2 Corinteni 8

1 Fraţilor, voim să vă aducem la cunoştinţă harul pe care l-a dat Dumnezeu în bisericile Macedoniei.

Fraţilor. Capitolele 8 şi 9 constituie o nouă secţiune, care se ocupă de strângerea de ajutoare pentru săracii din Iudea (vezi la 1 Corinteni 16,1). Cuvântul fraţilor rezumă nota dominantă a noii secţiuni. Iubirea frăţească între creştini constituie adevăratul motiv pentru a da şi a împărţi. În 2 Corinteni 8,1-5, Pavel el atrage corintenilor atenţia asupra exemplului de generozitate dat de bisericile din Macedonia, locul de unde le scria această epistolă.

Pavel le făcuse cunoscut corintenilor problema ajutorării celor din Iudea şi planul său cu privire la strângerea de ajutoare (1 Corinteni 16,1-4; cf. Gal, 2,9.10). Când Pavel le prezentase pentru prima dată propunerea, cam cu un an în urmă (2 Corinteni 8,10), ei manifestaseră o mare râvnă, pe care Pavel o lăudase în faţa altora (cap. 9,3.4). Dar râvna lor scăzuse, şi la data când Pavel scria această epistolă, ei erau cu mult în urmă în ceea ce priveşte împlinirea promisiunilor (cap. 9,4.5). Aceasta se datora probabil perioadei de decădere spirituală, dar acum ei se pocăiseră pe deplin. Convertirea lor fiind autentică, Pavel considera pe bună dreptate că ei urmau să fie plini de râvnă pentru a-şi demonstra iubirea în mod practic. Un semn de pocăinţă autentică e bunăvoinţa de a face sacrificii personale pentru alţii care sunt poate în lipsă.

Vă aducem la cunoştinţă. [vă facem cunoscut, KJV; vă dăm de ştire, G.Gal.]. O expresie însemnând dorim să vă facem cunoscut.

Harul pe care l-a dat Dumnezeu. [harul lui Dumnezeu, KJV; darul pe care l-a dăruit Dumnezeu, G.Gal.]. Dărnicia bisericilor macedonene a avut loc în ciuda sărăciei lor lucii (v. 2) şi aceasta dădea mărturie despre harul lui Dumnezeu la lucru în inimile lor. Pavel leagă generozitatea lor de adevărata ei sursă şi scoate în evidenţă înaintea corintenilor că harul divin e cel care inspiră dăruirea generoasă şi jertfitoare. Despre creştini, se spune că sunt ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu (1 Petru 4,10). Mai mult, prin harul Său, creştinii sunt ispravnici ai lucrurilor pe care le au. Dispoziţia de a da altora este un talant dăruit de Dumnezeu şi, în felul acesta, o dovadă de har divin. Un duh de dărnicie caută în mod spontan să se manifeste în fapte de binefacere. Nu are nevoie de vreun îndemn.

Bisericile Macedoniei. Pavel le laudă ca fiind vrednice de urmat. Ele fuseseră toate întemeiate de el – Filipi, Tesalonic, Berea şi, probabil, altele. Biserica din Filipi era în mod special vrednică de remarcat pentru generozitatea ei. Era singura biserică despre care se raportează că a contribuit la nevoile personale ale lui Pavel ca misionar care se întreţinea prin mijloace proprii (2 Corinteni 11,9; cf. Filipeni 4,10.11.14-18). El n-a primit ajutor financiar nici de la biserica din Ierusalim, nici de la cea din Antiohia (1 Corinteni 9,4-7.14.15). Biserica din Berea avea, de asemenea, un caracter înalt şi nobil (Fapte 17,10-12). Contribuţii generoase au venit din Macedonia şi Ahaia (Romani 15,26).

2 În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare şi sărăcia lor lucie au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor.

Necazuri. [încercare, KJV]. Sau probă. Cuvântul e folosit mai ales pentru testarea calităţii metalelor. Creştinii macedoneni au avut de suferit necazuri deosebite, dar credinţa şi experienţa lor s-au dovedit autentice. Ei au suferit grozav pe vremea persecuţiei (Fapte 17,5-9; 1 Tesaloniceni 1,5-8; 2,14; 3,3-5; 2 Tesaloniceni 1,4-6). Una din marile probe ale unei experienţe creştine triumfătoare este aceea de a cunoaşte bucuria, pacea şi iubirea în mijlocul necazurilor (Matei 5,11.12; Romani 5,3; 12,12; 1 Petru 2,20.21).

Bucuria lor peste măsură de mare. [belşugul de bucurie, KJV]. Persecuţia şi sărăcia tind să reprime duhul şi practica dărniciei, dar belşugul bucuriei lor unit cu mărimea sărăciei lor e prezentat ca inspirând generozitate. Acesta era spiritul bisericii primare (Fapte 4,32-37).

