2 Împăraţi 23

1 Împăratul Iosia a strâns la el pe toţi bătrânii lui Iuda şi ai Ierusalimului.

Toţi bătrânii. Conducătorii înţelepţi se consultă cu conducători. Iosia i-a adunat împreună pe toţi bărbaţii de conducere ai naţiunii spre a vedea dacă s-ar putea face ceva pentru a împiedica ameninţătoarea calamitate sau a face ca judecata ce avea să vină să fie amestecată cu îndurare. Anunţând nenorocirea, Dumnezeu n-a exclus pocăinţa şi reforma. Nimic nu avea să se piardă punând în faţa poporului soarta teribilă care ameninţa, dacă ei persistau în nelegiuirea lor. Ceea ce era necesar era o întoarcere la Dumnezeu şi la dreptate, şi Iosia a hotărât ca orice efort posibil să fie făcut spre a produce o redeşteptare naţională.

2 Apoi s-a suit în Casa Domnului, cu toţi bărbaţii lui Iuda şi cu toţi locuitorii Ierusalimului, preoţii, prorocii şi tot poporul, de la cel mai mic până la cel mai mare. A citit înaintea lor toate cuvintele din cartea legământului, pe care o găsiseră în Casa Domnului.

Toţi oamenii lui Iuda. În măsura posibilului, toţi bărbaţii naţiunii trebuiau să fie adunaţi la Ierusalim, să aducă mesajul lui Dumnezeu. Consiliul solemn urma să cuprindă bărbaţi din toate clasele şi ocupaţiile, în mod deosebit preoţi şi profeţi – conducătorii religioşi ai poporului care puteau fi cei mai influenţi spre a duce la îndeplinire reforma dorită.

3 Împăratul stătea pe scaunul lui împărătesc şi a făcut legământ înaintea Domnului, îndatorându-se să urmeze pe Domnul şi să păzească poruncile, învăţăturile şi legile Lui, din toată inima şi din tot sufletul lui, ca să împlinească astfel cuvintele legământului acestuia, scrise în cartea aceasta. Şi tot poporul a intrat în legământ.

Stâlp (în engl). Probabil unul dintre marii stâlpi de aramă (vezi 1 Regi 15,21). Conform cu ritualul lui Ezechiel pentru închinarea regală în regatul restaurat, prinţul trebuia să stea lângă uşorii porţii (Ezechiel 46,2).

A făcut legământ. Acesta a fost o reînnoire a legământului pe care l-a făcut Domnul cu Israel, la Sinai, prin care poporul a fost de acord să asculte de Domnul şi să umble în căile Lui (Exod 19,5-8; 24, 3-8). Naţiunea călcase legământul şi astfel au pierdut făgăduinţele făcute de Domnul. O reînnoire a binecuvântării putea să vină numai dintr-o reînnoire a legământului şi astfel s-a făcut că Iosia şi-a dat acest acord solemn înaintea lui Dumnezeu de a păzi poruncile Lui şi de a rămâne la legământul făcut între Dumnezeu şi poporul Său la Sinai.

A intrat în legământ. Poporul a luat poziţie pentru Dumnezeu care însemna acceptarea condiţiilor legământului şi făgăduinţă solemnă de credincioşie faţă de Dumnezeu.

4 Împăratul a poruncit marelui preot Hilchia, preoţilor de al doilea rând şi celor ce păzeau pragul, să scoată din Templul Domnului toate sculele care fuseseră făcute pentru Baal, pentru Astarteea şi pentru toată oştirea cerurilor: şi le-a ars afară din Ierusalim, în ogoarele Chedronului, şi a pus să le ducă cenuşa la Betel.

În al doilea rând. Se pare că reforma din cel de al 12-lea an al domniei lui Iosia (2 Cronici 34,3), a fost o lucrare parţială. Prezenţa vaselor făcute pentru slujirea lui Baal şi Astarteei şi pentru oştirea cerurilor, în templu sacru, arată extinderea idolatriei care a pus stăpânire pe poporul lui Iuda. Naţiunea s-a înstrăinat aproape complet de Dumnezeu şi s-a întors la căile păgânilor pe care ei i-au izgonit. Iosia a fost hotărât să extermine ultimele vestigii de idolatrie din ţară.

