1 Împăraţi 3

1 Solomon s-a încuscrit cu faraon, împăratul Egiptului. A luat de nevastă pe fata lui faraon şi a adus-o în cetatea lui David, până şi-a isprăvit de zidit casa lui, casa Domnului şi zidul dimprejurul Ierusalimului.

S-a încuscrit cu Faraon. Versetul acesta este în strânsă legătură cu cel de mai înainte. Primul obiectiv al lui Solomon, după ce s-a urcat pe tron, a fost întărirea securităţii interne. Acest scop fiind atins, era acum în situaţia de a îndrepta atenţia sa asupra intereselor externe. Primul lucru amintit este căsătoria cu fiica lui Faraon. În cazul domniei lui David asupra lui Iuda, prima menţiune este de asemenea aceea a măsurilor luate pentru asigurarea securităţii interne (2Samuel 2:1-32; 3:1), urmată de menţiunea fiilor şi nevestelor lui David (2Samuel 3:2-5); iar după ungerea lui ca împărat al lui Israel (2Samuel 5:1-3), primul lucru raportat este întărirea puterii lui Israel (2Samuel 5:6-12), urmată încă o dată, de amintirea soţiilor şi ţiitoarelor lui (2Samuel 3:13-16).

Faraonul care este menţionat că s-a încuscrit cu Solomon se crede că este unul din dinastia a douăzeci şi una, a cărei capitală era la Tanis, în Egiptul de jos. Acesta ar fi trebuit să fi fost un predecesor al lui Şişac (Şeşonc), întemeietorul dinastiei a douăzeci şi una, care a invadat Iuda în al cincilea an al lui Roboam (1Regi. 14:25). Faraonul cu care s-a încuscrit Solomon, se crede de către mulţi învăţaţi că ar fi fost Psousennes.

Pe vremea când Solomon a făcut alianţă cu Egiptul, a fost o perioadă când Egiptul era slab şi divizat. Aceasta era o perioadă de slăbiciune pentru Asiria şi Babilon, iar puternicii hitiţi de odinioară nu mai existau ca naţiune. O astfel de perioadă de slăbiciune generală în Orientul Apropiat a oferit ocazia fără egal lui David şi Solomon să statornicească o puternică naţiune pentru poporul lui Dumnezeu, în ţara pe care El le-a pus-o deoparte.

A luat de nevastă pe fata lui Faraon. Alianţele politice erau adesea pecetluite cu căsătorii între familiile regale. Nici o mustrare nu este făcută de către istoricul sacru pentru căsătoria lui Solomon cu această prinţesă idolatră. El raportează pur şi simplu întâmplarea. Iar lipsa dezaprobării lui nu pune nici o pecete pe act. Căsătoria era o directă încălcare a poruncii lui Dumnezeu. Deşi fiica lui Faraon a părăsit religia Egiptului natal şi şi-a legat soarta de aceea a evreilor între care venise să trăiască (PK 53, acest rezultat salutar n-a îndreptăţit căsătoria cu o străină. Faraon a luat de la canaaniţi, cetatea Ghezer şi i-a dăruit-o ca zestre, fiicei lui şi naţiunii lui Israel (1Regi. 9:16).

Cetatea lui David. Aici se face o descriere între cetatea lui David şi Ierusalim. Vechea cetatea a Sionului, fortăreaţa iebusiţilor (2Samuel 5:7-9) era aşezată la capătul sudic al colinei estice, la vest de izvorul Ghihon din Valea Chedron şi la sud de locul unde, mai târziu, a fost clădit Templul.

Casa lui. Reşedinţa fiicei lui Faraon, în cetatea lui David, a fost numai temporară, până când Solomon a clădit propriul lui palat. Palatul acesta trebuie că a fost la nord de cetatea lui David, în perimetrul Templului. Mai târziu urma să fie clădită o casă separată pentru soţia lui egipteană (1Regi. 7:8).

