1 Împăraţi 8

1 Atunci împăratul Solomon a adunat la el, la Ierusalim, pe bătrânii lui Israel şi pe toate căpeteniile seminţiilor, pe căpeteniile familiilor copiilor lui Israel, ca să mute din cetatea lui David, adică Sionul, chivotul legământului Domnului.

Solomon a adunat. Raportul despre ritualurile în legătură cu sfinţirea Templului constituie unul dintre cele mai remarcabile capitole ale Bibliei. Naraţiunea este de mare frumuseţe şi de adâncă semnificaţie spirituală. În ea, conducători de biserici au găsit în cursul veacurilor, cuvinte de inspiraţie şi încurajare pentru sfinţirea caselor de închinare. Capitolul acesta se află în contrast remarcabil cu cel precedent. În acela aflăm detalii formale şi tehnice în legătură cu lucrurile materiale ale Templului. Aici, pătrunderea într-o adâncă semnificaţie a lucrurilor care au de-a face cu Casa lui Dumnezeu – venim în contact cu Dumnezeu Însuşi. Ambele capitole au partea lor, dându-ne un adevărat şi complet tablou al Templului şi semnificaţiei lui, şi nici unul n-ar fi complet fără celălalt.

Solomon este personajul de seamă care conduce diferitele activităţi în legătură cu sfinţirea Templului. Maiestatea lui regală este remarcabilă. Dar el pare să fie mai mult decât un împărat angajat doar în treburi de stat. El este angajat acum într-un deosebit serviciu religios pentru Dumnezeu. O astfel de slujire cu nici un chip nu avea să micşoreze demnitatea lui regală, ci avea să

o mărească. El îndeplineşte funcţii pe care le aşteptăm de la el, ca împărat, şi mai mult. El adună pe conducătorii naţiunii şi dă directive conform cu aranjamentul făcut. Dar, făcând aceasta, se putea aştepta că preoţii vor relua şi îndeplini funcţiile specific religioase. Dar nu acesta este cazul. Împăratul este cel care sfinţeşte Sanctuarul, care înalţă rugăciunea de consacrare, care îndeamnă poporul să fie credincios faţă de Dumnezeu şi care rosteşte asupra lor binecuvântarea divină.

Solomon prezintă exact acel fel de conducere spirituală pe care Dumnezeu îl cere de la acei care sunt chemaţi să fie conducători în lucrarea Samuel Din nefericire, această conducere a continuat doar o scurtă perioadă. Acela pe umerii căruia se afla o neegalată concentrare de demnitate temporară şi spirituală, nu peste mult timp a căzut victima ispitirii de auto-idolatriei. Întrun timp scurt, umilinţa, devoţiunea şi ascultarea au făcut loc mândriei, ambiţiei şi îngăduinţei, şi daruri folosite altădată pentru mărirea lui Dumnezeu, au fost denaturate pentru scopuri egoiste şi ambiţie lumească, cu rezultatul că acela care fusese atât de onorat cu semne ale favorii divine a degenerat devenind un asupritor, a cărui împărăţie s-a dezbinat la moartea Samuel Israel, urmând exemplul lui, a pierdut secretul de a găsi pacea şi bogăţia pe pământ, şi teocraţia, înfloritoare altădată, a devenit o ruină coruptă şi părăsită.

Căpeteniile seminţiilor. La aducerea chivotului sus, pe Muntele Moria, trebuia să participe căpeteniile lui Israel. Trebuie să fi fost o mare adunare de oameni, bătrâni, căpetenii ale seminţiilor, căpetenii ale familiilor, pentru că, pe vremea când David a ridicat chivotul lui Dumnezeu care stă între heruvimi, din casa lui Abinadab, spre a-l duce în cetatea lui David, aleşii lui Israel erau în număr de 30.000 (2Samuel 6:1-5).

Chivotul. Cel mai însemnat dintre serviciile de sfinţire a fost aducerea chivotului din cetatea lui David, la noul cămin din Sfânta Sfintelor Templului. Transportarea chivotului de către David, din casa lui Obed-Edom la cortul întâlnirii pe care-l făcuse pentru el, în cetatea lui, a fost o ocazie de mare bucurie, precum şi de mare solemnitate (2Samuel 6:12-19). Chivotul continuând cele două table ale Legii era cel mai de seamă obiect al Sanctuarului.

Vezi o hartă a regatului Israel şi Iuda în timpul lui David şi a lui Solomon

2 Toţi bărbaţii lui Israel s-au strâns la împăratul Solomon, în luna lui Etanim, care este a şaptea lună, în timpul praznicului.

Luna Etanim. Luna este dată, dar anul, nu. Mulţi cred că acesta era anul de după terminarea Templului. Deoarece Templul a fost terminat în luna Bul, luna a opta (cap. 6: 38), şi deoarece sfinţirea a avut loc în luna Etanim, luna a şaptea, aceasta ar însemna 11 luni după ce Templul a fost terminat. Alţii susţin că sfinţirea n-a avut loc decât câţiva ani mai târziu, poate un an jubiliar, sau al 24-lea an al domniei lui Solomon – 13 ani după terminarea Templului.

După Exil, luna a 7-a a fost numită Tişri, din acadiana sau babiloniana primară Tashritu Tashritu, început. Numele înseamnă un început de an cu această lună. Anul civil al monarhiei unite şi al regatului lui Iuda începea cu această lună. Ziua întâi a lunii era o zi de consacrare sfântă (Numeri 29:1), începutul anului nou. În a zecea zi a acelei luni era solemna Zi de ispăşire, când avea loc curăţirea sanctuarului (Numeri 29:7; Levitic 16:29, 30; 23:27), iar în ziua a 15-a începea Sărbătoarea Corturilor (Numeri 29:12; Levitic 23:34; Deuteronom 16:13; Neemia 8:14–18; Ezechiel 45:25). Începutul acestei luni corespundea cam cu luna nouă din Septembrie sau Octombrie.

3 Când au venit toţi bătrânii lui Israel, preoţii au ridicat chivotul.

Preoţii. În 2Cronici 5:4 ni se spune că Leviţii au ridicat chivotul. Toţi preoţii erau leviţi (Ioan 3:33), dar nu toţi urmaşii lui Levi erau preoţi. Purtarea chivotului în călătoriile lui era de fapt, în răspunderea familiei lui Chehat (Numeri 3:31; 4:15; 1Cronici 15:2–15). Dar chehatiţii puteau să poarte chivotul după ce fusese pregătit pentru călătoria lui, de către Aaron şi fii săi (Numeri 4:5:15). La trecerea Iordanului şi înconjurarea Ierihonului, preoţii au fost cei care au purtat chivotul (Iosua 3:6–17; 6:6). Cu ocazia transportării chivotului la locul destinat lui permanent, în Sfânta Sfintelor din Templul lui Solomon, probabil că această răspundere însemnată a fost încredinţată unor căpetenii dintre preoţi (1Cronici 15:11,12).

4 Au adus chivotul Domnului, Cortul întâlnirii şi toate uneltele sfinte care erau în Cort: preoţii şi leviţii le-au adus.

Cortul întâlnirii. Pe vremea aceea, cortul întâlnirii era la Gabaon (1Cronici 16:39, 40; 2Cronici 1:3), dar chivotul era la Ierusalim, într-un cort pe care-l ridicase David pentru el, în cetatea lui David (2Samuel 6:2, 16, 17; 1Cronici 15:1; 2Cronici 1:4). De aici înainte avea să fie un singur centru naţional de închinare, astfel că lucrurile sfinte din ambele corturi, cel de la Gabaon şi cel din cetatea lui David, au fost aduse în Templul de pe Muntele Moria, fie spre a fi folosite sau depozitate în incinta lui (PK 38). Probabil că fiecare grupă a preoţilor şi leviţilor a adus acum în procesiunea solemnă, lucrurile sacre încredinţate lor. În conformitate cu legea lui Moise, chehatiţii aveau grija chivotului, masa punerii înainte, sfeşnicul, altarul şi vasele sanctuarului; gherşoniţii aveau grija cortului însuşi şi a perdelelor lui, iar merariţii, grija scândurilor, stâlpilor corului întâlnirii şi ai curţii acestuia (Numeri 3:25-37).

