Lecția de istorie a lui Moise
Sabat după-amiază
Text de memorat: „Toți au mâncat aceeași ____ și toți au băut aceeași _____, pentru că beau dintr-o ______ ce venea după ei, și stânca era Hristos.” (1 Corinteni 10:3,4)
„Iată cuvintele pe care le-a spus Moise întregului Israel” (Deuteronomul 1:1). Așa începe cartea Deuteronomul. Și, cu toate că Moise și prezența lui domină cartea, de la aceste cuvinte de deschidere până la moartea lui, în țara Moabului (Deuteronomul 34:5), Deuteronomul (ca de altfel întreaga Biblie) este, în realitate, despre Domnul Isus. Fiindcă El este Cel care ne-a creat (Geneza 1; 2; Ioan 1:1-3), care ne susține (Coloseni 1:15-17; Evrei 1:3) și care ne răscumpără (Isaia 41:14; Tit 2:14). Și, într-un sens mai larg al acestor cuvinte, Deuteronomul ne descoperă modul în care Domnul continuă să creeze, să susțină și să-Și răscumpere poporul, în acest moment crucial din istoria mântuirii. Practic, când copiii lui Israel sunt, în sfârșit, pe punctul de a intra în Canaan, Moise le predă o lecție de istorie, o temă care se repetă în toată Biblia: Adu-ți aminte ce a făcut Domnul pentru tine în trecut.
Acest avertisment ar trebui să însemne ceva pentru noi, care suntem la hotarul unei Țări Promise mai bune: „Când retrăiesc istoria noastră, parcurgând fiecare pas al progresului până în situația de acum […] sunt plină de uimire și de încredere în conducerea lui Hristos. Nu avem a ne teme de nimic pentru viitor, decât de a uita felul în care ne-a condus Domnul și lecțiile pe care ni le-a oferit El în istoria noastră.” – Ellen G. White, Schițe din viața mea, p. 196
2–9 octombrie – Săptămâna de consacrare personală
Comentariu Ellen G. White
Domnul l-a îndrumat pe Moise să le reamintească copiilor lui Israel modul în care S-a purtat El cu ei când i-a eliberat din Egipt și felul minunat în care i-a ocrotit în pustie. El trebuia să le amintească de necredința și cârtirile lor atunci când erau aduși în încercări, precum și de marea milă și de bunătatea plină de iubire a Domnului, care nu i-a părăsit niciodată. Aceasta avea să le stimuleze credința și să le întărească curajul. În timp ce aveau să fie făcuți să-și recunoască păcatul și slăbiciunea, ei urmau să recunoască și faptul că Dumnezeu a fost neprihănirea și tăria lor.
Este drept și foarte important ca și copiii lui Dumnezeu de astăzi să țină minte când și cum au fost puși la încercare și unde i-a părăsit credința; unde au pus în pericol cauza Lui prin necredința lor și prin încrederea în ei înșiși. Mila lui Dumnezeu, providența Lui care i-a susținut, eliberările Lui de neuitat – toate trebuie să fie amintite pas cu pas. Atunci când revizuiește trecutul în felul acesta, poporul lui Dumnezeu trebuie să vadă că Domnul repetă mereu felul Său de a Se purta. Copiii Săi ar trebui să înțeleagă avertismentele date și ar trebui să se ferească să nu mai repete greșelile. Renunțând la dependența de ei înșiși, ei trebuie să se încreadă în El, pentru a se feri de a dezonora iarăși Numele Lui. – Mărturii, vol. 7, p. 210
Cartea Deuteronomul ar trebui să fie studiată cu atenție de cei care trăiesc astăzi pe pământ. Ea conține instrucțiunile primite de Moise pentru a le da copiilor lui Israel. În ea este repetată legea. Legea lui Dumnezeu era adesea repetată pentru Israel. În felul acesta preceptele ei nu puteau să fie uitate; ea trebuia să fie ținută înaintea poporului și trebuia să fie întotdeauna înălțată și onorată. Părinții aveau datoria să le citească legea copiilor lor, să îi învețe cuvânt cu cuvânt, precept cu precept. Erau și ocazii în care legea trebuia citită public, în auzul întregului popor. Prosperitatea lui Israel depindea de ascultarea de această lege. Dacă ascultau de ea, aceasta urma să le aducă viață, iar neascultarea, moarte. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 1, p. 1117
Satana este mereu la lucru, străduindu-se să schimbe ce a spus Dumnezeu, să orbească mintea și să întunece înțelegerea și, în felul acesta, să-i ducă pe oameni la păcat. De aceea, Domnul este atât de explicit și arată atât de clar și simplu cerințele Sale, încât nimeni să nu fie nevoit să pornească pe căi greșite. Dumnezeu caută fără încetare să-i aducă pe oameni sub protecția Sa pentru ca Satana să nu poată exercita asupra lor puterea lui înșelătoare și crudă. Domnul S-a coborât pentru a vorbi cu însuși glasul Său, pentru a scrie cu însuși degetul Său profețiile vii. Cuvintele acestea sfinte, toate pline de viață și de adevăr măreț, le-au fost date oamenilor ca o călăuză desăvârșită. Întrucât Satana este hotărât să îndepărteze atenția oamenilor de la ele și să abată iubirea omului de la făgăduințele și cerințele Domnului, este nevoie de o sârguință și mai mare pentru a le fixa în minte și a le întipări în inimă. – Patriarhi și profeți, pp. 503– 504
În toată Biblia se simte prezența lui Moise. Deși nu este menționat până în Exodul 2:2, el scrisese cartea Geneza – istoria fundamentală, purtând autoritatea lui Dumnezeu, despre cine suntem, cum am ajuns aici, de ce lucrurile sunt atât de rele și, totuși, cum de avem speranță. Creația, căderea, făgăduința răscumpărării, potopul, Avraam, Evanghelia – toate își au rădăcina în Geneza, iar autorul ei a fost prorocul Moise. E greu să apreciezi influența pe care acest singur om, nu tocmai fără defecte, a fost totuși în stare să o exercite de partea lui Dumnezeu, pentru că L-a iubit și a dorit să-L slujească.
