1 Începem noi iarăși să ne lăudăm singuri? Sau nu cumva avem trebuință, ca unii, de epistole de laudă, către voi sau de la voi?

Să ne lăudăm singuri. În cap. 2,17, Pavel se pune în contrast pe sine şi colaboratorii săi cu liderii falşi care se duseseră la Corint şi acolo stricaseră Cuvântul lui Dumnezeu. Era foarte posibil ca afirmaţia clară a lui Pavel să fie greşit interpretată şi în felul acesta să atragă critici. Se lăuda Pavel? Se fălea el şi îi înălţa el pe colaboratorii săi? Nu s-a referit el adesea la sine în cuvinte pline de laudă (1 Corinteni 2,6; 3,10; 4,1; 9,15)? Poate că învăţătorii mincinoşi se recomandaseră credincioşilor Corinteni prin scrisori de la biserica din Ierusalim, care ar fi făcut să pară că erau membrii onorabili şi aveau suportul apostolilor. În felul acesta, scrisorile lor de acreditare ar fi părut că sunt mai bune decât acelea ale lui Pavel (cf. Fapte 13,1-3; Galateni 2,7.9). Vezi la 2 Corinteni 5,12.

Laudă. Literal, rămânere împreună, însemnând că purtătorul scrisorii era în relaţii bune cu autorul scrisorii. O astfel de scrisoare era menită să-i identifice pe lucrătorii care călătoreau într-o regiune unde nu erau cunoscuţi personal şi astfel să ocrotească bisericile de învăţătorii mincinoşi. Scrisorile de recomandare sunt menţionate de repetate ori (Fapte 18,27; Coloseni 4,10). Dar existau şi epistole false, la fel cum existau şi apostoli mincinoşi. Evident, scrisorile de recomandare pe care unii le prezentaseră la Corint fuseseră acceptate ca autentice. Este clar că Pavel nu purtase scrisori de confirmare ca misionar, ceea ce îi determinase pe unii creştini şi critici ai săi din Corint să-l nesocotească acum ca apostol şi să-i pună la îndoială autoritatea.


2 Voi sunteți epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută și citită de toți oamenii.

Epistola noastră. Pavel foloseşte acum în mod figurat cuvântul epistolă. El nu avea nevoie de scrisori de recomandare propriu-zise, deoarece convertiţii lui erau o dovadă suficientă a apostoliei lui. El nu avea nevoie de documente scrise pentru a-şi stabili autoritatea apostolică. Metafora unei epistole scrise arată, pe de o parte, că cei din Corint aveau cuvântul Legii lui Dumnezeu scris în inimile lor şi că, pe de altă parte, erau epistole vii, scrise în inima lui Pavel. În acest fel, ei se dovedeau a fi creştini adevăraţi şi, în acelaşi timp, dovedeau şi că Pavel era un apostol adevărat. Ei erau pecetea apostoliei lui (2 Corinteni 9,2).

Inimile noastre. Se pot cita dovezi (cf. p. 19) pentru înlocuirea acestei expresii cu inimile voastre.


3 Voi sunteți arătați ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui Viu; nu pe niște table din piatră, ci pe niște table care sunt inimi de carne.

Sunteţi arătaţi. [explicit declaraţi, KJV]. Literal, făcuţi cunoscut, descoperiţi. Lumea are nevoie de creştini mai citeţi. Limbajul unei vieţi de creştini trebuie observat de toată lumea. Numai în felul acesta pot oamenii să înţeleagă ce înseamnă creştinismul, să priceapă marile lui adevăruri şi să se deprindă să le placă Legea lui Dumnezeu şi să asculte de ea.

Epistola lui Hristos. Fiecare credincios şi fiecare biserică ar trebui să fie o scrisoare a lui Hristos către lume. Autorul scrisorii este Hristos. Materialul pe care e impriMatei scrisul este inima fiecărui credincios şi ceea ce este scris este Legea lui Dumnezeu, o transcriere a caracterului Lui. Copistul în cazul acesta fusese Pavel.

Hristos a scris Cele Zece Porunci cu însuşi degetul Său pe tablele de piatră (Ex. 24,12; 31,18; Deut. 9,1,11; cf. PP 366). El a inspirat bărbaţi să scrie Biblia (2 Timotei 3,16; 2 Petru 1,20.21) şi este, în felul acesta, şi autorul ei. Dacă vor, oamenii pot să-L vadă şi să-L cunoască pe Hristos în Lege, în Scripturi şi în aceia care cred în El.

Scrisă de noi. [slujită de noi, KJV, G.Gal.]. Hristos l-a folosit pe Pavel ca secretar sau copist al Lui. Pavel nu a compus şi nici nu a dictat scrisoarea scrisă în inimile convertiţilor săi. El a fost doar instrumentul lui Dumnezeu folosit pentru redactarea acestei epistole vii. Slujitorii credincioşi ai Cuvântului din biserica de astăzi sunt scriitorii lui Dumnezeu pentru această generaţie.

Nu cu cerneală. În vechime, scrisorile erau de obicei scrise pe papirus, cu o peniţă de trestie şi un pigment negru drept cerneală (vezi 2 Ioan 12). Scrisorile lui Pavel către biserici au fost fără îndoială scrise în felul acesta. Dar când e vorba de scrisul pe tablele inimii omeneşti, adică în minte, se cere un mijloc mai durabil, iar acesta este Duhul viului Dumnezeu. Acolo unde Duhul Sfânt e la lucru, Legea lui Dumnezeu şi adevărul Său sunt manifestate prin sfinţenie, ascultare şi curăţire. Ascultarea de voia lui Dumnezeu devine ceva natural. Scrisul despre care vorbeşte aici Pavel influenţează nu numai intelectul, ci şi voinţa şi sentimentele (Psalmi 1,2; 119,26).

