1 Corinteni 7

1 Cu privire la lucrurile despre care mi-aţi scris, eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie.

Lucrurile despre care mi-aţi scris. Versetul acesta începe o nouă secţiune a epistolei, în care se tratează anumite chestiuni cu privire la care biserica din Corint îl întrebase pe Pavel. Scrisoarea cuprinzând aceste chestiuni nu există şi e cu putinţă ca noi numai să presupunem cu privire la seria de întrebări. Ar fi cât se poate de folositor de pildă să ştim precis care erau întrebările cu privire la căsătorie. Interpretarea capitolului depinde în parte de natura problemei prezentate lui în scrisoare. Pare corespunzător să fie tratat mai întâi subiectul căsătoriei, în răspunsul lui Pavel, având în vedere serioasa avertizare împotriva curviei (cap. 5, 6). Apoi, erau probabil unii în Corint care se întrebau dacă regulile rigide iudaice care făceau obligatoriu pentru toţi, cel puţin pentru bărbaţi, să se căsătorească (vezi Mişna Yebamoth 6. 6, ed.Soncino a Talmudului, vol. 1, pag. 411) erau aplicabile la creştini. Unii din biserică s-ar putea să nu fi avut o dorinţă deosebită să se căsătorească şi se poate să-l fi întrebat pe Pavel dacă ar fi acceptabil ca ei să rămână necăsătoriţi. Dacă întrebarea aceasta era fundalul declaraţiei lui Pavel din cap 7:1, atunci apostolul nu dădea sfat general cu privire la oportunitatea căsătoriei, ci doar informa această grupă aparte că era perfect oportun să rămână celibatari. Unii creştini pare să fi crezut că situaţia de căsătorie era o situaţie păcătoasă, care ar fi trebuit evitată şi dacă era cu putinţă, întreruptă. Aceasta ar fi o reacţie de înţeles împotriva desfrânării atât de obişnuite în Corint, pe vremea aceea. În zelul lor de a evita tot ce ar fi fost de natura desfrânării, ei ar fi putut să cadă în cealaltă extremă, de abţinere de la legătura căsătoriei.

Bine. Gr. kalos, oportun, corespunzător. Cuvântul nu denotă o bunătate în sensul moral (vezi vers. 28:36). De unde afirmaţia aceasta nu poate fi folosită pentru a justifica celibatul ca o practică morală superioară (vezi Mat. 19:4-6; Rom. 7:2–4; Efes. 5:22–32; 1 Tim. 4:1–3; Evr. 13:4). Ar fi inconsistent ca Pavel să înveţe că nu e bine ca oamenii să se căsătorească în nici o împrejurarea şi apoi într-o epistolă către o altă biserică, să folosească căsătoria ca o ilustraţie a strânsei uniri care există între Hristos şi biserica Sa (vezi Efes. 5:22-27). Vezi mai sus, la lucrurile despre care mi-aţi scris.

Atingă de femeie. Un eufemism pentru legătura sexuală (vezi Gen. 20:4, 6; 26:11; Prov. 6:29). Expresia de aici e probabil sinonimă cu căsătoria. Îndrumarea trebuie să fie interpretată în lumina contextului ei şi nu trebuie să fie înţeleasă ca o oprire a căsătoriei.

2 Totuşi, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei.

Totuşi. Deşi căsătoria nu e cerută, e cu totul la locul ei.

Din pricina. [Pentru a evita, KJV.] Gr. dia, din pricina, datorită. Aceste redări ale acestui cuvânt sunt preferate. Având în vedere că starea societăţii din Corint era de aşa fel că imoralitatea abunda, era recomandabil pentru toţi creştinii să fie căsătoriţi. În orice ţară unde legătura căsătoriei a fost privită cu uşurătate, imoralitatea a fost ceva obişnuit şi aşa va fi întotdeauna. Curăţenia şi virtutea sunt strâns legate cu păstrarea legământului conjugal. Recomandarea din partea lui Pavel a căsătoriei, ca o protecţie împotriva curviei a fost privită de unii ca o concepţiei inferioară a căsătoriei. Dar astfel de persoane uită că din cauza unei anumite situaţii din Corint, Pavel se ocupa numai de partea negativă a problemei. El nu spune că oferă aici unicul motiv al căsătoriei. El nu tăgăduieşte elementele pozitive şi binecuvântările pe care le procură căsătoria (vezi Mat. 19:12). Neander spune: Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că Pavel nu tratează aici căsătoria în general, ci numai în legătura ei cu starea de lucruri din Corint, unde se temea de efectul prejudecăţilor morale cu privire la celibat. (Lange).

Curviei. Literal curviilor. Pluralul fără îndoială se referă la multele forme ale viciului sexual, care erau practicate în Corint.

Nevasta lui... bărbatul ei. Această poruncă scoate în evidenţă practica creştină a monogamiei.

3 Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat.

Datoria. [Amabilitatea cuvenită, KJV.] Literal “obligaţia, “ceea ce e datorat. Versetul acesta enunţă datoria soţului şi a soţiei unul faţă de altul în materie de drepturi conjugale, îndeosebi cu privire la legătura sexuală. Fiecare este legat de celălalt pe viaţă şi în fiecare fel cu putinţă fiecare trebuie să arate amabilitate şi consideraţie pentru celălalt. Un astfel de sfat era necesar din cauză că unii creştini evident credeau că era o virtute specială în faptul ca soţul şi soţia să trăiască separat unul de altul, lucru care le tăgăduia de fapt privilegiile legitime ale stării de căsătoriţi şi îi expunea ispitei imoralităţii.

4 Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta.

Nu este stăpână. [Nu are putere, KJV.] Aici sunt enunţate clar drepturile egale ale soţului şi soţiei. Nici una dintre părţi nu are dreptul de a tăgădui celeilalte privilegiile intime ale legăturii de căsătoriţi. Aceasta nu autorizează nici o formă de abuz sau de exces. Dimpotrivă creştinii trebuie să recunoască nevoia de cumpătare în orice (vezi cap. 9:25; 1T 618; 2T 380, 381, 474). Persoanele căsătorite ar trebui să se considere unite într-o intimitate cu cele mai gingaşe legături; de aceea, când le vine ispita la necredincioşie, fiecare ar trebui să se gândească spontan la unirea intimă şi sacră care-i uneşte cu partenerul de căsătorie şi ar trebui să refuze în mod categoric ruperea acestei uniri. Chrysostom exprimă aceasta astfel: Când deci vezi o curvă că te ispiteşte, spune: ‚Trupul meu nu e al meu, ci al soţiei mele’. La fel şi femeia să spună acelora care i-ar submina castitatea: ‚Trupul meu nu e al meu, ci al soţului meu.’ (Omilii xix. 2, 1 Cor. 7:3; NPNF, seria I, vol. 12, pag. 105).

Să nu se uite că această discutare a datoriei şi a privilegiilor celor căsătoriţi, în legăturile intime ale căsătoriei, s-a dezvoltat din întrebări puse de biserica din Corint (vezi vers. 1). Cum s-a spus mai înainte, erau probabil unii credincioşi care susţineau vederi ascetice care-i făceau să-şi închipuie că, chiar şi în situaţia de căsătoriţi, erau obligaţi să se abţină de la legături sexuale. Versetul acesta arată că însăşi natura căsătoriei implică faptul că acordarea sau reţinerea privilegiului căsătoriei n-ar trebui să fie supus toanelor oricăreia dintre părţi. Fiecare are pretenţie la drepturi conjugale, totuşi, totdeauna cu calificarea divină că Dumnezeu trebuie să fie onorat în toate (vezi cap. 10:31). Cunoscând că trupul său este un templu al Duhului Sfânt (vezi cap. 6:19,20), credinciosul nu va permite ca privilegiul acordat lui prin căsătorie să devină o cauză de călcare a poruncii de a înfăţişa trupul său fără defect Domnului (vezi Rom. 12:1; cf. 2T 380). Trupul trebuie să fie totdeauna ţinut sub controlul raţiunii sfinţite.

5 Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina nestăpânirii voastre.

Să nu vă lipsiţi. [Jefuiţi, KJV.] Gr. apostereo, a jefui, a lipsi de. Cuvântul apare în LXX, la Exo. 21:10, unde un bărbat este sfătuit să nu scadă din hrana, îmbrăcămintea şi datoria de soţ cuvenită primei sale soţii. Creştinilor li se spune că ei nu trebuie să se lipsească unul pe altul de privilegiile intime ale căsătoriei, cu excepţia unui timp limitat, în împrejurări speciale şi prin consimţământ reciproc. Enunţarea următoare introduce temeiuri pentru un aranjament mutual, pentru abţinere temporară de la relaţii intime, participare neîmpiedicată la exerciţii religioase speciale, deşi fără nici o sugestie de a promova ascetismul în viaţa de căsătorie. Nu se poate deduce din acest sfat că o astfel de înfrânare de la privilegiile căsătoriei e necesară pentru ţinerea timpurilor de rugăciune zilnice, ci numai că e un plan admisibil pentru adoptare, când se simte nevoia unei perioade de intensă devoţiune, ca aceea sugerată aici prin expresia postirea şi rugăciunea (cf. Exo. 19:14,15).