1. Citește Exodul 32:29-32, unde este consemnată conversația dintre Domnul și Moise, după comiterea îngrozitorului păcat cu vițelul de aur. Ce perspectivă ne oferă această situație despre caracterul lui Moise și de ce Domnul a putut să-l folosească în chip atât de minunat, în ciuda defectelor pe care le avea?
Chiar dacă Moise nu avusese nimic de-a face cu păcatul fraților lui, a încercat să mijlocească pentru ei, fiind chiar dispus să-și piardă propria mântuire în favoarea lor. Interesant este că în Exodul 32:32, atunci când Moise Îi cere Domnului să „ierte păcatul lor”, verbul folosit înseamnă, de fapt, „a purta”. Astfel, înțelegând gravitatea păcatului și ce presupunea ispășirea lui, Moise I-a cerut lui Dumnezeu „să poarte” păcatele lor. Pentru că, în ultimă instanță, aceasta este singura cale prin care păcatul lor – și orice păcat – poate fi iertat. Așadar, avem aici, încă de la începutul Bibliei, o expresie grăitoare a procesului de substituire în virtutea căruia Dumnezeu, în persoana Domnului Isus, va purta în El Însuși toată pedeapsa păcatelor noastre – planul dinainte stabilit de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor, totodată rămânând credincios principiilor Legii și guvernării Sale. Într-adevăr, secole mai târziu, Petru avea să scrie despre Isus: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați” (1 Petru 2:24). Între timp, în această situație și în reacția lui față de păcatul israeliților, îl vedem pe Moise în rolul de mijlocitor în favoarea poporului căzut, păcătos, o anticipare a ceea ce avea să facă Isus pentru noi (vezi Evrei 7:25). Să fie dispus să-și piardă mântuirea pentru poporul lui?! Gândește-te mai mult la implicațiile acestor cuvinte. Ce putem învăța de aici cu privire la ce înseamnă să-ți iubești cu adevărat semenii?
Comentariu Ellen G. White
Prin Moise i-a izbăvit Domnul pe copiii lui Israel din robia egipteană. Moise a fost un mijlocitor pentru poporul său, aşezându-se adesea între el şi mânia lui Dumnezeu. Când mânia Domnului s-a aprins peste măsură împotriva israeliţilor din pricina necredinţei, a cârtirilor şi a păcatelor lor grave, dragostea lui Moise pentru ei a fost pusă la probă. Domnul i-a propus să-i nimicească şi să facă din el un neam puternic. Moise şi-a arătat iubirea pentru Israel pledând cu devotament în favoarea lui. În suferinţa lui, el L-a rugat pe Dumnezeu să Se întoarcă din mânia Sa aprinsă şi să-l ierte pe Israel, în caz contrar, să şteargă numele lui din cartea vieţii. – Scrieri timpurii, p. 162
Hristos a avut o viață de slujire neegoistă și aceasta este cartea noastră de studiu. Noi trebuie să ducem mai departe lucrarea pe care a început-o El. Având înaintea ochilor viața Sa de trudă și suferință, oare mai pot aceia care mărturisesc a fi creștini să ezite să renunțe la ei înșiși, să ridice crucea și să Îl urmeze? El S-a smerit și S-a coborât foarte mult pentru ca noi să putem fi înălțați la înălțimea purității, a sfințeniei și a desăvârșirii. El S-a făcut sărac, pentru a putea turna în sufletele noastre lovite de sărăcie deplinătatea bogățiilor Sale. El a suferit crucea și ocara ei ca să ne poată da nouă pace, odihnă și bucurie și să ne facă părtași la gloria tronului Său.
Să nu Îi înapoiem noi atunci lui Dumnezeu ceea ce El a răscumpărat, sentimentele noastre pe care El le-a purificat, trupul acesta pe care El l-a plătit cu un mare preț ca să fie păstrat pentru sfințire și sfințenie?
Adevăratul creștinism răspândește iubire prin întreaga ființă. El atinge fiecare parte vitală a ființei – creierul, inima, mâinile gata să ajute și picioarele, făcându-l pe om în stare să stea ferm acolo unde îi cere Dumnezeu să stea. Noi putem, noi putem să descoperim asemănarea cu divinul nostru Domn. Noi putem ajunge să cunoaștem știința vieții spirituale. Putem să Îl glorificăm pe Dumnezeu în corpul și în spiritul nostru, care sunt ale Sale. – In Heavenly Places, p. 43
Adevărata iubire este simplă prin modul ei de a lucra și diferită de oricare alt principiu de acțiune. În Isus poţi să iubeşti cu înflăcărare şi cu seriozitate. Dragostea aceasta poate să crească fără limite. Iubirea pentru Dumnezeu va atrage după sine iubirea pentru semeni şi te vei angaja în datoriile vieţii cu un interes profund şi neegoist. La baza acţiunilor tale trebuie să stea principii curate. Pacea lăuntrică îţi va aduce şi gândurile pe un făgaş sănătos. ...
... Liniştea sufletească pe care o poţi avea va fi o binecuvântare pentru toţi aceia cu care te vei asocia. În timp, această pace, această linişte, va deveni naturală şi îşi va reflecta razele preţioase pretutindeni în jurul tău, ca apoi să se reflecte din nou asupra ta.
Cu cât guşti mai mult din această pace cerească, din această linişte a sufletului, cu atât ea va creşte mai mult. Este o plăcere vie, însuflețită, care nu aruncă în amorţeală toate energiile morale, ci le trezeşte la o activitate sporită. Pacea desăvârșită este un atribut al cerului pe care îl posedă îngerii. – Lift Him Up, p. 94
În ciuda unor erori pe care încearcă să le promoveze ca adevăruri (precum faptul că universul a luat ființă din „absolut nimic” sau că viața pe pământ a luat naștere la întâmplare, din simple substanțe chimice), știința ne-a oferit și unele perspective uimitoare cu privire la puterea creatoare a lui Dumnezeu. Armonia, echilibrul, precizia multor aspecte ale lumii naturale, chiar și în starea ei căzută, continuă să-i uimească pe aceia care le studiază. Și dacă Dumnezeu poate fi atât de exact în lucrurile fizice, cu siguranță că El este exact și în lucrurile spirituale. Așadar, în versetele introductive ale cărții Deuteronomul putem vedea mai mult din precizia extraordinară a lui Dumnezeu.
