Introducere la cartea Deuteronomul

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Cine nu iubește ______, pentru că Dumnezeu este dragoste.” (1 Ioan 4:8)

Desigur, cartea Deuteronomul nu a apărut într-un vid. Ca orice lucru în viață, Deuteronomul există într-un context; și, tot ca orice lucru în viață, acel context joacă un rol important în înțelegerea ei și a scopului pe care îl are. S-a scurs multă istorie înaintea ei – o istorie care a explicat nu doar circumstanțele cărții în sine, ci și pe acelea ale lumii și ale mediului care i-au generat contextul. După cum ar fi greu să înțelegem scopul și funcția unui ștergător de parbriz în afara contextului unei mașini, tot astfel ar fi greu să înțelegem cartea Deuteronomul, mai ales în lumina subiectului nostru (Deuteronomul și adevărul prezent), în afara contextului în care a luat naștere. Cineva a citit cartea Război și pace, a autorului rus Lev Tolstoi, în doar trei zile – o carte care are aproape o mie cinci sute de pagini. Când a fost întrebat despre ce era cartea, cititorul a răspuns: „Despre Rusia.” Ca să acoperim în studiul unei săptămâni miile de ani de istorie înainte să ajungem la Deuteronomul ar însemna să facem cam același lucru. Dar, dacă ne concentrăm asupra elementelor de bază, putem vedea contextul de care avem nevoie pentru a înțelege cel mai bine această carte, atât de bogată în „adevărul prezent”.

2–9 octombrie – Săptămâna de consacrare personală

Resursă suplimentară video: O scurtă istorie a cărților pentru copii
Cărțile pentru copii nu au existat dintotdeauna. De fapt, unele dintre cărțile pe care alte generații le-au considerat „pentru copii” le erau destinate adulților. Și-atunci, când au apărut primele cărți scrise și ilustrate special pentru copii și care au fost motivele pentru care adulții s-au gândit că ar fi necesare? Vezi mai multe detalii într-un nou video din seria „Odiseea cărții” - https://bit.ly/Odiseea_cartii16

Comentariu Ellen G. White

În cursul secolelor de prigoană, de luptă și de întuneric, Dumnezeu Și-a susținut biserica. Niciun nor nu s-a abătut asupra ei fără ca El să n-o pregătească; nicio putere prigonitoare nu s-a ridicat împotriva lucrării Sale, fără ca El să nu fi prevăzut acest lucru. Totul s-a întâmplat după cum a profetizat El. El nu Și-a lăsat biserica în părăsire, ci, prin declarații profetice, a arătat ce avea să se întâmple și ceea ce Duhul Său i-a inspirat pe proroci să profetizeze, aceea s-a și întâmplat. Toate planurile Sale vor fi împlinite. Legea Sa este legată de tronul Său și nicio putere a răului nu o poate nimici. Adevărul este inspirat și păzit de Dumnezeu și va triumfa împotriva oricărei împotriviri.

În timpul veacurilor de întuneric spiritual, biserica lui Dumnezeu a fost ca o cetate așezată pe un munte. Din veac în veac, în cursul generațiilor care au urmat unele după altele, învățăturile curate ale Cerului au fost descoperite înăuntrul ei. Chiar dacă ar putea să pară slabă și cu defecte, biserica este singurul obiect asupra căruia Dumnezeu Își îndreaptă atenția într-un mod deosebit. Ea este locul descoperirii harului Său și în ea găsește plăcere să Își descopere puterea Sa de a transforma inimi. – Faptele apostolilor, pp. 11–12

Asupra lui Isus apăsa povara durerii veacurilor. El vedea urmările grozave ale călcării Legii lui Dumnezeu. Vedea că, în istoria lumii, începând cu moartea lui Abel, lupta dintre bine și rău nu încetase nicio clipă. Privind prin anii ce urmau să vină, vedea suferința și întristarea, lacrimile și moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Inima Lui era străpunsă de durerea întregului neam omenesc din toate veacurile și din toată părțile lumii. Durerile neamului păcătos apăsau greu asupra sufletului Său și, dorind să aline toate suferințele lor, ochii Săi s-au umplut de lacrimi. – Hristos, Lumina lumii, p. 534

Iubirea divină face cele mai mișcătoare apeluri la inimă atunci când ne cheamă să avem aceeași milă duioasă pe care a dovedit-o Hristos. Numai acela care are o iubire neegoistă față de fratele său are adevărata iubire a lui Dumnezeu. Adevăratul creștin nu va îngădui cu bună-știință ca sufletul care se află în pericol și nevoie să treacă neavertizat și fără să se fi îngrijit de el. El nu se va ține departe de cel rătăcit, lăsându-l să se afunde mai departe în nefericire și descurajare sau să cadă pe câmpul de luptă cu Satana.

Cei care nu au experimentat niciodată iubirea duioasă și cuceritoare a lui Hristos nu îi pot conduce pe alții la izvorul vieții. Iubirea Lui în inimă este o putere constrângătoare care îi face pe oameni să-L descopere în vorbire, într-un spirit blând și milos, în înălțarea vieții acelora cu care ei sunt în legătură. Lucrătorii creștini care reușesc în strădaniile lor trebuie să-L cunoască pe Hristos și, pentru a-L cunoaște, trebuie să cunoască iubirea Lui. În ceruri, destoinicia lor ca lucrători este măsurată după capacitatea lor de a iubi așa cum a iubit Hristos și de a lucra cum a lucrat El. – Faptele apostolilor, p. 550

1 Ioan 4:8 spune: „Dumnezeu este dragoste.” Oricât de simple ar fi aceste cuvinte, ideea din spatele lor este atât de profundă, încât abia putem pricepe implicațiile lor. Ele nu spun că Dumnezeu iubește, că arată dragoste sau că este o manifestare a dragostei, ci că Dumnezeu este dragoste. Dragostea este esența identității Lui. Ca ființe căzute, pur și simplu nu suntem în stare să pricepem pe deplin ce înseamnă „Dumnezeu este dragoste”. Dar, cu siguranță, putem înțelege suficient încât să știm că este o veste foarte bună. Dacă, în loc de „Dumnezeu este dragoste”, ar fi spus „Dumnezeu este ură” sau „Dumnezeu este răzbunător” ori „Dumnezeu este indiferent”, această revelație despre El ar fi reprezentat pentru noi un motiv de îngrijorare.