Sărăcia lor lucie. [marea lor sărăcie era peste măsură, KJV; sărăcia lor cea adâncă, G.Gal.]. Vorbind la figurat, sărăcia macedonenilor era atât de mare, încât ei trebuiau să radă fundul unui butoi care era cu gol. Totuşi, în ciuda lipsei lor fără măsură de mari, ei au oferit ajutor din plin altora, care erau săraci ca şi ei. Lauda lui Pavel la adresa creştinilor macedoneni nu era atât de mult pentru suma dată, deşi fără îndoială că aceasta era mare. Pavel scotea în evidenţă spiritul care încurajase dăruirea lor şi care era vrednic de urmat (vezi la Marcu 12,41-44).

Sărăcia fără margini a Macedoniei din vremea aceea avea mai multe cauze. Trei războaie pustiiseră ţinutul: primul dintre Iulius Cezar şi Pompei, al doilea dintre triumviri, pe de o parte, şi Brutus şi Cassius, pe de altă parte, după asasinarea lui Cezar, şi al treilea, între Octavian şi Antonio (vezi vol. V, p. 38, 35. 37). Atât de disperată era starea macedonenilor, încât îi ceruseră împăratului Tiberiu o reducere a impozitelor. În plus, cei mai mulţi dintre creştini proveneau din clasele mai sărace ale societăţii.

Dărnicie. Gr. haplotes, sinceritate, lipsă de pretenţii (2 Corinteni 11,3; Efeseni 6,5; Coloseni 3,22 etc.). Aici se vorbeşte despre acea deschidere a minţii şi a inimii care se manifestă printr-un spirit de dăruire. Termenul se referă nu atât de mult la ceea ce au dat, ci la calitatea inimii, care este temeiul dăruirii adevărate şi care are ca rezultat jertfirea de sine pentru binele altora.

3 Vă mărturisesc că au dat de bunăvoie, după puterea lor şi chiar peste puterile lor.

După puterea lor. În textul grecesc, v. 3-6 constituie o singură propoziţie, care explică mai departe caracteristicile dărniciei menţionate în v. 1.2. Macedonenii au dat peste puterea şi mijloacele lor. Tendinţa lor era nu de a da prea puţin, ci prea mult. Ei au dat de bunăvoie şi fără să fie îndemnaţi, fără să fie nevoie să li se amintească, aşa după cum părea că aveau nevoie acum corintenii. Era suficient ca macedonenii să cunoască nevoia existentă. Ei au cerut să li se acorde privilegiul de a lua parte la ajutorarea sfinţilor săraci de la Ierusalim. Ei dădeau pe faţă o atitudine de sacrificiu total de sine în lucrarea pentru Domnul.

4 Şi ne-au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi.

Stăruinţe. Gr. paraklesis (vezi la Matei 5,4).

Părtăşia. Macedonenii considerau nevoia fraţilor lor din Ierusalim ca şi cum ar fi fost a lor. Pentru credincioşii din Macedonia, a aparţine marii familii creştine înseamnă a face cauză comună cu semenii lor creştini în sacrificiu, în suferinţă, în sărăcie şi în ajutorarea altora. În limitele capacităţii lor şi dincolo de aceasta, ei erau gata să aibă toate lucrurile în comun, chiar şi sărăcia (vezi Fapte 2,44; 4,32). Resursele lor spirituale, morale, sociale şi materiale erau disponibile pentru alţii, gata de a fi folosite într-o cauză comună. De fapt, ei considerau ca fiind o favoare să li se îngăduie să facă aşa ceva.

5 Şi au făcut aceasta nu numai cum nădăjduisem, dar s-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului, şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu.

Nu numai cum nădăjduisem. Ei depăşiseră cele mai mari aşteptări ale lui Pavel. Priveau strângerea de ajutoare nu ca o datorie, ci ca un privilegiu. Ei şi-au însuşit lucrarea ca fiind a lor, personală.

S-au dat... pe ei înşişi. Darul macedonean venea din inimi consacrate şi devotate. S-au dat pe ei înşişi, şi darurile lor au venit de la sine. S-au dat pe ei înşişi în darurile lor (cf. Prov. 23,26). Creştinul care Îi predă lui Dumnezeu inima sa, nu reţine nimic pentru sine. Exemplul macedonenilor dat corintenilor şi creştinilor din toate timpurile ilustrează marele adevăr că darul fără dăruitor este egal cu zero. Cel care se dă pe sine fără rezervă nu va ezita să dea şi din ceea ce-i aparţine.

