1 Samuel 17

1 Filistenii şi-au strâns oştile ca să facă război şi s-au adunat la Soco, o cetate a lui Iuda; au tăbărât între Soco şi Azeca, la Efes-Damim.

Soco. Scris corect Socoh în Iosua 15,35. Modernul Kirbet Şuveike, aşezat ceva la mai mult decât jumătatea drumului dintre Ierusalim şi cetatea filisteană Gat, era o cetate care aparţinea seminţiei lui Iuda. Ea era cam la 17 mile sud-vest de Ierusalim.

Efes-Damim. Sau Pas-Damim, ca în 1 Cronici 11,11-13, unde este dată lista oamenilor viteji ai lui David. Numele înseamnă hotarul sângelui, poate din cauza multelor lupte din acea regiune.

Vezi o hartă a locurilor unde a avut loc lupta dintre David şi Goliat

2 Saul şi bărbaţii lui Israel s-au strâns şi ei; au tăbărât în valea Terebinţilor şi s-au aşezat în linie de bătaie împotriva filistenilor.

Valea terebinţilor. O vale fertilă, cu pante uşoare care se ridică înspre est şi vest, ce se întinde pe o distanţă de mai multe mile în direcţia N-V de Sucot

3 Filistenii se aşezaseră pe un munte de o parte, şi Israel pe un munte de cealaltă parte: doar valea îi despărţea.

Valea îi despărţea. Valea terebinţilor avea o vâlcea care trecea prin mijloc, numită Wadi es-Sanţ, despre care se vorbeşte în acest verset ca fiind valea, ebraicul gaye‘. Acesta este cu totul diferit de valea, ebraicul emeq, a terebinţilor (din v. 2). Primul cuvânt ebraic este folosit pentru o rovină udată de un curent de apă în sezonul ploios, ultimul ca o vale largă fertilă. Această gaye‘ era aproape de netrecut, cu excepţia unor locuri, şi în privinţa aceasta asemănătoare cu valea din faţa Micmaşului (vezi cele despre cap. 14,4-10). Saul şi oştirea lui erau staţionaţi pe dealurile părţii răsărite a acestei gaye‘, iar filistenii aveau ridicate întărituri pe dealurile de vest (vezi 1 Cronici 11,13).

4 Atunci a ieşit un om din tabăra filistenilor şi a înaintat între cele două oştiri. El se numea Goliat, era din Gat şi avea o înălţime de şase coţi şi o palmă.

Goliat. Probabil de la galah, a descoperi, a înlătura. Numele Goliat poate să însemne exil, în sensul că Goliat a fost înlăturat din poporul lui strămoşesc, fiind astfel filistean numai în sensul că locuia în mijlocul acestui popor (vezi cele despre Deuteronom 9,2), peste măsură de mândru de voinicia lui fizică. Se crede că el era urmaşul lui Anachim (vezi despre Deuteronom 9,2). Înălţimea lui de 6 coţi şi o palmă sau 6 1/2 coţi ar echivala cam cu 11 picioare (3,35 m). Alţii au sugerat că numele de Goliat poate să însemne remarcabil. Dar acest nume, ca şi exil, este întemeiat pe eventualitatea că Goliat a fost un nume semit.

Gat.. Una dintre cele cinci cetăţi principale din Filistia, la 12 sau 15 mile spre sud-vest de valea terebinţilor.

5 Pe cap avea un coif de aramă şi purta nişte zale de solzi, în greutate de cinci mii de sicli de aramă.

Zale. Armura soldaţilor din vremurile biblice consta dintr-o platoşă pentru partea de sus a pieptului şi o armura care proteja abdomenul. Cele două nu se uneau perfect şi în acel punct luptătorul era vulnerabil (1 Regi 22,34).

Cinci mii de siclii. Echivalentul a aproximativ 50 kg.

6 Avea nişte turetci de aramă peste fluierele picioarelor şi o pavăză de aramă între umeri.

Tureci. Plăci subţiri de metal purtate în faţa piciorului, sub genunchi.

Pavăză. Fie o lance (RSV) fie o pavăză sau buzdugan, în mod clar purtată pe spate, între umeri.

7 Coada suliţei lui era ca un sul de ţesut, şi fierul suliţei cântărea şase sute de sicli de fier. Cel ce-i purta scutul mergea înaintea lui.