Adversarii apostolului, iudaizanţii, nu scriseseră astfel de scrisori în inimile corintenilor, aşa cum făcuse Pavel. Lucrarea lor se mărginea la litera legii. Ei erau preocupaţi aproape exclusiv de formele ei exterioare, dar spiritul legii nu fusese niciodată imprimate în inimile lor. Ceea ce nu putea realiza legalismul iudaic – din cauza lipsei de credinţă a celor care-l practicau (Evrei 4,2) – săvârşea acum Evanghelia (Romani 8,3.4). O aderare formală la litera iudaismului nu transfera principiile adevărului în inima oamenilor. Practica iudaică a religiei rămânea formală şi mecanică, lipsindu-i spiritul.

Table de piatră. Sau tăbliţe de piatră. Pavel pune în contrast cele două table de piatră pe care Dumnezeu scrisese Cele Zece Porunci la Sinai cu tăbliţele de carne ale inimii. Nu era nimic rău în a avea Legea lui Dumnezeu scrisă pe table de piatră, dar atâta vreme cât era scrisă numai acolo şi nu era transferată pe tablele de carne ale inimii oamenilor, ea rămânea o literă moartă pentru toate scopurile practice. Adevărul are o forţă vie, activă numai când e aplicat la problemele vieţii. Pavel anticipează aici discuţia despre noul legământ, din v. 6-11. Experienţa noului legământ e amintită în pasaje ale Scripturii ca Ieremia 31,31-33; Ezechiel 11,19.20; 36,26.27; Evrei 8,8-10.

Numai Dumnezeu are puterea de a ajunge la inima omului şi de a scrie Legea Sa acolo. E mai uşor pentru El să scrie Legea Sa pe table de piatră, deoarece ele nu au putere să se opună. Odată ce Legea e scrisă în inimă, ea nu mai este o literă moartă. Hârtia şi piatra sunt perisabile. Nu tot aşa e cu Legea scrisă în inimă şi în viaţă.

Moise a coborât de pe Sinai purtând cele două plăci de piatră, o dovadă vizibilă că fusese cu Dumnezeu, şi a apărut ca purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, rânduit de El. Deşi scrisorile de acreditare ale lui Pavel nu era într-o formă concretă, pe hârtie, ele nu erau mai puţin reale, deoarece aceeaşi Lege divină fusese înscrisă de Duhul Sfânt în propria sa inimă şi în inima convertiţilor săi. Pavel nu avea nevoie de alte scrisori de acreditare. Viaţa lui şi viaţa acelora pe care îi condusese la Hristos constituia dovada suficientă că însărcinarea lui era de la Dumnezeu.


4 Avem încrederea aceasta tare în Dumnezeu, prin Hristos.

Încrederea aceasta. Adversarii lui Pavel, care aveau în vedere numai litera şi formalismul, îi înţeleseseră greşit încrederea şi verticalitatea sa ca fiind fală şi laudă de sine. Dimpotrivă, încrederea lui Pavel era rezultatul conştienţei de a fi sub statornica îndrumare şi influenţă a lui Hristos (cf. cap. 5,14). De aceea, toată cinstea şi lauda Îi aparţineau lui Hristos, nu sieşi. Încrederea în sine neînţeleaptă şi zadarnică e un viciu, dar încrederea în Dumnezeu este o mare virtute creştină (1 Corinteni 13,13; Galateni 5,22.23). Cea dintâi îşi atribuie meritele pentru succesul în lucrare; cealaltă, cu smerenie, Îi atribuie meritele lui Dumnezeu.


5 Nu că noi, prin noi înșine, suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu,

Suntem în stare [îndestulători, KJV]. Gr. hikanos, suficient, de-ajuns. Forma substantivală a cuvântului e tradusă mai departe, în v. 5, ca destoinicie şi forma lui verbală, a făcut în stare în v. 6. Pavel îşi împlinise cât putuse mai bine însărcinarea dată de Dumnezeu şi nu ezita să-şi exprime încrederea că lucrarea lui avusese succes. Dar toată cinstea pentru faptul că fusese un instrument eficient Îi aparţinea lui Dumnezeu.

Să gândim ceva. Adică să ajungă la anumite concluzii cu privire la propria sa lucrare. Deşi auto-aprecierea capacităţii sale ca lucrător putea fi defectuoasă, nimeni nu putea tăgădui că ostenelile lui fuseseră rodnice pentru împărăţie. Principiile împărăţiei erau înscrise în inimile şi vieţile convertiţilor săi, astfel încât să nu fie şterse.

De la noi. Adică pornind de la noi înşine. Pavel tăgăduieşte orice merit personal în succesul care însoţea lucrarea sa.


6 care ne-a și făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viața.

Ne-a... făcut în stare. În v. 6-18, Pavel scoate în evidenţă superioritatea slujbei Duhului (v. 8), pe care el o reprezintă, faţă de slujba aducătoare de moarte – sistemul iudaic, ieşit din uz, reprezentat de adversarii săi iudaizanţi. El scoate în evidenţă acest contrast comparând slova noului legământ cu aceea a perioadei mozaice şi prezentându-i pe adversarilor săi iudaizanţi ca exponenţi ai literei Legii şi nu ai spiritului ei. El numeşte preoţia iudaică o slujire a slovei în contrast cu aceea a slujitorilor lui Hristos ca o slujire a duhului. Un slujitor al slavei Legii administra un sistem de reguli şi rânduieli. Scopul lui era de a asigura conformarea la cerinţele exterioare. Dar Dumnezeu îl făcuse pe Pavel un slujitor al duhului, al întregii voinţe descoperite a lui Dumnezeu. El fusese crescut după litera aspră a Legii (Fapte 22,3; Filip 3,4-6), dar duhul vieţii în Hristos Isus îl eliberase de sistemul acela aspru (Romani 8,2). El renunţase la slujirea literei în favoarea aceleia a duhului (Romani 8,1,2:2 Corinteni 5,17).