Dragostea impregnează tot cosmosul, poate chiar mai mult decât o face gravitația. Dumnezeu ne iubește și noi, la rândul nostru, trebuie să-L iubim (vezi Deuteronomul 6:5; Marcu 12:30). Totuși, dragostea, ca să fie dragoste, trebuie să fie oferită în mod liber. Dumnezeu nu poate forța dragostea; în momentul în care face acest lucru, nu mai este dragoste. Prin urmare, când Dumnezeu a creat în cer și pe pământ ființe inteligente și raționale, capabile să iubească, a existat întotdeauna riscul ca acestea să nu-L iubească, la rândul lor. Unele ființe au ales astfel și... iată originile a ceea ce noi cunoaștem ca fiind „marea luptă”.

1. De ce următoarele texte au logică doar în contextul libertății și al riscului pe care dragostea le implică?

Isaia 14:12-14 ________

Ezechiel 28:12-17 _____

Apocalipsa 12:7 _______

Deosebit de profund este textul din Ezechiel 28:15, care arată că, deși acest înger, Lucifer, a fost o ființă desăvârșită, creată de un Dumnezeu desăvârșit, s-a găsit nelegiuire în el. Desigur, nu pentru că a fost creat cu acea nelegiuire. Dimpotrivă: fiind creat cu capacitatea de a iubi, Lucifer avea adevărata libertate morală și, în ciuda a tot ce îi fusese oferit („erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe”), acest înger a vrut mai mult. Un lucru a dus la un altul, până când a fost „război în cer”.

În unele locuri pot fi cumpărați câini-roboți, care ascultă întotdeauna comenzile – nu murdăresc covorul și nu rod mobila. Totuși, este posibilă o relație semnificativă cu un astfel de „câine”? Cum te poate ajuta răspunsul dat să înțelegi motivul pentru care Dumnezeu a creat ființe care puteau să-L iubească în mod liber, la rândul lor?

Comentariu Ellen G. White

Istoria marelui conflict dintre bine și rău – de la data când a izbucnit pentru prima dată în ceruri și până la înfrângerea finală a răzvrătirii și eradicarea definitivă a păcatului – constituie, de asemenea, o demonstrare a iubirii neschimbătoare a lui Dumnezeu.

Prin dăruirea lui Hristos, descoperim ce se află în inima Tatălui. Dumnezeu i-a dat lumii noastre minunatul dar al singurului Său Fiu. În lumina acestui dar, locuitorii celorlalte lumi nu vor putea spune niciodată că Dumnezeu ar fi putut să dea mai mult decât a dat ca să-Și arate dragostea față de fiii oamenilor. El a făcut un sacrificiu care sfidează orice estimare. – The Faith I Live By, p. 59

Domnul Hristos Și-a arătat marea Sa iubire față de noi dându-Și viața ca noi să nu pierim în păcatele noastre și să poată să ne acopere cu mântuirea Sa. Dacă această iubire divină este cultivată în inima noastră, ea cimentează și întărește legătura pe care o avem cu cei care au aceeași credință ca noi. „Și cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el.” Când iubirea noastră pentru frați și surori crește, crește și iubirea față de Domnul Hristos. Acest principiu al iubirii față de Dumnezeu și față de aceia pentru care a murit Hristos are nevoie să fie înviorat prin Duhul Sfânt și cimentat cu iubire frățească și cu delicatețe; el are nevoie să fie întărit prin fapte care dovedesc că Dumnezeu este dragoste. Această unire, care leagă inimă de inimă, nu este rodul sentimentalismului, ci este lucrarea unui principiu sănătos. Credința lucrează împreună cu faptele și purifică sufletul de orice fel de egoism. În felul acesta, sufletul este desăvârșit în dragoste. Și cum am putea să nu reușim să fim plini de delicatețe și de recunoștință după ce am descoperit harul și mila oferite prin sângele prețios al Domnului Hristos? – In Heavenly Places, p. 110

Acela care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu a fost o ființă de o minunată putere și slavă. Despre Lucifer, Domnul a spus: „Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe” (Ezechiel 28:12). Lucifer fusese un heruvim ocrotitor. El stătuse în lumina prezenței lui Dumnezeu. Dintre toate ființele create, fusese pe treapta cea mai înaltă, având un rol proeminent în a descoperi universului planurile lui Dumnezeu. După ce a păcătuit, puterea sa de a înșela a fost cu atât mai amăgitoare și descoperirea caracterului său cu atât mai dificilă datorită poziției înalte pe care o avusese la Tatăl.

Dumnezeu i-ar fi putut nimici pe Satana și pe cei care-l simpatizau tot atât de ușor cum poate cineva să arunce o pietricică pe pământ, dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forță. Puterea constrângătoare poate fi găsită numai sub guvernarea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă și iubire și prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele care trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul și iubirea trebuie să fie puterea dominantă. – Hristos, Lumina lumii, pp. 758–759

Aproape orice copil care merge la școală a auzit întâmplarea când lui Isaac Newton i-a căzut în cap un măr și, gata, Newton a descoperit gravitația. Că mărul a căzut sau nu cu adevărat în capul lui nu este un aspect esențial; important este că marea intuiție a lui Newton a fost să înțeleagă că aceeași forță care a făcut să cadă mărul (gravitația) ținea și Luna pe orbită în jurul Pământului, Pământul, pe orbită în jurul Soarelui ș.a.m.d. (și nici măcar nu a descoperit el gravitația; oricine a căzut vreodată deja aflase despre ea). Acest lucru era important pentru că, timp de mii de ani, oamenii crezuseră că legile care guvernau cerurile erau diferite de legile care guvernau pământul. Newton a demonstrat că această convingere era greșită. Deși contribuția lui Newton a fost în domeniul legii naturale, același principiu este valabil în dreptul Legii morale. Aceeași libertate, libertatea inerentă dragostei, care a condus la căderea lui Lucifer a condus și la căderea omului.

