2 Împăraţi 3

1 Ioram, fiul lui Ahab, a început să domnească peste Israel la Samaria, în al optsprezecelea an al lui Iosafat, împăratul lui Iuda. A domnit doisprezece ani.

Al optsprezecelea an. Vezi cele despre cap. 1:17. Deoarece Ahazia a urmat tatălui său, Ahab, în al şaptesprezecelea an lui Iosafat (1Regi 22.51), moartea lui Ahab trebuie să fi avut loc în al 17lea an al lui Iosafat. Ahab a murit în lupta împotriva Sirienilor (1Regi 22:34-37), o luptă la care Iosafat a luat parte împreună cu Ahab, viaţa lui însuşi fiind ameninţată (1Regi 22:29-33).

2 El a făcut ce este rău înaintea Domnului, totuşi nu ca tatăl său şi ca mama sa. A răsturnat stâlpii lui Baal, pe care-i făcuse tatăl său;

Nu ca tatăl său. Ahab, tatăl lui Ioram, a fost unul din cei mai răi împăraţi ai lui Israel. Cu privire la unele rele pe care le-a făcut el, vezi 1Regi 16:30-33. Ahazia, fratele lui Ioram, a făcut de asemenea rău şi Domnul a îngăduit să moară din cauza devoţiunii lui de a se închina lui Baal (2Regi 1:16,17). Totuşi, pe timpul lui Ioram, lucrarea de reformă a lui Ilie şi Elisei era evidentă, având un efect însemnat, astfel încât atunci când s-a făcut evaluarea domniei lui, departe de a fi dreaptă, despre el se spune că n-a fost ca a tatălui său.

A răsturnat. Ahab a făcut un templu în cetatea Samariei, pentru închinarea lui Baal şi în el a ridicat un altar pentru Baal (1Regi 16:32). Probabil că el a pus în el un chip sau stâlp sacru pentru Baal, care acum a fost răsturnat de către Ioram.

3 dar s-a dedat la păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască, şi nu s-a abătut de la ele.

Verset ce nu a fost comentat.

4 Meşa, împăratul Moabului, avea turme mari şi plătea împăratului lui Israel un bir de o sută de mii de miei şi de o sută de mii de berbeci cu lâna lor.

Avea turme mari. Pe acea vreme, Moabul era aşezat drept la est de Iordanul inferior şi Marea Moartă. Regiunea era fertilă şi bine udată şi, în general, era o mare ţară cu păşuni. Chiar şi astăzi, ea este renumită pentru turmele şi cirezile ei. Împăratul Moabului din acele vremuri antice poate fi comparat cu un şeic arab modern, a cărui bogăţie este preţuită după mărimea turmelor sale şi a numărului de vite.

Plătea împăratului lui Israel. Acest raport al VT, despre servitutea Moabului faţă de Israel, pe vremea lui Meşa, este confirmat de Piatra Moabită (vezi vol. I, pag 120, 121). Acest raport vorbeşte despre asuprirea Moabului, timp de mulţi ani, de către Omri şi Ahab, şi despre revolta reuşită a lui Meşa. Pentru traducerea inscripţiei care apare pe Piatra Moabită, vezi nota adiţională de la sfârşitul capitolului.

Plata tributului în natură era obişnuită în Orient, în acele zile. Asirienii primeau adesea tribut de vite, cai, oi şi alte produse. Iosafat a primit tribut de la arabi, şapte mii şapte sute de berbeci şi şapte mii şapte sute de ţapi (2Cronici 17:11).

5 La moartea lui Ahab, împăratul Moabului s-a răsculat împotriva împăratului lui Israel.

Moabul s-a răsculat. Moartea lui Ahab şi boala lui Ahazia aveau să constituie ocazia pentru revolta Moabului. Cât de reuşită a putut fi revolta, se poate aprecia după raportul de Piatra Moabită. Nu numai că Moabul şi-a recâştigat suveranitatea, dar au fost luate şi cetăţi israelite şi mulţi israeliţi au fost omorâţi. Astfel, Meşa vorbeşte despre luarea lui Nebo de la Israel, pe care l-a luat şi i-a lovit pe toţi, 7000 de bărbaţi, tineri (?) femei, fete şi slujitoare, pentru că i-am consacrat lui Aştar-Chemoş (vezi pag. 864, 865).

6 Împăratul Ioram a ieşit atunci din Samaria şi a numărat pe tot Israelul.

Atunci. Probabil chiar la începutul domniei lui şi la scurt timp după revolta lui Moab.

A numărat. Mai degrabă, a adunat. Ioram era hotărât să readucă pe Moab la supunere.

7 A pornit şi a trimis să spună lui Iosafat, împăratul lui Iuda: „Împăratul Moabului s-a răsculat împotriva mea; vrei să vii cu mine să luptăm împotriva Moabului?” Iosafat a răspuns: „Voi merge, eu ca tine, poporul meu ca poporul tău, caii mei ca ai tăi.”

