1 Ioan 3

1 Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.

Vedeţi. [Priviţi, KJV]. În cap. 2,29 apostolul a introdus ideea naşterii din Dumnezeu. El înţelege că o astfel de naştere e datorată iubirii divine. Acest lucru îl face să cerceteze iubirea divină şi felul de purtare pe care ea ar trebui să-l producă în credincios. Acum el îi îndeamnă pe cititori să fie părtaşi ai unor astfel de gânduri, contemplând iubirea fără seamăn a Tatălui.

Ce.[Ce fel, KJV]. Gr. potapos, un interogativ care iniţial a însemnat din ce ţară?, dar cu timpul a ajuns să însemne ce fel de? sau ce calitate?, adesea implicând o uimire admirativă (compară cu Matei 8,27; Marcu 13,1; Luca 1,29). Contemplând înălţimea şi adâncimea incomensurabile ale iubirii divine, Ioan este absorbit şi uimit.

Dragoste. Gr. agape (vezi comentariul de la 1 Corinteni 13,1; compară cu cel de la Matei 5,43.44), un cuvânt care e folosit numai de 9 ori în cele patru Evanghelii, dar de peste 100 de ori în restul Noului Testament. Ioan foloseşte substantivul agape şi verbul înrudit, agapao, a iubi nu mai puţin de 46 de ori în epistola aceasta. El este atât de captivat de măreţia iubirii divine încât tema aceasta îi umple inima, aşa cum ar trebui să umple inima tuturor creştinilor.

Ne-a arătat. [Ne-a oferit, KJV]. Gr. didomi, a da. Folosirea timpului trecut scoate în evidenţă faptul că acţiunea este încheiată, dar rezultatele ei sunt în desfăşurare. Nimic nu poate schimba faptul că Dumnezeu Şi-a revărsat iubirea asupra omenirii, în general, şi asupra copiilor Săi spirituali, în particular. Oamenii pot răspunde acestei iubiri sau o pot trata cu dispreţ, dar în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, El a turnat-o irevocabil asupra făpturilor Sale.

Tatăl. Folosirea acestui termen legat de familie precede, fireşte, expresia copii ai lui Dumnezeu.

Numim. [Să fim chemaţi, KJV]. Deşi acest verb s-ar putea să nu se refere la chemarea divină, în sensul ei paulin (Romani 8,28–30), el este o referire clară la actul îndurător al lui Dumnezeu de a-i primi pe păcătoşi în familia Sa şi de a-i numi copii ai Săi.

Copii ai lui Dumnezeu. [Fii ai lui Dumnezeu, KJV]. Vezi comentariul de la Ioan s1,12. Dovezile textuale favorizează adăugarea propoziţiei şi suntem (ca în traducerea Cornilescu). Aceste cuvinte suplimentare, în armonie cu stilul lui Ioan (compară cu 1 Ioan 1,2), subliniază realitatea calităţii de fii, care există nu numai în mintea lui Dumnezeu, dar şi în viaţa credincioşilor.

[De aceea, KJV]. Literal, prin aceasta sau din cauza aceasta, făcând referire înapoi, la calitatea de fii, motivul pentru care lumea nu-l recunoaşte pe creştin, şi înainte, la declaraţia că lumea nu L-a cunoscut pe Dumnezeu.

Lumea. Aici fiind vorba de cei care I se opun lui Dumnezeu (vezi comentariul de la cap. 2,15).

Cunoaşte. Gr. ginosko (vezi comentariul de la cap. 2,29). Fraza aceasta poate fi parafrazată astfel: lumea nu ne recunoaşte, deoarece niciodată nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Oamenii lumeşti au refuzat să-L cunoască pe Tatăl şi fireşte că nu pot sau nu vreau să-i recunoască pe cei pe care Dumnezeu îi numeşte copii ai Săi. Cu cât copiii lui Dumnezeu reflectă mai mult caracterul Său, cu atât mai mult vor aţâţa mânia celor care au respins iubirea Lui. Deşi necredincioşii au toate motivele să-i iubească pe creştini, datorită vieţii lor pline de bunătate şi cinste, aceştia nu ar trebui să fie surprinşi că, dimpotrivă, sunt urâţi (compară cu Matei 5,10–12; 10,16–18).

2 Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.

Prea iubiţilor. O formulă potrivită de adresare, deoarece Ioan vorbeşte despre iubire. El foloseşte frecvent acest cuvânt de-a lungul epistolei sale (v. 21; cap. 4,1.7.11).

Acum. Acum, deşi suntem încă nedesăvârşiţi, încă mai cădem în păcat şi nu suntem încă modelaţi după chipul Tatălui, se spune că suntem copii ai lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Matei 5,48). Lucrul acesta este posibil şi adevărat, deoarece am fost primiţi de Cel prea iubit şi, prin Reprezentatul nostru, suntem consideraţi ca fiind deja în cer (Efeseni 1,5–7; 2,4–6). Neprihănirea Sa a fost acceptată în locul păcătoşeniei noastre (PP 431) şi stăm înaintea Tatălui pe deplin îmbrăcaţi în Hristos, astfel încât noi înşine nu mai suntem văzuţi (COL 311, 312).

Arăta. [Apare, KJV]. Literal, propoziţia spune: încă nu este dat pe faţă (vezi comentariul de la cap. 2,28). Apostolul arată că el socoteşte desăvârşirea finală a caracterului şi a trupului ca fiind sigură.

Încă. O astfel de schimbare este încă în viitor (vezi comentariul de la 1 Corinteni 15,51.52; Filipeni 3,20.21).

Când Se va arăta El. Sau când se va da pe faţă. Versiunea greacă permite în ambele exprimări. Amândouă sunt acceptabile din punct de vedere teologic, deoarece se referă la acelaşi timp. Vezi comentariul de la cap. 2,28.

Ca El. Aceste cuvinte atrag atenţia asupra împlinirii planului lui Dumnezeu pentru omul căzut

– refacerea chipului divin. Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu (vezi Genesa 1,26), dar păcatul a distrus această asemănare. Intenţia lui Dumnezeu este de a o reface, dându-i omului biruinţă asupra păcatului şi asupra oricărei ispite (vezi comentariul de la Romani 8,29; Coloseni 3,10; vezi DA 37, 38, 391, 827; COL 194). Restaurarea chipului divin va fi încheiată la a doua venire (1 Corinteni 15,51–53; Filipeni 3,20.21).

Pentru că Îl vom vedea. Când Hristos a trăit pe pământ numai cei iluminaţi spiritual au înţeles divinitatea Sa (Matei 16,17). De aceeaşi maturitate spirituală trebuie să dea dovadă şi cei care Îl vor vedea pe Hristos în ziua de pe urmă.

Aşa cum este. Sau chiar aşa cum este. Cei care L-au văzut pe Isus din Nazaret nu L-au văzut pe Fiul lui Dumnezeu aşa cum este El, deoarece slava Sa dumnezeiască era acoperită de natura umană (DA 43). Dar când va veni a doua oară, El se va arăta în slava Sa (Matei 25,31) şi cei care Îl vor privi vor vedea adevărata Lui splendoare.

3 Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţă, după cum El este curat.