2. Care este semnificația profetică a faptului că Deuteronomul 1:3 vorbește despre „al patruzecilea an”? Deuteronomul 1:1-6
Ce s-a întâmplat după eșecul total, când Moise a trimis iscoadele de la Cades-Barnea ca să inspecteze țara și poporul a respins chemarea de a lua în stăpânire țara? Li s-a spus că nu aveau să intre în Țara Promisă așa cum speraseră. Și cât aveau să aștepte înainte de a intra în ea? „După cum în patruzeci de zile ați iscodit țara, tot așa, patruzeci de ani veți purta pedeapsa fărădelegilor voastre, adică un an de fiecare zi, și veți ști atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi” (Numeri 14:34). Astfel, Deuteronomul începe de la al patruzecilea an, exact așa cum le spusese Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Cuvântul profetic al lui Dumnezeu este demn de încredere așa cum este Dumnezeu Însuși și ce vedem în versetele de la începutul cărții este o dovadă în plus în această privință; adică Dumnezeu va face ce spune și va face atunci când El spune că va face. Firește, aceasta nu este singura perioadă profetică pe care Dumnezeu a împlinit-o așa cum spusese. Privind înapoi din perspectiva noastră, putem găsi în Daniel 9:24-27, de exemplu, încadrarea temporală a vieții și a lucrării lui Isus pe pământ împlinită exact așa cum spusese Domnul. Vedem că perioada de „o vreme, două vremi și o jumătate de vreme (Daniel 7:25; vezi și Apocalipsa 12:6,14; Apocalipsa 13:5) a fost împlinită în istorie, ca și cele două mii trei sute de seri și dimineți din Daniel 8:14.
Putem vedea că Dumnezeu a împlinit cu credincioșie aceste profeții din trecut exact așa cum au fost prezise. De ce acest lucru ar trebui să ne dea siguranța că ne putem încrede în El și cu privire la lucrurile prezise a căror împlinire este încă în viitor?
Comentariu Ellen G. White
Dumnezeu nu poate descoperi lumii necredincioase cunoştinţa voinţei Sale şi minunile harului Său, dacă nu are martori răspândiți pe tot pământul. Planul Său este ca aceia care sunt părtaşi la această măreaţă mântuire prin Isus Hristos să fie misionarii Săi, lumini peste tot în lume, nişte semne pentru oameni, epistole vii, cunoscute şi citite de toţi oamenii, credinţa şi faptele lor dând mărturie pentru apropiata venire a Mântuitorului şi arătând că ei nu au primit în zadar harul lui Dumnezeu. Oamenii trebuie să fie avertizaţi să se pregătească pentru judecata viitoare. Celor care au ascultat doar născociri şi invenţii omeneşti, Dumnezeu le va da ocazia să audă cuvântul sigur al profeţiei, la care ar face bine să ia seama ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos. El va prezenta cuvântul sigur al adevărului pe înțelesul tuturor celor care vor să-l asculte; toţi vor putea pune în contrast adevărul cu poveştile care le-au fost prezentate de oameni care pretindeau că înţeleg Cuvântul lui Dumnezeu şi că sunt calificaţi să-i învețe pe cei care sunt în întuneric. – Mărturii, vol. 2, p. 631
Când creştinul caută să îşi îndeplinească îndatoririle, iar încercările aspre pe care le anticipează vor veni asupra lui din cauza mărturisirii lui de credinţă, este firesc, din punct de vedere omenesc, să se gândească la consecinţe şi să se dea înapoi din faţa perspectivelor din viitor, iar lucrurile acestea se vor întâmpla cu siguranţă pe măsură ce ne apropiem de încheierea istoriei acestui pământ. Putem să fim încurajaţi prin încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu şi în faptul că Domnul Hristos nu Şi-a părăsit niciodată copiii, în calitate de Conducător sigur, în ceasul încercării lor, deoarece noi avem un raport adevărat cu privire la aceia care s-au aflat sub puterile asupritoare ale lui Satana şi cu privire la faptul că harul lui Hristos le-a fost dat pe măsura nevoilor din acele zile. Dumnezeu este credincios şi nu va îngădui să fim ispitiţi mai mult decât vom putea să suportăm. – Solii alese, cartea 3, p. 398
Au trecut mai mult de o mie opt sute de ani de când Mântuitorul a promis că va reveni (n. red.: citat preluat dintr-un articol scris în 1888). De-a lungul secolelor, Cuvintele Sale au umplut de curaj inimile credincioșilor Săi. Făgăduința aceasta încă nu a fost împlinită, dar aceasta nu face să fie mai puțin sigur cuvântul care a fost rostit.
Domnul Hristos va reveni în slava Sa, în slava Tatălui Său și a sfinților îngeri. De zeci de ori zece mii și mii de mii de îngeri, minunații, triumfătorii copii ai lui Dumnezeu, care au un farmec și o slavă neîntrecute, vor forma escorta Sa în acest drum. În locul unei coroane de spini, El va purta o coroană de glorie, coroană în coroană. În locul acelei mantii vechi de purpură, va fi îmbrăcat cu o haină de un alb strălucitor, un alb „pe care niciun înălbitor de pe pământ nu-l poate da”. Iar pe haina și pe coapsa Lui va fi scris un nume – „Împăratul împăraților și Domnul domnilor”. – Our High Calling, p. 367
După lunga și anevoioasa călătorie prin pustie, Moise, vorbind din partea Domnului (era totuși un profet; de fapt, mai mult decât un profet), a zis: „Vedeți, v-am pus țara înainte, intrați și luați în stăpânire țara pe care Domnul a jurat părinților voștri, Avraam, Isaac și Iacov, că o va da lor și seminței lor după ei” (Deuteronomul 1:8). Dar să observăm ce urmează.