Acest tip de slujire îi poate salva pe oameni de la păcat, făcându-i copii ai lui Dumnezeu, în timp ce celălalt tip de slujire nu reuşeşte nimic din toate acestea (Efes 3,7). Unul are Duhul Sfânt, celălalt nu-L are. Slujirea duhului poate să convingă de păcat, cealaltă nu poate (Ioan 16,8.9.13; Efeseni 3,7; 1 Timotei 1,11-16).

Slujirea slovei – formele religiei – şi aceea a duhului (vezi la Ioan 4,23.24) nu ar fi trebuit să fie reciproc exclusive (vezi la Marcu 2,21,22; 7,6-9). Dar slujirea slovei ajunsese să fie, practic,

o pervertire a adevăratei Evanghelii care îi fusese descoperită lui Moise şi tuturor profeţilor (DA 29, 30, 35, 36).

Legământ nou. [Nou testament, KJV]. Pavel pune în contrast noul cu vechiul legământ, unul fiind identificat cu duhul şi celălalt cu litera. Sub vechiul legământ, respectul iudaic pentru simpla slovă a legii în practică a devenit idolatrie. El a sufocat duhul. Iudeii au ales să trăiască sub stăpânirea slovei Legii. Ascultarea lor de lege, de ritual şi de ceremoniile prescrise era formalistă şi externă. Devoţiunea şi ascultarea unui creştin nu vor fi caracterizate prin metode mecanice, reguli şi obligaţii elaborate, ci prin prezenţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu.

Nu al slovei. Punerea în contrast a slovei şi a duhului în Scriptură e ceva specific apostolului Pavel (vezi Romani 2,27-29; 7,6). Una este externă, cealaltă este interioară. Atât iudeii, cât şi creştinii sunt în primejdia de a accentua slova cu excluderea duhului. Vechiul Testament cât şi Noul Testament reprezintă o descoperire inspirată de Duhul Sfânt (2 Timotei 3,15-17). Dumnezeu intenţionase ca iudaismul să aibă atât slova cât şi duhul – o redare scrisă a voii descoperite a lui Dumnezeu şi a anumitor formalităţi prescrise, toate transpuse într-o experienţă vie (vezi Ioan 4,23.24). Acelaşi lucru e adevărat cu privire la creştini. Doctrinele formaliste, teologia şi formele de cult nu au puterea să-i mântuiască pe oameni din păcat.

Prin faptul că venise de la Dumnezeu, slova Legii, aşa cum e relatată în scrierile lui Moise, era bună. Dar Dumnezeu intenţionase ca slova, redarea în scris a Legii, să fie numai un mijloc de atingere a unui scop superior, acela al imprimării spiritului Legii în inimile iudeilor. Dar ca întreg, israeliţii au dat greş în a transpune slova Legii în spiritul ei, adică într-o experienţă religioasă vie de mântuire personală din păcat, prin credinţa în ispăşirea care urma să fie adusă de Mesia. Doar ţinerea literei legii omoară. Numai duhul Legii are posibilitatea să dea viaţă, fie pentru iudeu, fie pentru creştini. Practica creştinismului poate uşor degenera într-o simplă formă a evlaviei fără puterea ei (2 Timotei 3,5), aşa încât slova creştinismului îi omoară pe aceia care se sprijină pe ea pentru mântuire.

Pe vremea lui Pavel, iudaismul pierduse în aşa măsură duhul adevăratei religii, încât ritualurile lui religioase constau numai din slovă. Ca sistem, el pierduse puterea de a da viaţă credincioşilor (vezi la Marcu 2,21.22; Ioan 1,17). Pe de altă parte, creştinismul era încă tânăr şi prolific, deşi în secolele următoare, avea să degenereze şi el (vezi nota suplimentară la Daniel 7). În felul acesta, când scria Pavel, iudaismul era identificat cu slova şi creştinismul, în măsura în care era liber de influenţa iudaizanţilor, era identificat cu duhul.

Argumentul unora că Pavel nesocoteşte aici Vechiul Testament şi Decalogul este, în realitate, fără fundament. Scriindu-le creştinilor dintre neamuri, Pavel afirma adesea că Vechiului Testament şi Decalogul reprezintă forţa care îi uneşte pe creştini (vezi Romani 8,1-4; 2 Timotei 3,15-17; cf. celor de la Matei 5,17-19). Hristos şi apostolii nu aveau alte scripturi decât Vechiul Testament (vezi la Ioan 5,39). Galeria eroilor credinţei enumeraţi în Evrei 11, împreună cu multe mii din timpurile Vechiului Testament, au experimentat lucrarea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt în viaţa lor, la fel cum alţii au făcut-o în timpurile Noului Testament.

Fiecare biserică şi fiecare crez au atât slova, cât şi duhul lor. Evanghelia lui Isus Hristos are slova şi duhul ei. Fără puterea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, inevitabil Evanghelia devine în orice biserică o scrisoare moartă. Mii de creştini cu numele sunt mulţumiţi cu slova şi rămân cu totul fără viaţă spirituală. Ceea ce Dumnezeu cere nu este numai o fapte corecte, ci fapte corecte ca produs şi dovadă a unei relaţii corecte cu Dumnezeu şi o stare corectă a fiinţei morale şi spirituale. A reduce viaţa şi cultul creştin la conformarea la un sistem de reguli, în loc de a le face să depindă de viul Dumnezeu înseamnă a depinde de serviciul şi lucrarea slovei. Actele şi ceremoniile formaliste ale religiei, fie iudaice, fie creştine, sunt numai un mijloc pentru atingerea unui scop. Dacă sunt tratate ca scopuri în sine, ele se transformă imediat într-o piedică pentru o experienţă religioasă adevărată.