Au jertfit oi. Această jertfire inaugurală a corespuns la scară mare, ceremonialului cu ocazia transportării chivotului de către David, de la casa lui Obed-Edom, în cetatea lui David (2Samuel 6:13; 1Cronici 15:26).

5 Împăratul Solomon şi toată adunarea lui Israel chemată la el au stat înaintea chivotului. Au jertfit oi şi boi, care n-au putut fi nici număraţi, nici socotiţi, din pricina mulţimii lor.

Verset ce nu a fost comentat.

6 Preoţii au dus chivotul legământului Domnului la locul lui, în Locul Preasfânt al Casei, în Sfânta Sfintelor, sub aripile heruvimilor.

În Locul Preasfânt. Chivotul a fost dus în Locul prea Sfânt, unde, între heruvimi, avea să se manifeste prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta dovedea sfinţenia Legii lui Dumnezeu. Legea este o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. După cum Dumnezeu este sfânt, tot aşa sunt şi poruncile Lui, sfinte, drepte şi curate.

7 Căci heruvimii aveau aripile întinse peste locul chivotului şi acopereau chivotul şi drugii lui pe deasupra.

Acoperea chivotul. Reprezentând respectul cu care oştile cereşti privesc Legea lui Dumnezeu.

8 Se dăduse drugilor o aşa lungime încât capetele lor se vedeau din Locul Sfânt dinaintea Locului Preasfânt, dar nu se vedeau de afară. Ei au fost acolo până în ziua de azi.

Se dăduse drugilor o aşa lungime. După Exod. 25,15, drugii nu trebuiau să fie scoşi din verigile lor de la chivot. Dar acum pare să fi fost traşi înainte, în aşa fel încât capetele lor puteau fi văzute din Locul Sfânt. Chivotul se pare că a fost aşezat de-a curmezişul Templului, adică la nordsud în Locul prea Sfânt, fiind umbrit de aripile heruvimilor, nu numai chivotul propriu-zis, ci şi drugii lui. În cortul întâlnirii, despărţitura dintre Sfânta şi Sfânta o făcea o perdea (Exod. 26,31-33) şi împiedica vederea chivotului de către cei din Sfânta. În Templu era, după cât se pare, un zid despărţitor (vezi cele despre 1 Regi 6,16); se pare de asemenea că era şi o perdea (2 Cronici 3,14). Este ştiut că templul lui Irod avea o perdea care, la răstignire, a fost ruptă în două (Matei 27,51; Marcu 15,38; Luca 23,45). Drugii puteau să fi fost aşezaţi în aşa fel încât să fie vizibili în parte, dincolo de terminaţia perdelei, prin uşa deschisă, pentru cei din Locul Sfânt. Vezi cele despre cap. 6,31.

Până în ziua de azi. Acesta este un indiciu că aceste cuvinte au fost scrise înainte de nimicirea Templului de către Nabucodonosor. Când în cele din urmă a fost terminată compilarea Regilor, Templul fusese distrus şi mobilierul lui dus în Babilon (2Regi 14:13, 14; 25:9, 13–17). Multe lucruri, aşa cum se găsesc acum scrise în rapoartele cărţii Regilor, evident că au fost scrise înainte de Exil şi au fost declarate ca având forma lor originală, atunci când compilaţia a fost completă.

9 În chivot nu erau decât cele două table de piatră, pe care le-a pus Moise în el la Horeb, când a făcut Domnul legământ cu copiii lui Israel, la ieşirea lor din ţara Egiptului.

Nu era decât. Afirmaţia aceasta, repetată în 2Cronici 5:10, pare să indice lămurit că în chivot nu mai era nimic altceva în afară de cele două table de piatră. Obiectele la care se face referire în Evrei 9,4, vasul cu mană şi toiagul lui Aaron, la început a fost poruncit să fie puse înaintea chivotului mărturiei (Exod 16,33.34; Numeri 17,2–10). Unii au înţeles aceste cuvinte ca referinduse la poziţia din faţa chivotului. Cu toate acestea, cuvintele pot să însemne înaintea tablelor legământului din chivot (vezi EW, p. 32). Nu trebuie să fie nici un conflict între aceste afirmaţii, pentru că obiectele de valoare ar fi putut fi mutate în timpul tulburatei istorii a lui Israel şi să nu fi fost în chivot, pe vremea aceasta.

Este ceva neobişnuit de impresionant în această cinstire specială a celor două table ale Legii. Fiind puse astfel înăuntrul chivotului, deasupra căruia prezenţa lui Dumnezeu se întâlnea cu poporul Său (Exod. 25:22), Legea este indisolubil legată de Dumnezeu Însuşi. Locul cel mai sfânt din Templu era Sfânta Sfintelor şi obiectul lui cel mai sfânt era chivotul care conţinea Legea lui Dumnezeu. După cum Dumnezeu, prin chiar natura Lui, este sfânt şi veşnic, tot aşa este şi Legea Lui. Tot ceea ce era posibil să fie făcut spre a imprima copiilor Săi sfinţenia veşnică a Legii Sale, a fost făcut de Dumnezeu, în slujbele sfântului Său Templu. Această lege a fost scrisă, sub vechiul legământ, pe două table de piatră; în noul legământ, ea este scrisă în inimile celor credincioşi (Ieremia 31,31-33)

10 În clipa când au ieşit preoţii din Locul Sfânt, norul a umplut Casa Domnului.

A umplut casa Acest nor de slavă însemna prezenţa divină aşa cum a însemnat norul care a apărut pe Sinai (Exod. 24,15-18) şi, iarăşi, la sfinţirea cortului întâlnirii (Exod 40,34-38). Ezechiel, în viziune, a văzut o slavă asemănătoare deasupra casei lui Dumnezeu (Ezechiel 10,4). Slava Lui, sub forma unui nor (2Cronici 5:13), a apărut în timp ce glasurile preoţilor se înălţau într-un mare imn de laudă către Dumnezeu.

11 Preoţii n-au putut să rămână acolo să facă slujba, din pricina norului; căci slava Domnului umpluse Casa Domnului.

N-au putut să rămână. Aşa de mare a fost această bogată slavă a prezenţei lui Dumnezeu, încât preoţii care oficiau au fost obligaţi să se retragă pentru un timp. Tot aşa şi atunci când a fost ridicat prima dată, cortul întâlnirii, Moise n-a fost în stare să intre din cauza slavei lui Dumnezeu care a umplut cortul cel sfânt (Exod. 40,35). Când Isaia a avut vedenia lui despre Dumnezeu, bogăţia slavei divine a umplut Templul şi Isaia s-a simţit pierdut din cauză că venise atât de aproape de prezenţa Domnului (Isaia 6,1-5). Tot aşa şi ucenicii lui Isus s-au înspăimântat când i-a acoperit norul slavei lui Dumnezeu, pe Muntele schimbării la faţă (Luca 9,34). Pentru ce au oamenii astfel de reacţii când sunt în prezenţa lui Dumnezeu? Aceasta este tocmai din cauza naturii lui Dumnezeu, a mărimii şi sfinţeniei Lui, a stării Lui sublime şi a grandorii Lui, a maiestăţii şi puterii Lui. Chiar şi în prezenţa marilor forţe ale naturii, adesea oamenii stau cu veneraţie. Dar Dumnezeul cerului este infinit de sfânt, astfel că omul păcătos nu se poate afla în prezenţa Lui sublimă şi să continue să trăiască. Dumnezeu este ca un foc mistuitor de care omul nesfânt nu se poate apropia fără să fie nimicit.