3. Care este semnificația cuvintelor din pasajul de mai jos, îndeosebi în lumina faptului că ei au fost pedepsiți de Dumnezeu la propriu, din cauza răzvrătirii de la Cades-Barnea? Deuteronomul 1:9-11
Aici vedem un alt exemplu de bunăvoință din partea lui Dumnezeu. Chiar și în mijlocul pribegiilor din pustie, ei au fost binecuvântați: „Patruzeci de ani ai avut grijă să-i hrănești în pustie și n-au dus lipsă de nimic, hainele nu li s-au învechit și picioarele nu li s-au umflat” (Neemia 9:21). Și Moise, arătându-și din nou dragostea pentru poporul lui, I-a cerut lui Dumnezeu să-i facă să se înmulțească de o mie de ori mai mult decât se înmulțiseră deja!
4. Ca urmare directă a binecuvântării lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat și ce pași a făcut Moise pentru a rezolva situația? Deuteronomul 1:12-17
Astfel, chiar și atunci când Domnul era prezent în mijlocul lor într-un mod atât de evident, exista nevoia de organizare, de structură, de un sistem de asumare a responsabilității. Israel era un qahal, o adunare organizată (vezi Deuteronomul 31:30), care în Noul Testament va deveni ekklesia, termenul grecesc pentru „biserică” (vezi Matei 16:18). Și, deși lucra într-un context diferit, Pavel nu s-a îndepărtat niciodată de rădăcinile lui evreiești, iar în 1 Corinteni 12 îl vedem clar cum descrie nevoia ca oameni calificați să își asume diferite roluri pentru o funcționare corespunzătoare a trupului, exact cum vedem aici, în Deuteronomul, și în qahal, sau adunarea organizată din pustie. Astăzi, asemenea lui qahal în trecut, biserica trebuie să fie un corp unit, în care oamenii îndeplinesc diferite roluri potrivit cu darurile lor. Deși uneori auzim despre unii oameni cum se raliază împotriva religiei „organizate” (ce ar prefera ei, o religie „dezorganizată”, în schimb?), Cuvântul lui Dumnezeu, în special Noul Testament, nu recunoaște niciun alt fel de religie decât cea organizată.
Comentariu Ellen G. White
Guvernarea lui Israel era caracterizată prin cea mai desăvârșită organizare, minunată atât pentru că era completă, cât și pentru simplitatea ei. Ordinea manifestată atât de izbitor în perfecțiunea aranjamentului tuturor lucrurilor create de Dumnezeu se manifesta și în sistemul organizării ebraice. Dumnezeu era centrul autorității și guvernării, Împăratul lui Israel. Moise era conducătorul vizibil, numit de Dumnezeu pentru a aplica legile în Numele Său. Dintre bătrânii semințiilor s-a ales mai târziu un sfat de șaptezeci, ca să-l ajute pe Moise în problemele generale ale națiunii. Apoi, veneau preoții, care Îl întrebau pe Domnul în sanctuar. Mai-marii, sau prinții, conduceau semințiile. Sub aceștia erau „căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci și căpetenii peste zece” și, în cele din urmă, dregătorii care puteau fi folosiți în diferite slujbe (Deuteronomul 1:15).
Tabăra evreilor era organizată într-o ordine desăvârșită. Ea era împărțită în trei mari părți, fiecare având locul său bine stabilit. În mijloc era așezat cortul întâlnirii (tabernaculul), reședința Împăratului nevăzut. În jurul lui erau așezați preoții și leviții. Dincolo de ei erau așezate toate celelalte seminții. – Patriarhi și profeți, p. 374
Aceleași principii de evlavie și dreptate trebuiau să-i călăuzească pe mai-marii poporului lui Dumnezeu în vremea lui Moise și a lui David și să fie urmate, de asemenea, și de aceia cărora le fusese dată supravegherea nou-organizatei biserici a lui Dumnezeu în dispensațiunea Evangheliei. ...
Ordinea care a fost menținută în prima biserică creștină le-a dat credincioșilor posibilitatea de a înainta puternic, ca o armată bine disciplinată, îmbrăcată cu armura lui Dumnezeu. Grupele de credincioși, deși risipite pe un teritoriu întins, erau toate membre ale aceluiași trup; toți se mișcau în unire, în armonie unul cu altul. Când dezbinarea se ivea într-o biserică locală din vreun loc, așa cum s-a întâmplat mai târziu în Antiohia sau în alte locuri, și credincioșii nu puteau să ajungă la o înțelegere între ei, nu se îngăduia ca astfel de probleme să ajungă să producă dezbinare în biserică. De aceea, cazurile erau trimise să fie judecate de un consiliu general al întregului corp al credincioșilor, alcătuit din delegați aleși din diferite biserici locale, împreună cu apostolii și bătrânii care aveau slujbe de răspundere, în calitate de conducători. În felul acesta, eforturile lui Satana de a ataca biserica în locuri izolate erau preîntâmpinate prin acțiunea unită din partea tuturor, iar planurile vrăjmașului de a rupe și de a distruge erau zădărnicite. – Faptele apostolilor, p. 95
„Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinților” (1 Corinteni 14:33). El cere ca ordinea și sistemul să fie respectate în conducerea treburilor bisericii de azi, la fel ca în zilele din vechime. El dorește ca lucrarea Sa să înainteze în mod desăvârșit și cu exactitate, pentru ca astfel El să poată pune asupra ei pecetea aprobării Sale. Creștin să fie unit cu creștin, biserică cu biserică, uneltele omenești conlucrând cu cele divine, fiecare instrument supunându-se Duhului Sfânt și toate strânse laolaltă pentru a duce lumii vestea cea bună a harului lui Dumnezeu. – Ibidem, p. 96
Amintirea episodului trist de la Cades-Barnea persistă dureros în primele secțiuni ale cărții Deuteronomul. După cum am văzut, această istorie nefericită stabilește fundalul imediat al cărții Deuteronomul și merită să aruncăm o privire mai îndeaproape spre ea.
5. Cum reacționează oamenii în fața raportului iscoadelor și care au fost urmările reacției lor? Numeri 14 (vezi și Deuteronomul 1:20-46)
Putem extrage multe lecții importante din această istorie, dar o lecție semnificativă, care va reapărea în carte, se poate găsi și în Numeri 14.