Acelaşi lucru este adevărat cu privire la Legea lui Dumnezeu, Decalogul. Conformarea formalistă la preceptele ei, într-un efort de a obţine prin aceasta mântuirea, este zadarnică. Numai când vine ca rezultat al iubirii pentru Dumnezeu şi pentru semeni, ascultarea are valoare înaintea lui Dumnezeu (vezi la Matei 19,16-30). În predica de pe munte, Domnul a subliniat principiul conform căruia ascultarea de slova Legii, fără duhul ascultării, nu reuşeşte să atingă standardul Său de neprihănire (vezi la Matei 5,17-22). Contrar anumitor comentatori moderni ai Scripturii, duhul Legii nu desfiinţează litera ei. De pildă, Isus a poruncit ucenicilor Săi să nu se mânie pe fraţii lor (Matei 5,22), dar prin aceasta El nu a dat voie nimănui să calce slova poruncii, luând viaţa fratelui său. Evident că duhul poruncii a şasea nu înlocuieşte slova ei, ci o completează şi tinde să o mărească (vezi la Isaia 42,21). Acelaşi lucru s-ar putea spune cu privire la fiecare precept al Decalogului, inclusiv porunca a patra (vezi la Isaia 58,13; Marcu 2,28).

Slova omoară. Slova era bună, dar nu avea putere să salveze pe păcătos de sub sentinţa morţii. De fapt, ea îl condamna la moarte. Aşa cum a fost dată iniţial de Dumnezeu, legea avea scopul să promoveze viaţa (Romani 7,10.11) şi astfel se spune despre ea că este sfântă, dreaptă şi bună (v. 12). Dar viaţa venea odată cu ascultarea, iar moartea cu neascultarea. În felul acesta, Legea îl dădea pe păcătos la moarte, deoarece omul care va păcătuit, vrednic este de moarte (Ezech. 18,4.20). Plata păcatului este moartea (Romani 6,23), dar Evanghelia avea ca scop să-l ierte şi să-i dea viaţa păcătosului (cap. 8,1-3). Legea osândeşte la moarte pe călcătorul poruncii, dar Evanghelia îl răscumpără şi îl face să trăiască iarăşi (Psalmi 51).

Dă viaţă. Literal, a face viu. Lucrarea duhului dă putere supranaturală. Sentinţa la moarte este înlăturată de darul vieţii în Hristos (1 Ioan 5,11.12). Când e adusă în conştiinţa unui om pocăit, norma dreptăţii lui Dumnezeu devine ocazie de ascultare şi de viaţă. Dar când Legea lui Dumnezeu este adusă în conştiinţa omului care nu este născut din nou, ea îl condamnă la moarte.


7 Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă și săpată în pietre, era cu atâta slavă, încât fiii lui Israel nu puteau să-și pironească ochii asupra feței lui Moise, din pricina strălucirii feței lui, măcar că strălucirea aceasta era trecătoare,

Slujba aducătoare de moarte. [slujba morţii, KJV]. Adică sistemul religios iudaic, care ajunsese atât de pervertit, încât era lipsit de viaţă şi nu putea să dea viaţă celor care-l practicau. În versetul 9, Pavel îl numeşte slujba aducătoare de osândă. Versetele 7-18 sunt bazate pe experienţa lui Moise relatată în Exod 34,29-35. Pavel scoate în evidenţă aici superioritatea slujbei duhului, scopul lui fiind acela de a-i combate cu dovezi pe potrivnicii săi din Corint, iudaizanţii (vezi la 2 Corinteni 11,22), a căror slujbă era aceea a slovei şi nu a duhului.

Scrisă şi săpată în pietre [scrisă şi gravată, KJV; săpată în litere, G.Gal.). Literal, gravată în scris cu accent asupra ideii că scrisul era menit să rămână şi astfel să aibă valabilitate permanentă. Aceasta este o referire evidentă la cele două table de piatră pe care erau scrise Cele Zece Porunci (Exod 31,18). Comparaţi cu vorbele rostite de Hristos în Matei 4,4.7.10: este scris însemnând stă scris. Pavel se referă aici la a doua înscriere a Legii pe table de piatră (Exod 34,1-7.28-35).

Feţei lui Moise. Vezi la Exod 34,29-35.

Strălucirii. [slavei, KJV]. Vezi Romani 3,23. În 2 Corinteni 3,7-18 slava care rămâne este în contrast cu slava care piere; ceea ce este plin de slavă în contrast cu ceea ce are mai puţină slavă; iar ceea ce e nou, cu ceea ce e vechi. În ambele, slava se referă la slava prezenţei lui Hristos. În cel nou e o deplină descoperire a slavei lui Dumnezeu în persoana şi prezenţa reală a lui Hristos, care a venit în lumea aceasta ca să fie văzut de oameni (vezi la Ioan 1,14), slavă care rămâne pururea (vezi Evrei 7). În slujirea mozaică, Hristos era văzut numai în simbolurile oferite de legea ceremonială, dar slava era totuşi slava reflectată a lui Hristos. Răscumpărătorul era ascuns în spatele unei perdele de tipuri, simboluri, ritualuri şi ceremonii, dar perdeaua aceasta a fost înlăturată la venirea marelui Antitip (vezi Evrei 10,19.20).

Trecătoare. [desfiinţată, KJV]. Unii cititori superficiali au tras concluzia că Legea lui Dumnezeu urma să fie desfiinţată. Însă versetul spune clar că slava trecătoare reflectată pe faţa lui Moise urma să fie desfiinţată. Slava aceea dispărea în câteva ore sau zile, în cazul cel mai fericit, dar Legea lui Dumnezeu, scrisă şi gravată în pietre, a rămas în vigoare. Slujirea lui Moise şi sistemul iudaic e ceea ce trebuia să treacă, nu Legea lui Dumnezeu (vezi la Matei 5,17.18). Slava nu era asupra tablelor de piatră şi nu a dispărut de pe ele.