2 Poporul nu aducea jertfe decât pe înălţimi, căci până pe vremea aceasta nu se zidise încă o casă în Numele Domnului.

Aducea jertfe ... pe înălţimi. După legea lui Moise, jertfele trebuiau aduse la cortul întâlnirii şi nu trebuiau aduse în câmp deschis (Levitic 17:3-5). Dumnezeu făgăduise să arate un loc special unde trebuia să se aducă jertfele (Deuteronom 12:10,11). Înainte de alegerea acestui loc central, au fost aduse totuşi jertfe în diferite locuri de pe întinsul ţării (Judecători 6:25, 26; 13:16; 1Samuel 7:10; 13:9; 14:35; 1Cronici. 21:26), după cât s-ar părea, fără o conştiinţă a vinovăţiei din partea închinătorilor. Pentru interzicerea jertfirilor pe înălţimi, pot să fie date două motive principale: (1) pentru a reţine pe israeliţi de la locurile unde avea loc corupătoarea închinare idolatră a ţării; (2) pentru a împiedica ivirea de sanctuare neautorizate de Domnul, unde se puteau desfăşura practici idolatre.

3 Solomon iubea pe Domnul şi se ţinea de obiceiurile tatălui său, David. Numai că aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi.

Numai că aducea jertfe. Aceasta nu trebuie interpretată ca dovadă de închinare idolatră în viaţa lui Solomon din acea vreme. Raportul tocmai declarase că el iubea pe Domnul şi se ţinea de obiceiurile tatălui său, David. Dar el n-a respectat directivele mozaice care opreau aducerea de jertfe în afara altarului central. Deşi această directivă fusese ignorată în timpul perioadei judecătorilor şi chiar sub Samuel şi David (v. 2), Israel ajunsese acum la o nouă etapă a experienţei lui religioase. Se începea a se recunoaşte că Dumnezeu nu avea să mai treacă cu vederea o situaţie de care El, mai înainte, nu a ţinut seama (Fapte 17:30).

4 Împăratul s-a dus la Gabaon să aducă jertfe acolo, căci era cea mai însemnată înălţime. Solomon a adus o mie de arderi de tot pe altar.

S-a dus la Gabaon. Gabaon era aşezat cam la 8 km nord-vest de Ierusalim. După succesul măsurilor mulate pentru întărirea împărăţiei, Solomon a ţinut o mare sărbătoare la Gabaon, pentru întreaga naţiune (2Cronici. 1:1-3), ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binecuvântările acordate. Cortul întâlnirii care fusese construit în pustie, a fost aşezat aici (2Cronici 1:3). Se va reaminti că, mai demult, cu mult timp înainte, gabaoniţii îl înşelaseră pe Iosua şi, drept urmare, se hotărâse ca ei să taie lemne şi să scoată apă pentru casa Dumnezeului meu (Iosua 9:33).

5 La Gabaon, Domnul S-a arătat în vis lui Solomon noaptea şi Dumnezeu i-a zis: „Cere ce vrei să-ţi dau.”

În vis. În zilele lui David, tatăl lui Solomon, voia Domnului fusese descoperită oamenilor, prin profeţii Natan şi Gad (2Samuel 7:2–17; 12:1–14; 24:11–14) şi prin slujbe speciale făcute de preoţi (1Samuel 23:9–12; 30:7, 8). În plus, David însuşi a vorbit adesea prin inspiraţie, ca de pildă, când a scris psalmii (vezi 2Samuel 23:2). Solomon a primit comunicarea pentru el, printr-un vis. Adesea Dumnezeu alege visele ca metodă de a se descoperi pe Sine, slujitorilor Lui, de pildă, lui Avraam (Geneza 15,12), Iacob (Geneza 28,12-16), Iosif (Geneza 37,5-10) şi Daniel (Daniel 2,19). El a mai vorbit prin vise şi celor din afara rândurilor lui Israel, de pildă lui Abimelec (Geneza 20,3-7), Laban (Geneza 31,24), Faraon şi slujitorii lui (Geneza 40,5; 41,1-8), Madianitul (Judecători 7,13) şi Nebucadneţar (Daniel 2,1; 4,10-48).