6. Deși îl vedem iarăși pe Moise în rolul de mijlocitor, ce anume este semnificativ în motivul pe care I-l prezintă Domnului pentru a nu-i nimici? Numeri 14:11-20
Să ne gândim la ce I-a spus Moise lui Dumnezeu: Dacă faci așa, gândește-Te la cum vei ajunge să fii văzut în ochii egiptenilor și ai celorlalte popoare din zonă. Acest aspect este foarte important fiindcă, în esență, tot ce intenționase Dumnezeu să realizeze cu Israel era nu doar pentru poporul ales, ci și pentru omenire, în general. Națiunea lui Israel trebuia să fie o lumină pentru lume, un martor pentru cei din vechime în ce privește dragostea, puterea și mântuirea găsite în adevăratul Dumnezeu, și nu în idolii fără valoare la care oamenii aceștia se închinau. Cu toate acestea, după cum a zis Moise, dacă îi ștergea pe acei oameni din cartea vieții, care avea să fie rezultatul? Celelalte popoare aveau să spună: „«Domnul n-avea putere să ducă pe poporul acesta în țara pe care jurase că i-o va da, de aceea l-a omorât în pustie!»” (Numeri 14:16). Cu alte cuvinte, vedem aici o temă care se regăsește în toată Biblia, și anume că Dumnezeu trebuie să fie glorificat în mijlocul poporului Său – că slava, bunătatea, dragostea și puterea lui Dumnezeu trebuie să fie descoperite în biserica Sa, prin ce face El prin poporul Său. Desigur, poporul Său nu va răspunde întotdeauna așa cum se așteaptă de la el, dar, în cele din urmă, Dumnezeu va fi slăvit prin lucrările Sale de pe pământ.
Citește Efeseni 3:10. Ce spune Pavel aici și cum se întâmplă acest lucru? Cum devine evidentă „înțelepciunea nespus de felurită” a lui Dumnezeu în univers? Dacă avem vreun rol, ca indivizi, care este el în realizarea acestui lucru?
Comentariu Ellen G. White
După ce au vorbit despre fertilitatea țării, toți [cei trimiși ca iscoade], în afară de doi, au vorbit foarte descurajator despre posibilitatea de a o lua în stăpânire. Ei au spus că oamenii care locuiau în țară erau foarte puternici și cetățile erau împrejmuite cu ziduri mari și înalte, dar, mai mult decât toate acestea, i-au văzut acolo pe copiii uriașului Anac. Apoi au descris cum erau așezate popoarele în jurul Canaanului și și-au exprimat frica, spunând că ar fi imposibil pentru ei să ia vreodată țara în stăpânire.
După ce a ascultat acest raport, poporul și-a dezlănțuit dezamăgirea în reproșuri amare și jale. Israeliții n-au stat să reflecteze și să judece că Dumnezeu, care i-a adus până aici, cu siguranță le va da țara. Ei L-au lăsat pe Dumnezeu în afara problemei. Au acționat ca și când la luarea cetății Ierihon, poarta de intrare în țara Canaanului, ar fi depins numai de puterea armelor. Dumnezeu a declarat că le va da țara și ei ar fi trebuit să fi creadă întru totul că El va împlini cuvântul Său. Dar inimile lor nesupuse nu erau în armonie cu planurile Lui. Ei nu s-au gândit cât de minunat lucrase Dumnezeu în favoarea lor, scoțându-i din robia egipteană, deschizând un drum pentru ei prin apele mării și nimicind oștirea lui faraon care-i urmărea. În necredința lor, ei au limitat lucrarea lui Dumnezeu și n-au avut încredere în brațul care îi călăuzise în siguranță până aici. În situația aceasta, ei au repetat greșeala de mai înainte, murmurând împotriva lui Moise și Aaron. „Deci acesta este sfârșitul tuturor speranțelor noastre”, au spus ei. „Aceasta este țara pentru care am făcut toată călătoria din Egipt, ca s-o stăpânim.” I-au mustrat pe conducătorii lor pentru că au adus necaz asupra lui Israel și i-a învinuit din nou că i-au înșelat și i-au condus pe un drum greșit. – Mărturii, vol. 4, p. 148
Dumnezeu nu a plănuit ca poporul Său Israel să rătăcească patruzeci de ani în pustie. El a făgăduit să-l conducă direct în Canaan şi să-l aşeze acolo, pentru a fi un popor sfânt, sănătos şi fericit. Totuşi, cei cărora li s-a predicat la început nu au intrat în ţara făgăduită „din cauza necredinţei” (Evrei 3:19). Inimile copiilor lui Israel au fost pline de murmurare, răzvrătire şi ură, iar El nu a putut să-Şi îndeplinească legământul făcut cu ei.
Timp de patruzeci de ani, necredinţa, murmurarea şi răzvrătirea i-au ţinut pe cei din Israelul din vechime afară din Canaan. Aceleaşi păcate au amânat intrarea Israelului modern în Canaanul ceresc. În niciuna dintre cele două situaţii, făgăduinţele lui Dumnezeu nu sunt false. Necredinţa, spiritul lumesc, lipsa de consacrare şi certurile care există între cei care se declară a fi poporul Domnului sunt motivele care ne-au ţinut atât de mulţi ani în lumea aceasta a păcatului şi a necazului. – Solii alese, cartea 1, pp. 68–69
Scopul pe care Dumnezeu caută să-l realizeze prin poporul Său de astăzi este cel pe care a dorit să-l realizeze prin Israel când l-a scos din Egipt. Privind la bunătatea, îndurarea, dreptatea și iubirea lui Dumnezeu, date pe față în biserică, lumea urmează să aibă o exemplificare a caracterului Său. …
… Nu numai lumii acesteia, ci universului întreg trebuie să-i facem cunoscute principiile Împărăției Sale. – Mărturii, vol. 6, pp. 12–13
În Deuteronomul 2 și 3, Moise continuă relatarea istoriei israeliților și modul în care, datorită binecuvântării lui Dumnezeu, aceștia i-au înfrânt pe dușmanii lor; când au fost credincioși, Dumnezeu le-a dat biruință, chiar și asupra „uriașilor” (Deuteronomul 2:11,20; 3:13).