A trimis să spună lui Iosafat. Strânsa legătură dintre cele două împărăţii mai există încă. Probabil că nu trecuse decât un an de când Iosafat însoţise pe Ahab la atacul de la Ramot, din Galaad. Se pare că Ioram aştepta acelaşi ajutor, în războiul cu Moab, pe care-l primise şi tatăl său, în războiul cu Siria.

Voi merge. Când el a consimţit să meargă împreună cu Ahab, împotriva sirienilor, el a fost mustrat de profetul Iehu, pentru că da ajutor celui rău, iubind pe cei ce urăsc pe Domnul (2Cronici 19:2). Dar acum el dă din nou consimţământul faţă de o cerere asemănătoare, de data aceasta să meargă împreună cu Ioram împotriva moabiţilor. Motivul pentru bunăvoinţa lui Iosafat de a însoţi pe Ioram nu este arătat, dar probabil că el a fost mişcat de faptul că Ioram s-a dovedit a fi mai puţin înclinat să umble în căile cele rele decât Ahab, tatăl său, şi pentru că răsturnase stâlpii lui Baal. Probabil că cele două naţiuni mai erau încă legate în condiţiile alianţei lor de mai înainte, pentru că,chiar după moartea lui Ahab, Iosafat s-a unit cu Ahazia într-o întreprindere cu privire la construirea de corabii la Eţion-Eber, spre a se angaja în negoţ extern (2Cronici 35-37). Mai târziu, Ioram avea ajutorul lui Ahazia, nepotul lui Iosafat, într-un alt război împotriva Siriei.

8 Şi a zis: „Pe care drum să ne suim?” Ioram a zis: „Pe drumul care duce în pustiul Edomului.”

Pe care drum? Erau două drumuri pe care împăraţii puteau să înainteze pentru atacul împotriva Moabului. Unul era să traverseze Iordanul şi să atace Moabul dinspre nord. Aceasta ar fi fost calea cea mai directă. Dar apărarea cea mai puternică era în partea de nord a frontierei care era şi cea mai deschisă pentru atac. Aşadar, dacă atacul urma să fie dinspre nord, aliaţii s-ar fi expus singuri atacului deschis de ariergarda sirienilor. O altă cale ar fi fost dinspre sud, pe la extremitatea sudică a Mării Moarte, prin ţara Edomului. Aceasta avea să fie o cale mai lungă şi grea, dar ei aveau să lovească Moabul, într-un punct unde el avea să fie mai vulnerabil pentru atac, şi Edomul, asociat atunci cu Iuda (v. 9) aveau să-l aibă ca aliat mai degrabă, decât un vrăjmaş posibil.

În pustie. Se pare că Iosafat a fost cel care a dat răspunsul la întrebarea lui Ioram (în versiunea engleză). Drumul sugerat cobora prin Iudeea spre extremitatea sudică a mării Moarte, unde aveau să treacă prin regiunile pustii şi uscate ale Edomului.

9 Împăratul lui Israel, împăratul lui Iuda şi împăratul Edomului au plecat; şi, după un drum de şapte zile, n-au avut apă pentru oştire şi pentru vitele care veneau după ea.

Şi împăratul Edomului. Numai cu puţin timp mai înainte de aceasta, în Edom nu era împărat (1Regi 22:47) şi Iosafat a avut acces prin ţara Edomului, până la Eţion-Gheber, în golful Acaba (1Regi 22:26). Actualul împărat al Edomului probabil că era un vasal al lui Iuda, numit de Iosafat.

După un drum. Adică au făcut un marş în circuit. Evident, condiţiile au fost de aşa natură în regiunea pustie şi sălbatică prin care treceau, încât ei n-au putut lua un drum direct spre destinaţia lor, ci au trebuit să meargă pe un drum ocolit, căutând cele mai favorabile trecători care se putea oferi la acea dată.

Şapte zile. Nici o informaţie nu este dată în ceea ce priveşte punctul de plecare al acestor şapte zile de drum. De la sud de Ierusalim la Hebron şi peste cea mai bine udată cale, avea să fie probabil o distanţă de vreo 160 km până la hotarele Moabului. Dar greutăţile călătoriei erau mari, condiţiile climaterice fiind probabil împotriva lor, iar marşul evident că era încet. În astfel de întreprinderi, chiar şi cele mai bune planuri pot să nu se potrivească. Din cauza terenului pe care trebuiau să-l traverseze, numărul lor era contra lor şi tocmai mărimea armatei le-a agravat suferinţa şi le-a mărit lipsurile.

N-au avut apă. Chiar în cele mai bune condiţii, apa în aceste regiuni sudice ale pustiului era rară. Fără îndoială că ei au ales un drum care promitea cea mai bună aprovizionare cu apă. Dar chiar râurile la care, în mod normal te puteai aştepta să curgă puteau fi secate în această regiune aridă.