[Postirea, KJV.] Dovezi textuale atestă (cf. pag. 10) omiterea acestui cuvânt. În ce priveşte postirea la iudei, vezi Mar. 2:18.

Împreunaţi. [Veniţi laolaltă, KJV; Să fiţi la un loc, Nitz.] Dovezi textuale favorizează exprimarea să fiţi laolaltă. Motivul pentru perioada de abstinenţă plănuită mutual încetând, soţul şi soţia urmează să revină la ducerea normală a vieţii de căsătorie. Motivul pentru acest îndemn de a relua legăturile normale e clar enunţat, evitarea unor abateri sexuale. Căsătoria apără curăţenia neamului omenesc, de unde orice încercare de a introduce abţinerea îndelungată de la legături între soţ şi soţie ar tinde să înlăture ocrotirea împotriva curviei, care e stabilită prin căsătorie (vezi PP 46).

6 Lucrul acesta îl spun ca o îngăduinţă; nu fac din el o poruncă.

Lucrul acesta. E cu neputinţă a determina cât de mult a intenţionat a cuprinde acesta, dacă numai sugestia din versetul 5 sau întreaga îndrumare din vers. 1-5.

Ca o îngăduinţă. [Din îngăduinţă, KJV, Nitz.] Gr. suggnome, acord, părere sau judecată mutuală, concesiune. El nu intenţionează să dea impresia că persoanele căsătorite au obligaţia de a practica diferite perioade de abstinenţă prin acord mutual. El doar dă explicaţia că dacă doresc aşa, ei sunt perfect liberi să facă un astfel de aranjament; nu li se porunceşte să facă aşa. Expresia aceasta nu cere concluzia că Pavel nu era inspirat de Duhul Sfânt când dădea sfatul aflat în vers. 5. Dacă vers. 1-5 sunt luate în consideraţie aici, atunci Pavel spune mai departe că el nu face din chestiunea dacă cineva să se căsătorească, o chestiune supusă poruncii. Aceasta este o chestiune în care persoana în cauză să hotărască.

7 Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie ca mine; dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul într-un fel, altul într-altul.

Să fie ca mine. Adică posedând un dar care face căsătoria să nu fie necesară (vezi Mat. 19:10-12). Nu se poate dovedi conclusiv că Pavel fusese mai înainte căsătorit. Pavel şi-a dat votul contra sfinţilor, lucru care a fost interpretat ca însemnând că era membru al Sinedriului (cf. AA 112). Membrilor acestei organizaţii li se cerea să fie căsătoriţi (vezi Talmud Sanhedrin 36b, ed. Soncino, vol. 1, pag. 229; cf. DA 133). Mai mult, e cât se poate de natural a admite că Pavel, ca un Fariseu strict, nu ar fi neglijat ceea ce iudeii priveau ca fiind o obligaţie sacră, şi anume căsătoria (vezi Mişna Yebamouth 6. 6, ed. Soncino a Talmudului, vol. 1, pag. 411). Sfatul său detaliat din capitolul acesta sugerează o cunoaştere intimă a problemelor de felul celor pe care le pune căsătoria. Pare să nu fie multă îndoială, deci, că la vreo dată oarecare, înainte de scrierea primei epistole către corinteni, Pavel fusese căsătorit.

Darul lui. Se recunoaşte aici că nu toţi oamenii sunt la fel, în chestiunea căsătoririi sau necăsătoririi. Unii preferă să rămână celibatari şi au capacitatea de a trăi o viaţă satisfăcătoare fără căsătorie. Alţii preferă să urmeze planul normal de viaţă pe acest pământ şi intră în relaţia de căsătorie. Ambele comportamente sunt aprobate de Domnul, când sunt trăite în armonie cu sfatul Său.

8 Celor neînsuraţi şi văduvelor le spun că este bine pentru ei să rămână ca mine.

Neînsurat. Forma greacă este masculină, ceea ce ar arăta că Pavel se referă aici numai la bărbaţii necăsătoriţi şi văduvi. Fecioarele necăsătorite sunt menţionate în vers. 25.

Văduvelor. Femeile lipsite de soţii lor.

Bine. Gr. kalos, (vezi vers. 1).

Ca mine. Vezi vers. 7.

9 Dar, dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească; pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă.

Nu se pot înfrâna. Pavel subliniază importanaţa faptului de a fi înfrânat, dar el recunoaşte că nu toţi oamenii sunt ca el (vezi vers. 7). În plus, cei care au fost obişnuiţi cu căsătoria pot găsi că e mai greu de a păstra înfrânarea completă (vezi 1Tim. 5:11,14).

Să ardă. Pavel sfătuieşte pe aceia care au o dificultate nepotrivită de a-şi ţine sub control dorinţele sexuale, să se căsătorească decât să fie stăruitor supuşi la excitarea dorinţei nesatisfăcute. Îndrumarea de aici e clară şi în armonie cu tonul general al versetelor anterioare, şi anume păstrarea curăţiei şi cea mai bună atitudine faţă de căsătorie (vezi vers. 2:3,5). Chiar şi atunci când sunt luate în consideraţie toate problemele asociate cu viaţa de căsătorie, în timpul unei perioade de persecuţie sau de necaz (vezi vers. 26), e mai bine ca cineva să se căsătorească decât să fie mistuit lăuntric de starea producătoare de tulburare mentală, emoţională şi fizică a dorinţei nesatisfăcute.

10 Celor căsătoriţi le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat.

Căsătoriţi. Adică creştini deja căsătoriţi.

Domnul. Pavel întăreşte porunca sa inspirată, referindu-se la învăţătura clară dată de Hristos Însuşi. Întrucât Isus vorbise în mod specific asupra acestui subiect, apostolul putea să facă o astfel de referire. Când nu era instrucţiune specifică de la Isus, apostolul dădea sfat proaspăt, inspirat (vezi vers. 12). Mântuitorul declarase că legătura de căsătorie era sfântă şi de neschimbat (vezi Mat. 5:31,32; Mar. 10:2–12; Luc. 16:18). Porunca lui Isus nu lasă loc pentru multele scuze de separare legală care sunt acceptate în tribunalele civile de astăzi, ca de pildă incompatibilitate, cruzime mentală şi altele de o natură de mai mică însemnătate. Acelaşi lucru era şi printre iudei (vezi Mat. 5:32). Această stare a societăţii fără îndoială influenţa pe creştini spre a pune întrebarea cu privire la oportunitatea separării între credincioşi. Răspunsul este clar enunţat, divorţul nu este în planul desăvârşit pentru neamul omenesc. Singurul motiv pentru care e permis divorţul este adulterul (vezi Mat. 19:9).

Nevasta să nu se despartă. Locul întâi dat aici nevestei poate fi explicat pe temeiul că era o mai mare înclinaţie pentru soţie să obţină un divorţ. Fiind partea mai slabă, era mai uşor ca ea să sufere oprimare din partea soţului necredincios. Sau poate scrisoarea cu întrebarea (vezi vers. 1) se ocupa cu un anumit caz, în care o femeie se gândea să-şi părăsească soţul.

11 (Dacă este despărţită, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei.) Şi nici bărbatul să nu-şi lase nevasta.

Dacă este despărţită. [Dacă se desparte, KJV; Dacă se va fi despărţit, Nitz.] Sau dacă se desparte. Enunţarea aceasta este de fapt o admitere că porunca dată în versetul precedent nu ar fi pe deplin ascultată, în starea nedesăvârşită a bisericii. Vor fi cazuri de deosebiri matrimoniale care nu ar putea fi biruite de afecţiune şi îndelungă răbdare creştină şi ar rezulta despărţirea. În astfel de cazuri, soţia lăsată sau despărţită nu ar trebui să se căsătorească, ci ar trebui să caute împăcarea cu soţul ei.

Lase. Gr. aphiemi, a îndepărta, a lăsa, a divorţa. Acesta e un termen mai tare decât cel tradus despărţită, mai la începutul versetului, deşi poate aici e folosit ca sinonim. În vers. 13, aphiemi e folosit cu privire la soţie. Legea iudaică recunoştea dreptul soţiei în anumite împrejurări să divorţeze de soţul ei.

12 Celorlalţi le zic eu, nu Domnul: dacă un frate are o nevastă necredincioasă, şi ea voieşte să trăiască înainte cu el, să nu se despartă de ea.

Celorlalţi. Datoriile persoanelor necăsătorite din biserică au fost tratate mai ales în legătură cu întrebarea dacă e bine sau recomandabil ca cineva să se căsătorească (vezi vers. 1-9). La fel, porunca Domnului cu privire la credincioşii căsătoriţi a fost clar enunţată, cum şi cu privire la ce poziţie să ia faţă de problema separării şi a divorţului (vezi vers. 10,11). Acum, discuţia trece la cazuri în care o parte e creştină, iar cealaltă nu e. Se pune întrebarea: ar fi recomandabilă şi oportună o separare voluntară în astfel de împrejurări? Soţul sau soţia credincioasă poate că nu ar dori să rămână în contact intim cu un soţ păgân. Se dă sfat pentru un asemenea caz.

