Legământul cel veșnic

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Voi pune legământul Meu ___ din neam în neam: acesta va fi un legământ veșnic, în puterea căruia ____și al seminței tale după tine.” (Geneza 17:7) „Și am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod” (Apocalipsa 14:6). Să observăm sintagma „Evanghelia veșnică”: este veșnică pentru că a existat dintotdeauna, a fost dintotdeauna acolo, ne-a fost promisă în Hristos Isus „mai înainte de veșnicii” (Tit 1:2).

Prin urmare, nu este de mirare că Biblia vorbește și în alte timpuri despre „Evanghelia veșnică” (Geneza 17:7; Isaia 24:4; Ezechiel 16:60; Evrei 13:20), pentru că esența Evangheliei este legământul, iar esența legământului este Evanghelia: Dumnezeu, prin harul Său salvator și din dragoste, îți oferă o mântuire pe care tu nu o meriți și pe care nu o poți câștiga în vreun fel; iar tu, ca răspuns, să-L iubești la rândul tău „cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta” (Marcu 12:30, o dragoste care se manifestă prin ascultarea de Legea Sa: „Căci dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui” (1 Ioan 5:3). Săptămâna aceasta vom analiza conceptul de legământ așa cum este el exprimat în cartea Deuteronomul, unde legământul și tot ce implică el apar foarte clar.

16 octombrie – Dar pentru construcţii Conferințe (colectă)

16 octombrie – Ziua Administrării Creștine a Vieții

Comentariu Ellen G. White

Trăind în mijlocul idolatriei și al corupției, ei [israeliții] nu aveau o concepție corectă cu privire la sfințenia lui Dumnezeu, la păcătoșenia fără margini a inimii lor, la faptul că în ei înșiși nu aveau niciun pic de putere pentru a asculta de Legea lui Dumnezeu, nici cu privire la nevoia lor după un Mântuitor. Toate acestea trebuiau să le învețe.

Dumnezeu i-a adus la Sinai, unde Și-a descoperit slava, le-a dat Legea Sa și făgăduința unor mari binecuvântări, cu condiția ascultării: „Dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu... Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt” (Exodul 19:5,6). … Ei au fost martori ai proclamării Legii într-o măreție înspăimântătoare și au tremurat de groază înaintea muntelui, dar, cu toate acestea, n-au trecut decât câteva săptămâni și au rupt legământul cu Dumnezeu, s-au plecat până la pământ și s-au închinat înaintea unui chip cioplit. Ei nu mai puteau spera în bunăvoința lui Dumnezeu pe temeiul unui legământ pe care îl călcaseră și acum, văzându-și păcătoșenia și nevoia de iertare, au fost aduși în situația de a-și da seama de nevoia lor după un Mântuitor, descoperit în legământul avraamic și preînchipuit în jertfele aduse. Acum, prin credință și iubire, au fost legați de Dumnezeu ca Izbăvitor al lor din robia păcatului. Acum erau pregătiți să prețuiască binecuvântările noului legământ. – Patriarhi și profeți, pp. 371–372

La atotputernicia Împăratului împăraților, Dumnezeul nostru, păstrător al legământului, adaugă blândețea și grija păstorului milos. Nimic nu-I poate sta în cale. Puterea Lui este absolută și este garanția sigurei împliniri a făgăduințelor Sale date poporului Său. El poate îndepărta toate barierele care stau în calea înaintării lucrării Sale. El are mijloace de a îndepărta orice dificultate, pentru ca aceia care-L servesc și respectă mijloacele pe care El le folosește să poată fi eliberați. Bunătatea și iubirea Lui sunt nemărginite, iar legământul Lui este neschimbător.

Planurile vrăjmașilor lucrării Sale ar putea să pară că sunt tari și bine alcătuite, dar El poate răsturna chiar și cel mai tare dintre aceste planuri și, la timpul Său și pe calea Sa, El va și face aceasta, după ce a văzut credința noastră pusă la probă, a văzut că noi ne apropiem de El și facem din El sfătuitorul nostru. – Mărturii, vol. 8, p. 10

Dumnezeu nu-Și va călca legământul nici nu va schimba ce a ieșit de pe buzele Sale. Cuvântul Său va rămâne tare pentru veșnicie, tot atât de neclintit ca și tronul Său. La judecată, acest legământ va fi proclamat, scris clar cu degetul lui Dumnezeu, iar lumea va fi adusă înaintea barei dreptății infinite pentru a-și primi sentința.