Vitele. Ei aveau vite atât pentru hrană, cât şi pentru poveri (v. 17). O oştire condusă printr-o regiune unde te puteai aştepta ca vitele să fie din belşug, cum era cazul în Moab, probabil că nu avea să fie supraîncărcată luând cu sine un mare număr de vite pentru scopuri alimentare. Dar animale pentru bagaje aveau să fie necesare.

10 Atunci împăratul lui Israel a zis: „Vai! Domnul a chemat pe aceşti trei împăraţi ca să-i dea pe mâinile Moabului!”

Domnul a chemat. Acum, deoarece oştile au ajuns la necaz, Ioram a fost gata să arunce vina pe Domnul. Întreprinderea se datora propriului său plan, unul cu care Domnul avea prea puţin a face. Dar întreprinzând campania şi găsindu-se în cea mai grea strâmtorare, Ioram a încercat mai degrabă să-L facă pe Domnul responsabil, decât pe el însuşi şi asociaţii lui.

Ca să-i dea. Oştile, după un marş fierbinte şi dificil prin deşert, au ajuns la un loc de cantonament unde se aşteptau să găsească apă, dar au constatat că provizia cu apă lipsea. Ei erau obosiţi, însetaţi şi extenuaţi din cauza marşului. Fără apă nu puteau merge mai departe şi nici animalele lor de povară. Erau o oştire descurajată şi de neconsolat. În faţa lor se aflau oştile Moabului, la acea dată probabil avertizate, alertate şi proaspete, gata pentru atac. Pentru Ioram situaţia părea deznădăjduită şi el a fost gata să învinuiască pe Domnul pentru adunarea oştilor acestor trei naţiuni spre a le da în mâinile lui Moab. Adevărata credinţă în Dumnezeu niciodată nu duce la disperare. Necredinţa nu are resurse pentru un ceas al greutăţii ca acesta, nici mângâiere pentru durere şi nici tărie pentru cei descurajaţi.

11 Dar Iosafat a zis: „Nu este aici niciun proroc al Domnului, prin care să putem întreba pe Domnul?” Unul din slujitorii împăratului lui Israel a răspuns: „Este aici Elisei, fiul lui Şafat, care turna apă în mâinile lui Ilie.”

Iosafat a zis. Ioram a privit în jos, dar Iosafat a privit în sus. Împăratul lui Israel a privit la sine şi la slăbiciunea lui, dar împăratul lui Iuda a privit la Iehova şi la puterea pe care ştia că este la dispoziţia Lui. Ioram a găsit greşit pe Dumnezeu şi L-a învinuit pentru ceea ce el gândea a fi un dezastru fără speranţă. Iosafat a privit dincolo de dificultăţile prezentului şi a găsit mângâiere şi speranţă în Domnul.

Un profet. Iosafat a recunoscut că aici era vorba de o situaţie pentru care resursele umane nu erau suficiente. Pentru un astfel de timp de pericol extrem era nevoie de glasul unui profet. Numai o solie divină putea aduce sfatul şi călăuzirea care aveau să arate acum calea de ieşire din această vale a morţii.

Prin care să putem întreba. Fiecărui om îi este dat privilegiul rugăciunii şi al cererii personale de la Domnul, iar Dumnezeu alege felul în care se va da răspunsul divin. În înţelepciunea şi providenţa Sa, Dumnezeu a ales să vorbească poporului prin solii Săi, profeţii, ca să aducă solii de lumină, viaţă şi nădejde. Pentru acela care vrea să asculte de aceste solii se deschide o cale de lumină şi bucurie. Pentru acel care refuză să asculte, nu există decât întuneric, înfrângere şi disperare.

Unul din slujitorii împăratului lui Israel. Cât de înaltă sau cât de mică era poziţia acestui slujitor, nu ştim. Dar ştim că el a fost cel care a spus cu privire la bărbatul care putea fi găsit, de care era atât de mare nevoie în acest ceas critic. Poziţia are puţină importanţă în astfel de vremuri. Era nevoie de un profet şi era şi un slujitor care ştia unde putea fi găsit profetul. Cât de des, în lucrarea Domnului, îi este dat unui individ simplu să facă vreo sugestie care, în cele din urmă, duce la cele mai mari victorii. Dumnezeu lucrează prin orice om care se supune poruncii divine, fără a se ţine seama de cât de joasă poate fi poziţia unuia ca acesta.

Este aici Elisei. Se pare că Elisei era pe undeva prin apropiere. Evident că Ioram nu ştia că profetul se afla undeva pe aproape. Dar slujitorul ştia şi Dumnezeu ştia. Nu există niciodată o criză pentru Domnul. Dumnezeu a prevăzut această situaţie şi servul Său era disponibil, astfel ca lumina cerească să poată fi dată chiar la timpul când era atât de disperat necesară.