Slava trecătoare de pe faţa lui Moise a fost rezultatul părtăşiei lui cu Dumnezeu pe Sinai. Ea mărturisea celor care o vedeau că Moise fusese în prezenţa divină şi purta mărturia tăcută a însărcinării sale ca reprezentant al lui Dumnezeu şi a obligaţiei poporului de a rămâne la preceptele ei. Slava aceea era dată pentru a atesta sursa divină şi astfel obligativitatea Legii.

După cum faţa lui Moise reflecta slava lui Dumnezeu, tot aşa legea ceremonială şi serviciile sanctuarului pământesc reflectau prezenţa lui Hristos. Dumnezeu intenţiona ca oamenii din timpurile Vechiului Testament să înţeleagă şi să experimenteze prezenţa salvatoare a lui Hristos în slava reflectată a sistemului tipic. Dar odată cu venirea lui Hristos, oamenii au avut privilegiul de a privi slava Antitipului (vezi la Ioan 1,14) şi nu mai aveau nevoie de slava mai mică, reflectată, care însoţea tipul. În timpurile Vechiului Testament, păcătoşii aflau mântuirea prin credinţa în Hristos, Cel care trebuia să vină, tot atât de sigur cum au aflat în timpurile creştine.

Tocmai pentru motivul acesta Pavel vorbeşte despre aceste ritualuri şi ceremonii ca slujirea morţii. Iudeii care nu izbuteau să-L vadă pe Hristos în sistemul jertfelor aveau să moară în păcatele lor. În sine şi de la sine, sistemul acela n-a salvat niciodată pe nimeni de la primirea plăţii păcatului, şi anume moartea. Şi întrucât cei mai mulţi iudei de pe vremea lui Pavel, inclusiv iudaizanţii care acum tulburau biserica din Corint, considerau acele jertfe ca esenţiale pentru mântuire, Pavel caracteriza corespunzător întregul sistem ca slujire a morţii. El era lipsit de viaţă. Atât iudeii, cât şi neamurile trebuiau să găsească viaţă în Hristos, deoarece numai în El este mântuire (Fapte 4,12).

Hristos a fost Mântuitorul lui Israel în toate timpurile Vechiului Testament, tot atât de adevărat cum este Mântuitorul nostru astăzi (vezi E. G. White, Material suplimentar la Fapte 15,11).

Eşecul naţiunii iudaice de a-l vedea pe Hristos şi de a crede în El, aşa cum era preînchipuit prin sistemul ceremonial, marchează întregul curs al istoriei evreilor de la Sinai la Hristos. În felul acesta, expresia slujba morţii caracterizează în mod corespunzător întreaga perioadă a istoriei iudaice, deşi, natural, au fost multe excepţii vrednice de notat. Orbirea lui Israel, în cele din urmă, la făcut să-L lepede pe Isus ca Mesia şi să-L răstignească pe Răscumpărătorul lor. Pavel declară că odată cu venirea slavei mai mari, revelate în Hristos, şi dispariţia în consecinţă a slavei reflectate a sistemului tipic, nu mai poate exista vreo scuză pentru rămânerea într-un asemenea sistem. Venirea lui Hristos şi a plinătăţii Duhului Sfânt oferea din plin o slujbă care putea să dea viaţă.


8 cum n-ar fi cu slavă mai degrabă slujba Duhului?

Slujba Duhului. Slujba mântuirii, care dă viaţă, este: (1) slujba împăcării (cap. 5,18), adică

o slujbă prin care oamenii sunt împăcaţi cu Dumnezeu; (2) slujba Duhului (cap. 3,8), (3) propovăduirea [slujba] cuvântului (Fapte 6,4); (4) slujba aducătoare de neprihănire [slujba dreptăţii] (2 Corinteni 3,9), adică o slujbă prin care oamenii pot învăţa cum să devină neprihăniţi (vezi la Romani 8,3.4). Argumentaţia compară ce e mai mic cu ce e mai mare. Pasajul acesta prezintă o serie de antiteze, slova şi duhul, slava pieritoare şi slava dăinuitoare, condamnarea şi neprihănire, Moise şi Hristos. Cel din urmă, în fiecare caz, este infinit superior celui dintâi (vezi Evrei 3,1-6).


9 Dacă slujba aducătoare de osândă a fost slăvită, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire?

Slujba aducătoare de osândă. Adică slujba aducătoare de moarte [slujba morţii] (vezi v. 7). Slujba aducătoare de neprihănire [slujba neprihănirii] întrecea în slavă slujba aducătoare de osândă [slujba condamnării], prin aceea că sângele lui Hristos întrecea pe cel al taurilor şi al ţapilor ca mijloc de ispăşire pentru păcat. Deosebirea dintre cele două era infinită.


10 Și, în privința aceasta, ce a fost slăvit nici n-a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu mult.

N-a fost slăvit. [n-avea slavă, KJV]. Nu într-un sens absolut, ci într-un sens comparativ. Slava slujbei în sistemul jertfelor era mare, dar când era comparată cu aceea a lui Hristos părea un nimic. Slujba anterioară şi-a pierdut în felul acesta slava. Ea e cu totul eclipsată. Strălucirea lunii şi a stelelor dispare atunci când străluceşte soarele. Aşa e cu Hristos, Soarele neprihănirii. Slava superioară a întrupării, vieţii, suferinţelor, morţii şi învierii lui Hristos şi a descoperirii prin El a iubirii şi caracterului lui Dumnezeu – sfinţenie, dreptate, bunătate şi îndurare – face ca sistemul jertfelor, atât de bine adaptat timpului său, să fie cu totul necorespunzător.


11 În adevăr, dacă ce era trecător era cu slavă, cu cât mai mult va rămâne în slavă ce este netrecător!