2. Următoarele versete vorbesc despre oameni perfecți, într-un mediu perfect, creați de un Dumnezeu perfect. Cum descoperă ele adevărul despre libertatea care caracterizează dragostea?

Geneza 2:16,17 ____

Geneza 3:1-7______

După cădere, lucrurile au mers din rău în mai rău, chiar până în punctul în care Domnul a zis despre om că „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). Și dacă gândurile oamenilor erau rele, cu siguranță erau rele și acțiunile lor, până când lucrurile s-au înrăutățit atât de mult, încât Domnul a distrus întreaga lume printr-un potop – într-un anumit sens, i-a dat omenirii șansa să o ia de la capăt, un fel de a doua creație. Totuși, după cum ne arată istoria turnului Babel (Geneza 11:1-9), oamenii încă păreau hotărâți să-L sfideze pe Dumnezeu. „Când a fost parțial terminat, o parte din turn a fost ocupat și folosit ca locuință pentru ziditori; alte încăperi, splendid mobilate și împodobite, au fost închinate idolilor lor. Oamenii se bucurau de succesul lor și slăveau pe dumnezeii de argint și de aur, ridicându-se împotriva Cârmuitorului cerului și al pământului.” – Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 119

La sfârșitul unei zile, încearcă să-ți amintești cât mai multe dintre gândurile și ideile care ți-au trecut prin minte! Ce îți spun ele despre starea inimii tale?

Comentariu Ellen G. White

Primii noștri părinți, deși creați nevinovați și sfinți, nu erau în afara posibilității de a face răul. Dumnezeu i-a făcut agenți morali liberi, capabili să aprecieze înțelepciunea și bunătatea caracterului Său, precum și dreptatea cerințelor Sale, și, în deplină libertate și cunoștință de cauză, să asculte sau să nu asculte de El. Ei aveau să se bucure de comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții îngeri, dar, înainte de a li se acorda viața veșnică, credincioșia lor trebuia să fie pusă la probă. Chiar de la începutul existenței omului a fost pusă o interdicție asupra dorinței de satisfacere a poftei, această fatală pasiune care a stat la temelia căderii lui Satana. Pomul cunoștinței, care se afla alături de pomul vieții în mijlocul grădinii, avea să fie un mijloc de testare a ascultării, a credinței și a iubirii primilor noștri părinți. În timp ce li s-a permis să mănânce după plăcere din toți ceilalți pomi, din acest pom erau opriți să guste, sub amenințarea pedepsei cu moartea. De asemenea, ei aveau să fie supuși ispitirilor lui Satana, dar, dacă aveau să treacă cu bine proba, în final ei aveau să fie așezați în afara puterii lui, bucurându-se veșnic de harul lui Dumnezeu. – Patriarhi și profeți, p. 48

Despre cei de dinainte de potop citim: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. … Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: «Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie. Iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul…»” Dumnezeu i-a avertizat pe locuitorii lumii vechi despre intenția Sa de a curăța pământul de nelegiuirile de pe el. Dar ei au râs plini de dispreț față de ceea ce ei considerau a fi doar o prevestire superstițioasă. Ei și-au bătut joc de avertizarea lui Noe cu privire la potopul care avea să vină. Când a fost pe pământ, Domnul Hristos a avertizat despre nenorocirile care aveau să vină asupra Ierusalimului din cauză că oamenii respinseseră adevărul și disprețuiseră mesajele trimise de Dumnezeu. Dar avertizarea Sa nu a fost luată în seamă.

Prin mesagerii Săi, Domnul ne-a trimis solii de avertizare, declarând că sfârșitul tuturor lucrurilor este foarte aproape. Unii vor lua seama la aceste avertizări, dar oamenii, în marea lor majoritate, nu le vor da atenție. – In Heavenly Places, p. 343

În starea ei naturală, inima este sediul gândurilor necurate și al pasiunilor păcătoase. Atunci când I-o supunem lui Hristos, Duhul Sfânt trebuie să o curățească de orice necurăție. Acest lucru nu poate fi făcut fără consimțământul persoanei în cauză. …

… Numai prin puterea Sa pot [oamenii] să-și țină sub control cuvintele și faptele. În lucrarea de păzire a inimii, trebuie să ne rugăm mereu, să înălțăm neobosit la tronul harului cererile noastre de ajutor. Cei ce poartă numele de creștini trebuie să vină la Dumnezeu în umilință și sinceritate, cerând ajutor. Mântuitorul ne-a spus să ne rugăm neîncetat. Creștinul nu poate sta permanent pe genunchi în rugăciune, dar gândurile și dorințele lui pot fi întotdeauna îndreptate în sus. Dacă am vorbi mai puțin și ne-am ruga mai mult, atunci încrederea noastră în noi înșine ar dispărea.

Sentimentele voastre trebuie să fie concentrate asupra lui Dumnezeu. Meditați la măreția Lui, la mila Lui și la perfecțiunea Lui! Lăsați ca bunătatea, iubirea și desăvârșirea caracterului Său să vă captiveze inima! – Fii și fiice ale lui Dumnezeu, p. 99

Avram (mai târziu numit Avraam) apare prima dată în genealogia din Geneza 11, care vine chiar după ce se menționează că oamenii au fost împrăștiați de la Babel.

3. Citește Geneza 12:1-3, unde este descrisă chemarea adresată de Dumnezeu lui Avram. Astăzi, când ne uităm înapoi în timp, după evenimentul crucii, după moartea lui Isus și după răspândirea Evangheliei, cum înțelegem ce promitea Dumnezeu să facă prin Avram? 

Multe secole mai târziu, apostolul Pavel, căutând să trateze erezia galatenilor, a menționat chemarea lui Avraam, demonstrând că aceasta este o expresie timpurie a ceea ce fusese dintotdeauna intenția lui Dumnezeu: să transmită lumii Evanghelia. „Înțelegeți și voi dar că fii ai lui Avraam sunt cei care au credință. Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri prin credință, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.»” (Galateni 3:7,8). Chemarea lui Avraam a fost enunțată prima dată în Geneza 12; mare parte din restul cărții Geneza este istoria descendenților lui de sânge, un urmaș disfuncțional după altul, dând naștere, succesiv, la familii la fel de disfuncționale; și totuși, prin ei, în cele din urmă făgăduința avea să fie împlinită, atingând un moment crucial în chemarea lui Moise.