Nu Domnul. Domnul Hristos a dat instrucţiune cu privire la natura de nedesfăcut şi sacră a legăturii căsătoriei (vezi Mat. 19:4-6,9). Pavel se ocupă aici de cazuri cu privire la care nu fusese dată învăţătură explicită de Isus, de unde expresia zic eu, nu Domnul. El era inspirat de Duhul Sfânt la darea sfatului care urmează, dar nu şi-a întemeiat cuvintele pe nici o enunţare relatată anterior, pe care o făcuse Isus (cf. cele de la 1Cor. 7:10).

Despartă de ea. Puteau să fie cazuri în care o soţie necreştină ar fi fost atât de potrivnică Evanghelie şi atât de violentă în împotrivirea ei, încât nu dorea să trăiască cu soţul ei creştin. În astfel de cazuri, soţul nu putea să prevină separarea. Dacă, dimpotrivă, soţia necredincioasă dorea să rămână cu soţul ei credincios, el nu avea libertatea să caute o separare. Unicul efect al convertirii uneia dintre părţi urma să-l facă pe el sau pe ea mai gingaş, mai amabil, mai plin de iubire şi mai sincer decât înainte. O căsătorie cu un necredincios trebuie să fie considerată tot atât de obligatorie pentru un credincios, atâta vreme cât necredinciosul nu se separă de bunăvoie de soţul său credincios şi nu contractează o nouă căsătorie.

13 Şi dacă o femeie are un bărbat necredincios, şi el voieşte să trăiască înainte cu ea, să nu se despartă de bărbatul ei.

Să nu se despartă de bărbatul ei. [Să nu-l lase, KJV.] Sfatul dat în acest verset e similar cu cel dat în vers. 12, dar e aplicat la cealaltă partea căsătoriei. La fel cum soţul creştin nu are libertatea să divorţeze de soţia sa necredincioasă, numai pe temeiul deosebirilor religioase, tot aşa soţia creştină nu poate să divorţeze de soţul ei necredincios, pentru acelaşi motiv.

14 Căci bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă, şi nevasta necredincioasă este sfinţită prin fratele; altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi, pe când acum sunt sfinţi.

Sfinţit. Gr. hagiazo, a sfinţi. Fondul acestei enunţări e fără îndoială temerea din inima unor credincioşi ai căror soţi nu erau creştini, că ar rezulta întinare sau murdărie din rămânerea în legătură intimă de căsătorie cu necredincioşii. Pavel nu vrea să spună că soţul necredincios sau soţia necredincioasă s-ar face sfinţi sau ar fi convertiţi la creştinism, numai prin continuarea convieţuirii matrimoniale cu un creştin, sau că necredinciosul ar ajunge ca treptat să fie înclinat faţă de creştinism, observând efectul lui asupra tovarăşului său. Lucrul acesta el îl tratează mai târziu (vezi vers. 16). El vorbeşte aici despre o stare care exista de îndată ce o parte a căsătoriei devenea creştin, nu de ceva care urma să se dezvolte în viitor. Sfinţit, deci, descrie doar starea care nu întinează. Partenerul care nu crede e sfinţit în legătură cu chestiunea oportunităţii ca păgânii şi creştinii să trăiască laolaltă în căsătorie. Dacă căsătoria este legală şi e recunoscută ca atare de biserică, cei doi sunt prin legătura căsătoriei, un trup şi sunt indisolubil uniţi (vezi Gen. 2:24; Mat. 19:5, 6; Efes. 5:31). Acesta fiind cazul, e potrivit ca ei să trăiască laolaltă. Nu e nevoie de divorţ.

Copiii... ar fi necuraţi. Adică născuţi dintr-o căsătorie nesfântă şi astfel, într-un anumit sens, nelegitimi. Dacă ar fi recomandat divorţul, pe temeiul faptului că unul dintre soţi era păgân, s-ar fi lăsat a se înţelege că o astfel de căsătorie ar fi fost nelalocul ei. Corintenii înşişi nu credeau că copiii din căsătoriile mixte erau nelegitimi, deci chiar după propriile lor idei, căsătoria trebuia să fie legitimă.

Acum sunt sfinţi. Adică în acelaşi fel cum soţul necredincios e sfinţit de soţia credincioasă. Ei sunt sfinţi în sensul că sunt născuţi dintr-o legătură sfinţită.

15 Dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi: Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace.

Cel necredincios. Masculinul e folosit aici pentru ambele părţi cum se vede mai departe în verset. Despartă. Sau să se separe.

Nu sunt legaţi. [Nu e sub robie, KJV.] Gr. douloo, a înrobi, a aduce la robie. Dacă soţul necreştin nu doreşte să rămână cu cel creştin şi de bunăvoie îl (sau o) părăseşte, creştinul nu trebuie să se simtă obligat să menţină căsătoria cu orice preţ. Partenerul necredincios care doreşte să părăsească pe soţul său nu trebuie să fie împiedicat de a face aşa. Creştinul nu e sub obligaţia de a încerca să trăiască cu un soţ păgân, împotriva voinţei acestuia.

În pace. [La pace, KJV.] Literal în pace. Creştinul să se străduiască cu toată puterea să trăiască în armonie cu soţul necredincios, fără a face compromis faţă de principiu (vezi Rom. 12:8; Evr. 12:14). Creştinismul e o religie a păcii, care caută să prevină sau să evite cearta şi neînţelegerea (vezi Ioan 14:27; Rom. 14:19; 2 Cor. 13:11; Filp. 4:7). Dacă pacea nu poate fi avută câtă vreme creştinul şi necreştinul trăiesc laolaltă în căsătorie legală şi necredinciosul stăruie la despărţire, ar trebui să fie acord la o despărţire paşnică.

16 Căci ce ştii tu, nevastă, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui nevasta?

Mântuie. Motivul pentru care partea credincioasă dintr-o căsătorie nu ar trebui să părăsească pe cealaltă sau să dorească să fie despărţită de necredincios e că poate necreştinul ar putea fi determinat să primească pe Hristos ca Mântuitor prin exemplul sau influenţa celui credincios. Convertirea celui necredincios ar aduce multă fericire şi binecuvântare familiei, ca un tot, şi credinciosului în particular. Scopul acesta este atât de important încât creştinul ar trebui să fie dispus să fie răbdător şi îndelung îngăduitor pentru a-l realiza. El n-ar trebui să înceteze nici măcar pentru o clipă să trăiască o viaţă creştină, indiferent ce provocare s-ar isca pentru a-l mâna să facă altfel. Ar trebui să fie comuniune continuă cu Dumnezeu în rugăciune, ca soţul necredincios să poată fi câştigat de la necredinţă la o pregătire paşnică, armonioasă şi fericită pentru căminul ceresc.

Să rămână. [Să umble, KJV; Să-şi meargă drumul, G. Galaction.] Acceptarea creştinismului nu înseamnă în mod necesar că trebuie să aibă loc o schimbare în statutul economic, social sau vocaţional al credinciosului. Vestea cea bună proclamată de solii Evangheliei în unele cazuri a produs o mare excitare printre cei care au crezut, atât iudei, cât şi Neamuri. Viziunea experienţei mai înalte, mai fericite, mai sfinte pe care ea o prezenta, acea ca rezultat determinarea unora de a fi indiferenţi faţă de lumea aceasta şi treburile ei. Aceştia căutau să părăsească ocupaţiile lor obişnuite (vezi 2Tes. 3:6-12). Evanghelia nu caută să răstoarne brusc ordinea de lucruri existentă. În schimb, ea pătrunde cu încetul în toate treburile vieţii omului şi produce o schimbare printr-un proces lent şi ordonat. Învăţătura acestui verset e bine exprimată de Neander: Aici învăţăm faptul general că creştinismul nu tulbură legăturile existente, în măsura în care nu sunt păcătoase, ci numai tinde să insufle în ele un duh nou. (Lange)

17 Încolo, fiecare să rămână în starea în care l-a aşezat Domnul şi în care l-a chemat Dumnezeu. Aceasta este rânduiala pe care am aşezat-o în toate bisericile.

L-a aşezat Dumnezeu. [Dumnezeu a împărţit, KJV; G. Galaction.] Vezi vers. 7.

18 Dacă cineva a fost chemat pe când era tăiat împrejur, să rămână tăiat împrejur. Dacă cineva a fost chemat pe când era netăiat împrejur, să nu se taie împrejur.

Să rămână tăiat împrejur. [Să nu se facă netăiat împrejur, KJV; Să nu se ascundă, G. Galaction.] Iudeii circumcişi care devin creştini nu trebuie să ascundă faptul că sunt tăiaţi împrejur, aşa cum au făcut anumiţi iudei care au părăsit iudaismul şi s-au făcut păgâni (vezi Josephus Antichităţi xii. 5. 1 [241]; 1 Mac. 1:15).

Să nu se taie împrejur. [Să nu se facă tăiat împrejur, KJV.] Ritualul iniţiatic al circumciderii, practicat de iudei în acord cu porunca lui Dumnezeu, dată lui Avraam, nu trebuia impus convertiţilor la creştinism dintre Neamuri (Fapte 15:24-29).