Fierul suliţei. Greutatea ei ar fi mai mare de 6 kg. Prin comparaţie, bila folosită în întrecerile sportive, cunoscută ca greutate de aruncat, cântăreşte 7,25 kg. Deşi armura luptătorului era din bronz, vârful suliţei era din fier, un metal relativ nou şi mult mai scump.

8 Filisteanul s-a oprit; şi, vorbind oştilor lui Israel aşezate în şiruri de bătaie, le-a strigat: „Pentru ce ieşiţi să vă aşezaţi în şiruri de bătaie? Nu sunt eu filistean şi nu sunteţi voi slujitorii lui Saul? Alegeţi un om care să se coboare împotriva mea!

Filisteanul. În mod literal, filisteanul. Folosirea articolului hotărât înseamnă aici mândria din partea adversarului lui David. El era mândru de abilităţile lui şi se fălea cu titlul lui distins. Acest titlu pentru Goliat a fost folosit de peste 25 de ori în capitol în contrast cu numele lui personal care este întâlnit numai de 2 ori (v. 4, 23). Desigur că filistenii aveau cunoştinţe despre superioritatea Dumnezeului lui Israel asupra lui Dagon (cap. 5,1-7). Ei fugiseră îngroziţi la Miţpa (cap. 7,10-13). Apoi, după ani de linişte (cap. 7,13) ei fuseseră martori la atacul surpriză al lui Ionatan, care i-a deposedat de mult echipament de război (cap. 14,31.32). Convinşi împotriva voinţei lor, filistenii mai aveau încă aceeaşi părere şi, găsind un campion, ei au hotărât să atace din nou.

9 Dacă va putea să se bată cu mine şi să mă omoare, noi vom fi robii voştri; dar dacă-l voi birui şi-l voi omorî eu, voi ne veţi fi robi nouă şi ne veţi sluji.”

Dar dacă-l voi birui. În vremurile străvechi, era adesea obiceiul de a decide soarta războiului dintre triburi printr-o luptă între doi, în care oştirea împăratului sau a conducătorului care pierdea era socotită învinsă. Când Iosafat a mers la Ahab să lupte împotriva sirienilor, împăratul Damascului a poruncit căpeteniilor lui să lupte numai cu împărat lui Israel (1 Regi 22,31). Totuşi, aceasta n-a fost o luptă între doi. Când era dusă lupta între casa lui Saul şi aceea a lui David, au fost aleşi 12 bărbaţi de fiecare parte pentru a hotărî rezultatul. Ca rezultat, Abner a fost bătut (2Samuel 2,12-17), cu toate că el nu luase parte la luptă.

10 Filisteanul a mai zis: „Arunc astăzi o ocară asupra oştirii lui Israel! Daţi-mi un om ca să mă lupt cu el.”

Arunc... ocară. În mod literal, reproş sau dojană, adică pentru neacceptarea provocării lui Goliat. El a stigmatizat pe bărbaţii lui Israel ca cei mai nedemni şi cei mai laşi. Valea care despărţea cele două forţe era atât de greu de trecut încât dacă una din părţi îndrăznea să dea un atac frontal, aceasta ar fi fost aproape sigur o înfrângere. Filistenii erau atât de siguri că nu putea să existe nici un vlăjgan potrivit pentru luptătorul lor, încât au propus ca bătălia să se hotărască printr-o luptă între doi adversari. Provocarea aceasta a continuat zilnic, timp de peste o lună (v. 16).

11 Saul şi tot Israelul au auzit aceste cuvinte ale filisteanului şi s-au înspăimântat şi au fost cuprinşi de o mare frică.

Ei s-au înspăimântat. În cap. 2,10, chiar aceeaşi formă de verb este tradusă vor tremura. Sensul primar este a fi sfărâmat, cu referire la starea mintală sau fizică. Aici Saul, un despot egocentric, a fost înfruntat de un alt lăudăros şi nu ştia ce să facă. Ba mai mult, Saul era un uriaş în poporul său şi era logic ca el să fie cel care să accepte provocarea. El era mai înalt cu un cap decât semenii lui şi avea o cască de bronz şi o platoşă (v. 38), cu toate acestea tremura înaintea lui Goliat. Deşi pierduse prezenţa şi ocrotirea Duhului lui Dumnezeu, el a înţeles că trebuia să câştige în această situaţie, altfel ar fi pierdut în faţa poporului său. Se simţea înfrânt, conştiinţa îl tulbura şi a ştiut ca situaţia în care erau el şi oştirea sa devenea tot mai dificila cu fiecare ceas care trecea. Lungimea ravinei adânci care se întindea de-a lungul văii terebinţilor nu putea fi mai mare de câteva mile. Aceasta arată că oştile aflate în luptă nu erau prea mari şi că, în mai puţin de o lună, puteau să facă o mişcare de flancare pe după capetele văii.

