1 David s-a dus la Nob, la preotul Ahimelec, care a alergat speriat înaintea lui și i-a zis: „Pentru ce ești singur și nu este nimeni cu tine?”

Nob. Aceasta este prima referinţă din Scripturi la această aşezare. Ea este amintită numai de şase ori în tot Vechiul Testament, patru din acestea se găsesc în cap. 21 şi 22. În nici una dintre acestea nu se precizează clar o relaţie cu alte aşezări binecunoscute. Totuşi, în Neemia 11,32, Nob este amintit imediat după Anatot, o cetate cam la 2,5 mile nord-est de regiunea templului din Ierusalim. In vedenia lui Isaia despre apropierea oştirii asiriene de Ierusalim dinspre nord, Nob este amintit ca fiind între Anatot şi Ierusalim (Isa 10,30-32). Dar în acea vedenie sunt amintite alte două cetăţi între Anatot şi Nob. Asirianul este văzut agitându-şi mâna împotriva muntelui Sionului, când ajunge la Nob. Şoseaua principală spre Sihem trece de la Ierusalim spre nord peste muntele Scopus, de unde cetatea mai poate fi văzută pentru ultima dată. La dreapta acestui drum, aproape de vârful muntelui Scopus, este un platou pe care unii socotesc că ar putea să fie aşezarea Nob. Poziţia aceasta n-ar fi chiar la jumătatea drumului dintre Ierusalim şi Anatot. Alţii cred că Nob era pe muntele Măslinilor. La Nob fusese mutat cortul întâlnirii de la Silo, după ce chivotul fusese luat de către filisteni, după cum chivotul mai era încă în casa lui Abinadab, la Chiriat-Iearim. Mai târziu, David a mutat chivotul la Ierusalim (2Samuel 6,2.3). Deoarece chivotul nu era în cortul întâlnirii la vremea aceea, probabil că slujbele erau conduse în acelaşi fel ca pe vremea lui Hristos, când Locul prea sfânt al templului era gol.

Ahimelec. Vezi cele despre 2 Samuel 8,17.

Preotul. În mod clar, marele preot, din slujba templului. Prezenţa pâinii punerii înainte arată că (v. 6) acum, cortul întâlnirii era la Nob (vezi PP 685).

Speriat. În mod literal, a tremurat. Pe faţa lui David era nelinişte şi teamă. Ahimelec ştia că era ceva rău de tot. Întreaga atitudine a lui David era atât de diferită de ceea ce fusese el înainte, încât Ahimelec a fost încurcat neştiind ce să facă.

Vezi o hartă a locurilor pe unde David a fugit din teamă de Saul

Vezi un tabel cu referinţele biblice pentru peregrinările lui David cât şi psalmii care i-a scris cu aceste ocazii

Psalmii enumeraţi în coloana a cincia au legătură cu evenimentele respective pe temeiul titlurilor purtate de aceştia, cu excepţia celor cu asterisc. Unii comentatori contestată autenticitatea siguranţei acestor inscripţii de început. Cu toate acestea ele apar în cele mai vechi manuscrise ebraice. În unele cazuri, textul ebraic este obscur. (vezi 1 Samuel 19-30)

Explicaţie: Urmărit tot timpul de gelozia lui Saul, uneori trădat de cei pe care îi ajutase, David a fost ocrotit şi călăuzit pe cale divină în peşteră, pădure şi pustie. Cu toate că el a făcut greşeli serioase, experienţa lui de conducător al unei grupe de fugari, i-a prilejuit un exerciţiu practic pentru tronul care i se promisese, dar pe care niciodată n-a căutat să-l ocupe. Vezi pagina din stânga pentru cheia numerotată a locurilor de pe hartă şi pentru lista psalmilor lui David atribuiţi anumitor evenimente din viaţa lui.


2 David a răspuns preotului Ahimelec: „Împăratul mi-a dat o poruncă și mi-a zis: „Nimeni să nu știe nimic de pricina pentru care te trimit și de porunca pe care ți-am dat-o.” Am hotărât un loc de întâlnire cu oamenii mei.