19 Tăierea împrejur nu este nimic, şi netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu.

Tăierea împrejur nu este nimic. Nici supunerea la ritualul iudaic al circumciderii, nici neglijarea de a face aşa ceva nu putea să afecteze legătura unei persoane cu Dumnezeu, prin credinţa în Isus. Accentul este pus aici pe adevărul că ceremoniile şi ritualurile exterioare sunt fără valoare, când sunt lipsite de credinţa în Hristos (vezi Gal. 5:6; 6:15). Copilul nou-născut al lui Dumnezeu este acceptat de El nu datorită unor fapte pe care el le-ar putea săvârşi, ci datorită credinţei sale în marea lucrare săvârşită pentru el, de Hristos, pe cruce (vezi Ioan 3:16; Rom. 4:5; Efes. 2:8, 9). Avraam, despre a cărui credinţă se vorbeşte ca fiind o pildă pentru toţi cei care cred în Hristos, e numit părintele tuturor celor care exercită o credinţă asemănătoare în Isus, fie că sunt sau nu circumcişi (vezi Rom. 4:9,11,12).

Ci ţinerea. Comparaţi Gal 5.6; 6:15. Ideea este că ceea ce are importanţă e ţinerea poruncilor lui Dumnezeu. Dumnezeu nu apreciază religia cuiva după ţinerea din partea acestuia a ceremoniilor rituale, ci după legătura lui cu principiile legii divine (vezi Ecl. 12:13; Ioan 14:15, 21, 23; 15:10; 1Ioan 2:4–6). Un om poate să ţină poruncile, fie că este sau nu este circumcis.

20 Fiecare să rămână în chemarea pe care o avea când a fost chemat.

Fiecare să rămână. Vezi vers. 24. Oamenii sunt sfătuiţi să continue în starea sau circumstanţele vieţii în care sunt când răspund la chemarea lui Isus de a-I servi. Primirea lui Hristos şi a felului Lui de viaţă nu dă cuiva autoritatea de a se răscula împotriva ordinii existente a lucrurilor şi de a căuta să fugă de însărcinarea sa, în afară de cazul unui conflict între acestea şi principiile adevărului. Pavel îşi ilustrează susţinerea în vers. 21.

21 Ai fost chemat când erai rob? Să nu te nelinişteşti de lucrul acesta; dar, dacă poţi să ajungi slobod, foloseşte-te.

Rob. [Slujitor, KJV.] Gr. doulos, sclav (vezi Rom. 1:1). Sclavii care primeau pe Mântuitorul nu erau prin aceasta eliberaţi de starea lor de sclavie faţă de stăpânii lor.

Să nu te nelinişteşti de lucrul acesta. Nu îngădui ca aceasta să fie o cauză de mare îngrijorare şi mâhnire, nu considera că e o dezonoare. Nu îngădui ca libertatea ta spirituală în Isus, de curând descoperită, să te facă să dispreţuieşti poziţia ta de sclav fizic, ci deprinde-te să fii mulţumit cu starea în care te aflai când ai aflat pe Mântuitorul (vezi Filp. 4:11; 1Tim. 6:6,8; Evr. 13:5). Sclavul e învăţat să-şi facă datoria faţă de stăpânul său pământesc, mărturisind prin aceasta despre puterea transformatoare a Evangheliei (vezi Efes. 6:5–8; Col. 3:22–24; 1 Tim. 6:1; Titus 2:9, 10; 1Pet. 2:18, 19). Dumnezeu se îngrijeşte de toţi copii Săi, indiferent care le-ar fi poziţia în viaţă şi El va da har şi putere oricui, potrivit cu nevoile şi circumstanţele sale (vezi Filp. 4:19).

Foloseşte-te. Două interpretări ale celei de-a doua jumătăţi a versetului acestuia sunt date de comentatori, depinzând de faptul dacă propoziţia foloseşte-te se referă la folosirea libertăţii sau la folosirea sclaviei. Potrivit cu una din interpretări, sclavilor convertiţi li se spune să nu se neliniştească privitor la starea lor socială. Chiar dacă ar fi putut în chip legitim să-şi capete libertatea, n-ar fi trebuit să fie neliniştiţi de a face aşa, ci să rămână în sclavie, cunoscând că oamenii liberi şi sclavii erau toţi una în Hristos (vezi 1 Cor. 12:13; Gal. 3:27, 28; Col. 3:11). În plus, această stare rea urmează ca în curând să ajungă la sfârşit, prin a doua venire a lui Hristos (vezi 1Cor. 7:26,29), şi atunci toţi credincioşii care acum sunt sclavi, vor fi făcuţi liberi atât fizic, cât şi spiritual. Cealaltă interpretarea prezintă pasajul ca un îndemn pentru sclavul credincios să se folosească de oferta de eliberare, dacă are prilejul să facă aşa. Această ultimă interpretare este în armonie cu sfatul lui Pavel relativ la căsătoriile mixte (vezi vers. 15). E cu neputinţă de a determina concludent gândul lui Pavel.

22 Căci robul chemat în Domnul este un slobozit al Domnului. Tot aşa, cel slobod care a fost chemat este un rob al lui Hristos.

Slobozit. [Om liber, KJV.] mai degrabă omul eliberat. Sclavul devenit creştin, prin convertirea lui e făcut liber, adică i se acordă eliberare din sclavia păcatului, de către Domnul Isus Hristos. Pare că argumentul acesta e dat pentru a mângâia pe sclav care fusese îndemnat să fie mulţumit cu soarta lui şi să nu caute să scape de ea. Sclavia păcatului, care mai înainte ţinea pe sclav în grozava ei strânsoare, era mult mai rea decât robia trupească la un stăpân pământesc. Dar el fusese eliberat din sclavia păcatului. În felul acesta, starea lui, deşi încă aceea de sclav, e mult mai bună decât era înainte, el e acum cu adevărat un slobozit, un om făcut liber de Domnul. Alţii care nu încercaseră convertirea, poate însuşi stăpânul de sclavi, sunt într-o stare mult mai rea de robie, decât sclavul. Sclavul ar trebui deci să se bucure de eliberarea de răul mai mare. Cea mai mare binecuvântare pe care o poate primi omul este eliberarea de păcate; dacă o are, n-ar trebui să fie fără rost neliniştit cu privire la împrejurările externe ale vieţii acesteia (vezi Mat. 6:25–31, 33, 34; Ioan 8:32, 34, 36; Rom. 7:14–20, 23, 24; 8:2; Gal. 5:1).

Rob. [Serv, KJV.] Gr. doulos, serv sau sclav, ca în vers. 21 şi în prima parte a acestui verset. Cetăţeanul liber care acceptă invitaţia lui Hristos de a-L urma şi care îşi dă inima Domnului fără rezervă, devine prin aceasta robul lui Isus. Nu există independenţă absolută. Omul este sau robul mizerabil al păcatului sau fericitul de bunăvoie rob al Creatorului şi Mântuitorului său. Toată lumea civilizată e guvernată de legi. Nu există degradare în a fi ascultător de legile acceptate ale societăţii în care cineva trăieşte, cu condiţia ca acele legi să fie în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cei trei tovarăşi ai lui Daniel erau gata să asculte de porunca împăratului caldean de a ieşi în Câmpia Dura, unde fusese înălţat marele chip de aur, dar au refuzat să se închine înaintea lui deoarece aceasta era contrarie poruncii clare a lui Dumnezeu (Dan. 3:14, 16–18; cf. Exo. 20:4, 5). Ascultarea de Legea lui Dumnezeu, fie ca sclav, fie ca om slobod, este cea mai înaltă formă de respect şi punere la încercare a situaţiei de ucenic, ca şi cel mai mare dictat al raţiunii şi al conştiinţei (vezi 1 Cor. 7:19; CT 111; SC 60; MB 146, 147; AA 506). Apostolul arată că sclavul creştin şi omul slobod sunt pe aceeaşi treaptă, prin faptul că amândurora li se cere să trăiască în ascultare de Legea lui Dumnezeu.

23 Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Nu vă faceţi, dar, robi oamenilor.

Cumpăraţi. Preţul de cumpărare este sângele nespus de scump al lui Isus (vezi Ioan 3:16; Rom. 5:8, 18, 19; 1Pet. 1:18, 19; 1Pet. 3:18). Sclavii care primesc Evanghelia, deşi legaţi de stăpâni omeneşti şi lipsiţi de libertate civilă, sunt de o incalculabilă valoare înaintea lui Dumnezeu. Ei sunt robii lui Isus Hristos şi pot să-L servească rămânând mai departe în supunere la stăpânii lor pământeşti, deoarece Hristos va socoti un atare serviciu, dacă e făcut cu credincioşie, ca făcut Lui (vezi Efes. 6:5–8; Col. 3:22–24).