Astăzi, ca și în zilele lui Ilie, linia de despărțire dintre poporul păzitor al poruncilor lui Dumnezeu și cei ce se închinau unor dumnezei falși este trasată lămurit. „Până când vreți să șchiopătați de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeți după El; iar dacă este Baal, mergeți după Baal” (1 Împărați 18:21). Și solia pentru astăzi este: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare!... Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit și au ajuns până la cer și Dumnezeu Și-a adus aminte de nelegiuirile ei” (Apocalipsa 18:2,4,5). – Profeți și regi, p. 187

În întreaga Biblie, legământul și Evanghelia apar împreună. Cu toate că noțiunea de legământ a existat înainte de poporul Israel (de exemplu, legământul cu Noe) și cu toate că făgăduința legământului a fost făcută înainte ca poporul Israel să existe, el a fost exprimat clar prin interacțiunea lui Dumnezeu cu poporul Său începând cu părinții lor, patriarhii. Și chiar de la început, adevărul central al legământului a fost Evanghelia: mântuirea prin credință și atât.

1. Care a fost făgăduința legământului făcută lui Avram (mai târziu numit Avraam) și cum este Evanghelia descoperită în făgăduința aceasta?

Geneza 12:1-3

Geneza 15:5-18

Romani 4:1-5 

Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, a crezut în făgăduințele Sale pentru el și, astfel, a fost socotit neprihănit înaintea Lui. Totuși, această declarație nu implică un har ieftin: Avraam a căutat să respecte prin ascultare partea lui din cadrul legământului, așa cum se vede în Geneza 22, pe muntele Moria. Și aceasta deși „credința pe care o are el îi este socotită ca neprihănire” (Romani 4:5).

Această teamă străbate Biblia ca un ecou. Pavel a amintit acest lucru și în Galateni 3:6, unde citează iarăși din Geneza 15:6 despre credința lui Avraam care i-a fost „[socotită] ca neprihănire”. El se referă la făgăduința care i-a fost făcută prima dată lui Avram în legătură cu faptul că toate popoarele aveau să fie binecuvântate în sămânța lui (Galateni 3:9). Făgăduințele legământului le sunt adresate tuturor, evrei și neamuri, care „au credință” (Galateni 3:7) și care, astfel, sunt socotiți neprihăniți prin credință, fără faptele Legii – oricât de mult i-ar obliga legământul să asculte de Lege. Chiar și când Ieremia vorbește despre noul legământ, el face aceasta în contextul Legii: „«Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea», zice Domnul: «Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, și Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu»” (Ieremia 31:33). Cuvintele acestea reflectă limbajul care se regăsește în cartea Leviticul: „Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru și voi veți fi poporul Meu” (Leviticul 26:12).

Cum se potrivește cadrul legământului, în care Legea și Evanghelia merg împreună, cu întreita solie îngerească din Apocalipsa 14, mesajul final de avertizare al lui Dumnezeu adresat lumii?

Comentariu Ellen G. White

Avraam, … căruia i-a fost dat pentru prima oară legământul făgăduinței, fusese chemat să iasă dintre rudeniile lui și să plece în regiuni îndepărtate ca să fie un purtător de lumină pentru neamuri. Cu toate că făgăduința dată lui cuprinde o sămânță de urmași numeroasă ca nisipul mării, totuși nu pentru un scop egoist avea să devină întemeietorul unei națiuni în țara Canaan. Legământul lui Dumnezeu cu el cuprindea toate popoarele pământului. „Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta”, a declarat Iehova; „îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:2,3).

La înnoirea legământului, cu puțin înainte de nașterea lui Isaac, planul lui Dumnezeu pentru omenire a fost iarăși făcut clar. „În el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului” (Geneza 18:18) a fost asigurarea din partea Domnului cu privire la copilul făgăduit. Iar mai târziu, vizitatorul ceresc încă o dată a declarat: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta” (Geneza 22:18). – Profeți și regi, pp. 367–368