4. Citește Faptele 7:20-36, unde se află descrierea pe care o face martirul Ștefan despre Moise și despre ieșirea din Egipt. Cum se potrivește ea cu făgăduința inițială făcută de Dumnezeu lui Avram? 

Într-o lume adâncită în ignoranță, în rătăcire și într-o lipsă generală de cunoaștere a adevărului (lucrurile nu s-au schimbat prea mult în peste trei mii de ani, nu-i așa?), Domnul a chemat din Egipt un popor, pe poporul Lui, sămânța lui Avraam. Prin ei, copiii lui Israel, El a căutat nu doar să păstreze cunoașterea adevărului despre El și despre planul de mântuire, ci și să răspândească această cunoaștere în tot restul lumii.

Astăzi, cum ne vedem pe noi, ca adventiști de ziua a șaptea, în raport cu restul lumii? Cu alte cuvinte, ce asemănări există între noi și Israelul antic? Ce responsabilitate implică această paralelă pentru fiecare din noi?

Comentariu Ellen G. White

Timp de peste o mie de ani, poporul iudeu așteptase venirea Mântuitorului. De acest eveniment, iudeii își legaseră speranțele lor cele mai strălucite. În cântec și profeție, în slujba templului și în rugăciunea de acasă, ei așezaseră Numele Lui. Și, cu toate acestea, la venirea Sa, ei nu L-au cunoscut. Preaiubitul cerului era pentru ei „ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire” și n-au văzut în El frumusețea pentru care să-L dorească. „A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit” (Isaia 53:2; Ioan 1:11). Cu toate acestea, Dumnezeu îi alesese pe copiii lui Israel. El îi chemase ca să păstreze între oameni cunoașterea Legii Sale și a simbolurilor și profețiilor care arătau spre Mântuitorul. El a dorit ca ei să devină izvoare de mântuire pentru lume. – Hristos, Lumina lumii, p. 27

… Lui Avraam i s-a poruncit: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta” (Geneza 12:1). „Și el a plecat fără să știe unde se duce” (Evrei 11:8). Tot astfel și apostolul Pavel, în timp ce se ruga în Templul din Ierusalim, a primit din partea lui Dumnezeu următoarea solie: „Du-te, căci te voi trimite departe, la neamuri” (Faptele 22:21). Prin urmare, cei care sunt chemați să I se alăture lui Hristos trebuie să renunțe la orice i-ar împiedica să-L urmeze. Unele dintre vechile relații de prietenie trebuie întrerupte, planurile vieții trebuie reconsiderate, speranțele deșarte lumești trebuie abandonate. Sămânța trebuie semănată cu sacrificii, cu trudă și cu lacrimi, chiar dacă semănătorii sunt neînțeleși și părăsiți de semenii lor. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 36–37

A lucra pentru mântuirea oamenilor este o activitate vrednică de cea mai înaltă onoare. Nu contează forma în care ne îndeplinim lucrarea sau categoria socială căreia îi aparțin oamenii pentru care lucrăm. La Dumnezeu aceste deosebiri nu afectează adevărata valoare a lucrării noastre. Oricât de neștiutor ar fi, sufletul sincer, serios și smerit este prețios în ochii lui Dumnezeu. El Își pune pecetea asupra oamenilor, judecându-i nu după rang, nu după bogăție, nu după măreția intelectuală, ci după unitatea lor cu Hristos. – Slujitorii Evangheliei, p. 332

Scopul lui Dumnezeu, când a ales un popor în fața întregii lumi, a fost nu numai ca să-i poată adopta ca fii și fiice, ci pentru ca, prin ei, lumea să poată primi „harul care aduce mântuire” (Tit 2:11). Când l-a ales pe Avraam, Domnul a făcut aceasta nu numai pentru ca el să-I fie un prieten ales, ci și ca să fie un mijlocitor al privilegiilor deosebite pe care Domnul dorea să le reverse asupra tuturor popoarelor. În acea ultimă rugăciune făcută împreună cu ucenicii Săi, înainte de răstignire, Domnul Isus a zis: „Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr” (Ioan 17:19). Tot așa și creștinii care sunt curățiți prin adevăr vor avea calități mântuitoare, care vor feri lumea de o totală decădere morală.

Sarea trebuie să fie amestecată cu substanța căreia i se adaugă; ea trebuie să pătrundă și să se infiltreze ca să conserve. Tot așa, prin legături personale și prietenie, oamenii pot să fie atinși de puterea mântuitoare a Evangheliei. Ei nu sunt mântuiți cu grămada, ci fiecare în parte. Influența personală este o putere. Noi trebuie să ne apropiem mai mult de aceia cărora vrem să le ajutăm. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 35–36

Ce experiență a fost ieșirea din Egipt și tot ce a implicat ea, de la sângele de pe stâlpii ușilor din Egipt până la succesiunea de întâmplări dramatice de la Marea Roșie! Fără îndoială că ea a lăsat o impresie asupra acelora care au trăit-o, căci Domnul a zis: „Ați văzut ce am făcut Egiptului și cum v-am purtat pe aripi de vultur și v-am adus aici la Mine” (Exodul 19:4).

De ce a realizat Dumnezeu această salvare uluitoare și dramatică, scoțând un popor din mijlocul altui popor? După cum însuși Moise le-a spus: „A fost vreodată vreun dumnezeu care să fi căutat să ia un neam din mijlocul altui neam, prin încercări, semne, minuni și lupte cu mână tare și braț întins, și cu minuni înfricoșate, cum a făcut cu voi Domnul, Dumnezeul vostru, în Egipt și sub ochii voștri?” (Deuteronomul 4:34)

5. De ce a chemat Dumnezeu poporul să iasă din Egipt? Exodul 19:4-8 

Este foarte simplu: Dumnezeu i-a chemat afară din Egipt pe evrei, adică pe descendenții patriarhilor – Avraam, Isaac și Iacov. Și cu acești descendenți, Domnul a făcut un legământ, în virtutea căruia ei aveau să fie, într-adevăr, „ai Mei [în engl. un tezaur deosebit] dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu” (Exodul 19:5). Relația aceasta a fost esențială în cadrul legământului.