12 Şi David era fiul efratitului aceluia din Betleemul lui Iuda, numit Isai, care avea opt fii. Pe vremea lui Saul, el era bătrân, înaintat în vârstă.

Verset ce nu a fost comentat.

13 Cei trei fiii mai mari ai lui Isai urmaseră pe Saul la război; întâiul născut din cei trei fii ai lui care porniseră la război se numea Eliab, al doilea, Abinadab, şi al treilea, Şama.

Verset ce nu a fost comentat.

14 David era cel mai tânăr. Şi când cei trei mai mari au urmat pe Saul,

Verset ce nu a fost comentat.

15 David a plecat de la Saul şi s-a întors la Betleem ca să pască oile tatălui său.

David a plecat... şi s-a întors. Nu este clar dacă aceasta se referă la prezenţa lui David la curte pentru a cânta din instrument şi cu glasul pentru Saul sau la repetatele călătorii până la tabăra israelită şi înapoi spre a duce hrană. Faptul că declaraţia se află în contextul istorisirii despre Goliat s-ar părea să fie valabilă ultima explicaţie. David putea să fie un membru al echipajului de aprovizionare cu hrană a oamenilor de pe front. Pe de altă parte, v. 13-15 pot să explice pentru ce David, aşezat deja la curtea lui Saul conform capitolului precedent (16,19-23), era acum mai mult acasă decât la Saul. Poate că autorul cărţii 1 Samuel a simţit că este necesar să explice acest fapt cititorilor şi a făcut aşa prin declaraţia că David nu era permanent legat de curtea lui Saul, ci se înfăţişa aici numai ocazional. Autorul notează mai departe că David nu era decât un tânăr (cap. 17,14.42.56) faţă de fraţii lui mai mari, care au urmat pe Saul (v. 14).

Comentatorii nu sunt de acord dacă această luptă cu filistenii a avut loc înainte sau după venirea lui David la curte pentru a cânta lui Saul (cap. 16,18-23). Faptul că, mai târziu, Saul n-a recunoscut pe David (cap. 17,55-58), şi repetarea numelor fraţilor lui din cap. 17,13.14 (vezi cap. 16,6-11) arată mai degrabă că secvenţa din aceste capitole s-ar putea să fie inversată, fără a provoca vreo dificultate cronologică serioasă. De multe ori Biblia continuă un gând sau un raport până la încheierea lui, înainte de a se întoarce să ia un alt fir de argumentare sau povestire, cu scopul de a face ca fiecare unitate să fie completă (vezi despre Geneza 25,19; 27,1; 35,29; Exod 16,33.35; 18,25). Dacă acesta este cazul aici, declaraţia sfetnicului lui Saul cu privire la David, este un om tare şi voinic, un războinic (1 Samuel 16,18) ar apărea mai semnificativă. Pe de altă parte, dacă David ucisese deja pe Goliat, probabil că vorbitorul se referea la el ca la marele erou naţional (cap. 18,5-9). Dar dacă David se distinsese deja prin înfrângerea lui Goliat, ar mai fi fost nevoie să i se spună lui Saul cine era David? Ba mai mult, de când David a ucis pe Goliat, Saul l-a oprit... şi nu l-a lăsat să se întoarcă în casa tatălui său (cap. 18,2; comp. cu PP 649). Totuşi, când Saul a trimis la Isai după David ca să cânte la instrument şi din gură la curte, el s-a referit la David ca la fiul tău care este cu oile (cap. 16,19) şi chiar la începutul istorisirii despre Goliat, David păzea oile la Betleem (cap. 17,15). Vezi şi cele despre cap. 17,55; 18,1.

16 Filisteanul înainta dimineaţa şi seara şi s-a înfăţişat astfel timp de patruzeci de zile.

Patruzeci de zile. Timp de mai bine de o lună, zilnic Goliat a lansat provocarea lui. Faptul că în această perioadă de timp filistenii nu făcuseră nici o încercare de a flanca oştirea lui Israel înseamnă că, de la dezastruoasa lor înfrângere de la Micmaş, nu fuseseră destul de puternici pentru un atac de anvergură. Ei se bazau acum pe intimidare şi pe posibilitatea victoriei printr-o luptă între Goliat şi un israelit. Concluzia aceasta este întărită pe grabnica lor retragere de îndată ce Goliat a fost învins.