Făgăduințele făcute lui Avraam și întărite fiului său au fost păstrate de Isaac și Rebeca, ele fiind marele țel al dorințelor și speranțelor lor. Esau și Iacov erau familiarizați cu aceste făgăduințe. Ei au fost învățați să privească dreptul de întâi născut ca pe o problemă de mare importanță, căci el cuprindea nu numai o moștenire a unor bunuri pământești, ci și o superioritate spirituală. Cel care îl primea avea să fie preot al familiei sale și din urmașii săi direcți avea să se ridice Răscumpărătorul lumii. Pe de altă parte, erau și obligații care îi reveneau celui ce avea dreptul de întâi născut. Cel care avea să moștenească binecuvântările lui trebuia să-și consacre întreaga viață în slujba lui Dumnezeu. Asemenea lui Avraam, el trebuia să fie ascultător de cerințele divine. În căsătorie, în relațiile sale familiale, în viața publică, el trebuia să ceară sfat de la Dumnezeu. – Patriarhi și profeți, p. 177

În noul legământ, condițiile pentru a putea obține viața veșnică sunt aceleași ca în vechiul legământ – ascultare deplină. În vechiul legământ erau multe păcate făcute din încumetare și îngâmfare pentru care nu exista nicio jertfă specificată în lege. În legământul cel nou și mai bun, pentru cei care au călcat legea, dar care Îl primesc pe Hristos ca Mântuitor personal, El a împlinit cerințele legii. Harul și iertarea sunt răsplata pentru toți aceia care vin la Hristos, punându-și încrederea în meritele Sale, pentru ca El să îndepărteze păcatul de la ei. Păcătosul nu poate să facă singur ispășire nici măcar pentru un singur păcat. Puterea este în darul fără plată al lui Hristos, o făgăduință apreciată numai de aceia care își văd păcatele, care renunță la ele și își predau cu totul sufletul lor neajutorat lui Hristos, Mântuitorul care iartă păcatele. El va pune în inima lor Legea Sa desăvârșită, care este „sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7:12). – That I May Know Him, p. 299

Cum este realitatea făgăduințelor legate de legământ vizibilă în Deuteronomul 9:5,27? Și aici apare legământul harului: Dumnezeu a lucrat pentru ei – în ciuda greșelilor lor constante. (Cu siguranță, așa trebuie să funcționeze Evanghelia și astăzi.) Harul lui Dumnezeu a fost oferit generațiilor viitoare datorită făgăduinței făcute părinților lor. În relaționarea sa cu poporul legământului, Moise s-a referit deseori la făgăduințele legământului făcute patriarhilor.

2. Ce spun textele de mai jos despre modul în care acționează făgăduințele legământului?

Exodul 2:24; 6:8  

Leviticul 26:42 

Și ieșirea evreilor din Egipt, marele simbol al harului salvator al lui Dumnezeu, a fost bazată pe legământul pe care Domnul îl făcuse cu părinții lor. Cu alte cuvinte, chiar înainte ca beneficiarii legământului să se nască, făgăduințele fuseseră date în folosul lor. Astfel, fără să aibă vreun merit, ei au primit eliberarea promisă părinților lor, pe care Dumnezeu a realizat-o pentru ei prin minunile și prin evenimentele ieșirii din Egipt.

Bineînțeles, nu s-a încheiat totul acolo. Ei au mers din Egipt spre Sinai, unde a fost încheiat „în mod oficial” legământul cu ei (vezi Exodul 20). Și elementele esențiale ale acelui legământ au fost Evanghelia (Vestea bună) și Legea, Cele Zece Porunci, pe care ei au fost îndemnați să le respecte ca o manifestare a relației lor mântuitoare cu Domnul, care deja îi răscumpărase (Evanghelia). Astfel, iarăși și iarăși în Deuteronomul, ei au fost chemați să asculte de Lege ca fiind partea lor în legământul ratificat la Sinai.

Ce rol ar trebui să aibă astăzi Legea lui Dumnezeu în viața noastră, a acelora care am fost salvați prin har, și de ce Legea este atât de importantă în experiența noastră cu Dumnezeu?