Are nădejdea aceasta. Scriitorul nu se referă la cei care de-abia nădăjduiesc în arătarea Mântuitorului, ci la credinciosul a cărui credinţă în revenirea lui Hristos este puternică.

În El. Sau cu privire la El, adică la Hristos. Ioan vorbeşte în primul rând despre speranţa care este centrată în Isus, nu despre nădejdea care există în cel care speră.

Se curăţeşte. Gr. hagnizo, a curăţi de întinăciune, a purifica. Cuvântul este folosit atât cu privire la curăţirea ceremonială, cât şi cu privire la cea morală (Ioan 11,55; Faptele Apostolilor 21,24.26; 24,18; Iacov 4,8; 1 Petru 1,22). Omul păcătos nu se poate curăţi singur. El e vândut păcatului şi cu totul dependent de Mântuitorul în ceea ce priveşte curăţirea (Ieremia 17,9; Ioan 3,3; 15,4.5; Romani 8,7). Cu toate acestea, există ceva pe care omul, cu ajutor divin, trebuie să facă pentru sine (vezi comentariul de la Filipeni 2,12.13). Lucrarea aceasta cere veghe şi rugăciune serioase (Efeseni 6,13–18; Coloseni 4,2; Apocalipsa 3,3). Lucrul cel mai important pentru care trebuie să se lupte creştinul este a păstra credinţa în biruinţa pe care Hristos a câştigat-o pentru el şi a trăi crezând că harul Său este suficient pentru a ne da puterea de a birui orice încercare (Galateni 2,20; Filipeni 4,13; SC 47, 38; MH 159). Prin declaraţia sa cu privire la curăţie, Ioan respinge învăţătura gnosticilor, cum că nădejdea creştină poate fi păstrată fără a avea legătură cu moralitatea persoanei în cauză. Toţi cei care doresc cu adevărat să-L vadă pe Hristos se vor strădui să ajungă curaţi.

După cum El este curat. Creştinul trebuie să atingă nivelul de curăţie pe care l-a atins Hristos (vezi comentariul de la Filipeni 3,8–15). El a câştigat biruinţa asupra tuturor ispitelor (vezi comentariul de la Ioan 8,41; 2 Corinteni 5,21; 1 Petru 3,22) şi a făcut cu putinţă pentru toţi oamenii să trăiască o viaţă de biruinţă (vezi comentariul de la Matei 1,21; Romani 7,24.25; 8,1.2; 1 Ioan 1,9).

4 Oricine face păcat face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.

Oricine. Ioan afirmă opusul atât pentru a completa afirmaţia anterioară cât şi pentru a o confirma. Toţi cei care au această nădejde se curăţă; toţi cei care fac păcat, fac şi fărădelege.

Păcat. Gr. hamartia, greşire a ţintei, faptă rea, un păcat, de la hamartano, a nu atinge ţinta, a greşi, a face ceva rău, a merge greşit, a păcătui. Este un cuvânt folosit în Biblie pentru actul de abatere de la Legea lui Dumnezeu, de violare a legii morale. Într-un sens mai restrâns, hamartia este călcarea legii morale date de Dumnezeu. Cuvântul poate să se refere şi la principiul şi puterea care îl fac pe om să săvârşească păcatul (vezi comentariul de la Romani 5,12), dar este clar că aici Ioan se referă la fapta rea în sine.

Literal, versiunea greacă spune: păcatul. Nu reiese însă că Ioan se referă la un anumit păcat şi nici contextul nu identifică păcatul, dar folosirea articolului hotărât sugerează că scriitorul vorbeşte despre toate tipurile de păcat ca un singur păcat, păcatul care dă naştere despărţirii dintre Dumnezeu şi om (compară cu Isaia 59,2).

Face şi fărădelegea. [Calcă şi legea, KJV]. Literal, şi fărădelege face. Exprimarea din KJV este mai degrabă o traducere liberă a textului grecesc. Cuvântul fărădelege este traducerea grecescului anomia (lipsa conformării cu legea, nelegiuire), alcătuit din a-, fără, şi nomos, lege (vezi comentariul de la Matei 7,23; Romani 6,19; 2 Tesaloniceni 2,3.7). Legând anomia cu hamartia, apostolul scoate în evidenţă strânsa legătură dintre păcat şi fărădelege. Cu limpezimea obişnuită exprimări sale, el face legătura asta de două ori mai clară, reafirmând-o în declaraţia care urmează.

Şi păcatul este fărădelege. [Deoarece păcatul este călcarea legii, KJV]. Literal, şi păcatul este fărădelegea. Articularea hotărâtă a fiecărui substantiv le face interschimbabile: orice păcat este fărădelege şi orice fărădelege este păcat. În felul său simplu şi pătrunzător, Ioan descoperă adevăratul caracter al păcatului. El declară că păcatul este o nesocotire a legii lui Dumnezeu. Pentru definiţii ale legii, vezi comentariul de la Proverbe 3,1; Matei 5,17; Romani 2,12; 3,19. Dumnezeu a dat legi pentru a-i conduce pe oameni, pentru a-i face să se bucure pe deplin de viaţă, pentru a-i izbăvi de rău şi pentru a-i călăuzi spre bine (vezi comentariul de la Exodul 20,1).

Legea divină este o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. Isus a venit pentru a le descoperi oamenilor caracterul Tatălui Său. Aşadar El este legea detaliată şi demonstrată. Cine vrea să trăiască în armonie cu Legea lui Dumnezeu trebuie să privească la Isus şi să imite viaţa Sa. Legea ar putea fi rezumată în cuvintele: fii ca Dumnezeu sau fii ca Isus. Transformarea caracterului oamenilor după chipul divin este scopul principal al planului de mântuire. Legea descoperă caracterul lui Dumnezeu şi al lui Hristos: planul de mântuire oferă har care dă putere pentru transpunerea în viaţă a fiecărei virtuţi.

5 Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat.

Ştiţi. Ioan apelează din nou la cunoştinţele pe care le au cititorii cu privire la planul de mântuire (vezi comentariul de la cap. 2,12–14.20.27).

S-a arătat. Gr. phaneroo, a descoperi, a face cunoscut; iar la pasiv, a deveni vizibil, a ajunge cunoscut, a fi revelat. În v. 2 şi la cap. 2,28 cuvântul phaneroo este folosit cu privire la a doua venire a lui Hristos, dar aici el este aplicat la întrupare.

Să ia. Gr. airo (vezi comentariul de la Ioan 1,25). Aici apostolul se referă la scopul principal al venirii lui Hristos, mântuirea oamenilor din păcat (vezi comentariul de la Matei 1,21). Se poate considera că scopul acesta a fost împlinit fie prin: (1) faptul că Hristos a purtat păcatul într-un sens ispăşitor, fie prin (2) faptul că El a distrus păcatul. Ambele interpretări sunt valabile, întrucât El îndeplineşte prima parte pentru a fi în stare să o realizeze şi pe a doua. Procedând astfel Mântuitorul îndepărtează nelegiuirea, a cărei expresie este păcatul, şi îl izbăveşte pe om de călcarea legii lui Dumnezeu. Însă Hristos va îndepărta numai păcatul celor care doresc să fie eliberaţi de el.