Toate sculele. Acestea aveau să cuprindă nu numai vasele în sensul strict al termenului, ci toate uneltele de închinare inclusiv scalele, chipurile, altarele etc. Le-a ars. Aceasta era conform cu Deuteronom 7,25; 12,3 (vezi 1 Cronici 14,11.12).

Chedron. Chedromul era valea care mergea spre nord şi sud înspre est de Ierusalim între oraş şi Muntele Măslinilor. Ogoarele Chedronului probabil că erau în partea nordică a acestei văi unde vâlceaua se întinde în mod considerabil (Ieremia 31,40) Asa a ars idolul lui Maaca la pârâul Chedron (1 Regi 15,13).

La Betel. La un loc privit deja ca blestemat şi necurat aşa încât însăşi pământul lui Iuda nu mai putea fi pângărit.

5 A izgonit pe preoţii idolilor, puşi de împăraţii lui Iuda să ardă tămâie pe înălţimi în cetăţile lui Iuda şi în împrejurimile Ierusalimului, şi pe cei ce aduceau tămâie lui Baal, soarelui, lunii, zodiilor şi întregii oştiri a cerurilor.

Puşi. Ieroboam a pus preoţi luaţi din tot poporul care nu făceau parte din fiii lui Levi (1

Regi 12,31). Practica lui Manase, şi a lui Amon probabil că a fost aceeaşi.

În împrejurimile Ierusalimului (vezi versetul 13).

Lui Baal. Enumerarea acestor zei diferiţi prezintă o indicaţie a extinderii până la care poporul

lui Iuda a părăsit pe Domnul. Probabil că zeii sunt enumeraţi după gradele de veneraţie care le era păstrată. Baal era marele zeu al furtunii (vezi cele despre 1 Regi 16,31).

6 A scos din Casa Domnului idolul Astarteii şi l-a dus afară din Ierusalim la pârâul Chedron; l-a ars la pârâul Chedron şi l-a prefăcut în cenuşă, iar cenuşa i-a aruncat-o pe mormintele copiilor poporului.

Idolul. Acesta era chipul cioplit al Astarteei pe care l-a făcut Manase (cap. 21,3.7).

L-a ars. Probabil că Astarteea era făcută din lemn care avea să ardă poleiala de metal (vezi Deuteronom 7,25).

Cenuşa. Aceasta este asemănător cu tratamentul aplicat viţelului de aur din pustie (Exod 32,20).

Copiilor poporului. Adică, oamenii de rând. Aceeaşi expresie se află în Ieremia 26,23, unde este tradusă astfel. Oamenii de rând nu erau înmormântaţi în morminte tăiate în stâncă, ci în morminte obişnuite. De aceea mormintele erau considerate necurate, locul de înmormântare din valea Chedron era considerat ca loc potrivit pentru cenuşa idolilor nimiciţi.

7 A dărâmat casele sodomiţilor care erau în Casa Domnului şi unde femeile împleteau corturi pentru Astarteea.

Sodomiţii. Faptul că astfel de indivizi depravaţi, atât bărbaţi, cât şi femei, consacraţi prostituţiei religioase, locuiau într-o casă de lângă templu, este o tristă prezentare despre decăderea morală care avea loc în mijlocul pretinsului popor al lui Dumnezeu. Practicile josnice şi imorale care se îndeplineau aici făceau parte din ceremonialul idolatru al vremii. Ezechiel a denunţat urâciunile cele rele, care aveau loc în regiunea templului din vremea lui (Ezechiel 8,5-17). Natura închinării canaanite celei mai infame a pătruns în sfântul templu al lui Dumnezeu. Cu greu ar mai fi putut Iuda să cadă mai adânc.

8 A adus pe toţi preoţii din cetăţile lui Iuda; a pângărit înălţimile unde ardeau preoţii tămâie, de la Gheba până la Beer-Şeba; şi a dărâmat înălţimile de la porţi, cea care era la intrarea porţii lui Iosua, căpetenia cetăţii, şi cea care era la stânga porţii cetăţii.

Gheba la Beer-Şeba. Adică, de la extremitatea nordică până la sudică a lui Iuda (vezi 1 Regi 15,22; Zaharia 14,10).