Comentariu Ellen G. White

Domnul i-a scos pe israeliţi din Egipt în mod triumfător. El i-a condus prin pustie pentru a-i pune la încercare. El Şi-a manifestat de repetate ori puterea minunată, eliberându-i de vrăjmaşi. Dumnezeu le-a făgăduit să-i ia la Sine ca pe o comoară preţioasă a Sa, cu condiţia să asculte glasul Lui şi să respecte poruncile Lui. El nu le-a interzis să mănânce din carnea animalelor, dar a ţinut-o departe de ei într-o mare măsură. El le-a oferit hrana cea mai sănătoasă. A făcut să cadă pâine din cer şi le-a dat apa cea mai curată din stânca de cremene. Domnul a făcut un legământ cu ei, spunându-le că, dacă Îl vor asculta în toate lucrurile, El îi va feri de boli. – Solii alese, cartea 2, p. 412

O credință numai cu numele, care-L primește pe Hristos numai ca Mântuitor al lumii, nu poate aduce niciodată vindecare sufletului. Credința spre mântuire nu este numai o recunoaștere intelectuală a adevărului. Acela care așteaptă ca mai întâi să aibă toată cunoștința și abia după aceea să-și manifeste credința nu poate primi binecuvântări de la Dumnezeu. Nu este de ajuns să credem despre Hristos, ci trebuie să credem în El. Singura credință care ne va fi de folos este aceea care-L are pe El ca Mântuitor personal, credința care își însușește meritele Lui. Mulți consideră credința ca o părere. Credința mântuitoare este un contract prin care cei care Îl primesc pe Hristos se unesc prin legământ cu Dumnezeu. Credința adevărată este viață. O credință vie înseamnă o creștere a vigorii, o încredere deplină, prin care credinciosul devine o putere cuceritoare. – Hristos, Lumina lumii, p. 347

Soliile de sfat și de mustrare, date prin prorocii care au explicat planul Său veșnic în favoarea omenirii, sunt de o deosebită valoare pentru biserica lui Dumnezeu de pe pământ din zilele noastre. … În învățăturile prorocilor, dragostea Lui pentru neamul omenesc pierdut și planul Său privind mântuirea lui sunt clar arătate. Istoria chemării copiilor lui Israel, succesele și înfrângerile lor, intrarea lor din nou în favoarea divină, ocaziile în care L-au respins pe Stăpânul viei și aducerea la îndeplinire a planului de veacuri printr-o rămășiță credincioasă față de care urmează să se împlinească toate făgăduințele legământului – acesta a fost subiectul soliilor lui Dumnezeu către biserica Sa de-a lungul veacurilor care au trecut. Și astăzi, solia lui Dumnezeu către biserica Sa, către aceia care au grijă de via Sa ca ispravnici credincioși, nu este alta decât aceea rostită prin prorocii din vechime. …

Israel să nădăjduiască în Domnul. Chiar acum, Stăpânul viei adună, din toate neamurile și națiunile, roadele prețioase pentru care a așteptat multă vreme. În curând, va veni la ai Săi și, în ziua aceea fericită, scopul Său veșnic pentru casa lui Israel va fi în cele din urmă împlinit. „lacov va prinde rădăcină, Israel va înflori și va odrăsli și va umple lumea cu roadele lui.” – Profeți și regi, p. 22

Deși noțiunea de legământ (în ebraică, berit), care are rolul de a descrie relația lui Dumnezeu cu poporul Lui, se găsește în întreaga Biblie, cuvântul acesta apare atât de des în Deuteronomul, încât cartea aceasta a fost numită „Cartea legământului”.

3. Analizează Deuteronomul 5:1-21. Ce anume din acest pasaj ne dovedește că în Deuteronomul ideea de legământ (berit) este esențială? 

La scurt timp după ce copiii lui Israel au fost eliberați din Egipt, Dumnezeu a făcut legământ cu ei, la Sinai, chiar înainte de momentul în care ar fi trebuit să intre în Țara Promisă. Apoi, după un ocol de patruzeci de ani, exact înainte ca ei să fie din nou pe punctul de a intra în Țara Promisă, care era o parte esențială a făgăduinței legământului (vezi Geneza 12:7; Exodul 12:25), Domnul le-a dat din nou, prin gura lui Moise, Cele Zece Porunci, un mod de a sublinia iarăși cât de important era ca și ei să-și reînnoiască obligațiile legământului. Da, Domnul urma să-Și împlinească făgăduințele date în cadrul legământului. Dar și ei erau obligați să-și respecte partea lor din înțelegere: „El Și-a vestit legământul Său, pe care v-a poruncit să-l păziți, Cele Zece Porunci, și le-a scris pe două table de piatră” (Deuteronomul 4:13). El îl încheiase la Sinai și acum îl încheia din nou, la Moab, chiar înainte ca ei să ia în stăpânire țara care le fusese promisă prin făgăduința făcută părinților cu secole înainte, o manifestare a „legământului celui veșnic” care a precedat până și existența lumii. „Înainte de a se fi aşezat temeliile pământului, Tatăl şi Fiul Se uniseră într-un legământ pentru răscumpărarea omului, dacă el ar fi fost biruit de Satana. Ei Îşi strânseseră mâna într-un solemn legământ că Hristos Se va face garant pentru neamul omenesc.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 834