Ţinând cont de cadrul în care face Ioan această afirmaţie, trebuie observat faptul că Hristos S-a arătat pentru a lua păcatul, nu pentru a îndepărta legea. Gnosticii susţineau că restricţiile legii erau înlăturate în dreptul lor; dar Ioan ştie că Hristos a păstrat legea, în timp ce a îndepărtat călcarea ei (vezi comentariul de la Matei 5,17–19; Romani 3,31).

Păcatele. [Păcatele noastre, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru omiterea cuvântului noastre. Această omitere nu afectează înţelesul fundamental al cuvintelor lui Ioan, dar adăugarea cuvântului noastre dă mai multă forţă personală soliei şi arată că apostolul nu vorbeşte despre păcat în general, ci despre păcatul creştinului, în mod individual.

În El nu este păcat. Literal, păcat în El nu este. În Hristos nu există nici principiul, nici actul păcatului. Ioan foloseşte timpul prezent pentru a accentua ideea că păcatul n-a avut niciodată loc în viaţa lui Hristos, fie pe pământ, fie în cer. Isus a fost ispitit, dar ispita în sine nu întinează. Un om este întinat numai când cedează ispitei. Mântuitorul nostru Şi-a dat seama de ispitele care-L asaltau din toate părţile (Evrei 4,15), dar niciodată, nici măcar pentru o clipă, nu a permis gândurilor Sale să se împotrivească voinţei Tatălui. Păcatul Îl înconjura fără încetare. L-a chinuit toată viaţa, dar n-a găsit ecou în El (Ioan 14,30). El a rămas neatins de păcat. Cel fără păcat a fost făcut păcat pentru noi (vezi comentariul de la 2 Corinteni 5,21). A fost socotit călcător al legii (Isaia 53,12) şi tratat ca cel mai ticălos dintre păcătoşi, dar nu din cauza vreunui păcat al Său.

6 Oricine rămâne în El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.

Oricine rămâne. Aceasta este încă una din declaraţiile categorice ale lui Ioan (vezi cap. 2,23; 3,4.9.15; 4,15; 5,1). Verbul rămâne poate sugera dorinţa activă de a rămâne în legătură cu Hristos. Forma verbului din versiunea greacă arată continuitate – oricine continuă să rămână.

Nu păcătuieşte. Sau nu continuă să păcătuiască sau nu păcătuieşte în mod obişnuit, aşa cum dă de înţeles verbul în greceşte. Aici apostolul vorbeşte despre păcatul care a devenit obicei, nu despre greşeli ocazionale, pe care orice creştin e înclinat să le facă (vezi comentariul de la cap. 2,1). Ioan ştie că toţi creştinii sunt ademeniţi la păcat (cap. 1,8.10), dar el cunoaşte şi leacul pentru astfel de greşeli (cap. 1,9; 2,1). Aici el vorbeşte despre starea ideală la care poate ajunge cineva care obişnuieşte să rămână în prezenţa protectoare a Mântuitorului cel sfânt.

Oricine păcătuieşte. Adică oricine este obişnuit să păcătuiască (vezi mai sus, la oricine rămâne). Ioan se referă la cel care de obicei păcătuieşte, la cel care continuă să practice păcatul. Nu L-a văzut. Cel care continuă să păcătuiască demonstrează că nu Îl mai vede pe Isus ca la început.

Nu L-a cunoscut. Vezi comentariul de la cap. 2,3.

7 Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit.

Copilaşilor. Vezi comentariul de la cap. 2,1.

Înşele. Gr. planao, a duce în rătăcire (vezi comentariul de la Matei 18,12). Gnosticii încercaseră să-i ducă în rătăcire pe cititorii epistolei lui Ioan (vezi Introducerea, tema), mai ales cu privire la nevoia de neprihănire în viaţa creştinului. Gnosticismul promova indiferenţa faţă de păcat şi susţinea norme de conduită care erau mult inferioare celor trasate de Ioan în versetul anterior (cap. 3,6).

Trăieşte în neprihănire. Vezi comentariul de la cap. 2,29.

Este neprihănit. Cu siguranţă că aici se face referire la Hristos (vezi comentariul de la cap. 2,29). Hristos este sursa neprihănirii noastre (vezi comentariul de la Ieremia 23,6; Romani 3,22; Filipeni 3,9), iar cel care rămâne mereu în Hristos va avea un caracter asemănător cu al Său.

8 Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.

Păcătuieşte. Vezi comentariul de la v. 4. De la Diavolul. Adică este un copil al diavolului şi face voia acestuia (compară cu Ioan 8,44).

De la început. Expresia aceasta se poate referi fie la: (1) începutul opoziţiei diavolului faţă de Dumnezeu, adică la începutul răzvrătirii sale, moment de la care a continuat să păcătuiască, fie la (2) timpul când i-a ispitit pe Adam şi Eva, adică de la căderea omului, moment de la care la care a păcătuit fără încetare şi i-a dus şi pe alţii în păcat. Vezi comentariul de la cap. 1,1.

Fiul lui Dumnezeu. Deşi aceasta este prima dată când este folosit acest titlu în epistola aceasta, Ioan recunoscuse deja că Hristos este Fiul lui Dumnezeu (cap. 1,3.7; 2,22–24) şi continuă să facă lucrul acesta (cap. 3,23; 4,9.10.14), iar în cap. 4,15; 5,5.10.13.20 face încă multe alte referi la Fiul lui Dumnezeu. În ce priveşte calitatea lui Hristos de Fiu al lui Dumnezeu, vezi comentariul de la Matei 1,1; Luca 1,35; Ioan 1,1.14; vezi Nota Suplimentară de la Ioan 1.

S-a arătat. Gr. phaneroo (vezi comentariul de la v. 5). Este vorba de întrupare şi este implicită preexistenţa lui Hristos ca Fiu veşnic al lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Mica 5,2; Ioan 1,1–3; vezi Vol. V, p. 917). Dar aici Ioan nu este preocupat de stabilirea naturii lui Hristos. El vrea să arate scopul care L-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să fie făcut trup.

Ca să. [Cu scopul de a, KJV]. Scopul face parte din planul veşnic al lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Efeseni 3,11).

Nimicească. Gr. luo, a slăbi, a elibera, a dizolva, de unde a dezmembra, a distruge. Compară cu folosirea lui luo în Matei 5,19; Ioan 2,19; 5,18; 7,23; etc.

Lucrările Diavolului. Lucrările acestea cuprind tot răul pe care Satana l-a săvârşit în lume şi în natura creată de Dumnezeu, dar poate fi vorba mai ales de păcatele pe care diavolul le-a adus în viaţa oamenilor. Hristos a venit ca să-i elibereze pe oameni din robia păcatului (vezi comentariul de la Matei 1,21) şi, în felul acesta, să contracareze lucrarea celui rău.

9 Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.

Oricine. Din nou apostolul foloseşte cuvântul acesta cuprinzător (vezi comentariul de la Ioan 3,16; 1 Ioan 3,4.6). Ceea ce spune el se aplică tuturor celor născuţi din Dumnezeu.