Turna apă. Acest amănunt interesant dezvăluie una din lucrările pe care Elisei era obişnuit să le îndeplinească atunci când însoţea pe vârstnicul profet. Elisei a făcut aşa cum trebuie umilele sarcini ce i-au fost încredinţate, iar acum, Domnul a pus asupra lui răspunderi de cea mai mare importanţă.

Obiceiul de a turna apă pe mâinile cuiva, ca semn al slujirii mai este încă foarte răspândit astăzi, în Orientul Apropiat. Apa este rară în cele mai multe ţări şi nu poate fi risipită. Înainte ca masa să fie servită într-un cort de beduin sau în satele în care nu există nici un sistem comunitar de aprovizionare cu apă, un serv va pune un lighean în faţa stăpânului său şi a oaspeţilor. Ei vor lua o bucată de săpun şi vor ţine mâinile peste lighean. Apoi se toarnă peste mâinile lor un fir subţire de apă, dintr-un ulcior sau vas de metal care seamănă cu un ceainic. În felul acesta se spală mâinile înainte de a lua masa – fără a se folosi de linguri sau furculiţe. Cel care toarnă apa este întotdeauna un serv, iar nu bărbatul onorat.

12 Şi Iosafat a zis: „Cuvântul Domnului este cu el.” Împăratul lui Israel, Iosafat şi împăratul Edomului s-au coborât la el.

Cuvântul Domnului. Lucrarea profetică a lui Elisei pare să fi fost mai mult în legătură cu Regatul de nord al lui Israel decât cu Iuda, dar împăratul lui Iuda ştia că Elisei era profetul lui Dumnezeu şi că el vorbea în numele Domnului. În lucrarea lui Dumnezeu, barierele naţionale au mică importanţă. Cuvântul Domnului era prin Elisei spre folosul poporului lui Israel, Iuda, Edom şi al tuturor celorlalţi care erau dispuşi să asculte.

S-au pogorât la el. Cei trei împăraţi s-au dus la Elisei, în loc să cheme pe profet la ei. În această ocazie, un singur profet era cu mult mai important decât cei trei regi. Ei s-au dus la el pentru sfatul pe care ei ştiau că numai un profet adevărat îl putea da.

13 Elisei a zis împăratului lui Israel: „Ce am eu a face cu tine? Du-te la prorocii tatălui tău şi la prorocii mamei tale.” Şi împăratul lui Israel i-a zis: „Nu! căci Domnul a chemat pe aceşti trei împăraţi ca să-i dea în mâinile Moabului!”

Elisei a zis. Umilinţa exterioară a lui Ioram nu l-a cruţat de mustrarea de care acesta avea nevoie. Este adevărat că împăratul luase unele măsuri de reformă în Israel, dar el încă a mai făcut ceea ce este rău înaintea Domnului (v. 2). El tocmai exprimase puţina lui preţuire faţă de Iehova, când s-a străduit să arunce asupra Lui vina pentru situaţia care se datora mai degrabă greşelilor judecăţilor omeneşti decât unui plan intenţionat din partea lui Dumnezeu (vezi v. 10).

Du-te la proorocii tatălui tău. Adică profeţii lui Baal şi a Astarteei. Pe vremea lui Ilie erau 450 de profeţi ai lui Baal şi 400 de profeţi ai Astarteei, aceştia din urmă fiind susţinuţi de împărăteasa Izabela (1Regi 18:19). Când Ahab a început războiul împotriva sirienilor pentru recucerirea Ramotului din Galaad, el a consultat pe cei 400 de prooroci ai curţii, o grupă de oameni care au vorbit în numele Domnului (1Regi 22:6,11) şi care totuşi se găseau departe de a face parte dintre adevăraţii prooroci ai lui Iehova, recunoscuţi de către împăratul lui Iuda (1Regi 22:7,8). Este adevărat că Ioram a luat anumite măsuri de reformă religioasă prin îndepărtarea chipurilor sau stâlpilor lui Baal pe care-i făcuse tatăl său (2Regi 3:2), dar el se găsea încă destul de departe de a accepta deplina închinare faţă de Iehova sau de înţelegerea adevăratei naturi şi scop al lui Dumnezeu. De aceea, Elisei l-a mustrat în public pe împăratul lui Israel pentru lipsă de încredere în adevăratul Dumnezeu şi pentru falsa învinuire a Domnului ca motiv de bază (v. 10).

14 Elisei a zis: „Viu este Domnul oştirilor, al cărui slujitor sunt, că, dacă n-aş avea în vedere pe Iosafat, împăratul lui Iuda, pe tine nu te-aş băga deloc în seamă şi nici nu m-aş uita la tine.