Robi ai oamenilor. [Servi ai oamenilor, KJV.] Mai degrabă sclavi ai oamenilor. Înţelesul poruncii Nu vă faceţi, dar, robi oamenilor nu e cu totul clar, în contextul de faţă. Unii o înţeleg ca un sfat pentru cei care sunt liberi sau pentru cei care au fost eliberaţi, să nu se facă sclavi. Alţii consideră porunca drept un sfat pentru toţi creştinii, fie robi, fie liberi, să fie călăuziţi de principiile adevărului, pe când îşi îndeplineau datoriile, potrivit cu statutul lor civil în viaţă. În nici o împrejurare ei nu vor călca Legea lui Dumnezeu pentru a satisface cerinţele oamenilor (vezi Fapte 5:29). Ei vor recunoaşte că Dumnezeu, care a plătit preţul pentru mântuirea lor, cere completă devoţiune şi supunere neîmpărţită (vezi Luc. 10:27). Ei nu vor îngădui nimănui să se amestece în drepturile şi datoriile lor de a se închina lui Dumnezeu, potrivit cu dictatele propriei lor conştiinţe. Duhul Sfânt este călăuza şi învăţătorul creştinului (vezi Ioan 16:13; Rom. 8:14). Conştiinţa e a Domnului spre a fi călăuzită de El şi nu spre a fi adusă sub controlul vreunui om sau vreunui grup de oameni. Viaţa aparţine lui Dumnezeu spre a fi cârmuită şi folosită de El, potrivit voii Sale. În toate privinţele, creştinul este proprietatea lui Dumnezeu (cf. COL 312). Tranzacţia aceasta este din partea lui Dumnezeu, o cumpărare, iar din partea credinciosului, o consacrare voioasă şi fericită. În felul acesta proprietatea lui Dumnezeu asupra credinciosului prin Hristos este garanţia eliberării din robie faţă de oameni, în tot ceea ce are legătură cu voinţa şi conştiinţa, şi dovada adevărului că slujirea lui Hristos este perfectă libertate (vezi Ioan 8:32, 36; Rom. 6:14, 18, 22).

24 Fiecare, fraţilor, să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat.

Să rămână... în starea. Versetul acesta repetă îndemnul conţinut în vers. 20. De ce se face repetarea aceasta? Fără îndoială pentru a scoate în evidenţă faptul să creştinul nu caută să răstoarne sau să desfiinţeze vreo ordine socială existentă. Biserica Viului Dumnezeu nu e aşezată în lume pentru a dezorganiza societatea omenească, ci, dimpotrivă, pentru a o consolida. Creştinii pot considera pe bună dreptate că sclavia este o practică rea şi n-ar trebui să existe printre oamenii civilizaţi. Dar ea a fost permisă de Dumnezeu în legile Sale pentru vechiului Israel (vezi Lev. 25:44–46; vezi Deu. 14:26). Permisiunea Lui nu a indicat totdeauna aprobarea Lui. Permisiunea Lui în cazul divorţului era tipică: Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele. (Mat. 19:8). Misionarul creştin în ţări păgâne nu încearcă să răstoarne în chip violent obiceiurile şi practicile stabilite când vede că sunt contrarii învăţăturilor lui Isus. El cunoaşte că o astfel de conduită n-ar promova cauza adevărului, ci ar închide calea pentru un efort misionar mai departe. Proclamarea credincioasă a Evangheliei, însoţită de puterea Duhului Sfânt, va săvârşi o reformă în viaţa tuturor acelora care o acceptă şi atunci va fi văzută o schimbare în sistemul social care îl va aduce în armonie cu adevărul.

Instrucţiunea din versetul acesta n-ar trebui să fie privită ca interzicând creştinului căutarea eliberării din sclavie, dacă poate face lucrul acesta pe cale legală. Ea sugerează ca el să fie mulţumit să aştepte ca Domnul să-l călăuzească în chestiunea aceasta. Dacă Domnul nu găseşte de bine să deschidă calea pentru eliberare, sclavul credincios ar trebui să fie mulţumit să servească pe Domnul acolo unde e. El trebuie să ţină minte că poate servi pe Dumnezeu efectiv în timp ce serveşte pe stăpânul său pământesc (vezi 1Cor. 7:22). El nu trebuie să aducă defaimă bisericii, creând impresia că spiritul creştinismului e un spirit de insubordonare. Toţi pot trăi credinţa lui Isus în toate timpurile, mărturisind pentru El înaintea tuturor acelora cu care vin în contact şi, în felul acesta, răspândind cunoştinţa adevărului (vezi SC 81, 82).

Cu Dumnezeu. Lucrul glorios cu privire la religia lui Isus Hristos este că credinciosul nu e lăsat să facă singur călătoria vieţii. El e acceptat în familia lui Dumnezeu, în timp ce e pe pământ, şi are tovărăşia îngerilor cereşti şi a Domnului Isus (vezi Mat. 28:20; Ioan 14:16–18, 21; 15:7). Prin orice experienţă ar fi chemat să treacă, are cunoştinţa mângâietoare că nu e singur, e Cineva cu el care cunoaşte şi înţelege toate problemele şi chinurile inimii. Tuturor acelora care-L iubesc şi se încred în El, le e dată asigurarea că chiar în mijlocul situaţiilor celor mai uluitoare, nu vor fi lăsaţi fără ajutor (vezi Isa. 43:2; Evr. 13:5). Când credinciosul îşi dă seama de lucrul acesta, va fi mulţumit să rămână în locul atribuit lui, în viaţă, indiferent care ar fi acela. Când drept rezultat al comuniunii cu Isus, credinciosul se deprinde să considere lucrarea sa ca fiind în primul rând aceea de a face voia Domnului şi toate posesiunile sale ca mijloace de a-L servi pe El, atunci se va bucura de o pace a minţii şi de o satisfacţie care nu e cunoscută de cel necredincios (vezi Isa. 20:3; Ioan 14:27).

25 Cât despre fecioare, n-am o poruncă din partea Domnului. Le dau însă un sfat, ca unul care am căpătat de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare.

Cât despre fecioare. Pavel se ocupă acum cu o altă chestiune cu privire la care corintenii evident ceruseră sfat (vezi vers. 1).

N-am o poruncă. Apostolul n-are o enunţare directă anterioară din Scriptură sau din învăţăturile lui Isus, ca autoritate cu privire la subiectul celor necăsătoriţi. În ce priveşte sfatul său pentru cei căsătoriţi, el a citat porunca dată de Hristos Însuşi (vezi vers. 10). Faptul acesta nu slăbeşte în nici un fel forţa şi nici nu înlătură inspiraţia instrucţiunii care urmează asupra acestui subiect.

Vrednic de crezare. [Credincios, KJV.] Pavel exprimă în felul acesta autoritatea sa pentru opinia pe care este gata să o prezinte. Convertirea şi consacrarea lui fuseseră acceptate şi Domnul îl onorase cu lumină specială. El îşi devotase viaţa unicului scop de a onora pe Dumnezeu şi de a face voia Lui. El căuta fără încetare să ajungă la desăvârşirea în Hristos (Filp. 3:13,14). Datorită faptului acestuia, e lucru cert că el nu ar fi dat sfat pentru nici o consideraţie egoistă sau lumească. Ceea ce scria urma să fie primit ca voia lui Dumnezeu cu privire la chestiunea în discuţie.

26 Iată, dar, ce cred eu că este bine, având în vedere strâmtorarea de acum: este bine pentru fiecare să rămână aşa cum este.

Cred eu. [Presupun, KJV.] Sau gândesc. Având în vedere. [Pentru, KJV.] Mai degrabă din cauza. De acum. [Prezentă, KJV.] Sau la îndemână. Cuvântul tradus în felul acesta e folosit în 2Tes. 2:2, cu privire la a doua venire a lui Hristos ca şi cum ar fi venit.

Strâmtorarea. Gr. anagke, însemnând nevoie (cap. 7:37, tradus nevoit sau silit) sau necazurile (1Tes. 3:7, etc.). În Luc. 21:23, anagke e folosit cu privire la necazul care urma să vină pe pământ în legătură cu distrugerea Ierusalimului. Pavel fără îndoială se referea la iminenţa unui timp de mare strâmtorare şi necaz pentru comunitatea creştină.

Bine. Gr. kalos, (vezi vers. 1). Studiind sfatul cu privire la căsătorie, credinciosul ar trebui să reţină că în îndrumarea purtării sale e necesar să se gândească nu numai la ceea ce este îngăduit [legal], dar şi la ceea ce este bine [oportun] (vezi cap. 6:12; 10:23).

Fiecare. [Om, KJV; Oricine, G. Galaction.] Gr. anthropos, termenul generic pentru om, fie bărbat, fie femeie.

Să rămână aşa cum este. [Aşa să fie, KJV.] Expresia aceasta poate fi înţeleasă în două feluri:

(1) ca sfat de a rămâne aşa cum erau. Comparaţi sfatul cu privire la schimbarea ocupaţiei cu prilejul primirii lui Hristos (vezi vers. 17, 18, 20, 24); (2) ca referindu-se la ceea ce urmează, adică credincioşii urmează să se conducă în chestiuni relativ la cei necăsătoriţi după instrucţiunea dată în vers. 27-28. Având în vedere calamităţile ce ameninţau să vină, credincioşii sunt sfătuiţi să evite intrarea într-o situaţie care ar fi sporit încurcăturile şi necazurile lor.

27 Eşti legat de o nevastă? Nu căuta să fii dezlegat. Nu eşti legat de o nevastă? Nu căuta nevastă.

Legat. Gr. deo, a lega, a fixa. Căsătoria e adesea numită astăzi, o legătură, subliniind natura permanentă a unirii în care s-a intrat când două persoane s-au căsătorit.