Născut din Dumnezeu. Vezi comentariul de la cap. 2,29. Dar aici, spre deosebire de cap. 2, 29, nu este nici o îndoială că scriitorul vorbeşte despre naşterea din Tatăl. Ioan este singurul autor al Noului Testament care vorbeşte despre faptul că suntem născuţi din Dumnezeu (Ioan 1,13, 1 Ioan 4,7; 5,1.4.18). Forma verbului din versiunea greacă arată că este vorba de cei care au fost născuţi din Dumnezeu şi care continuă să fie copiii Săi. Astfel, el îl include pe fiecare creştin care nu s-a întors în lume şi astfel nu L-a tăgăduit pe Domnul care l-a răscumpărat.

Nu păcătuieşte. [Nu săvârşeşte păcat, KJV]. Adică nu continuă să păcătuiască sau nu păcătuieşte în mod obişnuit (vezi comentariul de la v. 6, unde în limba greacă verbul are aceeaşi formă). Apostolul îi caracterizează astfel pe toţi cei care au fost născuţi din Dumnezeu. Ei au fost născuţi din nou, natura lor e schimbată şi ei se asemănă cu Tatăl lor ceresc (vezi comentariul de la Ioan 3,3–5; 1 Ioan 3,1). Acum ei urăsc păcatul, pe care îl iubeau, şi iubesc neprihănirea, pe care o dispreţuiau (vezi comentariul de la Romani 6,2.6; 7,14.15). Astfel de oameni nu mai sunt sclavi ai vechilor lor păcate, ei nu mai comit în mod obişnuit vechile greşeli. Puterea dumnezeiască le-a dat biruinţă asupra slăbiciunilor şi este gata să-i ajute să biruiască alte păcate, de care nu fuseseră până atunci conştienţi.

Sămânţa Lui. Adică sămânţa lui Dumnezeu, principiul divin al vieţii (Vincent), care, sădit într-un păcătos, aduce la viaţă omul cel nou, pe creştin. Această sămânţă divină rămâne în omul cu adevărat convertit, îi oferă energie spirituală şi îl face în stare să reziste cu succes păcatului. În felul acesta, Ioan are încredere că Dumnezeu îl poate face pe creştin biruitor asupra păcatului. Pentru că puterea dumnezeiască lucrează în sufletul său, creştinul încetează să mai păcătuiască.

Nu poate păcătui. Sau nu e în stare să continue să mai păcătuiască sau nu e în stare să continue să păcătuiască în mod obişnuit. Asta nu înseamnă incapacitatea creştinului de a mai comite vreo faptă greşită. Dacă ar fi incapabil să păcătuiască, n-ar exista nici o virtute în faptul că e fără păcat şi nici nu ar putea să-şi dezvolte caracterul. Ioan a dat deja de înţeles că şi creştinul face uneori greşeli (vezi comentariul de la cap. 2,1). Pasajul arată că, fiind născut din Dumnezeu şi având în el puterea dătătoare de viaţă a Acestuia, creştinul nu poate să continue vechea sa viaţă de păcat. El are acum idealuri neprihănite, care au fost sădite în sufletul său prin naşterea din nou.

10 Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.

Prin aceasta. Cu versetul acesta Ioan începe o nouă secţiune a epistolei sale (v. 10–18). El face această tranziţie treptat, vorbind despre copiii lui Dumnezeu, adică cei care sunt născuţi din Dumnezeu, despre care a vorbit deja de la cap. 2,29 până la 3,9. Acum el arată că aceşti copii ai lui Dumnezeu se vor iubi unii pe alţii, în timp ce aceia care aparţin diavolului vor îi vor urî pe fraţii lor.

Se cunosc. [Se dau pe faţă, KJV]. Adică se dau pe faţă pentru oameni, deoarece Dumnezeu n-are nevoie să fie informat cu privire la caracterul propriilor Săi copii şi îi cunoaşte pe cei care nu-I aparţin.

Copiii lui Dumnezeu. Aici Ioan se referă la cei care au fost născuţi din Dumnezeu (vezi comentariul de la v. 9; compară cu cel de la Ioan 1,12). Copiii diavolului. Vezi comentariul de la v. 8.

Nu trăieşte în neprihănire. Aici Ioan afirmă opusul adevărului prezentat anterior: oricine trăieşte în neprihănire este născut din El (vezi cap. 2,29). Dacă afirmativul este adevărat, atunci şi negativul este. Nu există teren neutru în comportament: acela care nu trăieşte în neprihănire face răul şi prin aceasta demonstrează că nu este din Dumnezeu, ci în comportamentul său se lasă condus de diavol.

Nu iubeşte. Învăţătorii gnostici (vezi Introducerea, tema) se credeau aleşi, dar nu manifestau iubire faţă de semenii lor. Ioan arată acum că adevăratul creştin nu poate să nu-şi iubească fratele.

11 Căci vestirea pe care aţi auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alţii;

Vestirea ... este aceasta. [Aceasta este solia, KJV]. Vezi comentariul de la cap. 1,5, unde Ioan îşi enunţă prima sa solie, care se ocupă de natura lui Dumnezeu. Acum trece la natura creştinului şi învaţă că ea trebuie să se bazeze pe iubire. El a abordat deja acest subiect în cap. 2,7–11, dar aici îl reafirmă în termeni şi mai precişi.

De la început. Vezi comentariul de la cap. 2,7. Expresia s-ar putea referi aici la începutul experienţei creştinului sau la începutul predicării Evangheliei.

Să ne iubim unii pe alţii. Aceasta este solia pe care o transmite Ioan cititorilor. Ea este acea poruncă nouă dată de Hristos urmaşilor Săi (vezi comentariul de la Ioan 13,34.35). Importanţa ei este mai presus de orice îndoială, iar biserica ar trebui să o pună pe primul loc între standardele ei, astfel încât fiecare membru să îşi poată da seama că una dintre primele sale datorii este de a cultiva şi de a exprima o iubire practică, sinceră pentru fraţii săi.

12 nu cum a fost Cain, care era de la cel rău şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite.

Cain. Aici este singurul loc din epistola aceasta unde se face referire directă la un incident din Vechiul Testament. Ioan îl prezintă pe Cain ca un exemplu concludent în privinţa lipsei de iubire frăţească. Se poate observa că istoricitate uciderii lui Abel de către Cain nu este pusă la îndoială: apostolul acceptă că relatarea din Genesa este autentică şi analizează cauzele faptei lui Cain (vezi comentariul de la Genesa 4,8–15).

De la cel rău. Cain a dovedit că este un fiu al diavolului, la fel cum un creştin poate dovedi că este copilul lui Dumnezeu (vezi comentariul de la v. 10). A ucis. Gr. sphazo, a omorî, a măcelări, a sacrifica. Cuvântul acesta apare în Noul

Testament numai aici şi în Apocalipsa (cap. 5,6; 6,4; etc).

Pentru ce? Literal, din care pricină? Cu întrebarea aceasta Ioan caută să-i stimuleze pe cititori să cerceteze motivele care au stat în spatele uciderii lui Abel de către Cain şi introduce o explicaţie a urii pe care lumea o manifestă faţă de creştin (v. 13).