Totuși, ideea de apartenență sau de „tezaur special” ar putea fi foarte ușor înțeleasă greșit (și așa a și fost). Statutul lor de popor special nu deriva din ceva care să fi fost sfânt sau neprihănit în ei înșiși, ci se datora harului lui Dumnezeu și adevărurilor minunate pe care El li le dăduse – adevăruri pe care trebuia ca ei să le urmeze și, în calitate de „împărăție de preoți”, să le transmită lumii.

Apoi, Dumnezeu le-a dat și niște condiții ale legământului (partea lor de împlinit din înțelegere, ca să zicem așa), Cele Zece Porunci (Exodul 20), iar abia după aceea legământul a fost ratificat. După ce a stropit cu sângele jertfelor un altar nou construit, Moise „a luat cartea legământului și a citit-o în fața poporului” (Exodul 24:7). Poporul a declarat din nou că avea să asculte.

„Și, într-adevăr, Moise, după ce a rostit înaintea întregului norod toate poruncile Legii, a luat sânge […] a stropit cartea și tot norodul și a zis: «Acesta este sângele legământului care a poruncit Dumnezeu să fie făcut cu voi»” (Evrei 9:19,20). Care este semnificația sângelui și de ce este ea atât de importantă, chiar și pentru noi, astăzi?

Comentariu Ellen G. White

Legământul pe care Domnul l-a făcut cu poporul Său la Sinai ar trebui să fie adăpostul și apărarea noastră. Domnul i-a spus lui Moise: „Aşa să vorbeşti casei lui Iacov şi să spui copiilor lui Israel: «Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici, la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.»” …

Acest legământ are și astăzi aceeași putere ca atunci când a fost făcut de Domnul cu israeliții din vechime.

Acesta este angajamentul pe care trebuie să și-l ia poporul lui Dumnezeu în aceste zile din urmă. Aprobarea lui Dumnezeu depinde de respectarea de către ei cu credincioșie a termenilor angajamentului pe care și l-au luat față de El. Dumnezeu îi include în legământul Său pe toți cei care ascultă de El. Pentru toți cei ce fac dreptate și judecată, păzindu-și mâna ca să nu facă niciun rău, făgăduința este: „le voi da în Casa Mea şi înlăuntrul zidurilor Mele un loc şi un nume mai bune decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic, care nu se va stinge.” – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 1, p. 1103

Dacă ar fi ascultat de cerințele lui Dumnezeu, israeliții ar fi fost niște creștini practicanți. Ei ar fi fost fericiți, pentru că ar fi ținut calea Domnului și nu și-ar fi urmat înclinațiile inimilor lor firești. Moise nu a lăsat loc pentru o răstălmăcire a cuvintelor lui Dumnezeu sau o greșită aplicare a cerințelor Sale. El a scris toate cuvintele Domnului într-o carte, pentru ca și după aceea ei să se poată raporta la ele. Pe munte, el a scris cuvintele pe care i le-a spus Hristos Însuși.

După ce au ascultat cuvintele legământului, care au fost citite în auzul întregului popor, plini de curaj, israeliții au promis că vor asculta și vor face tot ce a spus Domnul. Ei au spus: „Vom face tot ce a spus Domnul și vom fi ascultători.” Atunci, poporul a fost pus deoparte și sigilat pentru Domnul. A fost adusă o jertfă Domnului. O parte din sângele sacrificiului a fost stropită pe altar. Aceasta însemna că oamenii s-au consacrat pe ei înșiși cu totul – corp, minte și suflet – lui Dumnezeu. O parte a fost stropită asupra poporului. Aceasta însemna că, prin stropirea cu sângele lui Hristos, prin harul Său, Dumnezeu îi considera comoara lui deosebită. Astfel, israeliții au intrat într-un legământ solemn cu Domnul. – Ibidem, p. 1107

„Vom face tot ce a zis Domnul!” (Exodul 19:8); vezi și Exodul 24:3; 24:7). Deși, fără îndoială, poporul lua în serios cuvintele acestea de fiecare dată când le rostea, istoria sacră ne arată că, din păcate, acțiunile copiilor lui Israel le-au contrazis în repetate rânduri declarațiile și angajamentele. Cu toate că erau poporul ales, cu toate că intraseră de bunăvoie în legământ cu Domnul, ei nu și-au făcut partea, care, în realitate, se rezuma la un singur lucru.

6. Care era partea esențială care-i revenea lui Israel în cadrul legământului? Exodul 19:4,5 

Chemarea de a asculta de Dumnezeu, de a păzi Legea Lui, nu era legalism atunci mai mult decât este acum (vezi Matei 7:24-27; Ioan 14:14; Iacov 2:20; Romani 6:11,12); și totuși, din nou și din nou, copiii lui Israel au dat greș în a-și împlini partea din cadrul înțelegerii. Într-adevăr, mai înainte, chiar în fața priveliștii muntelui Sinai, ei căzuseră într-o apostazie cruntă (vezi Exodul 32:1-6). Din nefericire, se pare că lipsa de credincioșie a reprezentat mai mult regula decât excepția și, astfel, în loc să intre imediat în Țara Promisă, ei au pribegit prin pustie patruzeci de ani.

7. Care era consecința pe care trebuia să o suporte poporul pentru că refuzase să asculte de Domnul? Numeri 14:28-35

Atunci, ca și acum, neascultarea se manifestă nu numai printr-o răzvrătire fățișă (deși se întâmplă și așa), ci, adesea, și prin refuzul de a ne încrede în ce ne spune Dumnezeu! Ce a făcut ca acest păcat să fie și mai grav în dreptul lui Israel a fost că, așa cum le-a reproșat chiar Dumnezeu, toți acești oameni văzuseră „cu ochii lor slava Mea și minunile pe care le-am făcut în Egipt și în pustie și totuși M-au ispitit de zece ori acum” (Numeri 14:22). În ciuda a tot ce văzuseră și trăiseră în viața lor, ei au refuzat în continuare să asculte de Domnul și să ia în stăpânire țara, în ciuda făgăduinței lui Dumnezeu că aveau să reușească (Numeri 13–14).

