte între v. 12–19 şi soliile din cap. 2 şi 3. El explică simbolurile din v. 12, 16 şi pregăteşte calea pentru soliile transmise fiecărei biserici în parte.

Îngerii. Gr. aggeloi, literal, soli, fie cereşti, fie omeneşti. Aggeloi este aplicat fiinţelor omeneşti în Matei 11,10; Marcu 1,2; Luca 7,24.27; 9,52; compară cu 2 Corinteni 12,7. S-a sugerat că îngerii ar fi prezbiterii sau supraveghetorii din cele şapte biserici de pe vremea lui Ioan şi că Domnul le trimitea soliile pentru a le transmite adunărilor respective. Totuşi, cu posibila excepţie de aici, adică îngerii celor şapte biserici, din cele 75 de ocazii în care îl foloseşte Ioan în Apocalipsa, cuvântul aggeloi nu se referă niciodată la fiinţe umane. Din context nu reiese dacă acesta este sensul de aici. Totuşi, este puţin probabil ca Dumnezeu să fi trimis prin Ioan solii către nişte îngeri adevăraţi şi este preferabilă identificarea acestor îngeri cu conducătorii bisericilor (compară cu GW 13, 14; AA 586).

Şapte sfeşnice. Vezi comentariul de la v. 12

Şapte biserici. Vezi comentariul de la v. 4, 11.COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 AA 583; CW 175; DA 99; Ed 191; GC 341; 6T 128

1–37T 158; 8T 301

3 AA 583; COL 133; CW 175; DA 234; Ed 191; Ev 196; GC 341; PK 548; TM 113, 116; 5T 15; 6T 128, 404

5 COL 162; 6T 311, 367

5, 6 GC 416, 646

6 CS 129; 5T 475

7 DA 832; EW 53, 179, 292; GC 301, 625, 637; TM 232; 8T 116

9 AA 570, 575, 588; FE 109, 423; GC xiii, 78; GW 18; PP 129; SL 49, 71; 4T 525; 7T 288

9, 10 MM 37; 6T 128

10 SL 74

10–13AA 581

11 AA 585

13 MH 419; 5T 752; 8T 265

13–15GC 624

14 LS 65

14, 15 EW 16, 286

14–17AA 582

14–18SL 78

15 EW 15, 34; LS 65

16 GW 13 (mai multe la cap. 2,1)

17 GC 471; SL 79; 5T 467

17, 18 CT 17; Ed 83; TM 95

18 DA 320, 483, 530, 669; PK 240; 2T 271; 7T 71

18, 20 AA 585