Desigur, acest lucru aduce în discuție subiectul dificil pe care trebuie să-l abordăm măcar în trecere: distrugerea acestor popoare. Deși, adesea, copiii lui Israel mai întâi îi vorbeau de pace unui popor străin (Deuteronomul 20:10,11), dacă totuși acesta nu accepta oferta lor, atunci uneori israeliții mergeau și-l nimiceau, ucigând inclusiv femeile și copiii (Deuteronomul 2:33,34). Unii încearcă să ocolească această chestiune, spunând pur și simplu că astfel de relatări nu sunt adevărate. Totuși, deoarece noi credem că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire (2 Timotei 3:16), aceasta nu este o opțiune pentru adventiștii de ziua a șaptea. Astfel, încă ne confruntăm cu complicata întrebare legată de aceste incidente.
7. Ce i-a spus Dumnezeu lui Avram în Geneza 15:16 și ce lumină aduce textul asupra acestui subiect dificil? Geneza 15:1-16
Nu există nicio îndoială că multe dintre aceste națiuni păgâne erau extrem de brutale, de nemiloase, și ar fi putut să se confrunte în mod justificat cu mânia și cu pedeapsa lui Dumnezeu cu mult timp înainte. Acest lucru este adevărat, și chiar dacă Dumnezeu a așteptat cu răbdare ca ei să-și schimbe căile și nu au făcut-o – aceasta tot nu schimbă realitatea dură a uciderii tuturor locuitorilor acelor cetăți, inclusiv a copiilor. Adevărul este că, deocamdată, date fiind informațiile limitate pe care le avem despre întregul context al acelor evenimente, trebuie doar să acceptăm realitatea aceasta grea și să ne încredem în bunătatea lui Dumnezeu, care a fost descoperită în atât de multe feluri. Credința nu înseamnă doar să-L iubim pe Dumnezeu într-o zi frumoasă, într-o pădure încântătoare, plină de priveliști și de sunete minunate. Înseamnă și să ne încredem în El în ciuda a ceea ce nu înțelegem pe deplin.
Citește 1 Corinteni 10:1-4 și Ioan 14:9. Cum ne ajută versetele acestea și altele asemănătoare să învățăm să ne încredem în dragostea, în dreptatea și în bunătatea lui Dumnezeu chiar și atunci când vedem lucruri care par greu de potrivit cu această înțelegere despre El?
Comentariu Ellen G. White
[Dumnezeu le-a spus israeliților că] nelegiuirea amoriților nu își atinsese încă vârful și izgonirea lor din țară și nimicirea lor nu puteau fi justificate până când nu umpleau cupa nelegiuirii. Viața lor era plină de idolatrie și păcat, dar încă nu umpluseră măsura vinovăției atât cât să poată fi sortiți pieirii. În iubirea și mila Sa, Dumnezeu dorea să lase ca lumina să vină la ei în raze mai clare, El dorea să le dea ocazia de a vedea lucrările minunate ale puterii Sale, ca să nu mai aibă nicio scuză pentru purtarea lor rea. Așa lucrează Dumnezeu cu popoarele. Printr-o anumită perioadă de probă, El Își arată îndelunga răbdare față de națiuni, cetăți și oameni. Dar, când devine evident faptul că nu se vor întoarce la El ca să poată avea viață, asupra lor vin judecățile. Acum venise vremea ca asupra amoriților să vină judecata și va veni un timp când toți călcătorii Legii lui Dumnezeu vor vedea că Dumnezeu nu îl va mai îngădui în niciun fel pe păcătos. – The Review and Herald, 2 mai 1893
Mulți consideră că este o dovadă de cruzime din partea lui Dumnezeu faptul că i-a cerut poporului Său să facă război cu alte națiuni. Ei spun că este contrar caracterului Său milostiv. Dar Acela care a creat lumea și l-a făcut pe om să locuiască pe pământ are autoritate nelimitată asupra tuturor lucrărilor mâinilor Sale și este dreptul Său să facă așa cum Îi place și ce Îi place cu lucrarea mâinilor Sale. Omul nu are niciun drept să Îl întrebe pe Creatorul său: „De ce faci așa?” În caracterul Său nu există nedreptate. El este Conducătorul lumii și o mare parte dintre supușii Săi s-au răsculat împotriva autorității Sale și au călcat în picioare Legea Sa. El S-a folosit de credincioșii Săi ca de niște instrumente ale mâniei Sale ca să pedepsească națiunile păcătoase care i-au chinuit și i-au ademenit la idolatrie. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 1, p. 1117
Fiecare urmaș al lui Hristos va găsi o ocazie de a arăta bunătate și iubire creștină și, făcând astfel, el va dovedi că are religia lui Hristos. Această religie ne învață să manifestăm îngăduință și îndelungă răbdare când suntem aduși în situații în care avem parte de un tratament aspru și nedrept. „Nu întoarceți rău pentru rău, nici ocară pentru ocară, dimpotrivă, binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemați: să moșteniți binecuvântarea” (1 Petru 3:9). Când a fost insultat, Hristos nu a răspuns prin insultă. Religia Sa aduce cu ea un spirit blând și liniștit.
Există o nevoie continuă de răbdare, blândețe, tăgăduire de sine și jertfire de sine pentru exercitarea religiei biblice. Și, în cazul în care Cuvântul lui Dumnezeu este ridicat la rangul de principiu viu în viețile noastre, fiecare lucru cu care avem de a face, fiecare cuvânt, fiecare gest neînsemnat va descoperi că suntem supuși ai lui Isus Hristos. … Când este primit în inimă, Cuvântul lui Dumnezeu va goli sufletul de îngâmfare și independență. Viața noastră va fi o putere pentru bine, pentru că Duhul Sfânt va umple mintea noastră cu lucrurile lui Dumnezeu. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 248
„Potrivit imaginii biblice despre canaaniți, oamenii aceștia erau extrem de nelegiuiți și nimicirea lor a reprezentat judecata lui Dumnezeu pentru păcatele lor. Distrugerea canaaniților nu a fost nici prima, nici ultima dată când Dumnezeu a acționat în felul acesta. Diferențele dintre destinul canaaniților și destinul omenirii (cu excepția familiei lui Noe), așa cum îl descrie Geneza 6–9, au constat în dimensiunea și în mijlocul distrugerii. […] Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca israeliții să facă din herem (distrugere totală) o politică generală față de cei din afara lor.