Voia lui Dumnezeu. Ei Îi îngăduiau lui Dumnezeu să le conducă viaţa, voia Lui devenind voia lor. Aceasta era dovada convertirii depline.

6 Noi, dar, am rugat pe Tit să isprăvească această strângere de ajutoare pe care o începuse.

Am rugat. [dorit, KJV]. Gr. parakaleo (vezi la Matei 5,4). Tit era grec (Galateni 2,1.3) şi unul dintre cei mai de încredere prieteni ai lui Pavel (Tit 1,4). Pavel îl trimisese pe Tit să se ocupe de problema dificilă a corintenilor şi misiunea lui fusese încununată de succes, peste aşteptări (vezi la 2 Corinteni 7,13). El câştigase încrederea credincioşilor corinteni şi începuse strângerea de ajutoare pentru săracii din Iudea. Planul era acum ca el să se întoarcă în Corint cu epistola aceasta şi să ducă la bun sfârşit strângerea de ajutoare (vezi la cap. 9,5, cf. cap. 12,18).

Această strângere de ajutoare. [acelaşi har, KJV]. Adică strângerea de ajutoare care reprezenta harul lui Dumnezeu lucrând în inimile dăruitorilor (vezi la v. 1.2). Pe care o începuse. [aşa cum o începuse, KJV]. Adică Tit pusese în acţiune planul care se desfăşura acum la Corint.

7 După cum sporiţi în toate lucrurile: în credinţă, în Cuvânt, în cunoştinţă, în orice râvnă şi în dragostea voastră pentru noi, căutaţi să sporiţi şi în această binefacere.

Cum sporiţi. În v. 7-15, Pavel le dă îndrumări cu privire la strângerea de ajutoare în Corint. El se bazează pe principiul că viaţa creştină este o viaţă plină de belşug (Ioan 10,10).

În toate lucrurile. [în orice lucru, KJV]. O experienţă creştină echilibrată constă într-o dezvoltare armonioasă a vieţii şi a slujirii, a darurilor lăuntrice şi o exprimare exterioară a acestora. Orice aspect al vieţii creştine, cultivat în dauna altor aspecte, poate deveni un defect. Comparaţi cu 1 Corinteni 1,5. Corintenii excelau în atât de multe aspecte, încât ar fi fost o dovadă de inconsecvenţă să neglijeze harul binefacerii.

Această binefacere. Adică strângerea de ajutoare (vezi la v. 1.2.).

8 Nu spun lucrul acesta ca să vă dau o poruncă; ci pentru râvna altora şi ca să pun la încercare curăţia dragostei voastre.

Nu... ca… o poruncă. [nu prin poruncă, KJV]. Comparaţi cu 1 Corinteni 7,6.12.25. Strângerea de ajutoare urmează să se realizeze potrivit propriei lor alegeri, nu pentru că Pavel o cere. O astfel de poruncă ar fi însemnat că Pavel se îndoia de dispoziţia lor de a se implica pe temeiul iubirii şi ar fi anulat principiul că numai darurile de bunăvoie sunt plăcute lui Dumnezeu (vezi la Marcu 12,41-44).

Râvna altora. Adică promptitudinea credincioşilor macedoneni care, din sărăcia lor, au răspuns solicitării de a ajuta pe săracii din Ierusalim. Pun la încercare. [să dovedesc, KJV]. Exemplul nobil al macedonenilor devine o punere la încercare, rânduită de Dumnezeu, pentru corinteni. Pavel nu a apelat la mândrie, vanitate, egoism

sau spirit de rivalitate şi competiţie pentru a-i îndemna pe corinteni să facă ceva ce oricum n-ar fi făcut chiar şi din motive mai nobile. Dorinţa de a copia viaţa nobilă a cuiva nu e niciodată o încercare de a intra în rivalitate, ci o punere la încercare a profunzimii şi autenticităţii iubirii şi devoţiunii personale. Acest principiu superior al comparaţiei cu altcineva constituie un mijloc valoros de disciplină spirituală.

Curăţia dragostei voastre. [sinceritatea iubirii voastre, KJV]. Vezi la cap. 7,11.16. Pavel nu se îndoia de sinceritatea lor, dar ştia că strângerea de ajutoare le oferea un prilej ideal de a-şi demonstra autenticitatea iubirii.

9 Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi.