9 Totuşi preoţii înălţimilor nu se suiau la altarul Domnului în Ierusalim, ci mâncau azime în mijlocul fraţilor lor.

Nu se suiau. Preoţilor care au slujit la altarele idolatre şi care fuseseră adunaţi la Ierusalim nu li s-a îngăduit să slujească în responsabilităţile sfinte ale slujbei de la templu. În descrierea lui Ezechiel despre statul restaurat, preoţilor levitici care s-au înstrăinat, de aici înainte nu le mai era îngăduit să participe la serviciile sfinte ale templului, deşi lor le era îngăduit să îndeplinească anumite servicii mai de jos (Ezechiel 44,10-14).

Azime. Deşi nu le era îngăduit să ia parte la slujbele sfinte ale templului, acestor preoţi nu le s-a tăiat orice sprijin. Ei erau trataţi în acelaşi fel ca acei preoţi care aveau un cusur în trupul lor (vezi Levitic 21,17-23).

10 Împăratul a pângărit Tofetul în valea fiilor lui Hinom, ca nimeni să nu-şi mai treacă fiul sau fiica prin foc în cinstea lui Moloh.

A pângărit Tofetul. Acesta era un loc în valea Hinom unde se practica cultul barbar al arderii de fiinţe omeneşti ca jertfă pentru Moloh (vezi 2 Cronici 28,3; Is. 30,33; Ieremia 7,31; 19,5.6; 32,35). Probabil că aici a fost locul unde a sacrificat Manase pe fiul său (2 Regi 21,6;2 Cronici 33,6).

Hinom. O vale la sud de Ierusalim. Valea aceasta a ajuns, până la urmă să fie privită ca un loc al nimicirii şi urâciunii. Aceasta, din cauza ororilor focurilor ei unde erau arse fiinţe omeneşti ca jertfă a pângării lui Iosia şi faptului că ea a devenit mai târziu locul unde erau aruncate gunoaiele şi resturile Ierusalimului. În vremurile NT, valea Hinom, în ebraică Ge Hinnom, era folosită ca simbol al locului de nimicire a celor păcătoşi. În referinţele următoare cuvântul iad este în fiecare caz o traducere a grecescului Geena, o transliterare a ebraicului Ge Hinnom: Matei 5,22.29.30; 10,28; 18,8.9; 23,15.3; Marcu 9,43-48; Luca 12,5; Iacov 3,6.

11 A îndepărtat de la intrarea Casei Domnului caii, pe care împăraţii lui Iuda îi închinaseră soarelui, lângă odaia dregătorului Netan-Melec, care locuia în mahala; şi a ars în foc carele soarelui.

Caii. În vremurile antice soarele era adesea zugrăvit ca un vizitiu care îşi conduce zilnic caii de-a lungul cerului.

Carele soarelui. Care ale soarelui erau cunoscute în Persia antică şi erau obişnuite grecilor şi romanilor. Este interesant să avem acest indiciu timpuriu despre un astfel de obicei printre evrei. Manase şi Amon trebuie că au mers la distanţe mari, adoptând formele de închinare păgână pe care le-au găsit în uz în ţările din jurul lor.

12 Împăratul a dărâmat altarele de pe acoperişul odăii de sus a lui Ahaz, pe care le făcuseră împăraţii lui Iuda, şi altarele pe care le făcuse Manase în cele două curţi ale Casei Domnului; după ce le-a sfărâmat şi le-a luat de acolo, le-a aruncat ţărâna în pârâul Chedron.

Odaia de sus. Probabil că aceasta se referă la o odaie de sus construită de Ahaz deasupra vreunei construcţii din curtea templului, deoarece scriitorul se ocupă aici cu pângărirea templului. Altarele se poate că au fost pentru închinarea la stele care se îndeplinea mai ales de pe acoperişurile caselor (vezi Ieremia 19,13; 32,29; Ţefania 1,5).

13 Împăratul a pângărit înălţimile care erau în faţa Ierusalimului, pe partea dreaptă a Muntelui Pierzării, şi pe care le zidise Solomon, împăratul lui Israel, Astarteii, urâciunea sidonienilor, lui Chemoş, urâciunea Moabului, şi lui Milcom, urâciunea fiilor lui Amon.