Faptele lui erau rele. Cuvintele acestea sunt un comentariu inspirat al scenei descrise în Genesa 4,1–15. Ioan priveşte dincolo de aparenţele evenimentului şi observă că adevărata cauză a urii şi a geloziei lui Cain faţă de Abel a fost contrastul dintre faptele celor lor (vezi comentariul de la Evrei 11,4). Faptele, care îşi au izvorul în gândurile oamenilor, arată caracterul, şi reiese că adevărata natură a lui Cain s-a dat pe faţă înainte de actul culminant al uciderii. Abel nu avea nici o greşeală care să scuze sau să explice fapta abominabilă a lui Cain. Ascultarea smerită faţă de Dumnezeu, de care a dat dovadă Abel, a trezit ura şi invidia fratelui său. Unica jignire pe care i-a adus-o Abel era neprihănirea lui. În conştiinţa sa Cain se simţea condamnat, şi s-a văzut pus faţă în faţă cu alegerea de a-şi recunoaşte păcatul sau de a-l ucide pe Abel, care-l făcea să fie conştient de păcătoşenia lui (PP 74). La fel s-a întâmplat şi cu liderii religioşi evrei atunci când l-au condamnat pe Isus la moarte.

13 Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea.

Nu vă miraţi. Având în vedere ura celor nelegiuiţi faţă de cei neprihăniţi, cititorii acestei epistole nu aveau vreun motiv să fie surprinşi de ura pe care o aveau de întâmpinat din partea contemporanilor.

Fraţilor. [Fraţii mei, KJV]. Dovezile textuale favorizează omiterea cuvântului mei. Se poate că Ioan scoate în evidenţă suferinţa comună de care are parte, împreună cu cititorii, din cauza persecuţiei.

Urăşte. Vezi comentariul de la Ioan 15,18–25.

Lumea. Vezi comentariul de la cap. 2,15.

14 Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.

Noi ştim. În acord cu interesele comune sugerate în v. 13, Ioan se include în rândul cititorilor şi continuă să facă aşa (compară cu v. 16, 18, 19; etc.). Creştinii cunosc unele lucruri pe care cei necredincioşi nu le ştiu, şi care îi poate întări şi călăuzi într-o purtarea evlavioasă constantă. Natura acestei cunoaşteri este explicată în propoziţia următoare.

Am trecut. Gr. metabaino, a trece [de la un loc la altul], a muta, a pleca. Forma verbului din greacă arată că Ioan se referă la cei care trecuseră la o nouă experienţă şi rămăseseră acolo, ca imigranţi aşezaţi definitiv în ţara pe care au ales-o.

Din moarte la viaţă. Literal, de la moarte la viaţă. Prezenţa articolului hotărât (în original) lângă moarte şi viaţă arată că aceste două stări sunt două tărâmuri diferite, iar oamenii se pot afla fie în unul, fie în altul. De la natură, toţi oamenii sunt cetăţeni ai împărăţiei morţii (Efeseni 2,1–3), dar creştinul, ca rezultat al darului divin, a trecut în împărăţia vieţii veşnice (1 Ioan 5,11.12; vezi comentariul de la cap. 3,2).

Iubim pe fraţi. În timp ce îndemnul să ne iubim unii pe alţii este destul de frecvent în Noul Testament (Ioan 13,34; 1 Petru 1,22; 1 Ioan 3,11; etc.), propoziţia iubim pe fraţi apare numai aici şi poate primi multe interpretări. Cei care au trecut de la moarte la viaţă nu-şi manifestă afecţiunea doar într-un cerc restrâns, de cunoştinţe, ci îşi extind iubirea la toţi fraţii de credinţă (vezi comentariul de la 1 Petru 2,17). Făcând aşa ei dovedesc că au părăsit lumea morţii şi au intrat în împărăţia vieţii veşnice. Ei au început deja să exercite virtuţile care le vor aparţine veşnic, care sunt fundamentale pentru împărăţia cerului. Ca să poată fi în armonie cu principiile împărăţiei pentru care se pregăteşte, este foarte important pentru creştin să-şi iubească fraţii,.

Nu iubeşte. Dovezile textuale favorizează omiterea cuvintelor pe fratele său, lăsând doar afirmaţia mai generală, cine nu iubeşte, rămâne în moarte. Aceasta include, fireşte, pe cei care nu-i iubesc pe fraţii lor. Lipsa iubirii arată că persoana respectivă este încă moartă în păcat. Propoziţia este un exemplu al obiceiului apostolului de a relua o afirmaţie printr-o negaţie (vezi comentariul de la cap. 1,5). Dacă iubirea de fraţi dovedeşte posedarea vieţii veşnice, lipsa acestei iubiri dovedeşte că persoana încă nu a trecut la viaţă, ci rămâne în acea moarte din care alţii au fost izbăviţi.

15 Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; şi ştiţi că niciun ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el.

Oricine. Vezi comentariul de la v. 9. Ioan e atât de sigur de corectitudinea analizei sale încât poate folosi acest cuvânt ştiind că este cu totul adevărat. Urăşte. Comparaţia cu v. 14 arată că a urî este sinonim cu a nu iubi. Lipsa iubirii marchează prezenţa urii. Este evident că pentru Dumnezeu nu există teren neutru.

Ucigaş. Gr. anthropoktonos, literal ucigaş de oameni. În Noul Testament cuvântul acesta apare numai aici şi la Ioan 8,44. Apostolul arată într-un mod impresionant care este rezultatul final al urii. În afară de violenţa fizică, ce curmă viaţa unui om, mai sunt şi alte căi de a-l ucide. Calomnia îl poate descuraja atât de tare încât să-l împiedice să-şi dezvolte pe deplin însuşirile înnăscute, şi astfel este distrusă o parte din viaţa pe care ar fi putut să o trăiască. Însăşi conştienţa faptului că sunt în dizgraţia unor membri importanţi ai bisericii e de ajuns pentru a stinge ardoarea unora şi poate chiar să îi facă să-şi piardă credinţa în Hristos şi astfel să moară spiritual.

Ştiţi. Scriitorul apelează aici la cea ce este de la sine înţeles. Nu este nevoie de multe cunoştinţe teologice pentru a şti că un ucigaş nu este un candidat potrivit pentru viaţa veşnică. Dacă erau necesare dovezi biblice, atunci Mântuitorul explicase că uciderea şi-a avut obârşia în diavolul (Ioan 8,44), iar Pavel scrisese că cei care sunt vinovaţi de omor nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Galateni 5,21). Asta nu înseamnă că uciderea şi ura sunt păcate de neiertat, ci că nu putem intra în viaţă dacă săvârşim în continuare astfel de păcate. Putem fi spălaţi de orice păcat (vezi 1 Ioan 1,9).

Rămânând în el. Viaţa veşnică rămâne în noi doar când Hristos locuieşte în inimă. Dar El nu poate locui în inima care e plină de ură, iar cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa (cap. 5,11.12).

16 Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.

Am cunoscut ... prin aceea. Literal, în aceasta am cunoscut (vezi comentariul de la cap. 2,3; 3,10). Deşi la convertire omul află într-un mod deosebit despre iubirea lui Dumnezeu, cu trecerea timpului el începe să o înţeleagă tot mai bine.