Domnul oştirilor. Un termen aplicat lui Iehova de pe timpul lui Samuel (1 Samuel 1,3.11; 4,4; 15,2 etc.; vezi Vol. I, p. 173). Elisei se numeşte pe sine serv sau ambasador al lui Iehova, care stă înaintea Lui şi vorbeşte în numele Lui, aşa cum făcuse şi Ilie (1 Regi 17,1; 18,15).

Dacă n-aş avea în vedere pe Iosafat. Împăratul lui Iuda era slujitorul lui Dumnezeu, făcând ce este plăcut înaintea Domnului (1 Regi 22,43). Pentru că Iosafat slujea Domnului şi Domnul l-a avut în vedere, iar acum faptul acesta a fost recunoscut public de către Elisei, ca profet al Domnului.

Nu te-aş băga deloc în seamă. Aceasta era o mustrare aspră, dar la timp şi necesară. În joc era onoarea lui Dumnezeu. Un împărat păcătos al lui Israel s-a străduit să dea vina pe Domnul, pentru dezastrul care se datora în mod direct nebuniei împăratului. Dacă Iosafat nu ar fi fost acum un participant la această întreprindere, Elisei ar fi refuzat să mijlocească în folosul împăratului lui Israel. Cei păcătoşi adesea se bucură de multe binecuvântări datorită prezenţei în mijlocul lor a servilor credincioşi ai Domnului, dar acest fapt este rareori recunoscut sau admis de ei.

15 Acum aduceţi-mi un cântăreţ cu harpa.” Şi pe când cânta cântăreţul din harpă, mâna Domnului a fost peste Elisei.

Un cântăreţ. În decursul veacurilor şi în toate părţile lumii, puterea muzicii a fost şi este preţuită pentru efectele ei în liniştirea spiritului şi înălţarea sufletului. Sunt puţine mijloace mai eficace pentru înălţarea sufletului deasupra lucrurilor de pe pământ, în sferele cereşti, decât muzica cea potrivită. Ea are putere să învioreze cugetarea, să alunge melancolia, să promoveze curajul, să înfrâneze spiritele iritate şi să creeze o atmosferă de pace, bucurie şi speranţă.

A fost peste Elisei. Poporul lui Dumnezeu nu înţelege aşa cum trebuie valoarea muzicii care să-i ajute, să-i întărească în oboseală, să îndepărteze influenţele îngerilor răi sau să înalţe sufletul deasupra îngrijorării, îndoielii, mâniei, amărăciunii şi fricii. Cu cât se cântă mai multe imnuri sfinte în cămin, la locul de muncă sau la şcoală, cu atât mai apropiaţi vor fi copii lui Dumnezeu unul faţă de altul şi mai aproape de Dumnezeu.

Totuşi ar fi o greşeală a trage concluzia că de obicei, profeţii recurgeau la muzică, drept preludiu la profetizarea lor. Faptul că o ceată de profeţi din zilele lui Saul aveau cu ei diferite instrumente muzicale (1 Samuel 10,5), nu trebuie să însemne mai mult decât că muzica era preţuită în zilele profeţilor şi că ea era folosită de ei, după cum ar trebui să fie folosită de toţi copiii lui, pentru inspiraţie şi înălţare a sufletului şi pentru a înălţa cugetarea spre subiecte mai înalte şi mai nobile. Isus a recunoscut valoarea cântării (DA 73).

16 Şi a zis: „Aşa vorbeşte Domnul: „Faceţi gropi în valea aceasta, groapă lângă groapă!”

Faceţi gropi în valea aceasta. Adesea Dumnezeu alege lucrarea prin unelte omeneşti, îngăduind oamenilor să facă anumite lucrări pentru ei înşişi. Porunca de a săpa aceste gropi era o încercare a credinţei şi a ascultării faţă de poruncă, supunere dovedită faţă de voinţa divină.

Puterea lui Dumnezeu este în stare să facă să izvorască râuri de apă în deşert şi să facă pustia să înflorească precum trandafirul. În acelaşi fel, când Spiritului lui Dumnezeu Îi este îngăduit să vină în inimile oamenilor, vieţi, care altădată au fost neproductive, devin fertile cu lucrările iubirii. Totuşi, omul are partea lui de îndeplinit în pregătirea căii pentru primirea Spiritului lui Dumnezeu.

17 Căci aşa vorbeşte Domnul: „Nu veţi vedea vânt şi nu veţi vedea ploaie, dar totuşi valea aceasta se va umple de apă şi veţi bea voi, turmele voastre şi vitele voastre.

Nu veţi vedea vânt. Motivul pentru care Dumnezeu aranjează evenimentele într-un anumit fel deosebit poate să nu fie totdeauna evident. Dumnezeu uşor ar fi putut să aducă o furtună şi o ploaie, satisfăcând astfel nevoia de apă. Dar El n-a ales să aducă apa în acest fel. Dacă ar fi făcut-o, moabiţii ar fi putut să conchidă că bălţile erau umplute cu apă, iar nu cu sânge şi victoria asupra Moabului n-ar fi fost câştigată în acea zi.