17 Isai a zis fiului său David: „Ia pentru fraţii tăi efa aceasta de grâu prăjit şi aceste zece pâini şi aleargă în tabără la fraţii tăi;

Grâu. Adică cereale, probabil orz sau grâu.

18 du şi aceste zece caşuri de brânză căpeteniei care este peste mia lor. Să vezi dacă fraţii tăi sunt bine şi să-mi aduci veşti temeinice.

Căpeteniei. Atenţia faţă de căpetenia regimentului în care slujea Eliab, Abinadab şi Şama era destinată să-l facă să ia aminte şi să favorizeze pe aceşti trei oşteni din armata Samuel Să-mi aduci veşti. Sau să-mi aduci nişte semne de la ei (RSV).

19 Ei sunt cu Saul şi cu toţi bărbaţii lui Israel în valea Terebinţilor în război cu filistenii.”

Verset ce nu a fost comentat.

20 David s-a sculat dis-de-dimineaţă. A lăsat oile în seama unui paznic, şi-a luat lucrurile şi a plecat, cum îi poruncise Isai. Când a ajuns în tabără, oştirea pornise să se aşeze în şiruri de bătaie şi scotea strigăte de război.

David s-a sculat dis-de-dimineaţă. De la Betleem la Soco erau aproximativ 15 mile. Obişnuit cu regiunea, probabil că David cunoştea un drum mai scurt care avea să reducă în mod considerabil distanţa de parcurs (vezi harta de la pag. 536) S-ar părea că nu era nevoie de mai mult de patru sau cinci ore pentru efectuarea călătoriei. Poate că era dimineaţa târziu când a ajuns David, cam pe la ceasul când Goliat ieşea să-şi strige provocarea (vezi v. 16).

Tabăra (engl. tranşee sau tabără RSV). Tranşeele de luptă nu se practicau în vremurile străvechi.

21 Israel şi filistenii s-au aşezat în şiruri de bătaie, oştire către oştire.

Verset ce nu a fost comentat.

22 David a dat lucrurile pe care le avea în mâinile celui ce păzea calabalâcurile şi a alergat la şirurile de bătaie. Cum a ajuns, a întrebat pe fraţii săi de sănătate.

Calabalâcuri. În exprimare modernă bagaje.

23 Pe când vorbea cu ei, iată că filisteanul din Gat, numit Goliat, a înaintat între cele două oştiri, ieşind afară din şirurile filistenilor. A rostit aceleaşi cuvinte ca mai înainte, şi David le-a auzit.

Verset ce nu a fost comentat.

24 La vederea acestui om, toţi cei din Israel au fugit dinaintea lui şi i-a apucat o mare frică.

Verset ce nu a fost comentat.

25 Fiecare zicea: „Aţi văzut pe omul acesta înaintând? A înaintat ca să arunce ocara asupra lui Israel! Dacă-l va omorî cineva, împăratul îl va umple de bogăţii, îi va da de nevastă pe fiica sa şi va scuti de dări casa tatălui său în Israel.”

Verset ce nu a fost comentat.

26 David a zis oamenilor de lângă el: „Ce se va face aceluia care va omorî pe filisteanul acesta şi va lua ocara deasupra lui Israel? Cine este filisteanul acesta, acest netăiat împrejur, ca să ocărască oştirea Dumnezeului celui Viu?”

Cine este acest filistean netăiat împrejur? În mod literal, cine este filisteanul acesta netăiat împrejur? David a dat glas dispreţului său pentru uriaşul care ţinea pe Saul şi oştirea lui pradă groazei. Cu credinţă în Dumnezeu, o credinţă pe care şi Saul ar fi putut s-o aibă, David n-a fost câtuşi e puţin impresionat de statura lui Goliat. Dacă Saul ar fi fost ascultător de Dumnezeu, victoria ar fi putut fi a lui; dar Dumnezeu nu putea să-i încredinţeze lui o astfel de victorie. În tot cuprinsul capitolului Goliat este numit filisteanul. David a putut cu greu să-şi ascundă dispreţul pentru un astfel de lăudăros. Nici chiar mustrarea fratelui său (v. 28) nu l-a descurajat. El a auzit povestea despre Goliat din multe surse şi a vorbit în mod atât de serios încât vestea a fost dusă curând lui Saul.