În faţa Ierusalimului. Adică, spre răsărit de cetate. Direcţiile erau stabilite din punct de vedere al feţei spre răsărit. La stânga avea să fie atunci nordul, la dreapta avea să fie sudul şi în spate avea să fie apusul. Vezi 1 Regi 11,5-8 pentru raportul despre înălţimile pe care le-a construit Solomon pentru zeii străini. Regii cei buni, precum Asa, Iosafat şi Ezechia, fără îndoială că n-au îngăduit să se închine la zeii străini pe aceste înălţimi, dar probabil că au îngăduit să se închine lui Iehova acolo.

Muntele Pierzării. După cum se pare, panta sudică a muntelui Măslinilor numită aşa, evident, datorită dispreţului spre a arăta aversiunea adâncă pentru abominabila închinare a idolului care se îndeplinea la răsărit de templu.

Împăratul a pângărit. Raportul nu spune că aceste înălţimi au fost sfărâmate, ci numai că ele au pângărit. Unele din ele, probabil că au constat în mare parte din pietre naturale sau suprafeţe netede de stâncă cu găuri scobite în ele pentru primirea libaţiilor etc. Astfel de locuri sunt bine cunoscute în Palestina. Este greu de conceput anumite construcţii ridicate de Solomon pentru închinare la Astarteea, Chemoş şi Milcom li s-ar fi îngăduit să rămână în urma mişcărilor de reformă a lui Asa, Iosafat şi Ezechia. Ezechia a îndepărtat înălţimile, nimicindu-le pe toate cu desăvârşire (2 Regi 18,4; 2 Cronici 31,1).

14 A sfărâmat stâlpii idoleşti şi a dărâmat Astarteile, şi locul lor l-a umplut cu oase omeneşti.

Oase omeneşti. Cadavrele şi oasele omeneşti erau privite de Elisei ca necurate şi au fost date instrucţiuni cu privire la tratarea lor (Numeri 19,11.6). Pentru că oase ale oamenilor morţi să fie aduse în contact cu aceste înălţimi, aveau să fie privite ca fiind pângărite pentru totdeauna şi făcându-le de aici încolo în mod permanent ca nepotrivite pentru locuri de închinare.

15 A dărâmat şi altarul de la Betel şi înălţimea făcută de Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască; a ars înălţimea şi a prefăcut-o în ţărână şi a ars idolul Astarteii.

A dărâmat. Înălţimea de la Betel a fost fără îndoială, o construcţie ca un tabernacol sau templu, pentru că ea a fost dărâmată şi arsă. A trecut câtva timp de când regatul lui Israel se sfârşise, dar evident că închinarea a continuat la altarul pe care Ieroboam îl zidise la Betel.

16 Iosia, întorcându-se şi văzând mormintele care erau acolo pe munte, a trimis să ia oasele din morminte, şi le-a ars pe altar, şi l-a pângărit, după cuvântul Domnului, rostit prin omul lui Dumnezeu, care vestise aceste lucruri.

Le-a ars. Arderea osemintelor omeneşti pe altar avea să fie deosebit de ofensator. Iosia a recurs la o astfel de faptă spre a-şi arăta totalul lui dispreţ pentru teribila formă de închinare pe care

o instituise Ieroboam în locul închinării lui Iehova şi spre a se asigura că acest altar nu va mai fi niciodată folosit pentru scopuri religioase. Oasele arse au fost acelea ale acelor preoţi care au slujit la aceste altare (vezi 2 Cronici 34,5).

Omul lui Dumnezeu. Vezi 1 Regi 13,1.2.

17 El a zis: „Ce este mormântul acesta pe care-l văd?” Oamenii din cetate i-au răspuns: „Este mormântul omului lui Dumnezeu, care a venit din Iuda şi a strigat împotriva altarului din Betel lucrurile acestea pe care le împlineşti tu.”

Mormântul (title eng. (ebriacul şiyyunstâlp, monument. Iosia a văzut o piatră memorială deasupra unui mormânt şi a întrebat cu privire la identitatea ei. Era un vechi obicei ebraic să fie ridicate la locul de înmormântare pietre comemorative (Geneza 35,20).

Omul lui Dumnezeu. Vezi 1 Regi 13,23-30.

18 Şi el a zis: „Lăsaţi-l; nimeni să nu-i mişte oasele!” Astfel, au păstrat oasele lui împreună cu ale prorocului care venise din Samaria.