18 Dar aceasta este puţin lucru înaintea Domnului. El va da pe Moab în mâinile voastre;

Puţin lucru. Lucruri care sunt cu neputinţă pentru om sunt o nimica pentru Domnul. Îndestularea cu apă avea să fie privită de Israel ca o minune suficient de mare în sine însăţi. Dar Dumnezeu avea să meargă mai departe şi face ca apa să îndeplinească două scopuri: să salveze propriile lor vieţi şi să procure mijloacele pentru înfrângerea inamicului.

În mâinile voastre. Lui Ioram i se părea că Dumnezeu avea să dea pe Israel în mâinile lui Moab şi el s-a exprimat puternic în sensul acesta (vezi v. 10). Acum avea să se vadă că reversul era adevărat, că Dumnezeu avea să dea pe Moab în mâinile lui Israel.

19 veţi sfărâma toate cetăţile întărite şi toate cetăţile alese, veţi tăia toţi copacii cei buni, veţi astupa toate izvoarele de apă şi veţi strica cu pietre toate ogoarele cele mai bune.”

Toate cetăţile alese. Cetăţile întărite ale Moabului nu aveau să aibă nici o apărare împotriva oştirilor lui Israel, ci urmau să cadă înaintea lor.

Veţi tăia. Uneori se crede că, în desfăşurarea acestei acţiuni, Israel făcea contrar instrucţiunilor date în Deuteronom 20,19.20. Dar acolo, Moise avea de-a face cu asedierea de cetăţi de pe vremea cuceririi, şi motivul pentru care s-a opus ca pomii să fie tăiaţi este ca Israel să poată mânca din rodul lor. Prevederea era mai mult chibzuită în spiritul ei, decât binevoitoare, pentru că Israel trebuia să ocupe ţara şi dacă ei tăiau pomii fructiferi, n-ar fi făcut altceva decât să-şi facă rău lor înşile.

Veţi astupa toate izvoarele. Astuparea izvoarelor era o practică obişnuită în războaiele Orientului antic. Pe vremea lui Isaac, filistenii au astupat fântânile săpate de Avraam (Geneza 26,15-18).

Cu pietre. Ei trebuiau să arunce atâtea pietre pe ogoare până le vor face nepotrivite pentru culturi.

20 Şi dimineaţa, în clipa când se aducea jertfa, iată că a venit apa de pe drumul Edomului şi s-a umplut ţara de apă.

Când se aducea jertfa. Probabil că aceasta se referă numai la ceasul din zi când era adusă jertfa (arsă). Vezi 1 Regi 18,29.36, unde ceasul este marcat printr-o aluzie asemănătoare la serviciul de la Templu. Jertfa de dimineaţă probabil că era adusă la răsăritul soarelui, în zorii zilei (vezi Vol. I, pag. 698 şi cele despre Levitic 16,4).

Drumul Edomului. Cum a venit apa din Edom, raportul nu arată, dar el arată clar că apa n-a izvorât din pământ.

21 Însă, toţi moabiţii, auzind că împăraţii se suie să lupte împotriva lor, au chemat pe toţi cei în vârstă să poarte armele şi mai mari chiar şi au stat la hotar.

Moabiţii, auzind. Scriitorul se întoarce înapoi în timp, spunând cum moabiţii s-au adunat pentru luptă, de îndată ce ştirea despre venirea împăraţilor a ajuns la ei.

Toţi cei în stare. Adică toată populaţia bărbătească ce era în stare să lupte, de la cel mai tânăr până la cel mai în vârstă. Aceasta era o înrolare generală a tuturor celor care erau în stare să poarte sabia.

22 S-au sculat dis-de-dimineaţă şi, când a strălucit soarele peste ape, moabiţii au văzut în faţa lor apele roşii ca sângele.

Verset ce nu a fost comentat.

23 Ei au zis: „Este sânge! Împăraţii au scos sabia între ei, s-au tăiat unii pe alţii; acum, la pradă, moabiţi!”

Împăraţii au scos sabia între ei. Prietenia la popoarele din Palestina nu era totdeauna puternică şi alianţele nu durau mult. confederaţii de diferite rase puteau astfel să renunţe la ele şi să se întoarcă una împotriva celeilalte. Având în vedere geloziile mutuale care existau între Iuda, Israel şi Edom, lui Moab i s-a părut probabil ca cei trei împăraţi care au venit la atac asupra Moabului să se fi întors unul împotriva celuilalt.

La pradă, moabiţi. Crezând că vrăjmaşii lor au reuşit să se nimicească unul pe altul, moabiţii s-au avântat înainte, dornici de pradă. Probabil că ei nu mai erau o oştire disciplinată, ci o mulţime sălbatică, dezordonată, cu un singur gând în minte, anume jefuirea celor morţi.