Cunoaşteţi. Pavel le făcuse cunoscut pe deplin harul lui Hristos şi ei îl cunoşteau în urma experienţelor cu El, şi nu ca pe o doctrină, aşa cum reiese clar din textul greces. Ei Îl gustaseră şi astfel ştiau că Domnul e îndurător. De fapt, ei înşişi constituiau o dovadă vie a acestei realităţi. Harul lui Hristos trebuie să stăpânească inima şi voinţa. El nu e deloc lucrător atâta timp cât rămâne doar o concepţie, la nivel intelectual. Din cauza aceasta, nici un adevăr divin nu e cunoscut numai printr-o înţelegere intelectuală (vezi Matei 16,17; Ioan 6,45; 16,14; 1 Corinteni 2,4; 12,3). Singurul om pentru care Cuvântul lui Dumnezeu este adevăr este cel care e învăţat şi convins de Duhul. Bogăţiile pe care le primim prin sărăcia lui Hristos vin prin iluminarea spirituală a vieţii.

Harul. Vezi la Romani 3,24. Actele supreme ale lui Hristos, întruparea şi crucificarea Sa, sunt atribuite harului numai aici şi în Romani 5,15; Galateni 1,6. Aceste acte constituie manifestări supreme ale iubirii şi bunăvoinţei divine. Pavel pune aici în contrast sacrificiul suprem al lui Hristos cu faptele de binefacere, infinit mai mici, ale omului.

Domnului nostru Isus Hristos. Vezi la Matei 1,1; Ioan 1,38.

Era bogat. O aluzie la existenţa anterioară întrupării (vezi Ioan 17,5; vezi la Filipeni 2,6.7; vezi nota suplimentară la Ioan 1). Întrucât El este Creator şi Împărat, universul Îi aparţine (Ioan 11.2; Coloseni 1,15-17), dar viaţa Lui pământească a fost fără încetare o viaţă de sărăcie extremă (Matei 8,20). Bogăţiile Lui constau în natura şi atributele Dumnezeirii, din nenumăratele milioane de lumi, din adorarea şi loialitatea mulţimilor de îngeri.

S-a făcut sărac. Gr. ptocheuo, a fi [extrem de] sărac, a fi cerşetor. În ceea ce priveşte comentariul la ptochos, substantivul înrudit, vezi la Marcu 12,42. Timpul verbului folosit aici atrage atenţia asupra procesului de a deveni sărac – întruparea. Hristos S-a lipsit complet de toate bogăţiile care Îi aparţineau. A luat asupra Sa natura omenească şi a ajuns să fie supus limitelor naturii omeneşti. A ajuns sărac până la punctul când nu putea face nimic de la Sine Însuşi (Ioan 5,19.20; vezi vol. V, p. 917, 918).

Să vă îmbogăţiţi. [deveniţi bogaţi, KJV]. Odată cu venirea păcatului, omul şi-a pierdut căminul, stăpânirea, caracterul şi a pierdut chiar viaţa însăşi. Prin natura sa, el îşi petrece viaţa căutând bogăţii false (vezi la Isaia 55,2; Ioan 6,25). Sărăcia veşnică îi aşteaptă pe cei care nu-şi adună comori în cer (vezi la Matei 19,21; Luca 12,21). Hristos a venit pentru a-l elibera pe om de sărăcia lui, care vine în urma alergării după bogăţii înşelătoare (vezi 3T 401). În Hristos şi prin El, oamenii sunt făcuţi în stare să vadă adevărata valoare a lucrurilor şi să primească privilegiul de a deveni bogaţi în Hristos Isus. În El, ei moştenesc toate lucrurile (Matei 6,20; Romani 8,17.32; 1 Corinteni 1,5; Efeseni 1,3-5.10.11.18.19; 2,6.7; vezi la Matei 6,33).

10 În această privinţă, vă dau un sfat. Şi sfatul acesta vă este de folos vouă, care, de acum un an, cei dintâi aţi început nu numai să faceţi, ci să şi voiţi.

Vă dau un sfat. [sfatul meu, KJV]. Pavel vorbeşte nu ca o poruncă (vezi la v. 8). El ştia că exprimarea unei judecăţi sănătoase urma să aibă mult mai multă greutate pentru corinteni decât un ordin de netăgăduit. Biserica se implicase deja în strângerea de ajutoare şi avea nevoie numai de încurajare pentru a reînvia şi a pune în practică bunele ei intenţii. O poruncă ar fi fost cu totul deplasată.

Vă este de folos. Sfatul lui Pavel era ca ei să nu mai amâne ducerea la capăt a ceea ce începuseră cu un an în urmă. Era de dorit, pentru binele lor, să nu facă aşa ceva. Amânarea ar fi fost dăunătoare pentru propria lor experienţă şi i-ar fi expus criticii. O promisiune făcută lui Dumnezeu nu poate fi călcată fără repercusiuni asupra calităţii de creştin a cuiva.

Acum un an. Trecuse aproape un an de când credincioşii corinteni începuseră să adune fonduri pentru biserica din Ierusalim (cap. 9,2). Acest nobil proiect fusese întrerupt de disputa şi cearta pricinuite de apostolii mincinoşi. Acum, când majoritatea îşi reafirmase loialitatea faţă de Pavel, proiectul putea să fie reluat. Vezi la cap. 11,22.