27 Poporul, spunând din nou aceleaşi lucruri, i-a zis: „Aşa şi aşa se va face aceluia care-l va omorî.”

Verset ce nu a fost comentat.

28 Eliab, fratele lui cel mai mare, care-l auzise vorbind cu oamenii aceştia, s-a aprins de mânie împotriva lui David. Şi a zis: „Pentru ce te-ai coborât tu şi cui ai lăsat acele puţine oi în pustiu? Îţi cunosc eu mândria şi răutatea inimii. Te-ai coborât ca să vezi lupta.”

Verset ce nu a fost comentat.

29 David a răspuns: „Ce-am făcut oare? Nu pot să vorbesc astfel?”

Verset ce nu a fost comentat.

30 Şi s-a întors de la el ca să vorbească cu altul, şi i-a pus aceleaşi întrebări. Poporul i-a răspuns ca şi întâia dată.

Verset ce nu a fost comentat.

31 Când s-au auzit cuvintele rostite de David, au fost spuse înaintea lui Saul, care a trimis să-l caute.

Verset ce nu a fost comentat.

32 David a zis lui Saul: „Nimeni să nu-şi piardă nădejdea din pricina filisteanului acestuia. Robul tău va merge să se bată cu el.”

David a zis lui Saul. Ce contrast! Un ciobănaş smerit încurajează un războinic experimentat şi plin de succes al lui Israel! Saul, singurul uriaş al lui Israel (cap. 10,23) a înţeles că el ar fi putut fi acela care să accepte provocarea lui Goliat, dar conştiinţa lui vinovată l-a făcut să tremure şi să fie plin de teamă. Dacă în inima lui ar fi fost iubire pentru Dumnezeu, aceasta ar fi fost suficientă spre a alunga orice teamă; dar el nu avea iubire pentru Dumnezeu în inima Samuel În locul ei era doar chinul unei conştiinţe vinovate (vezi 1 Ioan 2,5; 4,18). David, pe de altă parte, dădea pe faţă acel spirit de optimism şi de curaj adevărat, care sunt semnul unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor (Fapte 24,16; comp. cu Psalmul 51,10.11). David era pe atât de curajos pe cât era Saul de fricos.

33 Saul a zis lui David: „Nu poţi să te duci să te baţi cu filisteanul acesta, căci tu eşti un copil, şi el este un om războinic din tinereţea lui.”

Verset ce nu a fost comentat.

34 David a zis lui Saul: „Robul tău păştea oile tatălui său. Şi când un leu sau un urs venea să-i ia o oaie din turmă,

Verset ce nu a fost comentat.

35 alergam după el, îl loveam şi-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam şi-l omoram.

Verset ce nu a fost comentat.

36 Aşa a doborât robul tău leul şi ursul; şi cu filisteanul acesta, cu acest netăiat împrejur, va fi ca şi cu unul din ei, căci a ocărât oştirea Dumnezeului celui Viu.”

A ocărât. David era gelos pentru numele cel bun al lui Israel şi pentru Dumnezeul lui Israel, aşa cum fusese Moise înainte de el (Exod 32,12.13; Numeri 14,13-16; Deuteronom 9,26-29; comp. cu Ezechiel 20,9). Lipsa de reacţie a poporului lui Dumnezeu într-un timp de ruşine şi criză a fost mai mult decât putea David să îndure.

37 David a mai zis: „Domnul, care m-a izbăvit din gheara leului şi din laba ursului, mă va izbăvi şi din mâna acestui filistean.” Şi Saul a zis lui David: „Du-te, şi Domnul să fie cu tine!”