Norul din templu, nu era Dumnezeu, ci era un mijloc prin care Domnul Şi-a acoperit prezenţa Sa, cu scopul ca omul să nu fie mistuit. Atât de mare a fost slava divină cu ocazia sfinţirii Templului, încât, în ciuda norului acoperitor, preoţii care slujeau, au fost nevoiţi să se retragă în sfântă venerare. Poate că a fost o conştiinţă a prezenţei divine, asemănătoare cu aceea exprimată prin cuvintele de admiraţie şi preamărire ale lui David, când chivotul a fost dus în cortul Domnului (1 Cronici 16,25.27.34).

12 Atunci Solomon a zis: „Domnul a zis că vrea să locuiască în întuneric!

Atunci Solomon a zis. Solomon a fost profund impresionat de sublimele manifestări ale apropierii şi mărimii lui Dumnezeu. Cuvintele lui sunt frânte şi neaşteptate, ca unele care vin din partea unui om adânc mişcat. El vorbeşte cu simţăminte amestecate de veneraţie şi bucurie. Acestea nu sunt cuvinte pe care şi le-a pregătit cu grijă mai dinainte; ele sunt cuvinte de uimire şi de laudă, care au izbucnit în mod spontan, ca rezultat al spectacolului la care tocmai asistase.

În întuneric. Fiind martor la combinaţia de întuneric şi slavă din faţa lui, umbra amestecată cu lumina, Solomon a fost asigurat că Domnul este acolo şi drept rezultat, el a putut să recunoască în apariţia norului, semnul că prezenţa divină fusese dăruită Templului pe care îl zidise. Astfel că primele lui cuvinte au fost explicarea fenomenelor ai căror martori erau atunci. Aceasta este chiar dovada prezenţei lui Dumnezeu; El este cu noi; nu avem să ne temem de nimic, ci avem toate motivele să fim recunoscători pentru această ocazie măreaţă.

13 Eu am zidit o Casă care va fi locuinţa Ta, un loc unde vei locui pe vecie!”

O casă care va fi locuinţa Ta. Templul a fost zidit ca o casă a lui Dumnezeu. Când cortul întâlnirii a fost clădit prima dată, în pustie, Dumnezeu spusese: Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor (Exod. 25,8). Acel Sanctuar fusese construit şi în el, Domnul Îşi manifestase prezenţa Sa şi a comunicat cu poporul Său.

Voi locui pe vecie. Israel avea sanctuarul lui, dar sanctuarul nu avea un loc stabil. Cortul întâlnirii era mutat în pustie, dintr-un loc într-altul. Nici chiar în Ţara Făgăduinţei el nu avea un loc stabil. Timp de 300 de ani fusese la Şilo, până când păcatul a făcut ca el să fie iarăşi mutat, mai întâi la Nob (1Samuel 21:1-6; PP 656) şi mai târziu, la Gabaon (1 Cronici 16,39.40; 2 Cronici 1,3). Acum, în fine, Templul fusese terminat şi, în cele din urmă, chivotul lui Dumnezeu urma să aibă un loc stabil, un loc în care Dumnezeu să locuiască în cursul veacurilor. Planul lui Dumnezeu era ca să fie cu poporul Său pentru totdeauna şi, dacă Israel ar fi rămas credincios faţă de El, această clădire măreaţă ar fi rămas pentru totdeauna (P 46). Cât de mare trebuie să fi fost bucuria lui Solomon când el a privit înapoi, peste anii de pregătire şi de clădire ce costaseră atâta nelinişte şi cugetare, spre a înţelege că sarcina sa fusese îndeplinită şi că această casă, unde Dumnezeu avea să-şi facă locuinţa cu poporul Său, fusese terminată.

14 Împăratul şi-a întors faţa şi a binecuvântat pe toată adunarea lui Israel. Toată adunarea lui Israel era în picioare.

Şi-a întors faţa. Conform cărţii Cronicilor, Solomon făcuse o treaptă de aramă, înaltă de 3 coţi, care se afla în mijlocul curţii, înaintea altarului, şi de acolo s-a adresat el poporului (2 Cronici 6,12.13). Până în acest moment, Solomon privise în mod solemn asupra Templului plin de slava Domnului. Cugetele lui erau în primul rând, la Dumnezeu, şi cuvintele lui erau adresate lui Dumnezeu. Acum el s-a întors de la Templu şi s-a adresat masei de oameni din faţa lui.

Israel era în picioare. Poporul stătea într-o atitudine de atenţie şi respect şi fără îndoială că se împărtăşea de bucuria şi solemnitatea ocaziei şi era nerăbdător să primească milostiva binecuvântare a împăratului.

15 Şi el a zis: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel care a vorbit cu gura Lui tatălui meu, David, şi care împlineşte, prin puterea Lui, ce spusese, când a zis:

Binecuvântat să fie Domnul. Solomon binecuvântează poporul, dar primele lui gânduri sunt din nou la Dumnezeu, care este singurul izvor al tuturor binecuvântărilor. Cu inima plină de bucurie şi recunoştinţă şi cu un spirit de adâncă emoţie, el aminteşte ceea ce făcuse Dumnezeu pentru tatăl său, David transmiţându-i planul Său cu privire la Templu. Profetul Natan a fost acela prin care Dumnezeu descoperise lui David faptul că nu el, ci fiul său, Solomon, avea să ridice casa Domnului (2 Samuel 7,4-13).

16 „Din ziua când am scos din Egipt pe poporul Meu, Israel, n-am ales nicio cetate dintre toate seminţiile lui Israel ca să Mi se zidească în ea o Casă unde să locuiască Numele Meu, ci am ales pe David să împărăţească peste poporul Meu, Israel!”

Am ales pe David. Alegerea lui Dumnezeu nu este o alegere determinată de prejudecată sau preferinţă oarbă, ci de înţelepciune şi iubire. După cum Dumnezeu a ales pe Israel dintre Neamuri, după cum a ales Ierusalimul dintre numeroasele cetăţi ale lui Israel, tot aşa a ales El pe David, cu scopuri de binecuvântare şi de mântuire pentru toate popoarele. Când Dumnezeu la- ales pe David, El nu S-a uitat la înfăţişarea dinafară, ci la inimă (1 Samuel 16,7).

17 Tatăl meu, David, avea de gând să zidească o Casă Numelui Domnului Dumnezeului lui Israel.

David avea de gând. Dorinţa şi ţinta lui David au fost onoarea şi mărirea lui Dumnezeu. Astfel că în inima lui avea de gând să clădească o casă pentru Domnul. Ce lume diferită ar fi aceasta, dacă oamenii ar fi preocupaţi mai mult cu clădirea de case pentru Dumnezeu, decât pentru ei înşişi, cu întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu, decât cu împărăţiile oamenilor. David avea în inima sa gândul că trebuie să fie o casă pentru Dumnezeu şi drept rezultat, Templul a fost clădit. Templele pompoase au începuturi umile şi modeste în inima oamenilor.

18 Şi Domnul a zis tatălui meu David: „Fiindcă ai avut de gând să zideşti o Casă Numelui Meu, bine ai făcut că ai avut acest gând.

Bine ai făcut. Ţinta lui David era bună, chiar dacă nu era întru totul în acord cu voinţa lui Dumnezeu. Era voinţa lui Dumnezeu ca să fie clădit un templu, dar pentru că David a fost un om al războiului, dorinţa Domnului n-a fost ca David să fie constructorul (1 Cronici 22,7.8; 28,3).

19 Numai că nu tu vei zidi Casa; ci fiul tău ieşit din trupul tău, va zidi Casa Numelui Meu.”

Nu tu vei zidi. Dumnezeu Şi-a arătat aprobarea faţă de planul lui David, dar cu toate acestea, El a poruncit ca lucrarea pe care David dorea s-o facă, să fie făcută de altul. Adesea se ivesc ocazii în care oamenii au planuri de valoare în inima lor, să facă vreo lucrare pentru Dumnezeu, dar, din cauza anumitor motive, nu întotdeauna bine înţelese, poate din cauza experienţei insuficiente, a capacităţilor sau a educaţiei, Domnul, în înţelepciunea Sa, hotărăşte ca lucrarea să fie făcută de alţii. Supunerea lui David faţă de voinţa divină a dovedit atât înţelepciune, cât şi profunzimea experienţei lui religioase.