Dezlegat. Adică prin despărţire sau divorţ. Apostolul învaţă că chiar în timp de criză sau de evenimente neprevăzute, nu trebuie să aibă loc o neglijare a răspunderilor care revin persoanelor căsătorite. Li se cere să continue în legătura de căsătorie şi să-şi facă datoria ca persoane căsătorite. Deşi s-ar putea să vadă că le stau în faţă dificultăţi sporite, în timpuri de persecuţie, şi greutăţi, nu trebuie să se gândească la ruperea legăturii datoriei pentru a evita neplăceri şi suferinţe. Ei trebuie să-şi facă datoria şi să se încreadă în Dumnezeu spre a se îngriji de ei.

Nu este legat? [Eşti dezlegat, KJV.] Adică eşti într-o stare de libertate de legătura căsătoriei? Expresia se aplică atât celibatarilor, cât şi văduvilor.

Nu căuta nevastă. Văduvului sau celibatarului i se dă sfatul să nu fie nerăbdător de a intra în relaţia de căsătorit (cf. cele de la vers. 1). Versetul acesta nu învaţă că Pavel dezaproba căsătoria sau că el o declarase ilegală (aşa cum probabil gândeau unii dintre credincioşii corinteni, vezi vers. 28). El caută mai degrabă să cruţe pe creştini de complicaţii zadarnice, în vremuri de criză (vezi vers. 26). E adevărat că persoanele necăsătorite o duc mai uşor în vremuri de necaz.

28 Însă, dacă te însori, nu păcătuieşti. Dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte. Dar fiinţele acestea vor avea necazuri pământeşti, şi eu aş vrea să vi le cruţ.

Nu păcătuieşti. [N-ai păcătuit, KJV.] Chestiunea căsătoriei e lăsată pe seama fiecărei persoane să decidă singură, potrivit cu înclinaţia şi nevoia. Sfatul pe care Pavel îl dă în capitolul acesta e intenţionat să fie o călăuză sigură pentru toţi aceia care stau în faţa chestiunii căsătoriei, mai ales în împrejurări potrivnice. Dar, după ce totul a fost spus, decizia ultimă stă în mâinile fiecărei persoane. Fiecare poate alege calea care corespunde propriei sale situaţii, cunoscând că atât căsătoria, cât şi celibatul sunt acceptabile înaintea lui Dumnezeu. Sunt împrejurări când pare neînţelept a se căsători. Dar celibatul nu e impus nimănui; trebuie să fie în totul o chestiune de hotărâre individuală.

Necazuri pământeşti. [Necazuri în trup, KJV; Suferinţă în trupul lor, G. Galaction.] Grijile soţului, soţiei şi copiilor şi alte datorii ale vieţii de căsătorie produc încurcături speciale, în vremuri de persecuţie şi de necaz (vezi Mat. 24:19; cf. Luc. 23:28-30). Cuvintele în timp atrag atenţia la viaţa pământească cu toate interesele ei, aici indicând viaţa domestică particulară, cu multele ei griji privitoare la hrană, îmbrăcăminte şi protejarea tuturor posesiunilor familiei. În zilele de persecuţie care aveau să vină asupra bisericii, unii credincioşi urmau să fie întemniţaţi, torturaţi şi daţi la moarte. Familiile urmau să fie împrăştiate şi membrii, duşi în exil, din cauza credinţei lor. În asemenea împrejurări, spune Pavel, ar fi mai bine să rămână necăsătoriţi.

Cruţ. [Vă cruţ, KJV.] Mai degrabă aş vrea să vă cruţ. În ce priveşte înţelesul acestei expresii, e o deosebire de păreri printre comentatori. Sunt date două interpretări: (1) Nu voi stărui mult asupra acestor rele, pentru ca să vă cruţ de a auzi despre ele.; (2) Vă dau aceste îndrumări pentru a vă scăpa de aceste necazuri. Cea din urmă e cea mai probabilă.

29 Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta pentru ca cei ce au neveste să fie ca şi cum n-ar avea;

Vremea. Gr. kairos, un punct sau o perioadă de timp anume (vezi Rom. 13:11). Domnul Însuşi îndemna pe credincioşi să trăiască în aşteptarea celei de-a doua veniri a Lui şi a sfârşitului lumii (vezi Mat. 24:42, 44; 25:13; Mar. 13:32–37). Învăţăturile lui Isus şi ale apostolilor Lui arată că marea ocupaţie a vieţii este pregătirea pentru un cămin în împărăţia slavei veşnice a lui Dumnezeu (vezi Mat. 6:19–21, 33; 10:38, 39; Mar. 10:21). Timpul în care poate fi făcută această pregătire a fost întotdeauna prezentat ca scurt (vezi Rom. 13:11). Pentru noi astăzi, judecata de cercetare se apropie repede de încheiere şi când se va fi sfârşit, va fi pentru veşnicie, prea târziu pentru a obţine

o pregătire pentru cer. De aceea toţi trebuie să se asigure de acceptarea lor drept candidaţi pentru împărăţia slavei (vezi Isa. 55:6, 7; Dan. 8:14; 9:24–27; Rom. 9:28; 2 Cor. 6:2; Evr. 3:13; 2Pet. 1:10; Apoc. 22:10–12). Toţi ar trebui să trăiască într-o comuniune atât de strânsă cu cerul, încât, indiferent când vine chemarea de a depune grijile acestei vieţi, să nu fie luaţi pe neaşteptate (vezi Mar. 13:35–37; Luc. 18:1; 21:34–36; 1Tes. 5:1–6,17, 22, 23). Creştinul care e treaz faţă de acest fapt grozav că trebuie să fie pururea gata să întâmpine pe Dumnezeu, nu-şi va îndrepta inima spre lucruri pământeşti. El va fi întotdeauna conştient de incertitudinea vieţii şi de natura temporară, trecătoare a acestei lumi şi va trăi într-o stare de continuă promptitudine pentru venirea Domnului (vezi Col. 3:1,2).

Pentru ca. [Rămâne, KJV; Aşa încât, G. Galaction.] În vederea scurtimii timpului disponibil pentru oameni ca să se pregătească pentru veşnicie – în cel mai bun caz, timpul nu e mai lung ca scurta durată a vieţii – creştinii nu se vor lega prea tare de legături şi posesiuni pământeşti. Ei nu vor îngădui ca nimic, nici chiar legăturile de familie, să stea în calea hotărârii lor de a fi gata pentru cer.

Ca şi cum n-ar avea. Argumentul anterior duce la concluzia că nici o altă alegere nu este lăsată pentru cei care au soţii, decât ca ei să refuze de a îngădui ca situaţia de căsătorit să ducă la uitarea obligaţiei de a fi în legătură cu Cerul totdeauna. Cu alte cuvinte, grijile, răspunderile şi plăcerile căsătoriei trebuie să fie făcute secundare faţă de marele obiectiv al vieţii, care este comuniunea constantă cu Domnul şi promptitudine plină de râvnă pentru venirea Lui. Versetul acesta scoate în evidenţă adevărul că în toate împrejurările şi în toate timpurile, iubirea pentru Dumnezeu şi ascultarea cerinţele Lui trebuie să aibă deplină prioritate în viaţa credinciosului (vezi Deu. 6:5; 10:12; Ecl. 12:13; Mat. 22:37, 38). Versetul acesta nu trebuie să fie înţeles ca învăţând vreo lipsă de afecţiune şi de amabilitate în legătura de căsătorie sau ca o contrazicere a instrucţiunii specifice cuprinsă în versetul de început la acestui capitol.

30 cei ce plâng, ca şi cum n-ar plânge; cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni;

Ca şi cum n-ar plânge. Acela a cărui minte e plină de Duhul Sfânt nu va fi necuvenit afectat de experienţele acestei vieţi. Aceia care sunt mâhniţi îşi vor înfrâna durerea prin nădejdea sigură a vieţii viitoare în slavă. Credinţa în Dumnezeu şi făgăduinţele Lui vor calma inima tulburată (vezi Isa. 26:3).

Ca şi cum nu s-ar bucura. Aceia care sunt fericiţi în posesiunile şi binecuvântările lor pământeşti sunt avertizaţi împotriva găsirii în ele a fericirii lor celei mai mari. Succesul şi faima lumească revenind sorţii oamenilor nu trebuie să fie considerate ca temeiuri pentru bucurie excesivă. Oamenii trebuie să ţină minte că cele pământeşti nu sunt vrednice de încredere, dându-şi seama că fericirea lor permanentă nu poate fi găsită în nici o formă de realizare lumească (vezi Iac. 4:14; 1 Pet. 4:2–4; 1Ioan 2:15–17). Totuşi e cu desăvârşire drept ca noi să fim recunoscători pentru lucrurile bune ale vieţii şi fericiţi pentru tot ceea ce iubitorul nostru Părinte a procurat pentru folosul nostru.

Ca şi cum n-ar stăpâni. E drept de a achiziţiona proprietăţi şi de a se angaja în întreprinderi, dar toată bogăţia materială trebuie să fie recunoscută ca de o durată incertă, care în curând va fi părăsită. Tot ce are omul trebuie să fie părăsit şi lăsat atunci când e chemat de moarte să plece (vezi Luc. 12:15; Col. 3:2; 1Tes. 4:16, 17; 1 Ioan 2:15, 17.) Având în vedere că într-o zi în curând, toate cele pământeşti vor trece, credincioşii ar trebui să-şi concentreze atenţia la adunarea unei comori în cer (vezi Mat. 6:19-21).

31 cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea; căci chipul lumii acesteia trece.