Din Samaria. Aceasta identifică simplu pe bătrânul profet care a înşelat pe profetul din Iudeea.

19 Iosia a mai înlăturat toate templele idoleşti ale înălţimilor care se aflau în cetăţile Samariei şi pe care le făcuseră împăraţii lui Israel ca să mânie pe Domnul; a făcut cu ele întocmai cum făcuse în Betel.

Cetăţile Samariei. Iosia a mers până departe în Neftali (2 Cronici 34,6). Samaria se afla atunci sub stăpânirea Asiriei. Pe acea vreme, Asiria era slabă şi probabil că nu a făcut nici o încercare să se amestece în aceste excursii ale lui Iosia în teritoriile de sub stăpânirea ei (vezi pp. 66, 67).

20 A înjunghiat pe altare pe toţi preoţii înălţimilor, care erau acolo, şi a ars pe ele oase de oameni. Apoi s-a întors la Ierusalim.

A junghiat... pe toţi preoţii. În îndeplinirea lui 1 Regi 13,2, Iosia a făcut tot ce i-a stat în putinţă spre a eradica idolatria. El a făcut exemple din acei care au fost conducătorii poporului în apostazie.

21 Împăratul a dat următoarea poruncă întregului popor: „Prăznuiţi Paştile în cinstea Domnului Dumnezeului vostru cum este scris în această carte a legământului.”

Prăznuiţi Paştele. O reîntoarcere la păzirea vechilor ritualuri mozaice.

Această carte a legământului. Cartea legii mozaice pe care o găsise Hilchia în templu (2 Regi 22,8; comp. Cu Exod 12,3-20; Levitic 23,5; Numeri 9,2.3; Deuteronom 16,2-6).

22 Paşti ca acesta nu se prăznuise din vremea când judecau judecătorii pe Israel şi în tot timpul împăraţilor lui Israel şi împăraţilor lui Iuda.

Paşte ca acesta. Amănunte despre serviciul acestui Paşte sunt date în 2 Cronici 35,1-18.

23 Ci abia în al optsprezecelea an al împăratului Iosia s-a prăznuit acest Paşti în cinstea Domnului, la Ierusalim.

Al optsprezecelea an. Repararea templului a început de asemenea în acest an (2 Regi 22,3-6). Deoarece Paştele se ţinea în a 14-a zi a lui Nisan, prima lună a anului religios (Exod 12,2.6.18; 2 Cronici 35,1), este vădit că Iosia a început anul lui de domnie cu Tişri mai degrabă decât cu Nisan, îngăduind în felul acesta cam 5 luni spre a fi făcute reparaţiile templului, înainte de a celebra Paştele în acelaşi an.

24 Mai mult, Iosia a stârpit pe cei ce chemau duhurile, pe cei ce spuneau viitorul, terafimii, idolii şi toate urâciunile care se vedeau în ţara lui Iuda şi la Ierusalim, ca să împlinească astfel cuvintele Legii, scrise în cartea pe care o găsise preotul Hilchia în Casa Domnului.

Chemau duhurile. Demonologia pusese o puternică stăpânire pe israeliţi. Poporul slujea conducătorului întunericului în locul Domnului cerurilor. Nu îngeri, ci demoni erau tovarăşii lor zilnic. Ei dădeau ascultare spiritelor rele mai degrabă decât Duhului Sfânt. Iosia s-a străduit să cureţe ţara de tot ceea ce avea de a face cu demonismul şi monstruoasele urâciuni pe care diavolii le-au lăsat în urma lor.

Terafimii. Ebraicul teraphim. Aceştia erau zei de gospodărie (Geneza 31,19). Închinarea lor avea o atracţie specială pentru evrei, care să agăţau de aceşti idoli cu străşnicie. Rahela a furat terafimii tatălui ei, Laban, (Geneza 31,19). Mica Efraimitul, avea terafimi în gospodăria lui (Judecători 17,5; 18,14-20). Mical, soţia lui David, avea unul din aceşti terafimi (1 Samuel 19,13).

Cuvintele legii. Scopul lui Iosia a fost să aducă Legea în acţiune deplină în fiecare fază a vieţii naţionale. În felul acesta, a sperat Iosia ca cel puţin să reducă ruina cu care era ameninţată naţiunea.