20 Domnul a împlinit cuvintele pe care le rostise. Eu m-am ridicat în locul tatălui meu, David, şi am şezut pe scaunul de domnie al lui Israel, cum vestise Domnul, şi am zidit casa Numelui Domnului Dumnezeului lui Israel.

Domnul a împlinit cuvintele pe care le rostise. Voia Domnului a fost mai degrabă să zidească Solomon decât David, casa Domnului şi planul Lui a fost îndeplinit. Omul poate să facă neplăcută soarta lui şi a altora, prin aceea că se aşează în îndărătnicie împotriva voinţei lui Dumnezeu. Ceea ce aduce cel mai mare progres în lucrarea lui Dumnezeu este conlucrarea cu Dumnezeu. Solomon, zidind Templul în armonie cu voinţa divină, s-a aşezat pe sine pe calea binecuvântării cereşti. Şi-atunci, Dumnezeu Şi-a împlinit cuvântul Său. Solomon a fost unealta, iar Dumnezeu, puterea activă.

21 Am rânduit un loc pentru chivot, unde este legământul Domnului, legământul pe care l-a făcut El cu părinţii noştri, când i-a scos din ţara Egiptului.”

Legământul. Cele zece porunci sunt numite aici legământul, pentru că ele alcătuiau temelia legământului dintre Dumnezeu şi poporul Său. Legământul era un plan prin care principiile sfinte descoperite în Lege trebuiau să fie reproduse în om. În felul acesta, printr-o vorbire figurată, Legea este numită legământ. Din cele mai vechi timpuri ale omului, dorinţa lui Dumnezeu a fost de a scrie sfânta Sa Lege în inimi omeneşti.

22 Solomon s-a aşezat înaintea altarului Domnului, în faţa întregii adunări a lui Israel. Şi-a întins mâinile spre cer,

Solomon s-a aşezat. Naraţiunea din Cronici este mai completă. Este adevărat că în timpul cuvântului său de deschidere, Solomon a stat în picioare (2 Cronici 6,12), dar acum, după ce a terminat cuvântul de deschidere, el s-a aşezat în genunchi (2 Cronici 6,13) pentru rugăciunea de sfinţire.

23 şi a zis: „Doamne Dumnezeul lui Israel! Nu este Dumnezeu ca Tine, nici sus în ceruri, nici jos pe pământ: Tu ţii legământul şi îndurarea faţă de robii Tăi, care umblă înaintea Ta din toată inima lor!

Verset ce nu a fost comentat.

24 Astfel, ai ţinut cuvântul dat robului tău David, tatăl meu; şi ce ai spus cu gura Ta împlineşti în ziua aceasta cu puterea Ta.

Ai ţinut. Începând cu rugăciunea sa, Solomon mulţumeşte şi laudă pe Dumnezeu pentru că a împlinit făgăduinţa Sa faţă de David, cu privire la un urmaş pe tron şi la zidirea Templului, şi-L imploră să continue făgăduinţa Sa cu privire la succesiune neîntreruptă.

25 Acum, Doamne Dumnezeul lui Israel, ţine făgăduinţa pe care ai făcut-o tatălui meu, David, când ai zis: „Nu vei fi lipsit niciodată înaintea Mea de un urmaş care să şadă pe scaunul de domnie al lui Israel, numai fiii tăi să ia seama la calea lor şi să umble înaintea Mea, cum ai umblat tu înaintea Mea.”

Verset ce nu a fost comentat.

26 O, Dumnezeul lui Israel, împlinească-se făgăduinţa pe care ai făcut-o robului Tău David, tatăl meu!

Verset ce nu a fost comentat.

27 Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă: cu cât mai puţin Casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!

Va locui cu adevărat? Sanctuarul a fost construit ca locaş pentru Dumnezeu. David, mutând chivotul, a făcut cunoscut faptul că Dumnezeu alesese Sionul şi l-a dorit ca locuinţă a Lui, făgăduind că El avea să facă din El, locul Lui de odihnă pe vecie şi că El va locui acolo (Psalmul 132,13.14). Dar când Solomon a contemplat măreţia şi grandoarea lui Dumnezeu, Cel care locuieşte în veşnicie, care a măsurat apele cu mâna Lui şi a măsurat cerurile cu palma, a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură, a cântărit munţii cu cântarul şi dealurile cu cumpăna (Isaia 40,12), părea de neconceput ca un astfel de Dumnezeu să-Şi aibă locuinţa pe pământ, într-o casă ca aceea pe care o clădise Solomon. Gândul exprimat aici ilustrează un contrast constant care parcurge Biblia întreagă. Pe de o parte este cea mai profundă şi neschimbătoare concepţie a nemărginirii lui Dumnezeu, veşnic, nevăzut, necuprins, a înălţimii şi sfinţeniei Domnului, marele Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor (Apocalipsa 19,16). Pe de altă parte, este o tot atât de vie concepţie că nemărginitul Iehova este un Dumnezeu care este foarte aproape, care este un prieten al omului şi un însoţitor personal pentru toţi, Unul care umblă şi vorbeşte cu oamenii şi locuieşte în sanctuare pământeşti, făcute ca locaş sfânt pentru El. Niciodată nu va înceta să fie un izvor de uimire că Cel atât de puternic şi transcendental să consimtă să ia seama la omul muritor şi să vină să locuiască în sanctuare de lemn simplu şi piatră, şi în inima omenească.

28 Totuşi, Doamne Dumnezeul meu, ia aminte la rugăciunea robului Tău şi la cererea lui, ascultă strigătul şi rugăciunea pe care Ţi-o face astăzi robul Tău.

Ia aminte. Cuvintele curg dintr-o inimă adânc mişcată de simţăminte amestecate de adorare şi umilinţă. Omul este întru totul nevrednic să aibă ca însoţitor pe Creatorul întregului univ. Un templu de pe pământ nu merită prezenţa Celui Sfânt care întinde cerurile ca o mahramă subţire şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el (Isaia 40,22). Oricât de nevrednic ar putea fi omul, oricât de nevrednic ar putea fi Templul, Solomon se roagă ca Dumnezeu să mai ia seamă de această clădire de pe pământ, zi şi noapte, şi din ceruri, locul locaşului Său celui adevărat, să asculte la stăruitoarele rugăciuni ale oamenilor.

29 Ochii Tăi să fie zi şi noapte deschişi asupra Casei acesteia, asupra locului despre care ai zis: „Acolo va fi Numele Meu!” Ascultă rugăciunea pe care Ţi-o face robul Tău în locul acesta.

Verset ce nu a fost comentat.

30 Binevoieşte şi ascultă cererea robului Tău şi a poporului Tău, Israel, când se vor ruga în locul acesta! Ascultă-i din locul locuinţei Tale, din ceruri, ascultă-i şi iartă-i!

Iartă-i. Solomon recunoaşte că fiecare om care înalţă o rugăciune spre ceruri are nevoie de iertare. Acest simţământ de vinovăţie şi de nevoie după iertarea Cerului se află pe parcursul întregii rugăciuni stăruitoare, înălţate de Solomon în favoarea sa şi a poporului său (v. 34, 36, 39, 50). Solomon ştia că iertarea păcatelor avea să fie cea mai arzătoare dorinţă a celor care se rugau. El mai ştia de asemenea că speranţa omului de a primi răspuns la cererile sale avea să se întemeieze în mare măsură, pe îndurarea iertătoare de păcat a lui Dumnezeu.

31 Dacă va păcătui cineva împotriva aproapelui său şi va fi silit să facă un jurământ şi va veni să jure înaintea altarului Tău, în Casa aceasta –

Împotriva aproapelui său. Aceasta este prima dintr-o serie de rugăciuni pentru cazuri particulare, şapte în total, în care este invocată îndurarea iertătoare a lui Dumnezeu. Primul caz cuprinde păcatul individual al omului împotriva aproapelui său.