Folosesc. Gr. chraomai a se folosi, a avea de-a face cu. Câtă vreme oamenii rămân în lumea aceasta căzută, va fi necesar de a se folosi de lucrurile care sunt în lume pentru a procura cele necesare vieţii, ca de pildă hrană, îmbrăcăminte şi adăpost. E perfect corespunzător ca oamenii să se folosească de lumea aceasta, deoarece pentru un aşa scop a fost făcută (vezi Gen. 1:26–31; Isa. 45:18).

Folosi. [Abuza, KJV.] Gr. katachraomai a folosi din plin, a folosi rău. Totuşi, katachraomai uneori nu e deosebit în înţeles sau e numai uşor deosebit de chraomai (vezi mai sus, la folosesc). Dacă acesta e cazul aici, pasajul poate fi tradus Şi aceia care se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea. Creştinii sunt chemaţi să fie înţelepţi în felul în care se folosesc de lucrurile lumii acesteia, neexercitând libertatea lor în folosirea lucrurilor Domnului lor pentru satisfacerea dorinţelor egoiste şi pentru proslăvirea oamenilor. Ei trebuie să fie atenţi ca nu cumva să îngăduie ca interesul lor faţă de lucrurile lumii acesteia să copleşească interesul lor faţă de lucrurile împărăţiei lui Dumnezeu. Ei ar trebui să lase ca raţiunea lor sfinţită să conducă, subordonând dorinţele egoiste ale inimii fireşti cerinţelor superioare ale bunăstării lor spirituale (vers. Mat. 6:31–34; 13:22; Luc. 21:34).

Chipul. [Înfăţişarea, KJV¸Faţa, G. Galaction.] Gr. schema, înfăţişarea exterioară, forma, aici referindu-se la lume şi la starea ei prezentă.

Trece. Întrucât lumea în starea ei prezentă urmează să ajungă la un sfârşit (vezi 2Pet. 3:10; 1 Ioan 2:17; Apoc. 21:1), e o nebunie de a-şi fixa inima la lucrurile trecătoare ale vieţii. Părinţii îndeosebi ar trebui să fie atenţi spre a evita să nu fie prinşi în cursă de Satana pentru a-şi devota timpul şi energiile la acţiunea de a aduna avere, în timp ce dezvoltarea mentală şi cultura morală a copiilor lor sunt neglijate.

32 Dar eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji. Cine nu este însurat se îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum ar putea să placă Domnului.

Fără griji. Gr. amerimnoi, liberi de grijă chinuitoare (cf. cele de la Mat. 6:25). Contextul pasajului acestuia arată că sfatul dat aici are o referire specifică la timpurile de criză sau împrejurări neprevăzute, ca de pildă persecuţia care însoţea mărturisirea de credinţă în Hristos, în Imperiul Roman, în sec. I. Nu e de dorit ca în asemenea timpuri, creştinii să facă ceva pentru a-şi spori necazul şi îngrijorarea pe care în chip inevitabil trebuie să le întâmpine; de asemenea s-ar putea să fie mai bine pentru ei să renunţe la privilegiul căsătoriei. Bărbatul căsătorit se presupune că are mai multe răspunderi materiale decât cel necăsătorit. Totuşi, aceasta nu înseamnă în mod necesar că el nu se poate preda Domnului, tot atât de deplin ca şi cel necăsătorit. Într-adevăr, când ambele părţi ale unei căsătorii sunt cu totul consacrate lui Dumnezeu, rezultatele vor fi o sporită predare faţă de Dumnezeu.

Lucrurile Domnului. [Care aparţin Domnului, KJV; Ale Domnului, G. Galaction.] Adică lucrurile care ţin de religie, lucrurile spirituale, contrastate cu treburile care aparţin acestei vieţi pământeşti. Cel ce nu este însurat nu e împovărat de răspunderile familiei. Timpul şi energia lui nu sunt consumate în îngrijorare de nevoile materiale ale familiei, mai ales în zile de necazuri şi de persecuţie. El are libertatea să dea atenţia lui neîmpărţită lucrurilor care sunt legate de înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu. Pavel, personal, prefera o astfel de umblare. În felul acesta este drept ca un om, dacă doreşte lucrul acesta, să rămână necăsătorit şi să se consacre lucrării Domnului. Dar Pavel deja explicase (vers. 2-9) că pentru marea majoritate, căsătoria e un lucru mai bun (vezi Mat. 19:10-12). Celibatul nu e în sine o stare de mai mare curăţenie sau onoare decât căsătoria. Faptul acesta trebuie reţinut bine în minte pentru a feri de o concluzie înşelătoare la care unii au ajuns în studierea din partea lor a capitolului al 7-lea. Pavel care în unele pasaje din acest capitol pare să descrie starea de necăsătorit ca mai onorabilă, în altă parte înalţă valorile şi virtuţile vieţii de căsătorie şi ale familiei creştine (vezi Efes. 5:21–32; cf. Evr. 13:4).

33 Dar cine este însurat se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă nevestei.

Să placă nevestei. Lucrul acesta e corespunzător. Totuşi bărbatul căsătorit, în marea lui dorinţă de a plăcea soţiei sale, s-ar putea să neglijeze împlinirea, aşa cum ar trebui, a datoriilor sale religioase evidente (vezi 1T 436; 5T 362).

34 Tot aşa, între femeia măritată şi fecioară este o deosebire: cea nemăritată se îngrijeşte de lucrurile Domnului, ca să fie sfântă, şi cu trupul, şi cu duhul; iar cea măritată se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei.

Este o deosebire. Dovezile textuale sunt considerabil împărţite (cf. pag. 10) la punctul acesta. Punctuaţia e, la fel, incertă. Sunt două redări principale [în limba engleză]: (1) aceea reprezentată de KJV şi (2) aceea reprezentată de RSV. RSV leagă prima parte a vers. 34 cu vers. 33 în felul acesta: Dar bărbatul căsătorit se îngrijeşte de treburile lumii, cum să placă soţiei sale şi interesele lui sunt împărţite. Şi femeia necăsătorită sau fata se îngrijeşte de treburile Domnului, cum să fie sfântă cu trupul şi cu duhul. Indiferent care redare e adoptată, învăţătura generală rămâne aceeaşi, şi anume că starea de necăsătorit, fie a bărbatului, fie a femeii, are avantajul de a fi mai puţin probabil influenţată de strâmtorarea de acum (vers. 26).

Cea nemăritată. [Femeia nemăritată, KJV.] Ceea ce e adevărat cu privire la starea de celibat în vremuri de criză, e tot aşa de aplicabil la femeia nemăritată, ca şi la bărbatul necăsătorit.

Sfântă. Nu trebuie să se deducă de aici că femeile căsătorite în virtutea căsătoriei lor sunt mai puţin sfinte decât cele necăsătorite (vezi vers. 32). Nu se spune că în curăţenie şi spiritualitate, femeia necăsătorită are un avantaj faţă de cea căsătorită, ci în libertatea faţă de răspunderile vieţii de căsătorie care preocupă atenţia.

Trupul. Vezi Rom. 12:1.

Măritată. Comparaţi vers. 33.

35 Vă spun lucrul acesta pentru binele vostru, nu ca să vă prind într-un laţ, ci pentru ceea ce este frumos şi ca să puteţi sluji Domnului fără piedici.

Binele. [Folosul, KJV; G. Galaction.] Pavel caută acum să asigure pe credincioşi că tot ce spusese până aici în legătură cu căsătoria este spre propriul lor bine. El n-are nici dorinţa şi nici intenţia să le impună celibatul, deşi el personal găsise că starea de celibat era cea mai bună pentru lucrarea ce fusese chemat de Domnul să îndeplinească. Nu e o obligativitate; fiecare să cumpănească bine sfatul care s-a dat şi apoi să ia propria sa hotărâre. Creştinul ar trebui să aleagă calea care va prezenta cele mai puţine obstacole deplinei consacrări în slujba Domnului.

Laţ. [Cursă, KJV.] Gr. brochos, un laţ, un nod care alunecă. Nu e nici un efort pentru a prinde în laţ conştiinţa. Pavel nu caută să-i reţină de la ceea ce era îngăduit şi de la ceea ce binele societăţii, în vremuri normale, în general cere. Nu era dorinţa de a-i opri de a urma o cale care ar fi contribuit la fericirea lor adevărată, ci mai degrabă, un efort de a-i ajuta într-o vreme de strâmtorare (vers. 26) şi persecuţie.

Frumos. [Cuviincios, KJV; Bună cuviinţă, G. Galaction.] Gr. euschemon, decent, cuviincios. Pavel se referă la ceea ce contribuie la bună-cuviinţă.

Fără piedici. Vezi vers. 32.

36 Dacă crede cineva că este ruşinos pentru fata lui să treacă de floarea vârstei, şi nevoia cere aşa, să facă ce vrea: nu păcătuieşte; să se mărite.

Dacă cineva. Comentatorii dau două interpretări divergente la vers. 36-38. Unii aplică pasajul la tatăl unei fiice fecioare sau la un presbiter şi biserica sa, în timp ce alţii îl aplică la un tânăr şi logodnica lui. Această ultimă variantă e reflectată în traducerea care se găseşte în RSV.