Cere. Dumnezeu ştia bine de ceea ce avea Solomon nevoie, dar i-a spus să ceară. Întâmplarea trebuia să fie o punere la probă a tânărului împărat. Prin natura cererii lui Solomon avea să se descopere natura inimii lui.

6 Solomon a răspuns: „Tu ai arătat o mare bunăvoinţă faţă de robul Tău David, tatăl meu, pentru că umbla înaintea Ta în credincioşie, în dreptate şi în curăţie de inimă faţă de Tine; i-ai păstrat această mare bunăvoinţă şi i-ai dat un fiu, care şade pe scaunul lui de domnie, cum se vede astăzi.

Verset ce nu a fost comentat.

7 Acum Doamne Dumnezeul meu, Tu ai pus pe robul Tău să împărăţească în locul tatălui meu, David; şi eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat.

Decât un tânăr (în engl. a little child). Solomon nu exprimă aici gândul că el este mic de vîrstă ci că el se socoteşte ca un copil în experienţă. Cuvintele sunt cuvinte de umilinţă. Cu grelele răspunderi ale naţiunii care-l apăsau, el nu se simţea la înălţimea sarcinii şi avea nevoie de ajutor divin. Pe vremea urcării lui pe tron, el era deja căsătorit şi probabil şi tată. Aceasta este sugerat de faptul că avea un fiu în vârstă de 41 de ani (2Cronici. 12:19), pe vremea morţii lui, după o domnie de 40 de ani (1Regi. 11:42).

8 Robul Tău este în mijlocul poporului pe care l-ai ales, popor foarte mare, care nu poate fi nici socotit, nici numărat, din pricina mulţimii lui.

Verset ce nu a fost comentat.

9 Dă, dar, robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr!?”

O inimă pricepută. Cea dintâi şi cea mai mare nevoie a omului este o inimă pricepută, o inimă care poate să înţeleagă propriile ei probleme şi nevoi, cât şi voinţa lui Dumnezeu. Cu cât un om este chemat să poarte răspunderi mai mari, cu atât mai mare este nevoia lui după o inimă pricepută. Unul care e aşezat într-o poziţie de autoritate, trebuie să înţeleagă problemele altora şi cum să le rezolve. În administrarea dreptăţii şi în conducerea afacerilor de stat, el are nevoie de multă înţelepciune practică, spirit de pătrundere şi claritate în judecată. Una din funcţiile majore ale lui Solomon avea să fie ascultarea cazurilor dificile care urmau să-i fie transmise de judecătorii mai mici ai ţării. Stând în fruntea poporului lui Dumnezeu, el simţea marea lui nevoie de înţelepciune de la Dumnezeu. Nicăieri nu s-a găsit nici o înţelegere mai bună a naturii de bază a înţelepciunii decât în cuvintele scrise de el: Temerea de Dumnezeu este începutul înţelepciunii: dobândeşte înţelepciunea şi cu tot ce ai, dobândeşte priceperea. (Proverbe 4,7).

10 Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului.

A plăcut Domnului. Dumnezeu are plăcere când omul cere de la El ceea ce este înţelept şi bun. Aceasta aduce bucurie în inima lui Dumnezeu ca omul să se lege în mod înţelept de problemele vieţii.

11 Şi Dumnezeu a zis: „Fiindcă lucrul acesta îl ceri, fiindcă nu ceri pentru tine nici viaţă lungă, nici bogăţii, nici moartea vrăjmaşilor tăi, ci ceri pricepere, ca să faci dreptate,

Verset ce nu a fost comentat.

12 voi face după cuvântul tău. Îţi voi da o inimă înţeleaptă şi pricepută, aşa cum n-a fost nimeni înaintea ta şi nu se va scula nimeni niciodată ca tine.