25 Înainte de Iosia, n-a fost niciun împărat care să se întoarcă la Domnul, ca el, din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea lui, întocmai după toată Legea lui Moise; şi chiar după el, n-a fost niciunul ca el.

Ca el. Cuvinte similare au fost folosite cu privire la Ezechia cu puţin timp înainte (vezi cele despre cap. 18,5). Se pare că nici un alt rege din istoria lui Iuda nu s-a apucat atât de viguros să aplice Legea mozaică.

Din toată inima. Un ecou al lui Deuteronom 6,5. Iosia nu a fost interesat numai într-o supunere formală faţă de poruncile Legii lui Moise, ci în ascultare de spiritul şi intenţia legii – dreptate, îndurare şi îndreptăţire (Ieremia 22,15.16).

26 Totuşi Domnul nu S-a întors din iuţimea mâniei Lui celei mari de care era aprins împotriva lui Iuda, din pricina tuturor celor ce făcuse Manase ca să-L mânie.

Nu s-a întors. Nelegiuirea era aşa de neruşinată încât, a îngădui să treacă fără pedeapsă, n-ar fi acţionat spre binele viitor al naţiunii. Chiar dacă generaţia prezentă era aparent pocăită şi încerca să facă reforme drastice, generaţiile viitoare care ar fi aflat că nelegiuirea flagrantă şi idolatria generaţiei de mai înainte a fost îngăduită fără pedeapsă i-ar fi îmbărbătat la nelegiuire. Din nefericire, de asemenea, reformele pe care le-a inaugurat bunul rege Iosia, au afectat majoritatea numai superficial. Un studiu atent al profeţiilor lui Ieremia descoperă că starea religioasă a poporului a fost departe de ideal (vezi Ieremia 2,12.13; 3,6-11 etc.).

Făcuse Manase. Vezi cap. 21,1-9.

27 Şi Domnul a zis: „Voi lepăda şi pe Iuda dinaintea Mea, cum am lepădat pe Israel, şi voi lepăda cetatea aceasta a Ierusalimului, pe care o alesesem, şi casa despre care zisesem: „Acolo va fi Numele Meu.”

Voi lepăda pe Iuda. Aceasta a fost de asemenea, şi repetata avertizare a lui Ieremia (Ieremia 4,5-20; 6,1-4; 7,12-16.2032-34; 11,17.22.23; 16,9-13). Şi Ţefania a pronunţat iminenta nenorocire a naţiunii (Ţefania 1,2-18; 3,1-8). Chemări la reformă au mai fost lansate şi făgăduinţe de iertare şi acceptarea personală au fost făcute pe temeiul adevăratei pocăinţe (Ieremia 7,3-7; Ţefania 2,1-3). Dar la acea dată devenise clar că nu era în perspectivă nici o pocăinţă adevărată şi că ruina naţională era inevitabilă (Ieremia 7,8.34).

Voi lepăda cetatea aceasta. N-a fost uşor pentru Domnul să lepede Ierusalimul. Acea cetate a fost aleasă de El ca cetate a Lui. Ea trebuie să fie capitala nu numai a lui Iuda, ci a lumii. Domnul a intenţionat aducerea la îndeplinire a planului original. Acum scopul lui Dumnezeu va fi adus la în îndeplinire prin crearea noului pământ, cu Noul Ierusalim drept capitală, iar mulţimile mântuiţilor alcătuind naţiunea cea nouă.

28 Celelalte fapte ale lui Iosia şi tot ce a făcut el nu sunt scrise oare în cartea Cronicilor împăraţilor lui Iuda?

Celelalte fapte. Reforma lui Iosia a avut loc în al 18-lea an al lui. Regele a domnit un total de 31 de ani. Despre ultimii 13 ani ai domniei lui nu mai este raportat nimic.

29 Pe vremea sa, Faraon Neco, împăratul Egiptului, s-a suit împotriva împăratului Asiriei, la râul Eufratului. Împăratul Iosia i-a ieşit înainte; şi faraon l-a omorât la Meghido, cum l-a văzut.

Faraon Neco. Binecunoscutul Neco al II-lea din a douăzeci şi şasea dinastie a al Egiptului, care a domnit de la 609 la 594 î.e.n.