Împăratul mi-a dat o poruncă. Nu este nici o îndoială asupra faptului că David a făcut lui Ahimelec o prezentare cu totul greşită a faptelor. David a fost într-un loc foarte periculos. El era atât de copleşit de turnura pe care o luaseră evenimentele încât a fost greu pentru el să vadă încercările în lumina dovezilor clare ale chemării lui Dumnezeu şi a purtării Sale pline de grijă. Dacă fugea la Samuel, el putea pune în pericol viaţa acelui vulnerabil bărbat. Dacă se întorcea în căminul lui din Ghibea, prezenţa lui putea să provoace moartea soţiei sale. În sinceritatea sufletului său, el a dorit să-L întrebe pe Domnul, iar singurul loc la care se putea gândi, a fost cortul întâlnirii din Nob. Având în vedere că Saul ceruse preotului să fie prezent cu el în război, probabil că David, căpetenie peste

o mie (cap. 18,13), se oprise întâi la Nob pentru ajutor înainte de a porni în drumurile lui.

Problema lui era acum de a face cercetări, fără ca să-i spună lui Ahimelec care era situaţia reală. Din ceea ce Doeg i-a spus lui Saul, este evident că preotul a întrebat pe Domnul pentru David (cap. 22,10) şi că Ahimelec a declarat că nu cunoştea situaţia tulbure dintre Saul şi ginerele său (v. 14.15). David a găsit situaţia de la Nob mult prea complicată datorită prezenţei lui Doeg. Se părea că toate sunt împotriva lui. El avea nevoie de ajutor şi, în momentul ispitei, se părea că singura cale de a-l obţine, fără să-l expună pe preot, era să vorbească în aşa fel, încât Ahimelec să nu cunoască adevăratul motiv al venirii lui. David a greşit că a recurs la înşelăciune (PP 656).

Faptul că aici Biblia nu condamnă duplicitatea lui David nu trebuie să fie luat ca o justificare a faptei. Scripturile cer credincioşie strictă.

Din punctul de vedere al gândirii moderne, înşelăciunea lui David ar putea fi uşor de susţinut. Se spune că la popoarele din Orientul Apropiat se credea – şi în mare măsură încă se mai crede – că nu este o crimă să spui o minciună pentru a salva o viaţă. Gabaoniţii au recurs la o astfel de strategie şi totuşi vieţile lor au fost cruţate (Iosua 9,3-18). Deşi Dumnezeu i-a acceptat pe oameni cu obiceiurile vremii, El a căutat să-i ridice la un nivel mai înalt. El nu i-a lepădat, nu i-a părăsit pentru o faptă ocazională sau poate obişnuită în mediul în care trăiau. Planul lui Dumnezeu era ca, până la urmă să aducă o reformă în toate aceste privinţe.

Deşi David nu putea invoca ignoranţa pentru fapta sa, Dumnezeu nu l-a părăsit. Poate că ar fi fost mai bine pentru el să se fi dus la Samuel, care cunoştea toată situaţia. Dumnezeu are o mie de căi de ieşire din dificultate. Dacă David ar fi spus lui Ahimelec adevărul, preotul ar fi fost avertizat şi ar fi putut să scape de mâna criminală a împăratului (vezi PP 656).

Am hotărât. Din punct de vedere gramatical, propoziţia aceasta ar putea fi interpretată că a fost spusă fie de Saul, fie de David. Poate că David aşezase pe oamenii săi aproape de drumul de răsărit, care ducea de la Ghibea la Betleem pentru a-i supraveghea pe slujbaşii lui Saul în drumurile lor spre Betleem, ca să-i dea de ştire. O cunoaştere a mişcărilor acestor emisari ai lui Saul avea să fie de mare valoare pentru David.


3 Acum ce ai la îndemână? Dă-mi cinci pâini sau ce se va găsi.”
4 Preotul a răspuns lui David: „N-am pâine obișnuită la îndemână, ci numai pâine sfințită, doar dacă oamenii tăi s-au ferit de împreunarea cu femei!”

Pâinea sfinţită. Cele douăsprezece turte de pâini pentru punerea înainte erau înlocuite în fiecare Sabat printr-o tranşă nouă. Conform prescripţiilor levitice, pâinea cea veche trebuia să fie mâncată numai de preoţi şi numai în locul sfânt (Levitic 24,5-9).

Cu femei. Atât cât cunoaştem noi, în prescripţiile mozaice nu exista nimic care să interzică celor care erau curaţi din punct de vedere ceremonial să consume această pâine. Unii au făcut observaţia că exista obiceiul la popoarele antice chiar şi pentru preoţii păgâni să se abţină de la împreunarea cu femei înainte de îndeplinirea însărcinărilor lor oficiale, şi este foarte probabil ca şi leviţii să fi ţinut acest obicei. Conform legii lui Moise, astfel de raporturi făceau ca o persoană să fie necurată ceremonial până seara (Levitic 15,16-18; vezi şi Exod 19,15). Probabil că, din cauza urgenţei afacerii împăratului şi pentru că David era ginerele lui şi, după cum se părea, agentul împăratului, Ahimelec n-a ţinut seamă de litera legii, pe baza faptului că David şi oamenii lui erau curaţi din punct de vedere ceremonial.