Va izbăvi. Saul ceruse odată lucruri mari de la Dumnezeu şi încercase lucruri mari pentru El. Totuşi mândria şi înălţarea de sine îi umpluseră inima, iar acum orice obstacol părea de netrecut. În efortul său de a se îndreptăţi pe sine, el uitase că la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă. Cum putea Dumnezeu să-l impresioneze mai bine cu privire la lipsa lui decât lăsându-l pe David să arate ocrotirea providenţială care fusese si peste el in trecut! Duhul lui Dumnezeu stăpânise odată pe Saul. Acum el avea ocazia să vadă ce ar fi putut fi dacă nu s-ar fi răzvrătit împotriva acestui Duh. El se afla din nou în dilemă. Dacă refuza să lase pe David să lupte, oştirea avea să aştepte de la el, ca împărat, să apere cauza lor. Dacă îl lasă pe David să lupte, şi Goliat în ucidea, bătălia urma să fie pierdută şi Israel ar fi ajuns din nou în robie la filisteni. Ca să-şi salveze viaţa şi reputaţia, de aceea a trimis Saul pe David să lupte. Dar chiar mijlocul folosit de Saul în efortul de a-şi salva reputaţia ca împărat şi conducător a avut ca rezultat pierderea ei (cap. 18,6-9). A devenit evident că, fără Dumnezeu, Saul era lipsit de putere în faţa vrăjmaşilor săi (cap. 14,24; comp. cu 15,23) şi că biruinţele din trecut, pe care şi le arogase, erau de la Dumnezeu.

38 Saul a îmbrăcat pe David cu hainele lui, i-a pus pe cap un coif de aramă şi l-a îmbrăcat cu o platoşă.

Saul a îmbrăcat pe David. Saul a fost serios şi a făcut tot ce i-a stat în putere să asigure succesul lui David. El i-a încredinţat armura lui; David s-a încrezut în Dumnezeu (vezi v. 45).

39 David a încins sabia lui Saul peste hainele lui şi a vrut să meargă, căci nu încercase încă să meargă cu ele. Apoi a zis lui Saul: „Nu pot să merg cu armătura aceasta, căci nu sunt obişnuit cu ea.” Şi s-a dezbrăcat de ea.

A vrut să meargă. Sau el a încercat în zadar să meargă (RSV).

Nu sunt obişnuit cu ea. Sau eu nu am folosit-o (RSV). Saul era un fricos! El avea armură, dar ştia că nu putea să întâmpine pe Goliat în puterea lui fizică. Cu o prudenţă vădită, la început el nu i-a acordat lui David permisiunea de a lupta din cauza tinereţii acestuia. Apoi el a dat încă o dovadă a nebuniei sale prin încercarea de a da lui David propria lui armură.

Răspunsul politicos al lui David, nu sunt obişnuit cu ea, este o dovadă despre: (1) credinţa lui în alt echipament decât cel pe care-l încercase; şi (2) încrederea sa în experienţele trecute, atunci când se confrunta cu situaţii noi (vezi LS 196). David a pus în sarcina lui Dumnezeu chiar şi biruinţa asupra animalelor sălbatice. Pericolul a dezvoltat în el un curaj sfinţit, iar credincioşia în lucrurile cele mici l-au pregătit în mod practic pentru o şi mai mare încredere. El se dovedise un păstor vrednic de încredere peste oile tatălui său; acum el era chemat să apere cauza turmei Tatălui său ceresc (vezi Ezechiel 3,4.23; 37,24; Matei 9,36; 25,33; Ioan 10,12.13). Procedura pe care a ales-o a fost determinată de convingerile sale spirituale mai degrabă decât de judecata nesfinţită a altora, indiferent de poziţie. Cât de mult depinde de curăţia motivului când cineva are de înfruntat o situaţie periculoasă! David nu putea să lupte cu armura lui Saul. Trebuie să fie el însuşi. Scopul lui Dumnezeu este ca fiecare om să lucreze cu propriile sale mijloace. Observăm o persoană de notorietate care se poartă bine cu oamenii şi încercăm să-i imităm manierele, sperând ca prin aceasta să avem succes. Dar Dumnezeu doreşte oameni care să fie ei înşişi, oameni care să înveţe din experienţa fiecărei zile, ceea ce au nevoie să ştie pentru a rezolva problemele de mâine. Mulţumim lui Dumnezeu pentru bărbaţii care îndrăznesc să folosească echipamentul pe care Dumnezeu li l-a procurat.

40 Şi-a luat toiagul în mână, şi-a ales din pârâu cinci pietre netede şi le-a pus în traista lui de păstor şi în buzunarul hainei. Apoi, cu praştia în mână, a înaintat împotriva filisteanului.

Verset ce nu a fost comentat.

41 Filisteanul s-a apropiat puţin câte puţin de David, şi omul care-i ducea scutul mergea înaintea lui.

Verset ce nu a fost comentat.

42 Filisteanul s-a uitat şi, când a zărit pe David, a râs de el, căci nu vedea în el decât un copil cu păr bălai şi cu faţa frumoasă.