24 Şi au mers împotriva taberei lui Israel. Dar Israel s-a sculat şi a bătut pe Moab, care a luat-o la fugă dinaintea lor. Au pătruns în ţară şi au bătut pe Moab.

Au bătut pe moabiţi. Nepregătiţi pentru luptă, moabiţii au căzut uşor pradă în faţă vrăjmaşilor lor. Cu puţină sau fără nici o rezistenţă, forţele aliate s-au revărsat înainte, cu toată ţara Moabului larg deschisă în faţa lor.

25 Au sfărâmat cetăţile, au aruncat fiecare pietre în toate ogoarele cele mai bune şi le-au umplut cu pietre, au astupat toate izvoarele de apă şi au tăiat toţi copacii cei buni; prăştiaşii au înconjurat şi au bătut Chir-Hareset, din care n-au lăsat decât pietrele.

Au sfărâmat cetăţile. În lucrarea de pregătire a pământului pentru cultură, mai întâi era necesar să se îndepărteze pietrele. Pietrele îndepărtate au fost acum aruncate înapoi, pe ogoare, de către invadatori, lăsând fiecărui proprietar de ogor greaua sarcină de a curăţa ogorul.

Chir-Haraset. Se crede că este acelaşi cu Chir-Hareş (Isaia 16:11) şi Chir-Heres (Ieremia 48:31,36), şi probabil şi Chir-Moab (Isaia 15:1). Numele lui modern este el-Kerak. Această cetate era fortăreaţa principală a Moabului, situată într-o poziţie strategică pe înălţimea imediat la est de partea sudică a Mării Moarte, şi controla calea comerţului spre Marea Roşie. Ea a fost construită pe vârful unui deal stâncos, înconjurată din toate părţile de o vale adâncă şi îngustă, care la rândul ei era complet închisă de un cerc de munţi care se ridicau mai înalţi decât cetatea. Fortăreaţa a fost socotită practic de necucerit. Pe timpul cruciadelor, era un loc de mare importanţă, cruciaţii făcând eforturi eroice pentru a o lua. Această fortăreaţă este cea mai mare construcţie antică de acest fel, care încă mai există şi se foloseşte.

Prăştiaşii au înconjurat. Evident că prăştiaşii au găsit poziţii pe munţii din jurul cetăţii, de unde au putut să arunce pietre în ea.

26 Împăratul Moabului, văzând că fusese înfrânt în luptă, a luat cu el şapte sute de oameni, care scoteau sabia, să-şi croiască drum până la împăratul Edomului; dar n-au putut.

Înfrânt în luptă. Chiar în această fortăreaţă, Meşa a văzut că lupta era împotriva lui.

Să-şi croiască drum. S-a făcut o încercare să iasă din cetate printr-o ieşire unde staţiona împăratul Edomului, dar fără succes.

27 A luat atunci pe fiul său întâi născut, care trebuia să domnească în locul lui, şi l-a adus ca ardere de tot pe zid. Şi o mare mânie a cuprins pe Israel, care s-a depărtat de împăratul Moabului şi s-a întors în ţară.

L-a adus ca ardere de tot. Moştenitorul, evident că a fost oferit ca jertfă păgână, fără îndoială spre a îmblânzi pe Chemoş, zeul naţional (vezi cele despre v. 4). Prin această jertfă solemnă spera să-şi asigure favoarea lui Chemoş şi ajutorul lui împotriva atacatorilor. Jertfele omeneşti erau una din urâciunile religiei Palestinei.

Pe zid. Probabil în văzul asediatorilor, în speranţa de a trezi groaza în inimile lor. Evident că moabiţii au sperat ca prin această jertfă, la care ei simţeau că Chemoş nu putea să reziste, să pună în mişcare temerile superstiţioase ale atacatorilor.

Mânie. Ebraicul qeşeph qes\eph. În general, deşi nu totdeauna, folosit ca act al lui Dumnezeu (vezi Numeri 1:53; 18:5; Iosua 9:20; 22:20; 1Cronici 27:24; 2Cronici 19:10; 24:18; etc.), dar cu greu poate fi înţeles aici astfel pentru că nu este nici o menţiune despre vreo vină specifică din partea lui Israel. Dar qeşeph qes\eph şi verbul înrudit qaşaph qas\aph sunt de asemenea folosite pentru a indica mânia omenească (Geneza 40,2; Exod. 16,20; 1 Samuel 29,4; 2 Regi 5,11; Estera 1,12.18). Natura exactă a acestei mânii împotriva lui Israel nu este descrisă şi amănuntele felului în care ea a operat împotriva lor nu sunt descoperite. Dacă asediul a fost ridicat din cauza rezistenţei crescânde din partea apărătorilor, inspiraţi de jertfa supremă din partea împăratului lor, sau dacă marea indignare s-a făcut simţită în vreun alt fel, nu putem şti cu certitudine. Septuaginta redă metamelos metamelos, regret.