În mod explicit, Deuteronomul 7:1 identifică și, astfel, delimitează popoarele-țintă. Israeliții nu trebuiau să acționeze la fel împotriva arameilor, a edomiților, a egiptenilor sau a oricărui alt popor (cf. Deuteronomul 20:10-18). […] Canaaniții au avut parte de un destin cu care, în cele din urmă, toți păcătoșii se vor confrunta: judecata lui Dumnezeu. […] Deși, ca popor, canaaniții au fost țintele judecății lui Dumnezeu, ei au avut înainte cel puțin patruzeci de ani de avertizare (vezi mărturia lui Rahav din Iosua 2:8-11).” – Daniel I. Block, The NIV Application Commentary: Deuteronomy (Zondervan, Grand Rapids, Mich., 2012, pp. 98–99)
Studiu la rând:
Evanghelizare, subcapitolul „Calea de intrare pentru evanghelizare”
1. Care sunt destinatarii cărora le adresează Pavel A doua epistolă către corinteni?
2. Ce trăiri sufletești avea Pavel în timp ce scria această epistolă?
3. Pentru cine este acoperită „Evanghelia noastră”?
4. Ce îi ruga Pavel fierbinte pe corinteni?
5. Cine este pionierul pentru lucrarea Evangheliei?
Texte-cheie: 1 Corinteni 10:3,4; Deuteronomul 1:30
I. Privire generală
Potrivit structurii de legământ a cărții, discursul lui Moise începe cu un „preambul” (Deuteronomul 1:1-5), care are două funcții. În primul rând, el semnalează natura conținutului cărții, după cum indică expresia: „Iată cuvintele...” (Deuteronomul 1:1). Aceste „cuvinte” nu se referă doar la cuvintele lui Moise ca proroc și lider al lui Israel, ci și la „cuvintele” lui Dumnezeu, la poruncile Sale (compară cu Numeri 36:13), pe care Moise le va explica mai târziu (Deuteronomul 1:5), și la intervenția lui Dumnezeu în evenimentele istoriei mântuirii. În al doilea rând, preambulul precizează locul și timpul ultimei mărturii a lui Moise oferite poporului: „dincoace de Iordan” (Deuteronomul 1:1), adică în Transiordania, față-n față cu Țara Promisă (Numeri 36:13), și „în al patruzecilea an” (Deuteronomul 1:3), adică în ultimul an al călătoriei lui Israel prin pustie. După preambul urmează prologul istoric, care trece în revistă evenimentele istorice din care Moise extrage lecțiile pentru poporul său. Temele studiului:
• Adu-ți aminte și speră
• Dumnezeu luptă pentru tine
• Dumnezeu Își împlinește cuvintele
• Har și dreptate
II. Comentariu
Recapitularea istorică a lui Moise acoperă trei evenimente principale din călătoria israeliților: legământul lui Dumnezeu cu poporul Său la Horeb (Deuteronomul 1:6-18), răzvrătirea poporului la oaza de la Cades-Barnea (Deuteronomul 1:19-46) și, în final, cucerirea Țării Promise (Deuteronomul 2:1-3:29).
Dumnezeu face un legământ la Horeb (Deuteronomul 1:6-18)
Horeb este locul unde Dumnezeu S-a manifestat. Horeb și Sinai se referă la același loc, la muntele unde Dumnezeu i S-a descoperit lui Israel, a făcut un legământ cu poporul și i-a dat Legea Sa (Exodul 3:1). Moise subliniază legătura personală apropiată dintre Israel și Dumnezeu, care este numit „Domnul Dumnezeu” (Deuteronomul 1:6), un titlu care este folosit adesea în Deuteronomul. Moise îi reamintește poporului de îndemnul lui Dumnezeu ca ei să pornească: „Ați locuit destulă vreme în muntele acesta” (Deuteronomul 1:6).
Oricât de important era acest măreț moment de închinare, Dumnezeu a considerat că sosise timpul ca ei să treacă la acțiune. Dumnezeul lui Israel nu este Dumnezeul mănăstirilor. Nu este doar Dumnezeul rugăciunilor, al meditației și-atât; El este și Dumnezeul care Își îndeamnă poporul să meargă și să ia în stăpânire țara care le-a fost promisă patriarhilor: lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov (Deuteronomul 1:8; compară cu Geneza 12:7). Iată de ce Dumnezeu este numit „Domnul, Dumnezeul părinților voștri” (Deuteronomul 1:11). Astfel, acest eveniment este prezentat ca fiind împlinirea cuvintelor Sale. Ideea aceasta este întărită de referirea lui Moise la mărimea poporului, care acum se înmulțise de o mie de ori și devenise „ca stelele cerului” (Deuteronomul 1:10), o minune care era, de asemenea, urmarea făgăduinței lui Dumnezeu (compară cu Geneza 15:5; 22:17). Misiunea aceasta presupunea nu doar responsabilitatea grea de a se pregăti de război, ci și nevoia de a se organiza ca națiune: trebuia să-și aleagă niște judecători înțelepți (Deuteronomul 1:13) și drepți (Deuteronomul 1:16).
De discutat și de meditat: De ce Dumnezeu este numit „Dumnezeul părinților voștri”? Cât de importantă este aducerea-aminte a părinților în religia noastră de astăzi? Implică acest lucru o religie care se concentrează doar pe trecut? Dacă nu, de ce nu?