În favoarea primei vederi sunt următoarele: (1) expresia fata lui [fecioara lui] e un termen neobişnuit prin care să se desemneze o logodnică; (2) expresia să fie măritată [G. Galaction] (ekgamizo; dovezile textuale favorizează [cf. pag. 10) exprimarea gamizo) în general înseamnă a da în căsătorie. Aceasta ar reprezenta acţiunea unui tată şi nu aceea a unui tânăr. Aceia care susţin această primă vedere dau explicaţia că grecii, la fel ca orientalii, credeau că tatăl avea autoritate absolută asupra fiicelor sale necăsătorite şi chestiunea căsătoriei lor era o chestiune asupra căreia el avea să decidă. Acesta este încă obiceiul în multe ţări orientale astăzi. Dacă o fată rămânea nemăritată peste o anumită vârstă, lucrul acesta era considerat ca o ruşine pentru ea şi pentru tatăl lor. De unde preocuparea părinţilor orientali de a găsi parteneri corespunzători pentru fiicele lor înainte să treacă de floarea vârstei lor.

În favoarea celei de-a doua vederi, că referirea este la un tânăr şi logodnica lui, sunt următoarele: (1) verbul să se mărite este fără un subiect exprimat, dacă tatăl şi fiica sunt subiectul primei părţi a versetului; (2) expresiile ca nu este nevoit [nu are necesitate] şi hotărât în inima lui [are putere asupra voinţei sale] (vers. 37) pare să descrie o luptă mai intensă şi de o natură diferită decât aceea pe care ar încerca-o un tată când dă în căsătorie pe fiica sa.

La obiecţia că gamizo (vezi mai sus) înseamnă numai a da în căsătorie şi nu a căsători, sar putea nota că verbele greceşti care se termină în –izo, adesea îşi pierd înţelesul lor cauzativ distinctiv. Acesta ar fi putut fi cazul cu gamizo, deşi în altă parte în NT, el înseamnă clar numai a da în căsătorie (Mar. 12:25; ekgamizo apare în Mat. 22:30; 24:38; Luc. 17:27, deşi în aceste texte din urmă dovezile textuale favorizează [cf. pag. 10] redarea gamizo).

Unii comentatori care susţin că e vorba de un tânăr şi logodnica lui explică expresia fecioară în termenii presupunerii că Pavel se referă aici la căsătoria spirituală, în care tineri evlavioşi îşi luau fecioare şi trăiau cu ele într-o unire spirituală, sub legăminte de celibat. În ce priveşte referiri la acest obicei, vezi Parabola Păstorul lui Herma ix. 11, Viziunea i. 1; Irineu, Împotriva ereziilor 1. 6. 3; Tertullian, Despre Post 17; Despre acoperirea cu văl a fecioarelor 14. Interpretarea aceasta trebuie să fie respinsă, deoarece face în chip tacit pe Pavel să aprobe un obicei care e cu totul nebiblic. A doua vedere nu poate să cuprindă mai mult decât cazul unei perechi logodite.

Să treacă de floarea vârstei. Textul grec poate fi tradus fie dacă ea a trecut de floarea tinereţii sau dacă el a trecut de floarea tinereţii. Dacă vers. 36 şi 37 sunt strict paralele, traducerea dacă el a trecut de floarea tinereţii ar trebui să fie adoptată ca să concorde cu expresia paralelă nu este nevoit (vers. 37).

Nevoia cere aşa. Potrivit cu întâia vedere, sfatul este cu privire la tată, când devine vizibil că ar fi neînţelept să reţină consimţământul la căsătoria fiicei, fie pentru motivul arătat mai sus, fie pentru oricare alt motiv temeinic. Potrivit cu a doua vedere, sfatul este cu privire la tânărul cu pasiuni tari (cf. la vers. 9).

Ce vrea. Fie tatăl, fie tânărul (vezi mai sus).

Nu păcătuieşte. Vezi vers. 9, 28.

Să se mărite. Dacă subiectul acestui verset sunt peţitorul şi logodnica sa, expresia urmează în chip natural; dacă e vorba de tată şi de fiica lui fecioară, atunci subiectul propoziţiei este numai subînţeles (vezi mai sus).

37 Dar cine a luat o hotărâre tare şi nu este nevoit, ci este slobod să lucreze cum vrea, şi a hotărât în inima lui să-şi păstreze pe fiica sa fecioară, face bine.

Dar. [Cu toate acestea, KJV.] Versetul acesta scoate în evidenţă propoziţii opuse acelora expuse în vers. 36 şi îşi găseşte explicaţia în termenii acelui verset. Sfatul din vers. 36 era dat ca o îngăduinţă, nu ca o poruncă (vezi vers. 6). Indiferent la ce hotărâre se ajunge şi e pusă în practică, fie în termenii vers. 36 sau ai lui 37, nu va fi considerată de Domnul ca o încălcare a Legii Sale.

Bine. Gr. kalos, adverbul înrudit cu kalos şi cu acelaşi înţeles (vezi vers. 1).

38 Astfel, cine îşi mărită fata, bine face, şi cine n-o mărită, mai bine face.

Astfel. Versetul acesta rezumă tratarea vers. 36 şi 37. Nu e rău de a căsători o fiică sau ca un tânăr să se căsătorească cu logodnica lui, şi nici nu e ceva păcătos în a rămâne necăsătorit. Mai bine face. Adică, în lumina strâmtorării de acum (vezi vers. 26).

39 O femeie măritată este legată de lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul; dar, dacă-i moare bărbatul, este slobodă să se mărite cu cine vrea; numai în Domnul.

Legată. Gr. deo, ca în vers. 27 (vezi comentariul acolo).

Îi trăieşte bărbatul. Dumnezeu a intenţionat ca nimic altceva decât moartea să nu aducă o separare între soţ şi soţie (vezi Mat. 19:5–9; cf. MB 63–65).

Slobodă. Nu e un păcat în căsătorirea a doua oară a unei femei, cu condiţia ca să urmeze îndrumările Domnului în alegerea partenerului (vezi Gen. 2:24; Mat. 19:6; Rom. 7:1–3; Efes. 5:31).

În Domnul. Chiar şi după moartea soţului ei, o femeie nu are libertatea de a se lega într-o căsătorie cu un necredincios. Datoria faţă de Dumnezeu trebuie să întreacă toate celelalte consideraţii şi nici un plan nu trebuie adoptat în care nu este proslăvit Dumnezeu (vezi 2 Cor. 6:14–16; 5T 110; MYP 456, 462). Printre motivele pentru care creştinii nu ar trebui să se căsătorească cu necredincioşi sunt următoarele: (1) legătura cu un necredincios, fie el păgân sau numai creştin cu numele ar împiedica foarte mult punerea în aplicare a instrucţiunilor de a fi despărţiţi, un neam sfânt şi de a nu se potrivi chipului veacului acestuia (vezi 2 Cor. 6:17; 1 Peter 2:9; Rom. 12:2); (2) nu putea să fie simpatie şi tovărăşie reală cu cineva a cărui filosofie de viaţă, mai ales în lucrurile cele mai importante, e atât de direct opusă faţă de adevărata religie; (3) trăirea cu cineva a cărui viaţă de toate zilele a arătat o lipsă de respect şi de apreciere faţă de Evanghelia lui Isus Hristos ar putea face pe femeie să-şi piardă evlavia şi să se depărteze de credinţa ei simplă în solia şi în normele lui Dumnezeu pentru poporul Său (vezi MYP 453, 454). Cunoscând că legătura de căsătorie dintre credincioşi şi necredincioşi este unul din mijloacele cele mai de succes de ruinare a fericirii şi a posibilităţii de a se face de folos persoanelor în parte, Satana face tot ce poate mai mult pentru a convinge pe oameni să se abată de la sfatul divin şi să urmeze îndemnurile inimii nesfinţite, creând prin aceasta situaţii care pot să însemne mizerie în tot cursul vieţii şi, în cele din urmă, pierzare veşnică (vezi 2T 248; 5T 363–365).

40 Dar, după părerea mea, va fi mai fericită dacă rămâne aşa cum este. Şi cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu.

Mai fericită. Gr. makarios (vezi Mat 5:3). Având în vedere timpurile (vezi 1Cor 7:26), chiar dacă o văduvă putea să fie recăsătorită cu un credincios, ar fi fost mai înţelept să rămână nemăritată.

După părerea mea. Vezi v. 10:12.

Am Duhul. Aici pare să fie o referire la anumiţi conducători din biserica din Corint care credeau că erau inspiraţi. Apostolul afirmă credinţa sa că, şi el, era sub inspiraţia Duhului Sfânt. Afirmaţia lui era deci o susţinere că scrisorile lui trebuie să fie primite, nu ca părere a omului, ci ca înţelepciunea dumnezeiască a viului Dumnezeu. Era necesar ca Pavel să prezinte clar pretenţia lui ca iluminare divină. Numai în felul acesta putea el să contracareze instrucţiunea dată de învăţătorii mincinoşi din Corint, şi numai în felul acesta putea el să prescrie reguli pentru cârmuirea credincioşilor corinteni care urmau să-i întărească faţă de ispitele speciale la care erau expuşi. COMENTARIILE ELLEN G. WHITE

23 2T 476

24 COL 27; SC 82

39 5T 363