S-a depărtat. Asediatorii au renunţat la eforturile lor de a lua cetatea, lăsând-o împăratului şi apărătorilor ei şi s-au întors în propria lor ţară, fără să-şi fi atins deplin obiectivul, dar, totuşi, cu răsplata unei considerabile victorii.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1–3PK 212 11 Ed 59; PK 222

NOTĂ ADIŢIONALĂ ASUPRA CAPITOLULUI 3

Unul dintre cele mai importante documente în legătură cu istoria lui Israel este inscripţia împăratului Meşa pe faimoasa Piatră Moabită, care datează de prin sec. al IX-lea î.Hr. Pentru ilustraţie şi un scurt raport despre piatră, vezi Vol. I, pag. 120, 121. divizarea pe paragrafe pentru traducerea care urmează nu există în inscripţia originală, ci este adăugată din motive practice.

Cuvintele din paranteză sunt inserate spre a lămuri înţelesul inscripţiei. Golurile arată ruperi în inscripţie, unde contextul nu dă nici o cheie cu privire la ce ar fi putut fi. Cuvintele urmate de semnul întrebării din paranteză sunt puse pentru a umple golurile dintre cuvinte, aşa cum sunt sugerate de context.

PIATRA MOABITĂ

Eu sunt Meşa, fiul lui Chemoş... împărat al Moabului. Tatăl meu a domnit peste Moab, 30 de ani, iar eu am domnit după tatăl meu. şi eu am făcut această înălţime pentru Chemoş din Qorchab... pentru că el m-a salvat de toţi împăraţii şi m-a făcut să triumf asupra tuturor vrăjmaşilor mei. Omri, împărat al lui Israel, a asuprit Moabul mulţi ani, pentru că Chemoş s-a mâniat pe ţara lui. Şi lui i-a urmat fiul său şi a spus şi el: "Am să asupresc Moabul". Astfel a vorbit el în vremea mea ,dar eu am triumfat asupra lui şi asupra casei lui, iar Israel a dispărut pentru totdeauna. Şi Omri a ocupat ţinutul lui Medeba şi (Israel) a locuit acolo în zilele lui şi jumătate din zilele fiului lui, patruzeci de ani, dar Chemoş a locuit acolo în timpul zilelor mele.

"Şi eu am clădit Baal-Meon şi am făcut un bazin în el şi am clădit Qiryathan" [Kiryathaim]. Acum oamenii din Gad au locuit în ţara Aţaroth At\aroth din vechime şi împăratul lui Israel zidise Aţaroth At\aroth pentru ei, dar eu am luptat împotriva cetăţii, am luat-o şi am lovit pe toţi oamenii cetăţii ca o beţie pentru Chemoş şi pentru Moab. Şi am adus de acolo înapoi pe Orel, căpetenia lui, târându-l înaintea lui Chemoş din Cheriot, şi am aşezat acolo oameni din Şaron şi oameni din Maharat.

Şi Chemoş mi-a spus: "Du-te şi ia Nebo de la Israel", şi eu am mers noaptea şi m-am luptat împotriva lui, de la revărsatul zorilor până la amiază şi l-am luat şi am lovit pe toţi cei din el, 7000 de bărbaţi, băieţi, femei, fete şi slujnice, pentru că eu îi consacrasem pentru Aşatar-Chemoş. Şi am luat de acolo vasele lui YHWH (Iehova) şi le-am dus înaintea lui Chemoş. Şi împăratul lui Israel zidise Yahaş-ul şi a locuit acolo în timp ce se lupta cu mine. Dar Chemoş l-a alungat dinaintea mea şi eu am luat din Moab 200 de oameni, toţi căpetenii, şi i-am aşezat împotriva lui Yahaş şi l-am luat pentru ca să-l alătur la Dibon.

Eu am zidit Qorcha, zidul de lemn şi zidul cetăţii, am zidit şi porţile ei şi am clădit templul ei şi am clădit palatul şi am făcut cele două bazine pentru apă, dinăuntrul cetăţii. Şi înăuntrul cetăţii Qorcha nu era nici un bazin. Şi eu am tăiat lemn de construcţie pentru Qorcha, cu prizonieri din Israel.

Eu am zidit Aroerul şi am făcut şoseaua în Arnon. Am zidit Bet-Bamat, pentru că fusese distrus. Am zidit Beser pentru că zăcea în ruine cu 50 de oameni din Dibon, pentru că tot Dibonul era supus. Şi eu am stăpânit peste 100 de cetăţi pe care le-am adăugat la ţară. Şi am clădit Medeba şi Bet-Diblaten şi Bet-baal-meon şi am aşezat acolo ţarcurile pentru oile ţării. Şi cât despre Hauronen, a locuit în el... Dar Chemoş mi-a spus: "Coboară-te şi luptă împotriva lui Hauronen". Şi am coborât şi l-am luat şi Chemoş a locuit în el,în zilele mele.