Gândește-te la ce este scris mai sus, și anume că neascultarea derivă dintr-o lipsă de încredere în Cuvântul lui Dumnezeu. De ce este adevărat acest lucru și cum putem să învățăm să ne încredem mai mult în Dumnezeu?

Comentariu Ellen G. White

Aaron a murit la muntele Hor, căci Domnul îi spusese că nu va intra în țara făgăduită pentru că, împreună cu Moise, păcătuise și el când au scos apă din stâncă, la Meriba. Moise și fiii lui Aaron l-au îngropat pe munte, ca poporul să nu fie ispitit să facă o ceremonie prea mare pentru trupul lui și să se facă vinovat de păcatul idolatriei.

Moise avea să moară curând și i s-a poruncit să-i adune pe copiii lui Israel înainte de moartea lui și să le relateze toate călătoriile evreilor de când ieșiseră din Egipt și toate marile nelegiuiri ale părinților lor, care aduseseră pedepsele lui Dumnezeu asupra lor și Îl determinaseră să le spună că nu vor intra în țara făgăduită. Părinții lor au murit în pustiu, după cuvântul Domnului. Copiii lor au crescut și făgăduința de a intra în țara Canaanului avea să se împlinească pentru ei. Mulți dintre aceștia erau încă mici când a fost dată Legea și nu-și mai aminteau de măreția evenimentului. Alții s-au născut în pustie și, ca nu cumva să nu conștientizeze nevoia de a asculta de Cele Zece Porunci, de legile și învățăturile date lui Moise, acesta a fost instruit de Dumnezeu să le repete Poruncile și toate întâmplările legate de darea Legii. – Istoria mântuirii, pp. 168–170

Nu vom putea niciodată să supraevaluăm valoarea unei credințe simple și a unei ascultări fără murmur. Numai urmând pe calea ascultării într-o credință simplă poate caracterul să obțină desăvârșirea. Lui Adam i s-a cerut să asculte cu strictețe de poruncile lui Dumnezeu, iar celor [de astăzi] care doresc mântuirea le este pus înainte un standard care nu este cu nimic mai coborât. … [Hristos] spune: „… Și orice veţi cere în Numele Meu voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face. Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac, şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi.”… … Lumea s-a aliat împotriva adevărului, pentru că nu vrea să asculte de adevăr. Oare eu, care înțeleg adevărul, îmi voi închide inima și ochii înaintea puterii lui mântuitoare doar pentru că lumea alege mai degrabă întunericul decât lumina? – Letter 119, 18 februarie 1895

Dumnezeu dorește ca poporul Său să se pregătească pentru criza care va veni în curând. Pregătiți sau nepregătiți, toți credincioșii trebuie să dea piept cu ea și numai aceia care și-au adus viața în armonie cu standardul divin vor rămâne tari în acel timp de probă și încercare. Când autoritățile de stat se vor uni cu conducătorii religioși ca să dicteze în probleme de conștiință, atunci se va vedea cine se teme cu adevărat de Dumnezeu și Îi slujește. Când întunericul va fi mai profund, lumina unui caracter dumnezeiesc va străluci mai puternic. Când orice alt sprijin va cădea, atunci se va vedea cine are o încredere statornică în Iehova. Și, în timp ce vrăjmașii adevărului stau la fiecare colț, pândind să le facă rău slujitorilor Domnului, Dumnezeu va veghea asupra lor pentru a le face bine. El va fi pentru ei ca umbra unei stânci mari într-un loc pustiu. – Faptele apostolilor, p. 431

„Pe scurt, susțin că dragostea lui Dumnezeu (corect înțeleasă) se află în centrul unei dispute cosmice și că angajamentul lui Dumnezeu de a iubi oferă un motiv suficient, din punct de vedere moral, pentru ca Dumnezeu să permită răul, cu ramificații semnificative în ce privește înțelegerea providenței divine ca operând în cadrul a ceea ce eu numesc «reguli de legământ ale angajamentului».” – John Peckam, Theodicy of Love: Cosmic Conflict and the Problem of Evil (Grand Rapids, Baker Academic, MI, 2018), p. 4

„Pentru Moise, Aaron, Caleb și Iosua, hotărârea că Israel nu trebuia să intre în Canaan decât peste patruzeci de ani a fost o dezamăgire amară; și totuși, ei au primit decizia divină fără să murmure. Dar aceia care s-au plâns de felul cum Se purtase Dumnezeu cu ei și care au spus că se întorc în Egipt au plâns și s-au văitat când le-au fost luate binecuvântările pe care le disprețuiseră. S-au întristat fără rost, iar acum Dumnezeu le dădea motiv să plângă. Dacă s-ar fi jelit pentru păcatul lor atunci când le-a fost arătat cu credincioșie, această sentință n-ar fi fost pronunțată, dar ei se jeleau pentru că sufereau pedeapsa; întristarea lor nu era pocăință și, astfel, nu se putea obține o schimbare a sentinței.” – Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 392

Studiu la rând1 :

1 Corinteni 10

1 Corinteni 11

1 Corinteni 12 

1 Corinteni 13

1 Corinteni 14

1 Corinteni 15

1 Corinteni 16

Evanghelizare, subcapitolul „Avertizări oportune”

1. De ce anume îi îndemna Pavel să fugă pe „preaiubiții” săi frați din Corint?

2. De ce erau „mulți neputincioși și bolnavi” în biserica din Corint?

3. În ce scop râvneau credincioșii să aibă din belșug darurile duhovnicești?

4. Ce frate n-a voit să viziteze biserica din Corint, în ciuda insistențelor lui Pavel?

5. Când este muzica primită de Dumnezeu?

1 Întrebările sunt alcătuite pentru stimularea lecturării zilnice a Bibliei și a scrierilor lui Ellen G. White, și nu în mod necesar pentru aprofundarea anumitor subiecte.