Pâinea arătării, literal, pâinea prezenţei, simboliza pe Hristos, Pâinea cea vie (Ioan 6,28-51). Toată hrana omului, atât spirituală cât şi fizică, este primită numai prin mijlocirea lui Hristos. Atât mana, cât şi pâinea punerii înainte fac dovada faptului că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura Domnului (Deuteronom 8,3). Din punctul de vedere al hranei fizice, cinci pâini au însemnat puţin pentru David şi oamenii lui. Dar, dacă Ahimelec a întrebat pe Domnul şi pentru aprovizionarea cu merinde, după cum mărturiseşte Doeg (1 Samuel 22,10), vizita la preot a avut o valoare în plus. Poate, de asemenea, că dacă David a meditat la semnificaţia pâinii pe care şi-a asigurat-o, aceasta l-a ajutat să înţeleagă din nou adevărul că prezenţa lui Dumnezeu avea să fie cu el oriunde va merge. David urma să aibă nevoie de o astfel de asigurare în anii de încercare ce-i stăteau în faţă.


5 David a răspuns preotului: „Ne-am ferit de împreunarea cu femei de trei zile de când am plecat, și toți oamenii mei sunt curați; de altfel, dacă aceasta este o faptă necurată, va fi sfințită negreșit azi de acela care o va face.”
6 Atunci preotul i-a dat pâinea sfințită, căci nu era acolo altă pâine decât pâinea pentru punerea înainte, care fusese luată dinaintea Domnului, ca să fie înlocuită cu pâine caldă, în clipa când luaseră pe cealaltă.

Pâine caldă. Unii indică acest fapt ca o dovadă că David a vizitat cortul întâlnirii în ziua de Sabat, dar raportul declară doar că pâinea fusese luată când a fost înlocuită cu pâine caldă.


7 Chiar în ziua aceea, se afla acolo închis înaintea Domnului un om dintre slujitorii lui Saul; era un edomit, numit Doeg, căpetenia păstorilor lui Saul.

Un edomit, Doeg. Poate că unul dintre ostaticii sau robii aduşi de Saul din războiul contra lui Edom (cap. 14,47).

Închis. Doeg îmbrăţişase religia ebraică şi se afla la cortul întâlnirii împlinindu-şi juruinţele (PP 656). Împrejurările acestor juruinţe nu sunt cunoscute. Evident că el a făcut unele păcate, care au meritat mustrarea lui Ahimelec, pentru că această acţiune a preotului a fost unul dintre motivele principale pentru care, mai târziu, Doeg a devenit informator împotriva lui Ahimelec (PP 659).


8 David a zis lui Ahimelec: „N-ai la îndemână o suliță sau o sabie? Căci nu mi-am luat cu mine nici sabia, nici armele, pentru că porunca împăratului era grabnică.”

Suliţă sau sabie. Văzându-l pe Doeg, David a înţeles că plecase atât de grăbit din Ghibea încât nu avusese timp să ia nici un fel de arme pentru a se apăra în caz de atac. Ca exilat, el avea să depindă de mila oricui avea să-l întâlnească.


9 Preotul a răspuns: „Iată sabia lui Goliat, filisteanul, pe care l-ai omorât în Valea Terebinților; este învelită într-un covor, în dosul efodului; dacă vrei s-o iei, ia-o, căci nu este alta aici.” Și David a zis: „Nu-i alta ca ea; dă-mi-o.”

Sabia lui Goliat. Toată armura lui Goliat devenise proprietatea personală a lui David. Este probabil că, iniţial, el însuşi a dăruit sabia pentru cortul întâlnirii, ca dar de mulţumire pentru Dumnezeu. David şi-a dat prea bine seama că locul acela sfânt nu putea fi un depozit de arme, dar sperând ca suliţa să fie încă acolo, l-a întrebat aşa, ca din întâmplare, dacă nu are vreo armă pe care să i-o dea cu împrumut.