Dragostea Lui. [Dragostea lui Dumnezeu, KJV]. Literal, dragostea; în versiunea greacă nu apar cuvintele lui Dumnezeu. Nu e nevoie de o descriere mai detaliată a dragostei, deoarece jertfa lui Hristos a descoperit că iubirea adevărată este de origine divină.

A dat. Vezi Ioan 10,11.17.18.

Viaţa. Gr. psuche (vezi comentariul de la Matei 10,28).

Pentru noi. El, Împăratul universului, şi-a dat viaţa Sa nepreţuit de scumpă pentru păcătoşii mizerabili. De-a lungul veşniciei, gestul lui Dumnezeu de a-L da pe Fiul Său (Ioan 3,16) va continua să ne înveţe tot mai mult despre adâncimile iubirii nemărginite (MH 466).

Noi.În versiunea greacă folosirea pronumelui este emfatică.

Trebuie. Gr. opheilo (vezi comentariul de la cap. 2,6). Noi, care am fost răscumpăraţi prin jertfa Mântuitorului, avem obligaţia morală să fim gata să urmăm exemplul Său, dându-ne chiar şi viaţa.

Pentru fraţi. Sau în locul fraţilor. Ioan îi încurajează pe cititori să cultive iubirea care, atunci când e necesar, este dispusă să aducă sacrificiul suprem (Ioan 13,37; 15,13). Hristos a mers mult mai departe. Cei pentru care a murit El nu erau pe atunci fraţi, ci vrăjmaşi (vezi comentariul de la Romani 5,8).

17 Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?

Dar. Ioan trece de la moartea pentru fraţi la sacrificiile mai mici, care se cer mai des de la noi, şi anume ajutorul pentru fraţii în nevoie.

Bogăţiile lumii acesteia. Literal, mijloacele de existenţă ale lumii. Cuvântul tradus bogăţii (bios, vezi comentariul de la cap. 2,16) desemnează mijloacele de întreţinere, mai mult strictul necesar decât obiecte de lux. Faptul că ele aparţin lumii nu înseamnă că sunt rele, ci că sunt legate de lumea aceasta.

Vede.Gr. theoreo, a fi spectator, a observa, a-şi da seama. Compară cu folosirea cuvântului la Marcu 15,40; Luca 23,35. Ceea ce face sau refuză să facă fratele egoist este rezultat acţiunii deliberate, nu al necugetării. El are de-ajuns pentru a-şi împlini nevoile şi îşi dă bine seama că fratele său de credinţă are puţin sau nu are nimic.

Inima. [Măruntaiele, KJV]. Vezi comentariul de la 2 Corinteni 6,12; Filipeni 1,8. Măruntaiele, împreună cu inima, erau considerate sediul celor mai puternice emoţii. Expresia cea mai potrivită este îşi închide inima.

Faţă de el. Ioan îşi imaginează un creştin care intenţionat îi întoarce spatele fratelui său în nevoie.

Cum? Cum se poate spune că iubirea lui Dumnezeu rămâne în cineva care, în egoismului lui, este indiferent faţă de nevoile altuia? Dacă nu este iubire, atunci Hristos nu locuieşte în inimă. Aşadar creştinul cu numele nu are viaţa veşnică.

18 Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.

Copilaşilor. Gr. teknia (vezi comentariul de la cap. 2,1).

Să nu iubim. E posibil un sens continuu al acestei expresii: să nu mai iubim, ca şi cum cititorii iubeau de fapt numai cu vorba şi trebuiau să înceteze să se mai prefacă. Dar este mai probabil că apostolul face un simplu apel ca fraţii săi să practice adevărata iubire şi să evite atitudinea ipocrită despre care vorbeşte în v. 17.

Cu vorba. Nu e rău a iubi cu vorba. Dacă obiectul iubirii nu are nevoie de ajutor practic, iubirea exprimată prin cuvinte bine alese este vrednică de laudă. Dar Ioan descurajează iubirea care se limitează la cuvinte atunci când sunt necesare faptele. Compară cu Iacov 2,15.16.

Cu fapta şi cu adevărul. Sunt unii care fac fapte bune fără să simtă dragoste adevărată pentru cei pe care îi ajută. Se poate că ei acţionează numai dintr-un simţ al datoriei sau din dorinţa de a câştiga aprecierea oamenilor. De aceea Ioan subliniază nevoia iubirii adevărate. Faptele noastre bune ar trebui să fie inspirate de iubirea adevărată pentru ceilalţi, mai ales pentru cei nevoiaşi.

19 Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi ne vom linişti inimile înaintea Lui,

Prin aceasta vom cunoaşte. [Şi prin aceasta cunoaştem, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru omiterea conjuncţiei şi, aducând astfel versetul în armonie cu construcţia obişnuită folosită de Ioan (vezi comentariul de la v. 16). De asemenea, dovezile textuale favorizează folosirea timpului viitor, vom cunoaşte. Spre deosebire de construcţiile similare din v. 10, 16; cap. 2,3, cuvintele prin aceasta par să se refere la versetul precedent (v. 18), iar scriitorul dă de înţeles că atunci când practicăm principiul enunţat aici, vom căpăta convingerea despre care vorbeşte el. Când iubim cu fapta şi cu adevărul, primim asigurarea realităţii convertirii noastre. În felul acesta, propriile noastre roade confirmă sau infirmă autenticitatea mărturisirii noastre de credinţă, la fel cum viaţa altora mărturiseşte despre sinceritatea lor (Matei 7,16–20).

Din adevăr. Compară cu v. 18, unde de asemenea se face referire la adevăr. Cei care iubesc cu fapta şi cu adevărul sunt copii ai adevărului.

Ne vom linişti. [Ne vom asigura, KJV]. Gr. peitho, aici a convinge sau a linişti. Convingerea că suntem născuţi din Dumnezeu ne va da o încredere nouă, care va da linişte inimii şi ne va face în stare să venim la Dumnezeu în ciuda păcătoşeniei noastre.

Inimile. [Inimile noastre, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru exprimarea inima noastră, ca în v. 20. În versiunea din limba greacă folosirea singularului este idiomatică. Aici inima poate fi luată drept conştiinţă (vezi comentariul de la Matei 5,8).

Înaintea Lui. Adică înaintea lui Dumnezeu sau în prezenţa lui Dumnezeu. E relativ uşor să-ţi linişteşti inima când judecata e făcută după normele omeneşti; dar e cu totul altceva să stai în prezenţa lui Dumnezeu şi să ai inima liniştită. Totuşi Ioan ne asigură că lucrul acesta este posibil. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât devenim mai conştienţi de propriile noastre nedesăvârşiri şi cu atât mai mare devine nevoia de a revedea motivele pentru care ar trebui să ne încredem în meritele Mântuitorului nostru (vezi cap. 2,1.2). Astfel, pentru că îi iubim pe fraţi cu fapta şi cu adevărul, putem sta fără teamă înaintea Tatălui nostru ceresc.

20 în orice ne osândeşte inima noastră; căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate lucrurile.