O inimă înţeleaptă şi pricepută. Se pare că înţelepciunea lui Solomon a fost atât morală, cât şi intelectuală. Aceasta era o înţelepciune de natură practică, cu privire la toate compartimentele vieţii, cu privire la lucrurile şi inimile oamenilor şi lucrările şi gândurile Creatorului.

13 Mai mult, îţi voi da şi ce n-ai cerut: bogăţii şi slavă, aşa încât în tot timpul vieţii tale nu va fi niciun împărat ca tine.

Ce n-ai cerut. Aici este confirmarea lui Dumnezeu despre înţelepciunea cererii lui Solomon. El a cerut cu modestie, înţelepciune, care urma să aducă după sine toate celelalte binecuvântări ale vieţii. Ferice de omul care găseşte înţelepciunea şi de omul care capătă pricepere. (Proverbe 3,13). Căile ei sunt nişte căi plăcute şi toate cărările ei sunt nişte cărări paşnice. Ea este un pom de viaţă pentru cei ce o apucă şi cei ce o au, sunt fericiţi. (Proverbe 3,17,18). Cel ce mă găseşte, găseşte viaţa şi capătă bunăvoinţa Domnului. Dar cel ce păcătuieşte împotriva mea, îşi vatămă sufletul său. (Proverbe 35,36). Aceasta este legea cea mare care se află la temelia stăpânirii divine, cu privire la care Isus a spus: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. (Matei 6,33).

14 Şi dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile şi poruncile Mele, cum a făcut David, tatăl tău, îţi voi lungi zilele.”

Verset ce nu a fost comentat.

15 Solomon s-a deşteptat. Acesta a fost visul. Solomon s-a întors la Ierusalim şi s-a înfăţişat înaintea chivotului legământului Domnului. A adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire şi a dat un ospăţ tuturor slujitorilor lui.

Visul. Nu un vis simplu, ci un vis de la Dumnezeu. Solomon avea siguranţa că visul era de inspiraţie divină şi că el venise în atingere cu Dumnezeu. El era atât de sigur că acesta era cazul, încât imediat după întoarcerea lui în capitală, a mers înaintea chivotului şi a adus jertfe lui Dumnezeu. Cele ce au urmat dovedesc fără îndoială, că el avea dreptate şi că primise o solie de la Domnul.

Înaintea chivotului. Solomon şi-a început domnia, cu o solemnă ceremonie religioasă, la fiecare din cele două locuri sfinte, pe atunci, în ţară. Unul era la Gabaon, unde se afla cortul întâlnirii, iar celălalt la Ierusalim, înaintea chivotului, care a fost adus în cetatea lui David, cu câţiva ani mai înainte (2Samuel 6:12,16).

Jertfe de mulţumire. Ca adaos la ceremonia religioasă a aducerii arderilor de tot, aduse Domnului ca un miros plăcut (Levitic 1:9,13,17), spre a semnifica un act de consacrare lui Dumnezeu, aceasta era o mare jertfă de mulţumire, o sărbătoare de veselie, o participare comună la care poporul era invitat să ia parte ca semn de bucurie şi mulţumire faţă de Dumnezeu, pentru binecuvântările primite (vezi Levitic 7:12, 13, 15; 2Samuel 6:18, 19; 1Cronici. 16:2, 3).