Verset ce nu a fost comentat.

43 Filisteanul a zis lui David: „Ce! sunt câine, de vii la mine cu toiege?” Şi, după ce l-a blestemat pe dumnezeii lui,

Verset ce nu a fost comentat.

44 a adăugat: „Vino la mine, şi-ţi voi da carnea ta păsărilor cerului şi fiarelor câmpului.”

Şi-ţi voi da carnea. Probabil o provocare obişnuită folosită în luptă (vezi Apocalipsa 19,17.18).

45 David a zis filisteanului: „Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză; iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărât-o.

Tu vii... eu vin. Aici este un contrast clar între două feluri distincte de viaţă. Goliat reprezintă siguranţa pe care o dă puterea fizică, mândria supraevaluării personale, vanitatea aclamaţiei populare, cruzimea de neîmblânzit a patimii omeneşti. David manifestă încredere liniştită în puterea divină şi hotărârea de a preamări pe Dumnezeu prin aducerea la îndeplinire a voinţei Lui. Resortul interior al lui David, exprimat aici şi mai târziu în viaţa lui, n-a fost acela de a avea propria lui cale, nici de a deveni renumit în ochii semenilor lui, ci ca tot pământul să ştie că este un Dumnezeu în Israel (v. 46).

46 Astăzi Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî şi-ţi voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberei filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu.

Verset ce nu a fost comentat.

47 Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie, nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului. Şi El vă dă în mâinile noastre.”

Verset ce nu a fost comentat.

48 Îndată ce filisteanul a pornit să meargă înaintea lui David, David a alergat pe câmpul de bătaie înaintea filisteanului.

Verset ce nu a fost comentat.

49 Şi-a vârât mâna în traistă, a luat o piatră şi a aruncat-o cu praştia; a lovit pe filistean în frunte, şi piatra a intrat în fruntea filisteanului, care a căzut cu faţa la pământ.

Verset ce nu a fost comentat.

50 Astfel, cu o praştie şi cu o piatră, David a fost mai tare decât filisteanul; l-a trântit la pământ şi l-a omorât, fără să aibă sabie în mână.

Astfel... David a fost mai tare. Cât de repede a urmat o încercare după alta! Aceasta a fost a treia biruinţă a lui David în acea zi. Prima lui biruinţă a fost în situaţia când a fost mustrat de Eliab că nu este bun decât să aibă grijă de oi. El ar fi fost îndreptăţit să dea o replică tăioasă, dar n-a făcut-o. El a aplanat cearta cu calm spunând doar atât: Ce-am făcut oare? Nu pot să vorbesc astfel? (v. 29). Un astfel de caracter nu se naşte într-o clipă. Dacă el n-ar fi învăţat răbdarea cu oile sale, n-ar fi putut arăta răbdare cu fraţii săi invidioşi. Neluând în seamă ocazia de a intra într-o mică ceartă, David s-a dovedit stăpân pe sine. Tot aşa a fost şi Hristos care, dovedindu-Şi blândeţea şi provocarea cea mai grea, a spus: Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre (Matei 11,29). Numai astfel poate un om să devină un adevărat conducător şi îndrumător pentru alţii.

David a câştigat cea de-a doua biruinţă când a fost dus în faţa împăratului. Privind la tânărul entuziast, împăratul nu putea să nu vadă diferenţa dintre el, un bătrân viclean, experimentat în război, şi tinerelul din faţa lui, plin de voioşie şi lipsit de instruire militară. Dacă Saul, cu toată personalitatea sa de comandant, s-a reţinut să lupte cu Goliat, cum putea un tinerel ca David să încerce lucrul acesta? Nevisând niciodată la posibilitatea unei intervenţii supranaturale, Saul a sădit seminţele îndoielii în sufletul lui David şi a încercat să-l facă să poarte armura împăratului. Dar, cu respect şi politicos, David a câştigat victoria asupra îndoielii, fiind hotărât să nu piardă din vedere ţinta inspirată de cer, aceea de a păstra credinţa şi totala dependenţă de Domnul.