4. Cum înțelegem versetul următor? Deuteronomul 5:3 

Ce le spunea Moise? Cel mai probabil, el sublinia faptul că părinții lor nu mai erau, iar minunatele făgăduințe ale legământului care le fuseseră făcute părinților le erau acum făcute lor. Poate că acesta a fost modul lui Moise de a le spune să nu mai greșească, așa cum făcuse generația precedentă. Făgăduințele (și obligațiile) erau acum ale lor.

Comentariu Ellen G. White

Coborându-se de pe munte, „Moise a venit și a spus poporului toate cuvintele Domnului și toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: «Vom face tot ce a zis Domnul»” (Exodul 24:3). Angajamentul acesta împreună cu cuvintele Domnului, pe care ei s-au legat să le asculte, au fost scrise de Moise într-o carte. Apoi a urmat ratificarea legământului. …

După ce a stropit altarul cu sângele jertfelor, Moise „a luat cartea legământului și a citit-o în fața norodului”. În felul acesta, condițiile legământului au fost în mod solemn repetate și toți erau liberi să aleagă fie să asculte, fie să nu asculte de ele. Ei făgăduiseră de la început să asculte de vocea lui Dumnezeu, dar de atunci ei au auzit Legea Sa vestită, iar principiile ei au fost explicate în mod detaliat ca să poată înțelege cât de mult cuprinde acest legământ. Din nou, poporul a răspuns într-un glas: „Vom face și vom asculta tot ce a zis Domnul” (Exodul 24:7). „După ce a rostit înaintea întregului norod toate poruncile Legii, Moise a luat sânge ... a stropit cartea și tot norodul și a zis: «Acesta este sângele legământului care a poruncit Dumnezeu să fie făcut cu voi»” (Evrei 9:19,20). – Patriarhi și profeți, pp. 311–312

Proclamând cu vocea Sa Cele Zece Porunci înaintea copiilor lui Israel, Dumnezeu a demonstrat importanţa lor. Într-o măreţie copleşitoare, El a arătat maiestatea şi autoritatea Sa de Stăpân al lumii. A făcut aceasta pentru a le dovedi oamenilor sfinţenia Legii Sale şi importanţa ascultării de ea. Puterea şi slava cu care a fost dată Legea descoperă importanţa ei. Aceasta este credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna de Hristos, Mântuitorul nostru, Cel care a vorbit de pe Sinai. – Mărturii, vol. 8, p. 198

Dintr-un neam de robi, israeliții fuseseră înălțați mai presus de toate popoarele pentru a fi comoara deosebită a Împăratului împăraților. Dumnezeu i-a despărțit de lume ca să le poată încredința comoara cea sfântă. El îi făcuse păstrătorii Legii Sale și planul Său era ca, prin ei, să păstreze printre oameni cunoașterea de Sine. Astfel, lumina cerului avea să strălucească într-o lume cuprinsă de întuneric și o voce trebuia să fie auzită chemând toate popoarele să se întoarcă de la idolatria lor și să-I slujească viului Dumnezeu. Dacă israeliții aveau să fie credincioși însărcinării lor, ei aveau să devină o putere în lume. Dumnezeu avea să fie scutul și apărarea lor și avea să-i înalțe mai presus de toate celelalte națiuni. Lumina și adevărul Său aveau să fie descoperite prin ei, iar ei, să iasă în evidență sub călăuzirea Lui înțeleaptă și sfântă, ca un exemplu al superiorității slujirii lui Iehova față de orice formă de idolatrie. – Patriarhi și profeți, p. 314