32 ascultă-l din ceruri, lucrează şi fă dreptate robilor Tăi; osândeşte pe cel vinovat şi întoarce vina purtării lui asupra capului lui; dă dreptate celui nevinovat şi fă-i după nevinovăţia lui!

Osândeşte pe cel vinovat. Solomon cere aici ca Dumnezeu să îngăduie ca lucrările nedreptăţii şi căile dreptăţii să aducă roadele lor, în viaţa celor în cauză. Mai mult decât mulţi înţeleg, atât răul, cât şi binele aduc rod în această lume, fiecare după soiul lui. Ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera. (Galateni 6:7) Neprihănirea păzeşte pe cel nevinovat, dar răutatea aduce pierzarea păcătosului. (Proverbe 13:6; vezi şi Proverbe 14,34; 11,5.19) Când Israel a căzut, se putea, pe drept, spune: o, Israele, te-ai nimicit pe tine însuţi! Căci ai căzut prin nelegiuirea ta. (Osea 13,9; 14,1).

33 Când poporul Tău, Israel, va fi bătut de vrăjmaş, pentru că a păcătuit împotriva Ta: dacă se vor întoarce la Tine şi vor da slavă Numelui Tău, dacă Îţi vor face rugăciuni şi cereri în Casa aceasta –

Când Israel va fi bătut. Înainte ca naţiunea lui Israel să fie întemeiată, Domnul a prezis exact care avea să fie rezultatul păcătuirii. Poporul avea să fie bătut în faţa vrăjmaşilor lor (Levitic 26,14.17; Deuteronom 28,15.25). Îndurarea Cerului avea să fie retrasă şi vrăjmaşilor avea să li se îngăduie să-i doboare.

Se vor întoarce. Pedeapsa aduce adesea pocăinţă, pentru că, atunci când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea (Isaia 26:9). Solomon nu se roagă pentru îndurarea Domnului pentru aceia care persistă în răzvrătire şi păcat, ci numai pentru aceia care recunosc păcatele lor şi se întorc la El. Pentru toţi aceştia iertarea este sigură (1 Ioan 1,9).

34 ascultă-i din ceruri, iartă păcatul poporului Tău, Israel, şi întoarce-i în ţara pe care ai dat-o părinţilor lor!

Verset ce nu a fost comentat.

35 Când se va închide cerul şi nu va fi ploaie, din pricina păcatelor făcute de ei împotriva Ta: dacă se vor ruga în locul acesta şi vor da slavă Numelui Tău şi dacă se vor abate de la păcatele lor, pentru că-i vei pedepsi –

Se va închide. Când Dumnezeu Îşi retrage mâna Sa ocrotitoare, adesea forţele naturii devin agenţi ai judecăţii. Solomon admite că în viitor, judecata de secetă anunţată în chip ameninţător de Moise (Levitic 26:19; Deuteronom 28,23.24) avea să devină realitate.

36 ascultă-i din ceruri, iartă păcatul robilor Tăi şi al poporului Tău, Israel, învaţă-l calea cea bună pe care trebuie să umble şi să trimiţi ploaie pe pământul pe care l-ai dat de moştenire poporului Tău!

Verset ce nu a fost comentat.

37 Când foametea, ciuma, rugina, tăciunele, lăcustele, de un fel sau altul, vor fi în ţară, când vrăjmaşul va împresura pe poporul Tău în ţara lui, în cetăţile lui, când vor fi urgii sau boli de orice fel:

Foametea. Calamităţile enumerate au fost în mod distinct anunţate ca avertizare în codul mozaic (Levitic 26,16.20.25; Deuteronom 28,22.35.38.42). Se întâmplă aşa că, atunci când oamenii părăsesc căile dreptăţii, astfel de judecăţi sunt înmulţite şi când ele se dau pe faţă, de-a lungul şi de-a latul ţării, lumea poate să ştie că mâna Domnului, care le reţinea este retrasă.

38 dacă un om, dacă tot poporul Tău, Israel, va face rugăciuni şi cereri, şi fiecare îşi va cunoaşte mustrarea cugetului lui şi va întinde mâinile spre casa aceasta –

Mustrarea. Pentru fiecare om, a cunoaşte mustrarea cugetului lui înseamnă a-şi recunoaşte păcătoşenia şi partea pe care o avea în aducerea nenorocirilor care devastau ţara. Plaga din ţară îşi avea originea în plaga inimii. Plaga inimii este adevărata plagă, cauza de bază a tuturor plăgilor. Numai dacă efectele rele ale păcatului sunt recunoscute şi numai dacă păcatul este înlăturat, există

o speranţă de tratare a multor altor boli care bântuiesc în lume şi ameninţă să o reducă la o ruină pustie.

39 ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale, şi iartă-l; lucrează şi răsplăteşte fiecăruia după căile lui, Tu care cunoşti inima fiecăruia, căci numai Tu cunoşti inima tuturor copiilor oamenilor,

Tu care cunoşti. Numai Dumnezeu cunoaşte într-adevăr inima. Mulţi oameni au puţină sau nici o înţelegere a relelor propriei inimi şi a bolilor pe care le aduc asupra lor înşile şi asupra lumii din jurul lor, ca rezultat al păcatului care se ascunde acolo. Dumnezeu cunoaşte inima şi El ştie cum să schimbe inima, cum să creeze pentru om o inimă curată şi să pună în el un duh nou şi statornic (Psalmul 51,10).

40 ca să se teamă de Tine în tot timpul cât vor trăi în ţara pe care ai dat-o părinţilor noştri!

Verset ce nu a fost comentat.

41 Când străinul, care nu este din poporul Tău, Israel, va veni dintr-o ţară depărtată, pentru Numele Tău,

Străinul. Secţiunea aceasta este o importantă şi fericită digresiune în seriile referinţelor la Israel. Bărbaţi din ţări străine, îndepărtate, aveau să vină să onoreze şi să se închine Domnului.

42 căci se va şti că Numele Tău este mare, mâna Ta este tare şi braţul Tău este întins, când va veni să se roage în Casa aceasta, –

Căci se va şti. Iehova nu era numai Dumnezeul lui Israel, ci al lumii întregi. Era planul Lui ca Israel să facă cunoscut Numele Său în întreaga lume, astfel încât, oamenii de pretutindeni să poată auzi despre bunătatea şi îndurarea Lui şi să se alăture lui Israel în închinare.

43 ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale, şi dă străinului aceluia tot ce-Ţi va cere, pentru ca toate popoarele pământului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine, ca şi poporul Tău, Israel, şi să ştie că Numele Tău este chemat peste Casa aceasta pe care am zidit-o eu!

Ascultă-l din ceruri. Cât de diferit era spiritul lui Solomon în această ocazie, faţă de acela care a stăpânit poporul evreu în anii care au urmat. Legământul lui Dumnezeu trebuia să cuprindă nu numai o naţiune, ci pe toate. Îndurarea Lui nu era numai pentru evrei, ci pentru toţi care erau dispuşi să-L recunoască. Când Templul a fost clădit prima dată, Solomon i-a amintit pe străinii altor ţări, ca şi ei să poată auzi de legământul de îndurare al lui Dumnezeu şi să vină la Templu să I se închine. Israel trebuia să fie o lumină care trebuia să lumineze lumea. Dacă ei ar fi fost credincioşi faţă de misiunea lor divină, naţiunea n-ar fi pierit, ci ar fi continuat să crească, până când ar fi cuprins toate naţiunile pământului, până când Ierusalimul ar fi devenit metropola lumii, iar Templul lui ar fi devenit izvorul unui râu de viaţă spre a aduce sănătate şi vindecare pentru toţi (Zaharia 14:8).