S-a suit. Asiria şi Egiptul erau în acel timp în alianţă împotriva Babilonului, sub Nabopolasar (626-605), Babilonul a luat locul Asiriei ca cea mai mare putere militară a lumii. Ninive a căzut în 612 şi o mică rămăşiţă de asirieni au mai durat câţiva ani în Haran. Ei aveau ajutorul Egiptului împotriva puterii care se ivea a Babilonului care a cucerit rapid toată lumea dinaintea lui.

Împotriva împăratului Asiriei. În realitate, Neco a mărşăluit spre nord pentru a da ajutor asirienilor împotriva Babilonului (vezi 2 Cronici 35,20). Fie că (1) ebraicul al, împotrivă trebuia să fie citit ’al spre sau de dragul, aşa cum este adesea redat în sulurile de la Marea Moartă sau (2) termenul Asiria este folosit spre a desemna Babilonul ca putere stăpânitoare acum în cea mai mare parte a fostului teritoriu care aparţinuse Imperiului Asirian. Scriitorii clasici folosesc adesea Asiria în acest sens (vezi Herodot i. 178).

Eufrat. Neco se afla în drumul lui spre a angaja pe babilonieni în prima luptă de la Carchemiş (2 Cronici 35,20), care poate fi datată aproximativ în 608. În această luptă probabil că babilonienii au fost învingători, o victorie care a deschis pentru ei calea pentru cucerirea Palestinei.

Iosia i-a ieşit înainte. Neco nu era în ceartă, la data aceasta, cu Iosia (2 Cron. 35,21), ci a dorit simplu să ajungă la Eufrat să angajeze forţele Babilonului.

Meghido. Importanta fortăreaţă din partea sudică a câmpiei Esdraelon, pe drumul caravanei din Egipt spre Siria de nord. Se presupune că Iosia a ocupat poziţie la punctul unde drumul intra în câmpie, pentru ca să lovească oştile Egiptului la ieşirea lor din trecătoare în câmp deschis.

30 Slujitorii lui l-au luat mort într-un car; l-au adus din Meghido la Ierusalim şi l-au îngropat în mormântul său. Şi poporul ţării a luat pe Ioahaz, fiul lui Iosia: ei l-au uns şi l-au făcut împărat în locul tatălui său.

Într-un car. Iosia a fost doar rănit la Meghido. El a intrat în luptă travestit (2 Cronici 35,22), cum a făcut şi Ahab în lupta împotriva sirienilor în care el şi-a pierdut viaţa (1 Regi 22,30). Când a fost lovit de o suliţă el a simţit natura serioasă a rănii lui şi a fost luat într-un alt car la Ierusalim, murind fie acolo sau pe drum (2 Cronici 35,23.24).

A fost îngropat. Autorul Cronicilor adaugă: Tot Iuda şi Ierusalimul au plâns pe Iosia. Ieremia a făcut un cântec de jale pentru Iosia (2 Cronici 35,24.25). În contrast cu marea jale de la moartea lui Iosia, soarta fiilor lui păcătoşi nu a fost regretată (Ieremia 22,10.18).

Ioahaz. Ioahaz mai avea şi numele de Şalum (1 Cronici 3,15; Ieremia 22,11). Ioiachim şi nu Ioahaz era fiul mai mare a lui Iosia şi normal ar fi trebuit să ajungă rege (v. 31 comp. cu v. 36). Dar, dintr-un anumit motiv poporul a intervenit şi l-a făcut rege pe Ioahaz. Unii cred că atunci existau două partide în ţară, unul pentru şi altul contra Egiptului. Se pare probabil că Ioiachim să fi aparţinut la primul şi Ioahaz la altul. Partidul anti-egiptean a reuşit şi a pus pe tron pe Ioahaz. În acest timp, evident că Neco era în nord, în campania lui împotriva babilonienilor pe Eufrat.

31 Ioahaz avea douăzeci şi trei de ani când s-a făcut împărat şi a domnit trei luni la Ierusalim. Mama sa se chema Hamutal, fata lui Ieremia, din Libna.

Verset ce nu a fost comentat.