Este greu pentru noi, astăzi, să înțelegem cum arăta lumea antică în timpul călătoriei poporului Israel prin pustie. Dacă imperii mari au venit și au trecut lăsând în urmă doar ruine, și poate nici pe acelea, ce am putea ști, peste milenii, despre numeroasele popoare păgâne mult mai mici care au trăit în aceeași zonă cu poporul Israel? Nu prea multe; dar ceva tot știm: aceste popoare erau înrădăcinate în păgânism, în politeism și în unele practici cu totul degradante, care includeau sacrificarea copiilor. Încearcă să-ți imaginezi cât de degradată și de rea poate fi o cultură sau o religie încât oamenii să le facă așa ceva propriilor copii, și aceasta în numele unui oarecare dumnezeu! Nu este de mirare că, în toată istoria Israelului antic, iarăși și iarăși, Domnul Și-a avertizat poporul să nu urmeze practicile națiunilor din jurul lui. „După ce vei intra în pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău, să nu te înveți să faci după urâciunile neamurilor acelora” (Deuteronomul 18:9). Și aceasta pentru că Dumnezeu chemase această națiune pentru un scop special. Intrând în legământ cu Dumnezeu, ei trebuiau să fie un popor deosebit, un martor, pentru lume, despre Dumnezeul care a creat cerurile și pământul – singurul Dumnezeu.

5. Cum este rezumată relația de legământ dintre Dumnezeu și Israel în versetele următoare? Cum trebuia să se vadă credincioșia lor față de legământ în felul de oameni care ar fi trebuit să devină? Ce lecții putem extrage pentru noi înșine? Deuteronomul 26:16-19

Cât de semnificativ este faptul că Moise începe aceste patru versete prin cuvântul „astăzi” – altfel spus, chiar acum, din nou, Dumnezeu îți poruncește să faci aceste lucruri (și repetă ideea în versetul 17). El le poruncise și până atunci să facă astfel, de aceea pare că le amintește că este nevoie să se reangajeze chiar în acel moment, din nou, să fie credincioși, sfinți și un popor deosebit, ceea ce reprezenta motivul central al existenței lor ca popor al legământului. Ei erau singura națiune care Îl cunoștea pe adevăratul Dumnezeu și care știa cum dorea El să trăiască oamenii. La propriu vorbind, ei nu doar că aveau „adevărul prezent”, ci și trebuiau ca, prin felul lor de a fi, să întruchipeze acel adevăr până ce Isus, „Adevărul” Însuși, urma să vină (Ioan 14:6).

De ce ideea de a ne angaja „astăzi” față de Dumnezeu și față de cerințele legământului Său este relevantă și pentru noi, „astăzi”?

Comentariu Ellen G. White

Ritualurile cele mai depravate și mai dezgustătoare au devenit o parte a închinării păgâne. Chiar zeii erau înfățișați ca fiind desfrânați și cei care li se închinau au dat frâu liber pasiunilor celor mai josnice. Vicii nenaturale predominau și sărbătorile religioase erau caracterizate prin imoralitate generală și deschisă, publică. …

De la începutul marii lupte a fost planul lui Satana de a reprezenta greșit caracterul lui Dumnezeu și de a incita la răzvrătire împotriva Legii Sale, iar lucrarea sa părea că este încununată de succes. Mulțimile își plecau urechea la înșelăciunea lui Satana și luau atitudine împotriva lui Dumnezeu. Dar, în mijlocul lucrărilor celui rău, planurile lui Dumnezeu se îndreptau cu hotărâre spre împlinire; pentru toate ființele inteligente, El Își manifesta dreptatea și bunăvoința. Prin ispitirile lui Satana, întregul neam omenesc a devenit călcător al Legii lui Dumnezeu, dar, prin jertfa Fiului lui Dumnezeu, s-a deschis o cale prin care oamenii să se poată întoarce la Dumnezeu. Prin harul Domnului Hristos puteau fi făcuți în stare să asculte de Legea Tatălui. Astfel, în fiecare veac, din mijlocul apostaziei și răzvrătirii, Dumnezeu Își adună un popor care este credincios față de El, un popor despre care El poate spune că „are în inimă Legea Mea” (Isaia 51:7). – Patriarhi și profeți, pp. 337–338