Ce era trecător. [ce a fost desfiinţat, KJV]. Pavel vede dispariţia slavei de pe faţa lui Moise ca o ilustraţie a desfiinţării sistemul mozaic, dispariţia slujbei aducătoare de moarte. Slujba apostolică pune capăt slujbei lui Moise, din cauză că aceasta îşi atinsese scopul. Un tipar îşi pierde utilitatea atunci când apare haina pentru care a fost folosit. Iudaizanţii îşi ţineau ochii aţintiţi spre chipurile celor ce sunt în ceruri, după ce Hristos Se înapoiase la cer să conducă înseşi cele cereşti (Evrei 9,23). Pavel căuta să abată atenţia oamenilor de la slova unei administraţii care era lipsită de puterea de a da viaţă, la duhul uneia care putea să facă lucrul acesta. Sistemul iudaic devenise nu numai inutil ca o călăuză la mântuire, dar chiar primejdios, prin aceea că acum tindea să abată privirea oamenilor de la Hristos.

Pe lângă faptul că sistemul iudaic ajunsese acum să fie învechit, chiar şi atunci când sistemul fusese valabil, iudeii pervertiseră în mare măsură planul şi scopul pe care Dumnezeu le avusese iniţial cu privire la el. Aceasta făcea acum ca sistemul să fie de două ori demodat şi necorespunzător (cf. Matei 23,38; DA 577). Acum, cu venirea lui Hristos, nu mai rămânea nici o scuză pentru perpetuarea vechii slujbe, aşa cum căutau să facă împotrivitorii iudaizanţi ai lui Pavel. Comparaţi cu Romani 9,30-33.

Cu cât mai mult. După cum strălucirea soarelui face să dispară stelele, tot aşa slujba duhului o depăşeşte şi o înlocuieşte pe cea a slovei.


12 Fiindcă avem, dar, o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală

Fiindcă. În v. 7-11, Pavel pune în contrast slujba mozaică cu cea apostolică. Acum el prezintă rezultatele diferite ale celor două feluri de slujire, aşa cum sunt văzute în iudei (v. 13-16) şi în creştini (v. 17.18). Iudeii rămâneau orbi şi împietriţi în inimă. Pentru creştini, slujba duhului aducea libertate şi transformarea caracterului.

O astfel de nădejde. Adică nădejde în slava şi eficacitatea superioare ale slujbei duhului (cf. Tit 2,13).

Îndrăzneală. Literal, deschidere, francheţe, curaj. Cuvântul grecesc presupune şi ideea de francheţe, sinceritate şi curaj. Iudeii se temuseră să privească strălucirea divină de pe faţa lui Moise şi tremuraseră în faţa manifestării slavei divine pe Sinai. Moise era cu adevărat omul prin care vorbea Dumnezeu, dar era necesar să acopere slava divină de pe faţa sa, care atesta slujba lui. Dimpotrivă, în slujba cu mai multă slavă a lui Pavel nu era nimic care să fie ascuns. El putea să proclame adevărurile Evangheliei fără rezervă.


13 și nu facem ca Moise, care își punea o maramă peste față, pentru ca fiii lui Israel să nu-și pironească ochii asupra sfârșitului a ceea ce era trecător.

Nu... ca Moise. Vezi Exod 34,29-35. Pavel foloseşte imaginea năframei pentru a ilustra orbirea Israelului spiritual (2 Corinteni 3,14-16). Potrivit cu cele spuse de Pavel, slava trecătoare reprezenta tipurile şi ceremoniile care trebuiau să se sfârşească odată cu venirea marelui Antitip, Domnul Isus Hristos. Din cauza măhramei, spune Pavel, israeliţii nu erau în stare să vadă dispariţia slavei trecătoare sau să înţeleagă sensul ei. Ei credeau din toată inima că tipurile şi ceremoniile urmau să fie permanente. Ei le priveau ca fiind un scop în sine. Ei nu vedeau că sistemul tipic era temporar, provizoriu în natură, preînchipuind slava lui Hristos, care avea să vină.

Cu siguranţă, Moise nu a ascuns în mod deliberat adevărul şi nu a căutat să-i înşele pe israeliţi. El a proorocit despre Mesia şi a privit înainte, la perioada glorioasă a venirii Lui (vezi Deut. 18,15). Vălul, sau năframa, simboliza necredinţa iudeilor (vezi Evrei 3,18.19; 4,1.2; cf. PP 329, 30) şi refuzul lor de a-L vedea pe Hristos în slujba jertfelor.


14 Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată, fiindcă marama este dată la o parte în Hristos.

Greoi la minte. [orbiţi, KJV]. Gr. poroo, a se bătători, ajunge greoi, a-şi pierde capacitatea de a înţelege. Poroo e tradus împietrită în Marcu 6,52; 8,17. Cauza acestei stări spirituale era necredinţa persistentă.

Până în ziua de astăzi. Pavel fusese delegat să fie un slujitor al noului legământ, dar slujirea lui pentru iudeii din vremea sa nu era mai eficientă decât fusese aceea a lui Moise pe vremea sa. Lucrul acesta se datora oare faptului că Pavel le slujise numai slova? Nu! Se datora faptului că aceeaşi năframă era încă pe inimile şi minţile lor. Soluţia era ca ei să înlăture vălul, nu ca Pavel să schimbe slujba duhului cu una a slovei, aşa cum cereau adversarii săi.

Vechiului Testament. Cu certitudine, nu e vorba de ceea ce cunoaştem noi ca Vechiul Testament, deoarece încă nu era un Nou Testament. În ce priveşte denumirea pe care Vechiul Testament o poartă în Noul Testament, vezi Luca 24,44. Pavel se referă probabil fie la Pentateuc, fie la acea parte din Pentateuc în care sunt afirmaţi termenii legământului. În loc să fie pe faţa lui Moise, acum vălul este pe cartea pe care el a scris-o. Indiferent de cuvântul vorbit sau scris al lui Moise, mintea şi inima poporului erau încă orbite. Iudeii nu înlăturaseră legea. Ei o citeau în mod regulat şi, probabil, îl onorau pe Moise. Dar în realitate nu-l credeau, căci dacă ar fi făcut aşa, L-ar fi crezut pe Hristos (Ioan 5,46.47). Pentru ei, slava lui Moise consta din slova legii şi din formele şi ceremoniile exterioare prescrise acolo. Natura şi lucrarea lui Mesia rămâneau o taină pentru ei.