Texte-cheie:1 Ioan 4:8; Deuteronomul 4:37; 6:5

I. Privire generală

Introducere: Deuteronomul este a cincea și ultima carte a Pentateuhului. Ea conține mesajul de rămas-bun al lui Moise adresat poporului Israel înainte ca acesta să intre în Țara Promisă. Ca atare, această carte poartă amprenta urgenței. Moise este pe punctul de a muri și de a-și lăsa poporul; prin urmare, scopul ultimelor sale cuvinte este de a le aduce aminte fraților săi de cele mai importante învățături pe care li le dăduse Dumnezeu. Cartea este deci o expunere a credinței israelite – manualul liderilor poporului, pentru a păstra drumul cel drept.

Temele studiului:

• Dumnezeul istoriei. Când li se adresează copiilor lui Israel, Moise le reamintește de evenimentele trecute din istoria lor, când Dumnezeu i-a salvat din sclavie și i-a scos din Egipt, trecându-i prin greutățile pustiului.

• Dumnezeul dragostei. Fiindcă Dumnezeu este dragoste, El comunică îndeaproape cu poporul Lui și luptă pentru el. Ca răspuns, poporul va învăța să-L iubească. • Dumnezeul legământului. Această relație reciprocă dintre Dumnezeu și poporul Lui ia forma unui contract, a unui legământ între Dumnezeu și Israel.

• Dumnezeul poporului. Israel este poporul legământului. În niciun caz denumirea aceasta nu sugerează că israeliții sunt superiori celorlalte popoare. Legământul acesta, care a fost inițiat cu Avraam, implică sfințenia poporului Israel și angajamentul lui, din dragoste, de a-L iubi pe Dumnezeu și de a asculta de poruncile Lui.

II. Comentariu

Întregului Israelul

Această carte îi este adresată „întregului Israel” (Deuteronomul 1:1), o expresie care se referă la tot poporul, chiar înainte de a intra în Țara Promisă (Deuteronomul 34:12; 27:9; 31:1,7). Apostolul Pavel folosește această expresie în sens escatologic, cu referire la totalitatea celor mântuiți (iudei și neamuri deopotrivă): „Și atunci tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11:26). Deși expresia „întregului Israel” din rugăciunea lui Daniel poate să se refere la poporul exilat din Babilon, sugerând speranță și restaurare, este clar că are un domeniu de aplicare universal, cuprinzându-i pe cei de aproape și de departe, „în toate țările” (Daniel 9:7).

De discutat și de meditat: De ce Deuteronomul se adresează poporului ca unui tot unitar? De ce mesajele acestei cărți sunt mai bine înțelese atunci când tot poporul este adunat laolaltă? Cum se aplică afirmația lui John Donne – „niciun om nu este o insulă” – bisericii de astăzi?

Deuteronomul

Termenul „Deuteronomul” derivă din traducerea greacă (Septuaginta) a unei expresii care se găsește în Deuteronomul 17:18, „o copie a acestei legi”, care literal înseamnă „a doua dare [o repetare] a acestei legi”. Termenul ebraic pentru „lege” este Tora, care se referă la mai mult decât înseamnă termenul nostru „lege” în sens juridic. Tora înseamnă „învățătură”, în sensul general al termenului, și include toate îndrumările date de Dumnezeu. Expresia din Deuteronomul, „o copie a acestei legi”, descrie într-adevăr conținutul cărții (Deuteronomul 28:61; 29:21 etc.) nu doar pentru că este repetarea Legii care a fost dată la început pe muntele Sinai, ci și pentru că este o trecere în revistă a învățăturilor lui Dumnezeu. Foarte semnificativ, titlul ebraic al cărții, Debarim, „cuvinte”, sau „acestea sunt cuvintele” (Deuteronomul 1:1), se referă la cuvintele profetice ale lui Moise, „tot ce-i poruncise Domnul să le spună” (Deuteronomul 1:3). Acest lucru evocă ultimele cuvinte ale cărții Numeri, unde se spune: „Acestea sunt poruncile” (Numeri 36:13; compară cu Deuteronomul 1:6).

De meditat: De ce a trebuit Moise să repete Legea?

Patru discursuri

Moise i se adresează poporului sub forma a patru discursuri, fiecare fiind introdus de aceeași expresie, „Iată cuvintele”, sau de echivalentul ei, „aceasta este legea” (Deuteronomul 1:1; 4:44; 29:1; 31:1). Primul discurs este un prolog istoric (Deuteronomul 1-4), în care Moise reconstituie călătoria din trecut a poporului Israel de la Sinai până la hotarele Canaanului (Deuteronomul 1-3). Al doilea discurs este o revizuire a Legii (Deuteronomul 4:44–28:68). Cel de-al treilea discurs este un apel la respectarea legământului (Deuteronomul 29-30). Iar al patrulea discurs este o ultimă chemare de a citi și de a-și aduce aminte Legea, urmată de Cântarea lui Moise, de binecuvântarea și de salutul lui de rămas-bun, înainte de a muri (Deuteronomul 31-34).