11 Isprăviţi, dar, acum de făcut; pentru ca, după graba voinţei, să fie şi înfăptuirea, potrivit cu mijloacele voastre.

Isprăviţi. [săvârşiţi, KJV]. Literal, duceţi la bun sfârşit, şi anume ceea ce făgăduiseră deja să facă.

Graba voinţei. O minte dispusă face de bunăvoie chiar şi un lucru mic, dar a face mai puţin decât poţi face este o negare a dispoziţiei de a face. Bunăvoinţa plină de generozitate este bună în ea însăşi, dar numai atât nu e de ajuns. Ea trebuie să fie concretizată în fapte, dacă vrem ca dorinţele şi energiile noastre pozitive să dea soliditate şi tărie caracterului. E bine să se cultive idealul de binefacere, dar idealul trebuie să-şi găsească exprimarea practică. Credinţa şi iubirea, ca idealuri, nu-l hrănesc niciodată pe flămând şi nu-l îmbracă pe cel gol (Iacov 2,14-20). Graba voinţei este deci dispoziţia, atitudinea minţii de a-I sluji lui Dumnezeu şi semenilor. Aceasta nu are nevoie să fie trezită sau impulsionată de alţii.

12 Pentru că, dacă este bunăvoinţă, darul este primit, avându-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are.

Bunăvoinţă. [minte binevoitoare, KJV]. Bunăvoinţa sinceră a minţii este cea care face ca darul să fie bine primit de Dumnezeu. La El, întrebarea este totdeauna: Cât de mult dă inima ta? Dacă inima nu dă nimic, ceea ce ar putea să ofere mâinile e fără valoare înaintea lui Dumnezeu. El nu are nevoie de banii noştri, nu-i doreşte ş nici nu are vreun folos de pe urma lor. S-ar putea ca cineva să aibă puţin de dat sau să n-aibă nimic, dar inima binevoitoare este ceea ce sfinţeşte darul. Cele mai bune eforturi ale omului pot da greş, din cauza împrejurărilor care nu pot fi sub controlul său, sau dorinţele sale de a lucra pentru Dumnezeu pot să rămână neîmplinite din lipsă de ocazie. Dar acest lucru nu trebuie să-l facă să se considere condamnat înaintea Cerului. În ceea ce priveşte comentariul cu privire la criteriile în funcţie de care se distribuire răsplătirile veşnice, vezi la Matei 20,1-16; 25-14-46. Ceea ce contează înaintea lui Dumnezeu nu e numărul de talanţi pe care îi are un om, ci devoţiunea şi credincioşia cu care-i sporeşte.

13 Aici nu este vorba ca alţii să fie uşuraţi, iar voi strâmtoraţi;

Voi strâmtoraţi. Pavel nu intenţiona ca cei din biserica din Corint să poarte mai mult decât partea lor de povară, să cruţe bisericile din alte părţi de necesitatea de a-şi aduce la îndeplinire partea.

14 ci este vorba de o potrivire: în împrejurarea de acum, prisosul vostru să acopere nevoile lor, pentru ca şi prisosul lor să acopere, la rândul lui, nevoile voastre, aşa ca să fie o potrivire;

Potrivire. [egalitate, KJV]. Pavel nu se referă aici la o egalitate în proprietăţi sau în deţinerea de bunuri, ci la o egalitate în efortul depus. În starea lor prezentă de prosperitate materială, corintenii puteau să facă mult mai mult decât macedonenii, care erau săraci (vezi la v. 15).

Nevoile voastre. S-ar fi putut să vină un timp când corintenii să fie în lipsă şi alţii să poarte o parte mai mare a poverii. Scripturile recunosc dreptul proprietăţii particulare şi dreptul ca toate contribuţiile să fie voluntare, dar ele condamnă în acelaşi timp neglijarea egoistă şi fără inimă a celor săraci şi nevoiaşi. Dacă un creştin dă o sumă mare, aceasta nu-i scuteşte pe alţii de obligaţia de a contribui cu ceea ce pot. Cei care au mai puţin din bunurile acestei lumi nu trebuie să se scuze că nu-şi pot face partea lor proporţională pentru ajutorarea altora (cf. Efeseni 4,28; 2 Tesaloniceni 3,12).

15 după cum este scris: „Cel ce strânsese mult n-avea nimic de prisos, şi cel ce strânsese puţin nu ducea lipsă.”