44 Când poporul Tău va ieşi la luptă împotriva vrăjmaşului său, urmând calea pe care i-o vei porunci Tu: dacă vor face rugăciuni Domnului, cu privirile întoarse spre cetatea pe care ai ales-o Tu şi spre Casa pe care am zidit-o eu Numelui Tău –

Verset ce nu a fost comentat.

45 ascultă din ceruri rugăciunile şi cererile lor şi fă-le dreptate!

Verset ce nu a fost comentat.

46 Când vor păcătui împotriva Ta – căci nu este om care să nu păcătuiască – şi Te vei mânia împotriva lor şi-i vei da în mâna vrăjmaşului, care-i va duce robi într-o ţară vrăjmaşă, depărtată sau apropiată:

Când vor păcătui. Aceasta este cererea de încheiere a lui Solomon. Cu o viziune aproape profetică, cugetele sale se îndreaptă spre o zi din viitor, când din cauza păcatului, Israel avea să fie părăsit de Domnul şi să cadă în mâini străine, pentru a fi duşi într-o ţară străină. O astfel de posibilitate fusese prezisă de Moise (Deuteronom 28,45.49–52.63.64).

Care să nu păcătuiască. Cunoscând slăbiciunea cărnii, cunoscând că nu există om care să nu păcătuiască, în faţa lui Solomon se ridică grava posibilitate că Israel ar putea să păcătuiască atât de grav împotriva Domnului, încât prezenţa Sa să fie retrasă de la ei, iar ei aveau să cadă în mâini vrăjmaşe. El se roagă foarte stăruitor ca Dumnezeu să Îşi amintească de ai Săi, într-un astfel de ceas tragic. Ce interval scurt intre măreţie şi mormânt! Templul terminat, Templul nimicit! O zi de glorie, o zi de blestem! Solomon, înălţându-şi glasul în cea mai stăruitoare cerere către Dumnezeu, ca această casă să fie locaşul Domnului, pentru totdeauna, chiar în ceasul sfinţirii, a înţeles bine rezultatele tragice pe care le aduce păcatul. În conformitate cu aceasta, găsim în rugăciunea lui acest amestec de bucurie şi întristare, de măreţie şi cenuşă, de cinste şi ruşine. Rareori a mai fost înălţată o rugăciune pentru popor, cu speranţe atât de înalte, rareori a fost pronunţată o rugăciune pentru oameni, cu un spirit atât de umilit, ca în acest ceas al sfinţirii Templului lui Dumnezeu. Aceasta a fost o rugăciune a făgăduinţei şi a profeţiei, a viziunilor gloriei divine şi a josniciei omului păcătos.

47 dacă se vor coborî în ei înşişi, în ţara unde vor fi robi, dacă se vor întoarce la Tine şi-Ţi vor face cereri în ţara celor ce-i vor duce în robie şi vor zice: „Am păcătuit, am săvârşit fărădelegi, am făcut rău!”;

Dacă se vor coborî în ei înşişi. În ceasul celei mai mari tragedii, totdeauna este speranţă. Nu are importanţă cât de înjosit putea să fie Israel, ca urmare a păcatului, dacă ei doar aveau să se coboare în ei înşişi şi să recunoască greşeala şi stricăciunea lor, şi dacă aveau să aleagă calea cea bună, aveau totuşi să afle îndurare la Dumnezeu.

48 dacă se vor întoarce la Tine din toată inima lor şi din tot sufletul lor, în ţara vrăjmaşilor lor care i-au luat robi, dacă-Ţi vor face rugăciuni cu privirile întoarse spre ţara lor, pe care ai dat-o părinţilor lor, spre cetatea pe care ai ales-o şi spre Casa pe care am zidit-o eu Numelui Tău –

Cu privirile întoarse spre ţara lor. Când s-a rugat în Babilon, Daniel s-a tânguit în faţa ferestrelor lui deschise spre Ierusalim (Daniel 6,10).

49 ascultă din ceruri, din locul locuinţei Tale, rugăciunile şi cererile lor: şi fă-le dreptate;

Verset ce nu a fost comentat.

50 iartă poporului Tău păcatele lui şi toate fărădelegile făcute împotriva Ta; trezeşte mila celor ce-i vor ţine robi, ca să se îndure de ei,

Iartă poporului Tău. Această rugăciune a lui Solomon, înălţată cu trei secole şi jumătate înainte de Exil, se aseamănă foarte mult cu rugăciunea lui Daniel, de pe vremea când robia din Babilon se apropia de sfârşit (Daniel 9,2-19). Pe vremea când sfinţea Templul, părea că este puţină nevoie de o astfel de rugăciune. Dar cu o privire inspirată, Solomon a întrezărit ceasul când, acel Templu splendid avea să zacă în ruine, când Ţara Făgăduinţei avea să fie o ţară a amărăciunii, şi a tristeţii, şi copiii lui Israel aveau să fie alungaţi într-o ţară străină. Este mişcător faptul că în ceasul celei mai mari glorii a lui Israel, Solomon a înălţat acelaşi fel de rugăciune pe care Daniel a înălţat-o în ceasul celei mai mari ruşini a naţiunii lui. Era nevoie de ambele rugăciuni şi ambele au fost ascultate. Prima n-a fost numai o rugăciune, ci a fost şi o solie de avertizare care avea să abată nenorocirea care urma să fie adusă de fărădelege. Cealaltă avea să se înalţe spre Dumnezeul din ceruri care aştepta doar o pocăinţă adevărată din partea poporului Său, înainte de a îngădui întoarcerea lor din robie.

51 căci sunt poporul Tău şi moştenirea Ta, şi Tu i-ai scos din Egipt, din mijlocul unui cuptor de fier!

Căci sunt poporul Tău. Motivul pentru existenţa lui Israel ca popor deosebit a fost că Domnul îl alesese dintre neamuri şi-l aşezase în Ţara Făgăduinţei (Exod 19,4-6; Deuteronom 9,29: 2 Samuel 7,23; Psalm 135,4). Deoarece Israel aparţinea lui Dumnezeu, ei aveau asigurarea că Dumnezeu îi va iubi şi-i va ajuta, că mâna Lui cea dreaptă îi va susţine şi că în ceasul celei mai mari nenorociri, ei nu vor avea ocazie să se teamă (Deuteronom 33,26; Isaia 41,8-14; 43,1-6). Deoarece cea mai mare grijă a lui Dumnezeu era fericirea şi bunăstarea copiilor Săi, copiii Lui simţeau că aveau dreptul, în aducerea stăruitoare a cererilor lor, să-I ceară să nu-i părăsească pe ai Săi. Totuşi, numai acest lucru, nu avea să le garanteze succesul. Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt condiţionate şi acela care aşteaptă binecuvântarea, trebuie să îndeplinească condiţiile.

Tu i-ai scos din Egipt. Eliberarea din Egipt era istorie. Faptul că Dumnezeu scosese pe Israel din cuptorul de fier al Egiptului, niciodată nu putea fi schimbat. În acest fapt, Solomon a găsit puternicul argument pentru o altă eliberare, dacă Israel din nou s-ar afla zdrobit sub călcâiul unui stăpân străin. Când, mai târziu, Ieremia a comparat eliberarea din robia babiloniană cu aceea din Egipt, el a declarat că, având în vedere restatornicirea mai mare care avea să vină, Israel nu avea să mai spună: Viu este Domnul care a scos din ţara Egiptului pe copiii lui Israel, ci Viu este Domnul care a scos pe copiii lui Israel din ţara de la miazănoapte. (Ieremia 16,14.15; compară cu 23,7.8).

52 Ochii Tăi să fie deschişi la cererea robului Tău şi la cererea poporului Tău, Israel, ca să-i asculţi în tot ce-Ţi vor cere!

Verset ce nu a fost comentat.

53 Căci Tu i-ai ales din toate celelalte popoare ale pământului, ca să faci din ei moştenirea Ta, cum ai spus prin robul Tău Moise, când ai scos din Egipt pe părinţii noştri, Doamne Dumnezeule!”