Răzvrătirea poporului la Cades-Barnea (Deuteronomul 1:19-46)
Moise descrie regiunea aceasta ca pe un loc „pe care ni-l dă Domnul Dumnezeul nostru” (Deuteronomul 1:20). Observă folosirea timpului prezent, care subliniază actualitatea și certitudinea darului lui Dumnezeu. Moise le reamintește copiilor lui Israel că, în ciuda încurajării lui Dumnezeu (Deuteronomul 1:20,21) și a asigurării că El avea să lupte pentru ei așa cum făcuse în Egipt (Deuteronomul 1:30; compară cu Exodul 14:14), ei s-au îndoit, s-au temut și au refuzat să-și asume riscurile (Deuteronomul 1:32). Poporul a făcut două greșeli: În primul rând, israeliții au trimis iscoade pentru a estima puterea locuitorilor Canaanului. Când au văzut că băștinașii erau puternici și uriași, ei s-au speriat și au refuzat să intre în țară. În al doilea rând, când au înțeles că Dumnezeu era supărat din cauza lipsei lor de credință, ei au decis să meargă de capul lor înainte și să lupte cu încumetare împotriva dușmanului, fără sprijinul lui Dumnezeu. Drept urmare, nu numai că israeliții au ratat ocazia de a intra în țară imediat, suferind astfel o mare pierdere, ci Dumnezeu le-a jurat că aveau să peregrineze prin pustie timp de încă patruzeci de ani (Deuteronomul 2:14). Aceeași expresie, „Se jurase”, este folosită cu referire la jurământul pe care l-a făcut Dumnezeu părinților lor. Moise se folosește de toate aceste evenimente pentru a-i reaminti poporului de făgăduința lui Dumnezeu și, de asemenea,pentru a-l avertiza, înainte să traverseze Iordanul, că trebuia să învețe o lecție din trecut ca să poată avea un viitor sigur.
De discutat și de meditat: Ce lecție de credință se află în cuvintele pe care le-a repetat Moise, și anume că „Dumnezeu va lupta El Însuși pentru voi” (1:30; 3:23)? Cum lămuresc ele metoda de cucerire pe care Dumnezeu o avea în vedere pentru poporul Său? De ce au dat greș israeliții când s-au dus să lupte singuri? Cucerirea Țării Promise (Deuteronomul 2:1–3:29)
După ce au petrecut un timp îndelungat la Cades-Barnea, copiii lui Israel s-au dus înspre nord, în direcția Țării Făgăduite, dar nu au cucerit-o imediat. Este interesant că au trebuit mai întâi să treacă prin mijlocul unor popoare și ținuturi care nu erau incluse în făgăduința lui Dumnezeu, și anume: Edom, Moab și Amon. În călătoria lor de patruzeci de ani „prin această mare pustie”, israeliții au trăit experiența ocrotirii și grijii deosebite pe care Dumnezeu le-a arătat-o (Deuteronomul 2:7). Abia când s-a dus și „generația care se răzvrătise”, poporul Israel a început să stăpânească țara. Unul câte unul, vrăjmașii canaaniți au fost înfrânți și deposedați de ținutul lor. Apoi, copiii lui Israel au luat în stăpânire țara și s-a organizat împărțirea ei.
Problema cuceririi Narațiunea biblică despre cucerirea țării se concentrează în principal pe victorii, fără să abordeze în mod direct problemele etice sensibile și complexe asociate acestui proces. Totuși, textul biblic oferă o serie de indicii și de principii care să ne ajute să rezolvăm această problemă:
• Dumnezeu dă. El este Stăpânul și Dătătorul țării. Principiul acesta este afirmat de multe ori (Deuteronomul 1:8,20,25,35). Așadar, nu toată țara le-a fost dată israeliților. Dumnezeu le-a dat unele porțiuni ale țării lui Edom, ca descendenți ai lui Esau (Deuteronomul 2:5), și lui Moab și lui Amon, ca descendenți ai lui Lot (Deuteronomul 2:9,19).
• Dumnezeu ia. El nu a dat țara generației de israeliți care s-au răzvrătit și au peregrinat prin pustie patruzeci de ani. De reținut că nici Moise nu a putut să se bucure de țară, pentru că și el dăduse greș în a se încrede în Domnul (Deuteronomul 3:27). Dumnezeu a luat țara de la amoriți, pentru că atinseseră vârful nelegiuirii lor (Geneza 15:16). Faptul că israeliților li s-a interzis să intre în țară și moartea lor în pustie trebuie înțelese ca rezultat al judecății lui Dumnezeu, așa cum a fost distrugerea sau expulzarea canaaniților din țară.
• Dumnezeu luptă. Acest principiu, care i se repetă lui Iosua (Deuteronomul 3:22), sugerează că Dumnezeu a fost, de fapt, autorul acestei operațiuni de judecată. De remarcat că judecata acesta, care implică eradicarea răului, este și un act al harului în favoarea poporului lui Dumnezeu.
O perspectivă escatologică Observă aplicația escatologică și mesianică pe care o face Ellen G. White în dreptul viziunii profetice a lui Avraam despre cucerirea Țării Promise în Geneza 15:16-18: „Și glasul lui Dumnezeu s-a auzit cerându-i să nu se aștepte să ia imediat în stăpânire Țara Făgăduinței, arătând spre suferințele urmașilor săi, mai înainte ca aceștia să se așeze în Canaan. I-a fost dezvăluit acum planul de mântuire în moartea lui Hristos, Jertfa cea mare, și venirea Sa în glorie. Avraam a văzut, de asemenea, pământul, readus la frumusețea lui edenică, ce avea să-i fie dat ca o veșnică stăpânire, ca o împlinire finală și deplină a făgăduinței.” – Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 137 (subliniere adăugată).
De discutat și de meditat: De ce planul de mântuire mai extins al lui Dumnezeu necesita ca israeliții să stăpânească Țara Canaanului? De ce Canaanul este descris în termeni care amintesc de Grădina Edenului? De ce sfințenia desăvârșită necesită eradicarea totală a răului?
III. Aplicație
Un înțelept a zis: „Cele mai multe îngrijorări ale mele nu s-au adeverit niciodată.” De ce acest gând este adevărat în special pentru creștini? Să presupunem că te lupți cu un proiect dificil și te îngrijorezi în privința lui. Cum te ajută promisiunea că „Dumnezeu va lupta pentru voi” să faci față îngrijorărilor tale? De ce credința în Domnul te eliberează de stres și îți înlesnește succesul?
Studiul 2, 2-9 octombrie