Nu-i alta ca ea. Prin poziţia sabiei în cortul întâlnirii şi prin felul în care era înfăşurată se cunoaşte că era păstrată ca un aducător aminte al marii biruinţe dată în mod providenţial lui Israel. David s-a arătat fericit la gândul de a pune în siguranţă această sabie, poate nu atât de mult pentru valoarea ei militară, cât pentru că-i va aduce aminte mereu de călăuzirea ocrotitoare a Domnului. El avea nevoie în acest moment, de astfel de încurajare.


10 David s-a sculat și a fugit chiar în ziua aceea de Saul. A ajuns la Achiș, împăratul Gatului.

Achiş. Achiş este numit Abimelec în titlul Psalmului 34, Achiş fiind un nume filistean, iar Abimelec, semit. Psalmul acesta a fost scris de David când a simulat nebunia înaintea bărbaţilor din Filistia. Ca exilat, David nu putea găsi ajutor în Israel. Era destul de obişnuit ca exilaţii unei naţiuni să primească adăpost la vrăjmaşii acesteia. Gat nu era prea departe, poate la mai puţin de 30 de mile de Nob. Erau puţine şanse ca Saul să se gândească să-l caute acolo. David cunoştea bine ţinutul unde obţinuse zestrea pentru Mical, soţia lui. Dacă avea să se încreadă în Achiş, era sigur că lui Saul nu avea să i se îngăduie să-l ia.

Istoria scoate la iveală multe cazuri în care copiii lui Dumnezeu au fost persecutaţi de propriul lor popor şi foarte mult ajutaţi de cei care erau consideraţi vrăjmaşi. Zedechia, de pildă, a întemniţat pe Ieremia pentru profeţia lui (Ieremia 32,3), dar cuceritorii babilonieni i-au arătat îndurare (Ieremia 40,1-6). Experienţele lui David prezintă contraste şi paradoxuri multiple. De ce a îngăduit Dumnezeu ca el să ajungă un exilat? Ce voia Dumnezeu să-l înveţe prin faptul că într-o zi a devenit ginerele împăratului, ca ziua următoare să cerşească pâine?


11 Slujitorii lui Achiș i-au zis: „Nu este acesta David, împăratul țării? Nu este el acela pentru care se cânta jucând: „Saul și-a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii”?”

Împăratul ţării. Concluzia această a fost probabil nu pentru că filistenii ştiau despre ungerea lui David, ci mult mai probabil pentru că fusese acela care acceptase provocarea lui Goliat. Aceasta îi câştigase reputaţia atât printre vrăjmaşi, cât şi printre prieteni, ca erou al zilei. El se dovedise cel mai puternic apărător al lui Israel.


12 David a pus la inimă aceste cuvinte și a avut o mare frică de Achiș, împăratul Gatului.
13 A făcut pe nebunul înaintea lor; făcea năzdrăvănii înaintea lor; făcea zgârieturi pe ușile porților și lăsa să-i curgă balele pe barbă.

A făcut pe nebunul. O a doua greşeală pentru care nu există justificare (vezi cap. 21,2). Rezultatele acestei experienţe l-au făcut pe David să vadă necesitatea de a fi mai dependent de Dumnezeu. În legătura lui cea nouă, inima sa a fost plină de recunoştinţă şi, în lauda lui pentru Dumnezeu a fost inspirat să compună psalmul 34. Unii consideră că psalmul 56 al lui David a fost scris în timpul primei vizite la împăratul Gatului. Este probabil mai bine să fie atribuit perioadei celei de-a doua vizite a lui David, după ce Saul îl urmărise atât de nemilos, încât era disperat că-şi va pierde chiar şi viaţa (vezi cap. 27).

În vremuri de mari încercări şi necazuri personale, când vrăjmaşii sunt înălţaţi, iar prietenii înjosiţi, când nu are importanţă pe ce cale mergi, când eşti lipsit de sfatul şi de ajutorul de care ai nevoie, este bine să revezi istorisirea scăpării lui David de Saul, legătura lui cu Ahimelec şi cu Doeg la Nob şi fuga lui la vrăjmaşii lui Israel, la Gat şi apoi citeşte inspirata lui cântare de mulţumire (Psa 34), care se consideră că a fost scrisă în acea vreme.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-15 PP 656.657


14 Achiș a zis slujitorilor săi: „Vedeți bine că omul acesta și-a pierdut mințile; pentru ce mi-l aduceți?
15 Oare duc lipsă de nebuni, de-mi aduceți pe acesta și mă faceți martor la năzdrăvăniile lui? Să intre el în casa mea?”