Tu i-ai ales ... ca să faci din ei moştenirea Ta. Acesta este motivul final şi cel mai puternic pe care Solomon îl socoteşte ca posibil de prezentat de ce ar trebui ca Dumnezeu să-Şi aducă aminte de poporul Său, Israel. Ei sunt moştenirea Domnului, pe temeiul repetatelor Lui pretenţii şi a des repetatelor Lui făgăduinţe. Domnul a descoperit prin Moise că El avea să facă pe Israel, poporul Său deosebit, ales dintre toate popoarele pământului (Exod. 19,5.6; Deuteronom 14,2). Lepădarea lor acum ar fi însemnat pentru Domnul să pună în primejdie onoarea sfântului Său Nume (Exod 32,12.13; Numeri 14,13.14). Cereri stăruitoare au fost înălţate către Dumnezeu, în vremuri de strâmtorare, ca Domnul să elibereze pe Israel, pentru onoarea Numelui Său (Psalmul 79,9.10) şi de dragul cetăţii şi a poporului chemat după Numele Lui (Daniel. 9:19). Pe vremea lui Ezechiel, Domnul a declarat că am avut în vedere Numele Meu ca să nu fie pângărit în ochii Neamurilor (Ezechiel 20,9.14; compară cu 21,2) atunci când a lucrat atât de cu putere în eliberarea lui Israel din Egipt.

54 Când a isprăvit Solomon de spus Domnului toată rugăciunea aceasta şi cererea aceasta, s-a sculat dinaintea altarului Domnului, unde îngenunchease cu mâinile întinse spre cer.

Când a isprăvit Rugăciunea. Solomon a înălţat cea mai remarcabilă şi cea mai mişcătoare rugăciune. Ea cuprindea nu numai pe Israel, ci şi pe străinii din depărtări; ea a fost atât pentru individ, cât şi pentru popor, pentru generaţiile încă nenăscute, cât şi pentru cei din curţile de atunci ale Templului, pentru cei credincioşi faţă de cauza lui Dumnezeu, cât şi pentru cei al căror picior se putea să-i ducă pe căi greşite. Într-adevăr, subiectul cel mai important al întregii rugăciuni este adânca şi sincera îngrijorare pentru cei care aveau să se găsească în cea mai mare nevoie de harul divin, acei care puteau păcătui împotriva Domnului şi care vor avea nevoie să fie aduşi înapoi. O astfel de rugăciune putea să vină numai dintr-o inimă plina de compătimire şi de iubire, o inimă încălzită de mila şi îndurarea lui Dumnezeu. În aceste cuvinte ale lui Solomon nu există nici un efort cu efecte retorice, nici o încercare de a se arăta, nici o dorinţă de a prezenta cuvinte care aveau să primească aclamarea oamenilor, dar care să nu ajungă la urechea lui Dumnezeu. Rugăciunea aceasta a fost sinceră; ea venea de pe buzele unui bărbat al lui Dumnezeu. Când a fost isprăvită, Domnul Şi-a arătat aprobarea prin a doua neobişnuită arătare a puterii şi măreţiei – coborând foc din cer pentru a mistui jertfa şi a umple Templul cu slavă (2 Cronici 7,1-3).

55 Şi, stând în picioare, a binecuvântat cu glas tare toată adunarea lui Israel, zicând:

La încheiere, Solomon a binecuvântat pentru a doua oară toată adunarea. Pronunţarea acestei binecuvântări formale a fost un act religios distinct. Lui Aaron şi fiilor lui le fusese dată sarcina specială şi privilegiul de a pronunţa binecuvântarea divină (Numeri 6,23-26). Faptul că acum Solomon a pronunţat aceste cuvinte de binecuvântare finală dovedeşte importanţa cea mai mare pe care el o dădea lucrurilor spiritului. Ca împărat, el nu s-a interesat numai de lucrurile obişnuite ale statului, ci şi de bunăstarea spirituală a supuşilor săi.

56 „Binecuvântat să fie Domnul, care a dat odihnă poporului Său, Israel, după toate făgăduinţele Lui! Din toate bunele cuvinte pe care le rostise prin robul Său Moise, niciunul n-a rămas neîmplinit.

Nu a rămas neîmplinit. Cuvinte asemănătoare au fost rostite de Iosua (Iosua 21,45; 23,14). Dumnezeu niciodată nu înşeală aşteptările. El a făcut multe făgăduinţe poporului Său şi El este credincios în aducerea la îndeplinire (Evrei 10,23). Dacă oamenii nu ajung să primească binecuvântările pe care le-a permis Domnul să li le dea, este din cauza omului. Domnul făgăduise să dea lui Avraam şi seminţei lui, ţara Palestinei ca o moştenire veşnică (Geneza 12,7; 13,15; 17,8), dar urmaşii după trup ai lui Avraam au pierdut dreptul la această moştenire, din cauza fărădelegilor lor făcute împotriva Domnului (2 Regi 17,7–23; Ieremia 7,3-15; Ieremia 25,4–9).

57 Domnul Dumnezeul nostru să fie cu noi, cum a fost cu părinţii noştri; să nu ne părăsească şi să nu ne lase,

Domnul Dumnezeul nostru să fie cu noi. Ca Dumnezeu al iubirii, Dumnezeu doreşte să fie cu poporul Său. Templul Său a fost clădit pentru ca El să poată locui între ei (Exod. 25,8; 1 Regi 6,12.13). Isus a venit în lume ca Emanuel, Dumnezeu cu noi (Matei 23) şi când El a plecat, făgăduinţa Lui a fost că El va fi cu poporul Său în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28,20). În inima fiecărui adevărat copil al lui Dumnezeu nu există dorinţă mai intensă, mai adâncă, mai arzătoare, decât de a câştiga prezenţa lui Dumnezeu (Psalmul 42,1,2; Apocalipsa 22,20.21).

58 ci să ne plece inimile spre El, ca să umblăm în toate căile Lui şi să păzim poruncile Lui, legile Lui şi rânduielile Lui, pe care le-a poruncit părinţilor noştri!

Şi să ne plece inimile. Dorinţa de a urma căile Domnului şi de a păzi poruncile Lui este o dorinţă sădită pe cale divină. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este permanent la lucru, călăuzind pe oameni pe calea adevărului şi a ascultării. Cu cât un om se apropie mai mult de Domnul, cu atât mai deplin părăseşte lucrurile păcătoase, pământeşti şi cu atât mai mult este gata să facă tot ceea ce cere Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu conduce pe oameni să asculte şi îi face să păzească porunca Legii, dar nu face aceasta împotriva voinţei omului. Când oamenii sunt gata să asculte, ei ajung să încline spre ascultare. Cu cât un om se apropie mai mult de Domnul, cu atât mai deplin gândurile lui Dumnezeu devin gândurile lui şi căile lui Dumnezeu, căile lui. Când omul vine la Domnul în umilinţă de spirit şi cu inimă deschisă, doritor de a învăţa căile Lui şi de a umbla pe ele (Psalmul 119,26.27.30.32-36), el începe să-şi dea seama că ascultarea de Dumnezeu este o chestiune de plăcere mai degrabă, decât datorie, şi că legea lui Dumnezeu este o lege a slobozeniei (Psalm 119,45.47.97; Iacov 1,25; 2,12), mai degrabă, decât un jug.

59 Cuvintele acestea, cuprinse în cererile mele înaintea Domnului, să fie zi şi noapte înaintea Domnului Dumnezeului nostru şi să facă în tot timpul dreptate robului Său şi poporului Său, Israel,

Verset ce nu a fost comentat.

60 pentru ca toate popoarele pământului să poată cunoaşte că Domnul este Dumnezeu şi că nu este alt Dumnezeu afară de El!

Toate popoarele. Acesta este marele scop al lui Dumnezeu şi acesta este scopul care ar trebui să fie cel mai de seamă în inima fiecărui copil al Împărăţiei, pentru ca toate popoarele pământului să poată ajunge să cunoască pe Domnul şi să aibă parte de părtăşie şi slujire.