16 Atunci au venit două femei curve la împărat şi s-au înfăţişat înaintea lui.

Două femei. Cazul nu era unul de dificultate obişnuită, altfel n-ar fi fost adus la împărat. Înţelepciunea lui Solomon urma să fie pusă aici la cea mai supremă încercare. Amândouă părţile erau de un caracter îndoielnic. Nu era vrednic de încredere, cuvântul nici uneia dintre ele. Mărturiile lor erau oarecum contrabalansate, afirmaţia hotărâtă a uneia, fiind întâmpinată de egala negare hotărâtă a celeilalte. Părea imposibil a se ajunge la vreo decizie sigură sau dreaptă. Întreaga curte era într-o atmosferă de amânare. Avea împăratul să admită chestiunea ca fiind prea dificilă pentru el ca s-o trateze? Concluzie, calcul, deducţie, ipoteză – ce puteau fi acestea decât greutăţi stânjenitoare spre a întârzia roţile dreptăţii într-un caz ca acesta? Dar Solomon trece peste stânjenitoarea maşinărie legală a curţii şi a dat un verdict rapid şi sigur, a cărui dreptate era în afară de orice discuţie. Copilul a fost restituit mamei lui, dreptatea îşi găsise calea şi faima lui Solomon despre înţelepciune şi judecată a fost asigurată pentru tot timpul ce avea să vină.

O pictură murală din Pompei, acum în Muzeul Naţional din Neapole, zugrăveşte ceea ce se crede a fi scena judecăţii lui Solomon, făcută celor două prostituate.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

PK 53; FE 498

3–15Ed 48

4 PP 27

5 PK 75; 9T 281

5–11PK 28

7 PK 30, 47; 3T 449

7–159T 281

12 FE 414; ML 236; 3T 449

12–14PK 29

16–28PK 57

28 PK 32

17 Una din femei a zis: „Rogu-mă, domnul meu, eu şi femeia aceasta locuiam în aceeaşi casă, şi am născut lângă ea în casă.

Verset ce nu a fost comentat.

18 După trei zile, femeia aceasta a născut şi ea. Locuiam împreună, niciun străin nu era cu noi în casă. Nu eram decât noi amândouă.

Verset ce nu a fost comentat.

19 Peste noapte, fiul acestei femei a murit, pentru că se culcase peste el.

Verset ce nu a fost comentat.

20 Ea s-a sculat pe la mijlocul nopţii, a luat pe fiul meu de lângă mine, pe când dormea roaba ta, şi l-a culcat la sânul ei: iar pe fiul ei, care murise, l-a culcat la sânul meu.

Verset ce nu a fost comentat.

21 Dimineaţa, m-am sculat să dau ţâţă copilului; şi iată că era mort. M-am uitat cu luare aminte la el dimineaţa; şi iată că nu era fiul meu, pe care-l născusem.”

Verset ce nu a fost comentat.

22 Cealaltă femeie a zis: „Ba nu; fiul meu este cel viu, iar fiul tău cel mort.” Dar cea dintâi a răspuns: „Ba nicidecum! Fiul tău este cel mort, iar fiul meu este cel viu.” Aşa au vorbit ele înaintea împăratului.

Verset ce nu a fost comentat.

23 Împăratul a zis: „Una zice: „Fiul meu este cel viu, iar fiul tău este cel mort.” Şi cealaltă zice: „Ba nicidecum! Fiul tău este cel mort, iar fiul meu este cel viu.”

Verset ce nu a fost comentat.

24 Apoi a adăugat: „Aduceţi-mi o sabie.” Au adus o sabie înaintea împăratului.

Verset ce nu a fost comentat.

25 Şi împăratul a zis: „Tăiaţi în două copilul cel viu şi daţi o jumătate uneia şi o jumătate celeilalte.”

Verset ce nu a fost comentat.

26 Atunci femeia al cărei copil era viu a simţit că i se rupe inima pentru copil şi a zis împăratului: „Ah! domnul meu, dă-i mai bine ei copilul cel viu şi nu-l omorî!” Dar cealaltă a zis: „Să nu fie nici al meu, nici al tău; tăiaţi-l!”

Verset ce nu a fost comentat.

27 Şi împăratul, luând cuvântul, a zis: „Daţi celei dintâi copilul cel viu şi nu-l omorâţi. Ea este mama lui.”

Verset ce nu a fost comentat.

28 Tot Israelul a auzit de hotărârea pe care o rostise împăratul. Şi s-au temut de împărat, căci au văzut că înţelepciunea lui Dumnezeu era în el, povăţuindu-l în judecăţile lui.

Verset ce nu a fost comentat.