Toate acestea l-au pregătit bine pentru cea de-a treia victoria a lui – aceea asupra filisteanului, care era personificarea însăşi a blasfemiei. Aceasta a fost victoria puterilor spirituale asupra puterii materiale brute. Având în vedere evenimentele lunilor anterioare, cât de necesar a fost ca Israel să fi învăţat această lecţie! Ca răspuns la blestemul lui Goliat, David a strigat cu bucurie: Eu vin împotriva ta în numele... Dumnezeului oştirii lui Israel (v. 45). O pietricică simplă din pârâu plus o isteţime de tinerel şi încrederea lui mărturisită în Dumnezeul cel veşnic au dat israeliţilor o învăţătură pe care n-ar fi trebuit să o uite niciodată.

51 A alergat, s-a oprit lângă filistean, i-a luat sabia, pe care i-a scos-o din teacă, l-a omorât şi i-a tăiat capul. Filistenii, când au văzut că uriaşul lor a murit, au luat-o la fugă.

Au luat-o la fugă. Perfidia filistenilor a devenit vizibilă în momentul când a fost ucis luptătorul lor. Ei au făgăduit să devină robii israeliţilor în cazul în care Goliat avea să fie omorât (v. 9). Luând-o la fugă, ei au încălcat promisiunea făcută oştirii lui Saul şi au dovedit că, dacă Goliat ar fi învins ei ar fi tratat fără pe milă pe Israel. Moartea avea să fie de preferat robiei pe care ei o propuseseră ca gest de mărinimie.

52 Şi bărbaţii lui Israel şi Iuda au dat chiote şi au pornit în urmărirea filistenilor până în vale şi până la porţile Ecronului. Filistenii, răniţi de moarte, au căzut pe drumul care duce la Şaaraim, până la Gat şi până la Ecron.

Verset ce nu a fost comentat.

53 Şi copiii lui Israel s-au întors de la urmărirea filistenilor şi le-au jefuit tabăra.

Le-au jefuit tabăra (engl. corturile). Mai degrabă tabăra lor. Când a urmărit pe vrăjmaş, care se împrăştia acum în toate direcţiile, probabil că israeliţii au devastat cetăţi până la ariergarda liniei de bătaie şi au omorât mulţi, pe lângă filistenii de la Soco. Iosif Flavius (Antiquities VI 9.5) spune că au ucis 30.000 şi au rănit de două ori mai mulţi.

54 David a luat capul filisteanului şi l-a dus la Ierusalim şi a pus armele filisteanului în cortul său.

La Ierusalim. Adică, în cele din urmă. David nu avea să ia imediat capul la Ierusalim, pentru

că iebusiţii mai deţineau încă acea cetate şi n-a fost luată de la ei decât după încoronarea sa (vezi 1 Cronici 11,4-8; 2 Samuel 5,6-9). Istoricul raportează aici ultimul loc de odihnă al acestui trofeu fără

să ţină seama de elementul timp. Se pare că armura lui Goliat a fost luată de David şi dusă acasă,

în Betleem (vezi cele despre 2 Samuel 18,17; vezi şi 1 Samuel 4,10; 13,2 etc.), iar sabia lui, a fost

dusă, după cât s-ar părea, la Nob (vezi cap. 21,9).

55 Când a văzut Saul pe David mergând împotriva filisteanului, a zis lui Abner, căpetenia oştirii: „Al cui fiu este tânărul acesta, Abner?” Abner a răspuns: „Pe sufletul tău, împărate, că nu ştiu.”

Al cui fiu. Vezi cele despre cap. 18,1.2.

Nu ştiu. Este clar că Abner nu-l cunoscuse pe David şi că, de asemenea acesta nu era prea bine cunoscut la curte. Se pare că el fusese adus aici numai ca muzician vizitator şi nu devenise un membru al curţii (vezi PP 643).

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-58 PP 644-648; 3T 218-220

4-8 3T 218

4-10 PP 646

13 PP 644

15 Ed. 152, 164

17.18.29.26.28 PP 645

29.32 PP 64

32 3T 219

34.35 DA 479; PP 644

37 PP 646

38-39 Ev 684

38-47 PP 647

39-47 3T 219

17 3T 269

PP 648

56 „Întreabă, dar, al cui fiu este tânărul acesta”, a zis împăratul.

Verset ce nu a fost comentat.

57 Şi când s-a întors David după ce omorâse pe filistean, Abner l-a luat şi l-a adus înaintea lui Saul. David avea în mână capul filisteanului.

Verset ce nu a fost comentat.

58 Saul i-a zis: „Al cui fiu eşti, tinere?” Şi David a răspuns: „Sunt fiul robului tău Isai, betleemitul.”

Verset ce nu a fost comentat.