61 Inima voastră să fie în totul a Domnului Dumnezeului nostru, cum este astăzi, ca să urmaţi legile Lui şi să păziţi poruncile Lui.”

Să fie în totul. Scripturile arată lămurit că desăvârşirea caracterului este o condiţie preliminară a intrării în împărăţia cerurilor. Norma desăvârşirii se află în acele principii de dreptate şi de iubire, cuprinse în poruncile lui Dumnezeu (Matei 19:16-21; Luca 10:25–28; Deuteronom 5:2–22, 29–33; 6:3–5). Evanghelia, descoperită în simboluri în VT, şi în totală claritatea, în NT, arată cum putem obţine desăvârşirea despre care a vorbit Solomon.

62 Împăratul şi tot Israelul împreună cu el au adus jertfe înaintea Domnului.

Verset ce nu a fost comentat.

63 Solomon a înjunghiat douăzeci şi două de mii de boi şi o sută douăzeci de mii de oi pentru jertfa de mulţumire pe care a adus-o Domnului. Aşa a făcut împăratul şi toţi copiii lui Israel sfinţirea Casei Domnului.

Adunarea s-a încheiat cu aducerea de jertfe. Solomon a junghiat zeci de mii de vite. În aducerea acestor jertfe, Solomon nu îndeplinea la acea dată, funcţia unui preot, el a adus jertfele sale în acelaşi sens în care oricine altcineva îşi aducea jertfele înaintea Domnului (Levitic 2,1; 3,7.12). Jertfele amintite aici sunt identificate cu jertfe de mulţumire (de pace). La astfel de jertfe, numai o parte a jertfei era arsă pe altar, ca un miros plăcut Domnului (Levitic 3,3-5.14–17). Partea rămasă era mâncată de cel care aducea jertfa şi familia sau prietenii acestuia (Levitic 7,15-21). Jertfa aceasta nu era o jertfă de ispăşire, ci o jertfă de mulţumire, adusă lui Dumnezeu drept recunoştinţă şi bucuroasă recunoaştere a binecuvântărilor primite. Era o ocazie festivă şi fericită la care putea să ia parte un mare număr de oameni (2 Samuel 6,18.19; 1 Cronici 16,2.3). Numărul de animale jertfite la sfinţirea Templului a fost extraordinar de mare; dar trebuie amintit că era de faţă

o mare mulţime de oameni, fiind adunaţi din tot Israelul, venită de la împrejurimile Hamatului, până la pârâul Egiptului şi că ei au fost acolo timp de 14 zile (1 Regi 8,65).

64 În ziua aceea, împăratul a sfinţit mijlocul curţii, care este înaintea Casei Domnului; căci acolo a adus arderile de tot, darurile de mâncare şi grăsimile jertfelor de mulţumire, pentru că altarul de aramă care este înaintea Domnului era prea mic ca să cuprindă arderile de tot, darurile de mâncare şi grăsimile jertfelor de mulţumire.

Altarul de aramă. În cartea Regilor nu este făcută nici o menţiune despre acest altar, dar în 2 Cronici 4,1 se face referire la el. Altarul acesta era foarte mare, fiind lung cam de 10,5 m, lat de 10,5 m, înalt de 5,5 m. Dar ,din cauza numărului prea mare de jertfe, era insuficient pentru această ocazie. Pentru a face faţă situaţiei, preoţii au sfinţit tot mijlocul curţii, spre a sluji drept un altar imens, pentru ca pe toată întinderea ei să poată fi aduse diferitele feluri de jertfe (vezi 2Cronici 7:7).

65 Solomon a prăznuit atunci sărbătoarea, şi tot Israelul a prăznuit împreună cu el. O mare mulţime, venită de la împrejurimile Hamatului până la pârâul Egiptului, s-a strâns înaintea Domnului Dumnezeului nostru, timp de şapte zile şi alte şapte zile, adică paisprezece zile.

Sărbătoarea. Sărbătoarea a ţinut 14 zile şi în ziua de 23 a lunii a şaptea, poporul a fost lăsat să plece (2 Cronici 7,10). Astfel ea a început în ziua a 10-a a lunii a 7-a, care era solemna Zi a Ispăşirii (Levitic 16,29.30; 23,27; Numeri 29,7). Aceasta era luna în care se ţinea şi Sărbătoarea Corturilor, care începea în ziua a 15-a a lunii şi continua timp de 7 zile (Levitic 23,34.39). Pe perioada acestui timp, poporul trebuia să locuiască în corturi făcute din ramuri de pomi (Levitic 23,34.40-42).

Împrejurimile Hamatului. Hamatul marchează limita nordică extremă a Ţării Sfinte (vezi Numeri 13,21; 34,8; Iosua 13,5; Judecători 3,3; 2 Regi 14,25; 1 Cronici 13,5; Amos 6,14). Pentru identificarea intrării Hamatului, vezi Numeri 34:8 şi Iosua 13:5. Valea cea mare dintre Munţii Liban şi Anti-Liban, cunoscută grecilor drept Coele-Siria, înseamnă intrarea principală în Palestina, dinspre nord. Oştile care invadau dinspre Nord intrau în Palestina de-a lungul acestei văi.

Pârâul Egiptului. (În engleză, river = râu.) Cuvântul folosit aici pentru pârâu nu este cuvântul obişnuit nahar nahar, ci nachal nachal. Adică, un curent sau torent care putea seca în sezonul uscat, ca în Iov. 6:15, unde cuvântul este tradus pârâu. Probabil că pârâul era Wadi el-‘Arîsh, la extremitatea sudică a Palestinei (Numeri 34,5; Iosua 15,4; 15,47; 2 Regi 24,7; Isaia 27,12), la 80 km vest de Gaza (vezi harta din faţa pag. 769).

66 În ziua a opta, a dat drumul poporului. Şi ei au binecuvântat pe împărat şi s-au dus în corturile lor, veseli şi cu inima mulţumită pentru tot binele pe care-l făcuse Domnul robului Său David şi poporului Său, Israel.

Corturile lor. O expresie ebraică a ajuns să fie folosită pentru cămin (Iosua 22,4.6–8; Judecători 7,8; 20,8; 1 Samuel 4,10; 13,2; 2 Samuel 18,17; 20,1; 1 Regi 12,16). Veseli. Adevărata religie produce bucurie. Omul care a făcut pace cu Dumnezeu are în inima

lui un spirit de adevărată fericire şi mulţumire tăcută, pe care alţii niciodată nu o pot cunoaşte. Slujbele de sfinţire a Templului fuseseră o sursă de inspiraţie şi veselie pentru participanţi. În părtăşie unii cu alţii, în cântările de laudă pentru Dumnezeu şi în reamintirea binecuvântărilor Lui, dându-I Lui cinstea şi slava cuvenite Numelui Lui sfânt, ei au găsit o pace şi veselie depline pe care nu le pot aduce nici una dintre plăcerile lumii. Când omul a dat lui Dumnezeu ceea ce aparţine lui Dumnezeu, el poate merge la treburile lui în pace şi cu bucurie în inimă. Aceşti închinători erau fericiţi, ni se spune, nu numai pentru bunătatea pe care le-o arătase Domnul, dar şi pentru bunătatea Lui faţă de David şi Solomon (2 Cronici 7,10). Ferice de ţara unde conducător şi popor îşi doresc binecuvântări unul altuia şi se bucură de prosperitatea şi veselia altora, unde ei mijlocesc unul pentru altul şi lucrează pentru bunăstarea şi pacea celorlalţi (vezi Psalm 85,9-12).

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1–66PK 37–50, 65, 66; SR 193, 194

4–7SR 193

10, 11 SR 194

29 PK 66

33, 34 PK 335, 359

42, 43 PK 66

54 SR 194

56 ML 337

59, 60 PK 359

60 PK 66

61 PK 58; 7T 218