Dată la o parte în Hristos. Numai descoperirea lui Hristos în profeţiile Vechiului Testament şi în formele şi ceremoniile prescrise de el ar fi putut contribui la ridicarea vălului de pe acele pasaje ale Scripturii. Dar iudeii refuzau să-L recunoască pe Hristos ca Mesia şi, de aceea, năframa rămânea neridicată.


15 Da, până astăzi, când se citește Moise, rămâne o maramă peste inimile lor.

Până astăzi. La vreo 1.500 de ani după Moise şi la vreo 30 de ani după moartea lui Hristos.

Când se citeşte Moise. Primele cinci cărţi ale Bibliei au fost scrise de Moise şi au ajuns să fie recunoscute ca Legea lui Moise. Acestea erau citite cu regularitate în sinagogi (Fapte 15,5.21; vezi vol. V, p. 96, 97).

Peste inimile lor. Nu atât de mult asupra intelectului, cât asupra voinţei. Ei ar fi putut să creadă, dar au refuzat să facă lucrul acesta (vezi la Osea 4,6). În toată istoria lor ca naţiune, iudeii au vrut să fie orbi. Ei vedeau în ceea ce scrisese Moise numai ceea ce erau dispuşi să creadă (vezi vol. IV, p. 33). Erau pe deplin convinşi de incomparabila desăvârşise a slovei legii mozaice, dar au închis ochii faţă de duhul ei. Serviciile şi jertfele de la sanctuar Îl prefigurau pe Mielul lui Dumnezeu şi lucrarea Lui de mijlocire. Psalmi ca 22, 24 şi 110 îndreptau privirile cititorilor către Cineva mai mare decât David. Profeţiile din Isaia ar fi trebuit să-i determine să înţeleagă faptul că Mesia trebuia să sufere înainte de a domni ca Împărat. Ei Îl aşteptau cu adevărat pe Mesia, dar ca pe un Izbăvitor de vrăjmaşii străini, nu de păcat (vezi la Luca 4,19). Acelaşi văl de voită necredinţă ascunde adesea adevărul de privirea oamenilor de astăzi. Avem nevoie să ne apropiem de Scripturi cu mintea deschisă, gata să renunţăm la idei preconcepute şi să recunoaştem, să acceptăm adevărul, indiferent care ar fi el.


16 Dar, ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată.

Ori de câte ori vreunul. [ când el, KJV]. Textul grecesc poate fi tradus şi când el. Ea sar referi la inima din vers 15 şi el la iudeu ca individ, care asculta citirea Legii lui Moise în sinagogă. Obstacolul pus vederii spirituale se găseşte în însăşi persoana în cauză, nu la Dumnezeu. Pavel nu învaţă că toată naţiunea lui Israel urmează să fie mântuită în masă (vezi Romani 9,6-8; vezi la cap. 11,26).

Se întoarce. Gr. epistrepho, a se întoarce împrejur, a se reîntoarce, aici, ca de obicei în Noul Testament (vezi Matei 13,15; Luca 22,32; Fapte 3,19 etc.), a fi convertit. Când sunt cu adevărat convertiţi, oamenii constată că atât Vechiul, cât şi Noul Testament dau mărturie despre Hristos (Luca 24,27; Ioan 5,39; 15,26.27; 16,13.14). Dar ca şi iudeii lipsiţi de credinţă din timpurile Vechiului Testament, unii creştini moderni, cu judecata acoperită de un văl, nu mai văd în Vechiul Testament decât un sistem de ritualuri şi ceremonii.

Năframa. După cum Moise dădea la o parte năframa când mergea din nou în prezenţa lui Iehova (Exod 34,34), orbirea şi necredinţa spirituală vor fi înlăturate din mintea şi inima celor care sunt cu adevărat convertiţi. Când iudeul, condus de Duhul, ajungea să creadă în Hristos, vălul care-i întunecase vederea cu privire la legământul veşnic şi care în felul acesta îi pervertise fiinţa, era înlăturat. El era atunci în stare să vadă adevărata semnificaţie a structurii iudaice şi să-şi dea seama că Hristos, în propria Lui persoană şi lucrare, constituia însăşi inima sistemului jertfelor şi a întregii Legi a lui Moise.

Numai când Îl găsesc pe Hristos în Scripturi, în Vechiul sau în Noul Testament, oamenii înţeleg cu adevărat mesajul sfânt. Numai când se predau cu deplină ascultare voii lui Dumnezeu, oamenii sunt pregătiţi să înţeleagă Cuvântul Lui şi să-l interpreteze corect (vezi la Matei 7,21-27).


17 Căci Domnul este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.

Duhul [duhul acela, KJV]. Literal, Duhul. Pavel nu identifică aici a doua persoană a Dumnezeirii cu cea de-a treia, ci se referă la unitatea Lor în scop şi lucrare. Că o astfel de identificare nu e intenţionată este evident din propoziţia următoare: Duhul Domnului. În Noul Testament, Duhul Sfânt este numit atât Duhul lui Dumnezeu, cât şi Duhul lui Hristos (Romani 8,9). Pavel vrea să spună aici că: (1) locuirea lăuntrică a lui Hristos este realizată prin locuirea lăuntrică a Duhului şi este echivalentă cu ea (Ioan 14,16-20; cf. Galateni 2,20); (2) Duhul are în vedere înţelepciunea, adevărul şi dreptatea lui Hristos (Ioan 16,10-14); (3) Duhul acţionează ca agent al lui Hristos în ducerea mai departe a lucrării de mântuire, făcând-o vitală şi efectivă (Ioan 7,37-39; (4) Comuniunea cu Hristos este comuniunea cu Duhul (Ioan 14,17.18).