32 El a făcut ce este rău înaintea Domnului, întocmai cum făcuseră părinţii lui.

A făcut ce este rău. Despre domnia lui Ioahaz s-a păstrat numai un raport scurt. Nici chiar fiii lui Iosia nu s-au ţinut de reformele instituite de el. Încă o dată naţiunea era pe calea ei de pierzare.

33 Faraon Neco l-a pus în lanţuri la Ribla, în ţara Hamatului, ca să nu mai domnească la Ierusalim; şi a pus asupra ţării o gloabă de o sută de talanţi de argint şi de un talant de aur.

Ribla. O aşezare pe râul Orontes, cam la 16 km sud de Cadeş, şi cam la 290 km nord de ţara lui Iuda. Mai târziu, Nebucadneţar a făcut din Ribla cartierul său general în timpul campaniilor din Palestina (2 Regi 25,6.21; Ieremia 39,5-7; 52,9-11.27). La întoarcerea lui din Carchemiş, Neco a cerut lui Ioahaz să se prezinte înaintea lui, la Ribla, şi stabilind situaţia în care el a ajuns rege, l-a pus în lanţuri. Acum Ribla este Ribleh.

O gloabă. Neco a plănuit în acel timp să facă pe Iuda un vasal al Egiptului, şi din acest motiv l-a demis pe Ioahaz.

34 Şi Faraon Neco a pus împărat pe Eliachim, fiul lui Iosia, în locul tatălui său Iosia şi i-a schimbat numele în Ioiachim. A luat pe Ioahaz, care a mers în Egipt şi a murit acolo.

Eliachim. Probabil un membru al fracţiunii pro-egiptean. De aceea Neco avea să-l favorizeze pe el (vezi despre v.30).

I-a schimbat numele. Numele cel nou avea să însemne că el era acum un individ nou, datorând suveranitatea lui, Egiptului. Nebucadneţar a urmat aceeaşi practică atunci când a făcut rege pe Matania în locul nepotului său, numindu-l Zedechia (cap. 24,17).

A murit acolo. Aceasta era în acord cu profeţia făcută de Ieremia la scurt timp după începerea exilului (Ieremia 22,10-12).

35 Ioiachim a dat lui faraon argintul şi aurul; dar a trebuit să pună bir asupra ţării ca să scoată argintul acesta, cerut de faraon; a hotărât partea fiecăruia şi a cerut de la poporul ţării argintul şi aurul pe care trebuia să-l dea lui Faraon Neco.

A dat argintul. Vezi versetul 33.

Partea fiecăruia. Banii ceruţi de Faraon nu veneau de la rege, ci de la popor. Când Asiria a cerut 1000 de talanţi de argint de la Menahem suma a fost asigurată printr-o taxa de la toţi oamenii bogaţi (cap. 15,19.20). Totuşi, în acest caz, se pare că a fost o taxă generală asupra fiecăruia, sărac şi bogat.

36 Ioiachim avea douăzeci şi cinci de ani când a ajuns împărat şi a domnit unsprezece ani la Ierusalim. Mama sa se chema Zebuda, fata lui Pedaia, din Ruma.

Douăzeci şi cinci de ani. Dacă la data aceasta Ioahaz avea numai 23 de ani (v. 31), Ioiachim era cel mai în vârstă. Iosia era în vârstă de 8 ani când a venit la tron şi a domnit 31 de ani (cap. 22,1). Aşa fiind, la data morţii lui, el era în vârstă de 39 de ani, când Ioiachim era de 25 de ani. Iosia era aşadar, numai de 14 sau 15 ani când s-a născut Ioiachim. Regii evrei se căsătoreau la o vârstă timpurie, urmând după obiceiul ţărilor orientale atunci şi acum.

37 El a făcut ce este rău înaintea Domnului, întocmai cum făcuseră părinţii săi.

A făcut ce este rău. Faptele cele rele ale domniei lui Ioiachim nu sunt enumerate aici în mod specific. După Ieremia, el era extravagant, lacom, asupritor, nedrept, neevlavios şi setos de sânge (Ieremia 22,13-17; 26,20-23; 36,23).

ELLEN WHITE COMENTEAZĂ

1-30 PK 400-406 15-18 PK 402 22, 25, 26 PK 405

2, 3 DA 216; PK 400 20, 24 PK 401 31-37 PK 412