Ori în ce. [Căci dacă, KJV]. Comentatorii au întâmpinat dificultăţi în a stabili legătura dintre

v. 19 şi 20 şi în a explica înţelesul v. 20. Înţelesul probabil poate fi această parafrazare a v. 19 şi 20: Prin iubire autentică faţă de fratele nostru putem cunoaşte că suntem copii ai adevărului, sau ai lui Dumnezeu. Ştiind aceasta vom putea să stăm cu încredere în prezenţa lui Dumnezeu, căci chiar dacă inima noastră ne condamnă, întrucât suntem încă păcătoşi, ştim că Dumnezeu e mai mare decât inima noastră, cunoştinţa şi priceperea Sa le depăşesc cu mult pe ale noastre, iar El poate să înţeleagă sinceritatea noastră şi să fie îngăduitor cu greşelile în care cădem.

Osândeşte. Osândirea de sine inutilă a distrus viaţa multor creştini. Mulţi depind de judecată lor morală pentru a-şi determina starea spirituală şi nu reuşesc să-şi dea seama că sentimentele nu sunt un criteriu satisfăcător pentru a decide care este starea lor spirituală. Ioan îi mângâie pe cititori, abătându-le mintea de la preocuparea morbidă pentru propriile slăbiciuni, la contemplarea înălţimii şi a adâncimii iubirii inexplicabile a lui Dumnezeu.

Dumnezeu este mai mare. Înţelegerea atotştiinţei lui Dumnezeu poate avea două efecte: (1) poate aduce groază în inima vinovată sau (2) poate aduce mângâiere păcătosului pocăit. În tot capitolul acesta apostolul se străduieşte să-i încurajeze pe cititori (v. 1–3, 5, 9, 11, 16, 18) şi e rezonabilă presupunerea că aici urmează acelaşi scop pozitiv. Pentru creştinul autentic, ideea atotştiinţei lui Dumnezeu poate fi mângâietoare.

21 Preaiubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu.

Prea iubiţilor. Vezi comentariul de la v. 2.

Nu ne osândeşte. Este bine să reţinem că aceste cuvinte au fost adresate celor care fuseseră învăţaţi de la început (cap. 2,7), ale căror păcate fuseseră iertate (cap. 2,12), care Îl cunoscuseră pe Tatăl (cap. 2,13) şi fuseseră numiţi copii ai lui Dumnezeu (cap. 3,1.2). Ceea ce ar fi fost o zadarnică încredere în sine din partea unor creştini mai puţin maturi, putea să nu fie, din partea creştinilor cărora le scria Ioan, mai mult decât o recunoaştere a îndurării răscumpărătoare a lui Dumnezeu faţă de ei.

Îndrăzneală. [Încredere, KJV]. Gr. parresia (vezi cap. 2,28). Contextul (cap. 3,23) arată că primul sens este apropierea noastră în rugăciune faţă de Dumnezeu. Dar s-ar putea ca apostolul să aibă în minte şi atitudinea pe care trebuie s-o avem înaintea Judecătorului a tot pământul. Cu privire la rugăciune, cererile pline de încredere ale credinciosului nu sunt o încumetare. Ne putem deschide inima înaintea lui Dumnezeu în rugăciune aşa cum o deschidem înaintea unui prieten vechi şi de încredere (SC 93).

La Dumnezeu. Fiind copilul lui Dumnezeu, păcătosul răscumpărat poate avea la Tatăl acelaşi acces liber de care S-a bucurat şi Mântuitorul (Ioan 16,23).

22 Şi orice vom cere vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui.

Şi orice. În v. 21 Ioan a stabilit condiţiile iniţiale pe temeiul cărora poate fi împlinit v. 22. Acela care se roagă are nevoie de o conştiinţă curată, care are ca rezultat libertatea de a se apropia de Dumnezeu, înainte de a-şi prezenta cererile. Apoi Ioan declară că cel credincios trebuie să împlinească şi alte două condiţii: (1) să păzească poruncile lui Dumnezeu; (2) să facă lucrurile plăcute lui Dumnezeu. Când a împlinit aceste două cerinţe, creştinul poate solicita împlinirea asigurării pe care apostolul o dă în versetul acesta. În ce priveşte condiţiile ca o rugăciune să primească răspuns, vezi comentariul de la Matei 7,7; Luca 11,9; Ioan 14,13; 15,16.

Vom cere. [Cerem, KJV]. Fără îndoială că cei cărora le scrie Ioan erau bine instruiţi în practica creştină a rugăciunii şi ştiau cum să ceară în numele lui Hristos (vezi comentariul de la Ioan 14,13).

Vom căpăta. [Primim, KJV]. Orice rugăciune care împlineşte condiţiile expuse aici primeşte răspuns imediat. Întârzierea aparentă poate avea diferite cauze: (1) răspunsul la rugăciune poate să fie un nu, deci un răspuns clar. S-ar putea să fi cerut un lucru rău, iar înţelepciunea divină consideră că nu ar fi cel mai bine să ni se dea ce am cerut. La fel s-a întâmplat şi cu ghimpele din carnea lui Pavel, chiar dacă s-a rugat stăruitor pentru a eliberare (vezi comentariul de la 2 Corinteni 12,7–9); (2) răspunsul poate fi aşteaptă, pentru că încă nu suntem pregătiţi să primim ceea ce am cerut sau împrejurările nu sunt încă favorabile pentru un răspuns afirmativ. Aşa s-a întâmplat şi cu Daniel, care a trebuit să aştepte ca opoziţia să fie biruită înainte de a i se spune viitorul (Daniel 10,12–14). Dar în asemenea cazuri hotărârea este luată de dinainte şi primim asigurarea că răspunsul la rugăciunea noastră va veni la timpul potrivit. Uneori răspunsul e un da imediat. Aşa se întâmplă de fiecare dată când cerem ajutor spiritual. Când cerem putere de a birui păcatul, când cerem iertare, o inimă curată, mântuire sau înţelepciune de sus trebuie să credem că am primit răspuns la cererile noastre şi să-I mulţumim Domnului. Apoi trebuie să acţionăm conştienţi că avem puterea pe care am cerut-o (vezi comentariul de la Iacov 1,5.6; Ed 258).

De la El. Adică de la Dumnezeu.

Păzim poruncile Lui. Păcatul, care este dispreţuirea poruncilor lui Dumnezeu (vezi comentariul de la v. 4), ridică o barieră între om şi Dumnezeu (vezi comentariul de la Isaia 59,1.2), face imposibil ca rugăciunile sale să se înalţe la cer şi-l face nepotrivit să primească răspunsurile pe care Dumnezeu ar vrea să i le dea. Ascultarea de voia lui Dumnezeu, care este descoperită în poruncile Sale, este strâns legată de răspunsul la rugăciune. Ascultare este posibilă prin puterea divină făgăduită copilului lui Dumnezeu.

Şi facem. Aceasta este a doua condiţie. Trebuie să facem mai mult decât doar să ţinem poruncile lui Dumnezeu sau să evităm călcarea legii. Trebuie să stăruim în a face ceea ce Îi este plăcut lui Dumnezeu. Trebuie să fim creştini activi, având în vedere porunca de a fi desăvârşiţi, după cum Tatăl … [nostru] cel ceresc este desăvârşit (vezi comentariul de la Matei 5,48; Filipeni 3,12–15).