Strânsese mult. Pentru a ilustra principiul proporţionalităţii, expus în v. 14, Pavel face aluzie la adunarea manei în pustie (Exod 16,17.18). Indiferent de cantitatea adunată, fiecare avea suficient pentru nevoile sale. Acelaşi principiu funcţiona şi în biserica creştină, nu prin intervenţie miraculoasă, ci prin exercitarea spiritului de iubire pentru fraţi. E voia lui Dumnezeu ca fiecare să aibă o parte din lucrurile materiale ale vieţii corespunzătoare nevoilor sale. E de asemenea voia Lui ca cei care, datorită capacităţii lor şi împrejurărilor, adună mai mult din bunurile acestei lumi să nu se bucure în mod egoist de abundenţa acestora, ci să le împartă cu cei în nevoie (vezi la Luca 12,13-34). Ei sunt ispravnici, nu proprietari exclusivi ai bunurilor pământeşti pe care le-au adunat şi de aceea trebuie să le folosească pentru binele semenilor lor (Psalmi 112,9; Matei 25,14-46). În felul acesta, efectele negative ale bogăţiei peste măsură şi ale sărăciei pot fi prevenite în egală măsură.

16 Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care a pus în inima lui Tit aceeaşi râvnă pentru voi.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu. Pavel începe astfel o altă secţiune a scrisorii sale. În v. 115 le-a prezentat corintenilor exemplul macedonenilor şi a enunţat principiul binefacerii creştine. El începe acum să schiţeze detaliile tehnice pentru terminarea strângerii de fonduri.

A pus. Literal, a dat, adică el continuă să dea. Nu exista pericolul ca râvna lui Tit să scadă.

Aceeaşi râvnă. Mai întâi, Pavel îl recomandă pe Tit bisericii din Corint, exprimându-şi recunoştinţa că Tit îi împărtăşeşte interesul pentru strângerea de ajutoare. Ei puteau conta pe implicarea sârguincioasă a minţii şi a inimii lui în îndeplinirea sarcinii încredinţate.

Impusul acţiunilor de jertfire de sine în slujba binelui fizic şi spiritual al omenirii este, în cel mai înalt grad, de origine creştină. Lucrarea de binefacere din lume este esenţialmente creştină în originea şi spiritul ei. Un astfel de spirit nu-şi are obârşia în inima omenească, deoarece aceasta este, prin natură, egoistă. Una dintre misiunile bisericii este aceea de a-i face pe oameni să se preocupe cu adevărat de binele altora. Creştinii Îi pot fi recunoscători, pe bună dreptatea, lui Dumnezeu pentru biserică, deoarece aceasta îi inspiră pe membrii ei nu numai să contribuie la acoperirea nevoilor altor membri, dar şi să slujească nevoilor lor (Matei 20,26.28). Astfel, Tit le-a acordat corintenilor o adevărată favoare, stimulându-i la fapte generoase. În loc să caute să evite apelurile în care li se cere ceva pentru salvarea şi binele altora, creştinii ar trebui să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru astfel de ocazii.

17 Căci el a primit îndemnul nostru; ba încă, stăpânit de o râvnă arzătoare, a pornit de bunăvoie spre voi.

El a primit îndemnul. Tit răspunsese bucuros apelului lui Pavel de a merge în Corint, în speranţa de a aduce biserica la starea ei anterioară, de pace şi unitate.

Râvnă arzătoare. Cuvintele lui Pavel au un înţeles dublu. Deşi strângerea de ajutoare fusese iniţiată de Pavel, Tit era pe deplin de acord cu acest proiect şi îu împărtăşea preocuparea ca acesta să reuşească. Este evident că Tit se oferise, de bunăvoie, să meargă în această misiune în Corint.

A pornit. Pavel vorbeşte despre apropiata plecare a lui Tit spre Corint ca şi cum aceasta ar fi avut deja loc, din punctul de vedere al corintenilor, la citirea scrisorii de faţă. Acest mod de exprimare caracteristic grecesc îndreaptă atenţia asupra lui Tit, ca purtător al celei de-a doua epistole.

18 Am trimis cu el şi pe fratele a cărui laudă în Evanghelie este răspândită prin toate bisericile.

Am trimis. Adică trimite (vezi la v. 17).

Fratele. Pavel a încredinţat lucrarea strângerii de ajutoare în Ahaia la trei bărbaţi, Tit şi alţi doi, ale căror nume nu sunt date. Toţi trei se bucurau de încrederea bisericilor. Aranjamentul acesta avea menirea să înlesnească strângerea de ajutoare şi să-i ferească pe cei ocupaţi cu strângerea, de bănuieli că şi-ar însuşi fondurile adunate pentru folos propriu. Având în vedere faptul că o minoritate din Corint încă se mai împotrivea lui Pavel, era mai bine ca nu el personal să adune fondurile. Fără îndoială că s-a strâns o sumă considerabilă şi, în felul acesta, se putea da un raport complet atât cu privire la suma dată, cât şi cu privire la predarea ei la Ierusalim (vezi v. 20.21). Pavel ştia că potrivnicii săi i-ar fi găsit greşeli, dacă ar fi putut. Slujitorul Evangheliei este sfătuit să fie circumspect în mod special în chestiunile legate de bani (1 Timotei 3,3; 1 Petru 5,2).