Legământul

O analiză mai atentă a structurii cărții Deuteronomul în lumina literaturii Orientului Apropiat antic a scos la iveală o alcătuire sofisticată. Aceasta urmărește modelul tratatelor de legământ antice dintre suzeran și vasal (modelul egiptean și, îndeosebi, cel hitit, începând cu al doilea mileniu î.Hr.) și prezintă următoarele caracteristici:

• Preambul (Deuteronomul 1:1-5)

• Prolog istoric (Deuteronomul 1:6-4:49)

• Stipulații: generale (Deuteronomul 5-11); specifice (Deuteronomul 12-26)

• Binecuvântări și blesteme (Deuteronomul 27-28)

• Loialitate față de legământ și martori (Deuteronomul 29-30)

Dumnezeu în istorie

Această structură de legământ, care confirmă caracterul antic al cărții, împreună cu paternitatea sa literară mozaică sugerează intenția de a scoate în evidență legământul lui Dumnezeu cu poporul Său. Evenimentele istorice, o reamintire a acțiunilor lui Dumnezeu pentru salvarea poporului Său, preced și pun bazele legământului de la Avraam și Egipt până în timpul prezent. Aceste evenimente sugerează o teologie biblică a istoriei care, în esență, este mult diferită de conceptele noastre moderne și occidentale despre istorie. Din perspectiva Bibliei, istoria nu este cursul mecanic al evenimentelor de tip „cauză și efect”; mai degrabă, este urmarea prezenței și a acțiunilor continue ale lui Dumnezeu. Dumnezeu inițiază legământul prin intervenția Sa în istorie. El este cel dintâi care Se mișcă și acționează. Și aceste acțiuni în istorie reprezintă temelia legământului. Dumnezeu face legământul cu poporul Său (Deuteronomul 5:3) pentru că El este Domnul care i-a scos din țara Egiptului (Deuteronomul 5:6).

 Termenul ebraic debarim, „cuvinte”, care este titlul ebraic al cărții, mai înseamnă și „evenimente” și se referă la istoria sacră a lucrărilor lui Dumnezeu de salvare. Cartea Cronici, care relatează istoria Vechiului Testament, este numită în ebraică dibrey hayammim, care înseamnă „cuvintele zilelor”. De asemenea, cuvintele lui Dumnezeu trebuie să fie citite și prin filtrul acestor evenimente ale istoriei.

De discutat și de meditat: Ce lecții despre Dumnezeu putem învăța din faptul că același cuvânt ebraic dabar înseamnă și „cuvânt”, și „istorie”?

Principiul dragostei

Principiul fundamental al legământului lui Dumnezeu cu poporul Său este dragostea. Verbul „a iubi” apare des în carte, cu referire nu doar la dragostea lui Dumnezeu pentru Israel (Deuteronomul 4:37; 7:8; 10:15; 23:5 etc.), ci și la dragostea lui Israel ca răspuns față de Dumnezeu (Deuteronomul 6:5; 7:9; 10:12). În Deuteronomul, dragostea divină nu este descrisă doar ca o emoție sentimentală. Dragostea lui Dumnezeu este intensă și infinită și se manifestă prin evenimente care exprimă intensitatea, autenticitatea și natura ei infinită. Datorită acestei dragoste, care a creat cerurile și pământul (Deuteronomul 10:14; 4:35 etc.), Dumnezeu a intrat și în arena evenimentelor omenești și Și-a salvat poporul (Deuteronomul 1:27-31; 4:20). Ca răspuns la dragostea dumnezeiască, Israelul, poporul legământului, este îndemnat de Dumnezeu: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta” (Deuteronomul 6:5). Astfel, iubirea presupune ca ei să-și amintească de Dumnezeu (Deuteronomul 7:18; 9:7; 24:9 etc.), să-L audă, să se străduiască să înțeleagă și să asculte de cuvintele Lui (Deuteronomul 4:1; 6:4; 20:3 etc.), să se teamă de El (Deuteronomul 4:10; 5:29; 17; 19; 31:12 etc.) și să-L slujească (Deuteronomul 6:13; 28:47,48 etc.).

De discutat și de meditat: De ce dragostea este mai mult decât o emoție trecătoare? De ce poruncile lui Dumnezeu „sunt o expresie a principiului iubirii”? – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 607

Chemare la studiu

Cartea Deuteronomul este o chemare puternică la a studia și a-i învăța pe alții cuvintele lui Dumnezeu (Deuteronomul 6:7). Ea a fost apreciată și în comunitatea iudaică, și în cea creștină ca fiind una dintre cele mai mari cărți din Sfintele Scripturi. Aceasta este cartea care conține Shema Israel, „Ascultă, Israele” (Deuteronomul 6:4), care a modelat identitatea religioasă iudaică. Ea este și una dintre cele mai citate cărți ale Vechiului Testament în Noul Testament, în care este citată de 80 de ori. Ca atare, Deuteronomul este una dintre cele mai importante cărți din Biblie, având o mare relevanță pentru poporul lui Dumnezeu de la sfârșitul timpului, când este pe punctul de a intra în Țara Promisă pe care Domnul a pregătit-o pentru el (Ioan 14:2). „Cartea Deuteronomul ar trebui să fie studiată cu atenție de cei care trăiesc astăzi pe pământ.” – Ellen G. White, în The Advent Review and Herald, 31 decembrie 1903

De discutat și de meditat: De ce studiul Bibliei ar trebui să fie o componentă importantă în viața spirituală a adventiștilor de ziua a șaptea? Găsește în Biblie exemple de oameni care au pus accentul pe valoarea studiului ca fiind o datorie religioasă.

III. Aplicație

Nu este suficient să auzim și să studiem cuvintele lui Dumnezeu. Noi trebuie să trăim potrivit cu ce am auzit și înțeles. Jacques Doukhan povestește: „Când eram copil, am auzit de la rabinul meu o legendă despre un om care a găsit la piață o trompetă miraculoasă. Vânzătorul s-a lăudat cu calitățile ei extraordinare: «Trompeta aceasta», a zis el, «are o putere uimitoare. Dacă sufli în ea, focul din casă va fi potolit imediat.» De îndată ce a ajuns acasă, omul a vrut să testeze puterea trompetei. A dat foc casei și a început să sufle în trompetă. Și cu cât sufla, cu atât mai mult focul creștea în intensitate și ardea casa. Omul s-a supărat pe cel care i-a vândut trompeta și s-a dus repede la piață ca să facă plângere împotriva lui. Atunci, vânzătorul a explicat că funcția trompetei nu era de a stinge focul, ci de a-i alerta pe oamenii din oraș care aveau să vină să-l stingă.” Una dintre cele mai importante deosebiri dintre Dumnezeu și oameni este că atunci când Dumnezeu vorbește, lucrurile se întâmplă. Găsește în Biblie exemple care ilustrează acest principiu. Prin comparație, găsește în istorie, în viața politică și în propria existență situații care să ilustreze discrepanțele dintre cuvinte și acțiuni.