Plăcut. Creştinul va dori întotdeauna să facă lucrurile despre care Dumnezeu declară că sunt bune sau potrivite şi să se abţină să le facă pe cele pe care Dumnezeu le consideră dăunătoare. Aceasta a fost una din principiile vieţii Mântuitorului (Ioan 8,29). Când viaţa noastră este condusă de aceeaşi regulă, atunci ne putem aştepta să primim răspunsuri pozitive la rugăciunile noastre.

23 Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său, Isus Hristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El.

Şi porunca Lui este. [Şi aceasta este porunca Lui, KJV]. Ioan defineşte acum în parte poruncile Lui (v. 22) şi foloseşte singularul deoarece definiţia lui se ocupă de acea singură lege atotcuprinzătoare, a credinţei şi a iubirii (vezi comentariul de la Matei 22,36–40).

Să credem în numele. În ce priveşte expresia aceasta, vezi comentariul de la Ioan 1,7.12; Faptele Apostolilor 3,16; 10,43. Aceasta este prima dată când apare în epistola aceasta verbul a crede, dar verbul grecesc apare mai departe de încă 9 ori şi joacă un rol important în solia lui Ioan. În Evanghelia sa Ioan îl foloseşte de 90 de ori.

Fiului Său Isus Hristos. În ce priveşte calitatea lui Isus de Fiu al lui Dumnezeu, vezi comentariul de la Luca 1,35; pentru titlul Isus Hristos, vezi comentariul de la Matei 1,1; Filipeni 2,5. Pavel foloseşte acelaşi titlu compus în Romani 1,3; 1 Corinteni 1,9. Aici Ioan condensează cât se poate de bine esenţa doctrinei creştine (vezi comentariul de la 1 Ioan 1,3; 5,20), pentru ca cititorii să poată înţelege învăţăturile de bază ale credinţei creştine. A crede în persoana descrisă prin acest nume minunat înseamnă a recunoaşte divinitatea lui Hristos, natura Lui umană, biruinţa Sa asupra păcatului şi a morţii şi posibilitatea ca şi noi să biruim prin aceleaşi mijloace pe care El Însuşi le-a folosit şi le-a pus la dispoziţia noastră.

Să ne iubim unii pe alţii. Ioan, ca şi Domnul său, rezumă cerinţele lui Dumnezeu la legea iubirii (vezi comentariul de la v. 11). Iubirea este complementul activ la credinţa în numele lui Isus. Iar credinţa trebuie să fie însoţită de fapte (Iacov 2,17).

Cum. Sau aşa cum. În ultimele versete ale acestui capitol Ioan îşi modelează conştient ideile după învăţătura Domnului său (vezi comentariul de la Ioan 13,34.35). Trebuie să ne iubim unii pe alţii exact aşa cum ne-a spus Hristos să o facem (Matei 22,39). Dezvoltând învăţăturile Mântuitorului, apostolii au oferit amănunte suplimentare cu privire la felul cum trebuie să ne iubim unii pe alţii: cu o inimă curată, fierbinte, având un spirit de bunătate, în cinste dând întâietate unul altuia, cu blândeţe, iertându-ne unii pe alţii, aşa cum am fost şi noi iertaţi (Romani 12,10; Efeseni 4,32; 1 Petru 1,22).

24 Cine păzeşte poruncile Lui rămâne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat.

Poruncile Lui. Adică poruncile lui Dumnezeu (vezi comentariul de la cap. 2,3). Dacă păzim poruncile lui Dumnezeu şi avem încredere în El, vom primi orice vom cere (cap. 3,22) şi, în plus, vom avea o strânsă părtăşie cu Dumnezeu.

Rămâne în El. Cel care ţine poruncile lui Dumnezeu are privilegiul de a locui împreună cu Dumnezeu. Folosind o ilustraţie specială, Amos întreabă: merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiţi? (Amos 3,3). Nimeni nu poate să locuiască împreună cu Dumnezeu dacă nu trăieşte conform voinţei Sale descoperite, dar cel care vrea să facă voia Lui poate să locuiască permanent cu Atotputernicul.

El în el. Ei vor locui împreună (vezi Ioan 15,4.5). Cel care vrea să locuiască împreună cu Dumnezeu poate fi sigur că Dumnezeu a dorit din totdeauna acest lucru. Dar omul trebuie să demonstreze că este în armonie cu Domnul, păzind de bunăvoie poruncile Sale.

Şi. [Şi prin aceasta, KJV]. Literal, şi în aceasta, referindu-se la darul Duhului, menţionat la sfârşitul versetului. Prezenţa Duhului Sfânt în viaţa creştinului este o dovadă că Dumnezeu locuieşte în el, deoarece Dumnezeu rămâne în om tocmai prin Duhul Său (Romani 8,9.11.14–16; 1 Corinteni 3,16). Un gând aproape identic este exprimat la 1 Ioan 4,13.

Prin Duhul. Nicăieri în epistolele sale sau în Apocalipsa apostolul nu foloseşte titlul Duhul Sfânt, deşi face referiri clare la a treia Persoană a Dumnezeirii. Pe care. Vezi comentariul de la Romani 8,16.

Ni L-a dat. Ioan se referă aici la momentul când credincioşii au primit pentru prima dată Duhul Sfânt. Deşi Fiul conlucrează la trimiterea Celei de-a treia Persoane a Treimii (compară cu Ioan 16,7), din Ioan 14,16 este clar faptul că Tatăl este Cel care dă Duhul. COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 AA 334; COL 191; CT 338; Ev 503; FE 179, 198, 481; MH 425; ML 289; SC 15; SL 17, 75; TM 81; 1T 284; 4T 124, 296, 461, 563; 5T 316, 439, 739, 744; 8T 289

1, 2 AA 545; LS 233; TM 440; 4T 292

1–3Ed 87

2 DA 113; Ed 309; MB 104; PK 702; PP 64; 4T 16, 365, 461; 5T 467; 9T 285

2, 3 CT 429; MYP 47; 1T 705; 4T 294, 357; 5T 85, 410, 431

2–5FE 385

3 AA 559; EW 108; GW 366; SC 58; 1T 566; 4T 360

4 CH 40; CT 169; Ev 372; GC 467, 472, 493; MB 48; SL 76; SR 49; 4T 13, 251; 6T 54

4, 5 COL 311; ML 311

4–6AA 555

4–8SL 68

5, 6 AA 563

5–7SC 61

6 GC 472

8 DA 270; 4T 623

9 5T 220

9–24TM 94

10 3T 59

11 AA 549; DA 551

12 PP 74

13 ML 69; PP 559

14 AA 571; SC 59

14–16AA 549

15 MB 56; PP 308

16 AA 547; DA 551; 3T 538

17 1T 176

17–22 2T 161

18 AA 551; 1T 316, 690; 2T 88, 441, 654, 686; 3T 237

22 DA 668; EW 73

24 AA 563; COL 312; FE 386