Unde este Duhul. Slujirea Duhului înseamnă eliberarea de slujirea slovei, care prin ea însăşi înseamnă robie. A umbla cârmuiţi de Duhul înseamnă a te bucura de libertate creştină (vezi Galateni 5,13-16; cf. Ioan 6,63). În sine şi de la sine, slujirea slovei săpată pe table de piatră nu are nici o putere de a-i converti pe păcătoşi şi de a-i elibera. Numai Fiul îi poate face pe oameni cu adevărat slobozi (Ioan 8,36).

Libertatea Duhului este aceea a unei vieţi noi, căreia i se poate acorda totdeauna dreptul la o exprimare liberă şi naturală, pentru simplul motiv că atunci când un om e născut din nou, dorinţa lui supremă e ca voia lui Dumnezeu să lucreze în el. Legea lui Dumnezeu scrisă în inima lui (vezi la 2 Corinteni 3,3) îl eliberează de toate formele de constrângere externă. El alege să facă ce e drept, nu pentru că slova legii îi interzice să facă ceea ce este rău, ci pentru că duhul legii, săpat în inima lui, îl mână să aleagă ceea ce este drept. Duhul care locuieşte în inimă îi stăpâneşte astfel voinţa şi sentimentele, încât el doreşte ceea ce este drept şi este liber să urmeze adevărul, aşa cum este în Isus. El consimte că Legea este bună şi îi place legea lui Dumnezeu după omul lăuntric (Romani 7,22; cf. Psalmi 1,2).

Libertatea în Hristos nu înseamnă îngăduinţa ca cineva să facă aşa cum îi place, afară de cazul că îi place să asculte de Hristos în toate lucrurile. Trebuie să existe control. Cu cât Hristos locuieşte mai puţin în om, cu atât mai mult trebuie să se exercite un control din afară. Omului care este reînnoit în Hristos i se poate încredinţa deplina libertate, deoarece el nu va abuza de ea făcând-o să servească unor obiective egoiste.


18 Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.

Cu faţa descoperită. Spre deosebire de israelit, care încă are o năframă pe minte şi inimă, care îl împiedică să vadă slava Domnului, creştinul are privilegiul de a privi plinătatea acelei salve. La Sinai, doar Moise a primit descoperirea de la Dumnezeu cu faţa descoperită. Acum, toţi se pot apropia de Dumnezeu tot atât de eficient cum a făcut-o Moise, cultivând comuniunea intimă cu El (cf. Evrei 4,16).

Privim... ca într-o oglindă. Gr. katoptrizo, a reflecta sau a privi o reflectare. Unii traducători şi comentatori adoptă prima traducere literară, alţii pe cea de-a doua. Contextul este în favoarea celei de-a doua, deoarece a fi schimbat după chipul lui Hristos este, logic, rezultatul privirii spre El, sau spre reflectarea Lui. E tot atât de adevărat că viaţa noastră este ca o oglindă, primind lumina de la Hristos şi reflectând-o asupra altora. După cum faţa lui Moise reflecta slava lui Dumnezeu la Sinai, tot aşa viaţa noastră trebuie să reflecte pururea slava Domnului, aşa cum străluceşte ea pe faţa Mântuitorului, înaintea unei lumi pierdute.

Suntem schimbaţi. Literal, suntem mereu schimbaţi. Planul răscumpărării are menirea de a reface chipul lui Dumnezeu în om (Romani 8,29; 1 Ioan 3,2), o transformare care are loc prin contemplarea lui Hristos (Romani 12,2; Galateni 4,19). Contemplarea chipului lui Hristos acţionează asupra naturii morale şi spirituale, aşa cum prezenţa lui Dumnezeu îi influenţa faţa lui Moise. Cel mai modest creştin care priveşte fără încetare la Hristos ca Răscumpărător al său va reflecta în propria viaţă ceva din slava lui Hristos. Dacă el continuă, cu credincioşie, să facă lucrul acesta, va merge mai departe, din slavă în slavă, în propria experienţă creştină (vezi 2 Petru 1,5-7).

Din slavă în slavă. Această transformare este progresivă. Ea trece de la o treaptă a slavei la alta. Primirea spirituală a lui Hristos în inimă are loc prin slava Lui şi aduce cu sine o reflectare a slavei asemănătoare cu a lui.

Prin Duhul Domnului. Literal ca de la Domnul, Duhul. Transformarea spirituală care vine de la Hristos are loc numai prin lucrarea Duhului Sfânt, care, având acces la inimă, înnoieşte, sfinţeşte şi proslăveşte natura şi o transformă după chipul vieţii desăvârşite a lui Hristos.

Comentarii Ellen G. White 1-3 AA 327 2 AH 32; CH 560; FE 200, 388, 391; MYP 348, 2T 344, 548, 615, 632, 705; 3T 31, 66; 4T 106, 376, 549, 615; 5T 615; 5T 231, 348, 386; 6T 81, 251

2.3 SC 115 3 GC 262

5 Ev 383; 2T 550; 6T 319, 414

6 SL 63

7-11 PP 330, 367

1. 13.14 AA 44; PP 330; SR 303 13-18 6T 146

2. 15.16 EW 213 17 AA 460 18 AA 307, 545, 559; CH 528; Coloseni 355; CT 251; CW 122; DA 83, 441; Ed 282; Ev 135;

FE 480; GC 478; GW 255, 274; MB 85; MH 425, 492, 503; ML 24, 46, 54, 105, 196; MYP 104, 114; SC 72; SL 8, TM 121, 221, 389; 4T 616; 5T 105, 201, 306, 744; 6T 317, 7T 46; 8T 86, 289, 318.