A cărui laudă. Fratele acesta se dovedise un lucrător capabil în Evanghelie şi trebuia să fie respectat ca un conlucrător vrednic al lui Pavel şi al lui Tit.

19 Mai mult, el a fost ales de biserici să meargă împreună cu noi în această lucrare de binefacere pe care o săvârşim spre slava Domnului şi ca o dovadă de bunăvoinţa noastră.

A fost ales. Gr. cheirotoneo (vezi la Fapte 14,23). Deşi cuvântul înseamnă literal a întinde mâna şi în felul acesta a alege, folosirea lui nu clarifică modul în care fusese rânduit acest tovarăş al lui Tit.

Să meargă. Şi anume la Ierusalim, împreună cu Pavel şi alţii şi să predea fraţilor de acolo fondurile strânse în Macedonia şi în Grecia.

Lucrare de binefacere. [harul, KJV]. Ca în v. 4-7, cuvântul se referă aici la lucrarea de a-i ajuta pe săracii din Ierusalim, care este o expresie a harului lui Dumnezeu (v. 1).

Spre slava. Strângerea de ajutoare pentru sfinţii din Ierusalim urma să-i determine pe oameni să-L slăvească pe Dumnezeu. Cei din Ierusalim urmau să-L laude pentru faptul că Evanghelia îi făcuse pe cei dintre neamuri să se intereseze, la modul practic, de starea lor materială, iar neamurile urmau să găsească bucurie în a sluji nevoilor semenilor lor creştini.

Bunăvoinţa noastră. [Disponibilitatea voastră KJV]. Dovezile textuale atestă (cf. p. 10) expresia bunăvoinţa noastră sau râvna noastră. Pe lângă binele care li s-ar face sfinţilor săraci din Ierusalim şi bisericilor dintre neamuri, prin luarea de măsuri în viitor privind nevoile lor, proiectul urma de asemenea să le demonstreze creştinilor iudei din Iudea că, în lucrarea lui pentru neamuri, Pavel nu-i uitase. Proiectul ar fi legat laolaltă inimile iudeilor şi neamurilor şi ar fi contribuit la formarea unităţii creştine. Lucrul acesta ar fi ajutat la dărâmarea zidului care-i despărţea (Efeseni 2,14).

20 În chipul acesta, vrem ca nimeni să nu ne defăimeze cu privire la acest belşug de ajutoare de care îngrijim.

Să nu ne defaime. Sau ocărască, aici referindu-se la faptul că cineva i-ar putea aduce acuzaţia lui Pavel că nu fusese foarte onest cu fondurile încredinţate. Pavel căuta să evite orice suspiciune că ar avea vreun folos personal din proiectul acesta. Cinstea s-ar putea să nu fie totdeauna suficientă în chestiuni financiare, unde cea mai mică neatenţie poate deveni prilej de critică. Slujitorul lui Dumnezeu, mai ales, trebuie să fie foarte atent în tratarea chestiunilor financiare (cf. 1 Timotei 3,3; 1 Petru 5,2).

Belşug. Strângerea de ajutoare părea să fie încununată de succes, luând în consideraţie ceea ce anticipase Pavel cu privire la biserica relativ înstărită din Corint. Corintenii erau consideraţi oameni bogaţi, aşa cum spune proverbul: Nu oricine poate pretinde că trăieşte în Corint.

21 Căci căutăm să lucrăm cinstit, nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor.

Cinstit. Adică bine, admirabil, frumos, cu referire la ceea ce pare a fi şi este onorabil. Aici e vorba de purtarea cuiva care posedă distincţia iubirii şi, în felul acesta, se bucură de o reputaţie bună, cineva deosebit de stimat pentru purtarea lui admirabilă. Creştinii nu sunt chemaţi numai să fie sfinţi, cinstiţi şi curaţi, dar şi înaintea oamenilor să fie recunoscuţi ca având frumuseţea sfinţeniei, cinstei şi curăţiei. Creştinul adevărat trebuie să facă dovada atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înaintea oamenilor, că are un stil de viaţă frumos şi atrăgător (Romani 12,17; Filipeni 4,8; 1 Petru 2,12). Versetul acesta e un citat din traducerea LXX a textului din Proverbe 3,4.

22 Am trimis cu ei pe fratele nostru, a cărui râvnă am încercat-o de atâtea ori în multe împrejurări, şi care, de data aceasta, arată mult mai multă râvnă, din pricina marii lui încrederi în voi.

Fratele nostru. Este tot la fel de greu de identificat acest însoţitor al lui Tit ca şi cel din v. 18. Unii l-au propus însă pe Tihic, care a fost un membru al delegaţiei care l-a însoţit pe Pavel la Ierusalim (Fapte 20,4). În altă parte, Pavel vorbeşte despre Tihic numindu-l iubitul frate şi slujitor credincios (Efeseni 6,21; Coloseni 4,7). Pavel îl considera pe Tihic unul dintre solii săi cei mai demni de încredere. Mai târziu, l-a trimis în diferite misiuni importante (2 Timotei 4,12; Tit 3,12).

23 Astfel, fie având în vedere pe Tit, care este părtaşul şi tovarăşul meu de lucru în mijlocul vostru, fie având în vedere pe fraţii noştri, care sunt trimişii bisericilor şi fala lui Hristos:

Tit. Pavel îi laudă aici pe cei trei bărbaţi aleşi să coordoneze lucrarea de colectare, ca fiind sârguincioşi şi demni de încredere. El îi învesteşte cu autoritate deplină, ca nu cumva una dintre partidele din Corint să pună la îndoială motivaţiile lor. Ei sunt pe deplin acreditaţi şi trebuie să fie primiţi ca atare. Tit e menţionat primul, evident ca şef al grupului şi reprezentant personal al lui Pavel. Tit a ocupat, ulterior, un post important de conducere în biserica creştină primară (Tit 1,1-5; 2,15).

Trimişii. Literal apostoli sau trimişi [într-o misiune]. Acest titlu îi învesteşte cu aceeaşi autoritate ca a lui Pavel (cap. 1,1) în ceea ce priveşte strângerea de fonduri, dar nu le conferă în mod necesar titlul sau slujba permanentă de apostol.

Fala lui Hristos. [slava lui Hristos, KJV]. Acestor trei bărbaţi trebuia să li se acorde cel mai mare respect, ca reprezentanţi ai lui Hristos. Misiunea lor urma să contribuie la slava lui Hristos. Pavel n-ar fi putut să le dea acestor bărbaţi o recomandare mai călduroasă.

24 daţi-le, înaintea bisericilor, dovadă de dragostea voastră şi arătaţi-le că avem dreptul să ne lăudăm cu voi.

Arătaţi-le. Pavel îi provoacă pe corinteni să se ridice la înălţimea răspunderii de a le da un exemplu vrednic de urmat creştinilor de pretutindeni. Atitudinea pe care ei au luat-o, contribuţia pe care au adus-o, modul în care i-au primit pe aceşti delegaţi urmau să ajungă la cunoştinţa altor biserici. Corintenii erau în vizorul întregii creştinătăţi în această acţiune de strângere de fonduri. Era în joc onoarea lor ca biserică. Unicul lor răspuns adecvat era conlucrarea din toată inima cu trimişii lui Hristos şi generozitatea faţă de creştinii săraci din Iudea.

Fiecare biserică de pe pământ este reprezentanţa împărăţiei lui Dumnezeu şi, în felul acesta, în vizorul îngerilor şi al oamenilor (1 Corinteni 4,9). Nici unui supus al acestei împărăţii nu i s-au încredinţat darurile sau binecuvântările lui Dumnezeu numai pentru folosul său personal, fie că este vorba de adevărul scripturistic, de experienţa personală cu Hristos sau de binecuvântările materiale

ale providenţei lui Dumnezeu.

Comentarii ale lui Ellen G. White:

1-5 AA 343

1-6 6T 271

2 3T 4,3 ; WM 205

2-5 5T 734

7 AA 344; MM 184; 3T 392; 5T 271

8.9 CS 19

9 AA 71, 332, 341, 519; CH 318, 210; Coloseni 393; CS 20, 30, 55, 123, 136, 161, 178, 211, 287; CT 495; DA 88, 417; Ev 240; EW 67; MB 83; MH 105, 501; MM 19, 321; PK 652, SC 79; TM 121, 177; 1T 68, 2T 215, 636, 660; 3T 198, 208, 387, 401, 407, 457, 525, 547; 4T 49, 129, 219, 457, 481, 550, 621, 627; 5T 155, 271, 360, 730, 7T 29, 297; 9T 131, 254, WM 24

11.12 AA 344 12 Coloseni 328; CS 48, 119; ML 110, MYP 96; Te 113; 2T 282, 667

13 1T 178, 179, 205, 324

13-15 PP 295

24 CS 29