Scopul tuturor poruncilor lui Dumnezeu este acela de a descoperi datoria omului nu numai față de Dumnezeu, ci și față de semenul său. În această perioadă târzie a istoriei lumii, noi nu trebuie să punem la îndoială sau să contestăm, din cauza egoismului inimii noastre, dreptul lui Dumnezeu de a avea cerințe de la noi; în caz contrar, noi ne amăgim singuri și ne lipsim sufletul de cele mai bogate binecuvântări ale harului lui Dumnezeu. Inima, mintea și sufletul trebuie să fie contopite cu voința lui Dumnezeu. Atunci, legământul conceput din poruncile înțelepciunii infinite și făcut obligatoriu prin puterea și autoritatea Împăratului împăraților și Domnului domnilor va fi desfătarea noastră. Este de ajuns că El a spus că ascultarea de legile și poruncile Sale este viață și prosperitate pentru copiii Săi. Binecuvântările legământului lui Dumnezeu sunt mutuale. Dumnezeu îi primește cu plăcere pe aceia care vor să lucreze pentru slava Numelui Său, ca să facă din Numele Său un motiv de laudă într-o lume de apostazie și idolatrie. El va fi înălțat de copiii Săi care păzesc poruncile Sale, pentru ca El să le poată da „întâietate în slavă, în faimă și în măreție” asupra tuturor popoarelor (Deuteronomul 26:19). – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 150

În fiecare zi, noi ne scriem propria istorie. Ziua de ieri nu se mai află sub controlul nostru, nu o mai putem schimba în niciun fel, doar ziua de azi ne aparţine. Să nu-L întristăm pe Duhul Sfânt astăzi, deoarece mâine nu vom putea să dăm timpul înapoi şi să retragem ce am făcut. Mâine, ziua de azi va fi deja ieri. – Mărturii, vol. 6, p. 149

„Spiritul de robie este generat de căutarea de a trăi în conformitate cu religia legală, de încercarea de a împlini pretențiile Legii în puterea noastră. Există speranță pentru noi doar atunci când ne așezăm sub legământul lui Avraam, care este legământul harului prin Hristos Isus. Evanghelia care i-a fost predicată lui Avraam, prin care el avusese speranță, a fost aceeași Evanghelie care ne este predicată nouă, astăzi, prin care putem avea speranță. Avraam a privit la Isus, care este atât Autorul, cât și Desăvârșitorul credinței noastre.” – Ellen G. White, The SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 1077 „Înainte de a se fi aşezat temeliile pământului, Tatăl şi Fiul Se uniseră într-un legământ pentru răscumpărarea omului, dacă el ar fi fost biruit de Satana. [...] Legământul acesta a fost împlinit de Domnul Hristos. Atunci când a strigat pe cruce: «S-a sfârşit!», El S-a adresat Tatălui. Înţelegerea fusese pe deplin adusă la îndeplinire. Acum El zice: «Tată, s-a sfârşit. Am împlinit voia Ta, o, Dumnezeul Meu. Am săvârşit lucrarea de răscumpărare. Dacă dreptatea Ta este satisfăcută, ʼvreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tuʼ» (Ioan 19:30; 17:24).” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 834

Studiu la rând:

2 Corinteni 8

2 Corinteni 9

2 Corinteni 10

2 Corinteni 11

2 Corinteni 12

2 Corinteni 13

Galateni 1

 Evanghelizare, subcapitolul „Adevăratul scop al evanghelizării prin lucrarea medicală”

1. În ce priveşte dărnicia, cine este iubit de Dumnezeu?

2. Ce grijă îl apăsa zilnic pe Pavel?

3. Ce rugăciune a făcut Pavel de trei ori, fără a primi răspunsul dorit?

4. Când a fost pus deoparte Pavel pentru lucrarea lui Dumnezeu?

5. Ce înseamnă adevărata lucrare misionară medicală în domeniul practic al învățăturilor Evangheliei?

Text-cheie: Geneza 17:7

I. Privire generală

După cum s-a menționat în studiul introductiv, structura cărții Deuteronomul este modelată după structura tratatelor de legământ din Antichitate. Acesta este un indiciu clar că principala intenție teologică a ultimei lecții a lui Moise este legământul lui Dumnezeu cu poporul Său. Noțiunea de legământ este veche, cuvântul berit, „legământ”, fiind folosit pentru prima dată în narațiunea despre Noe, cu referire la legământul universal al lui Dumnezeu cu omenirea (Geneza 6:18; compară cu Geneza 9:13). Cu toate acestea, doar odată cu Avraam termenul este folosit cu referire la legământul specific al lui Dumnezeu cu poporul Său (Geneza 15:18). În cartea Deuteronomul, termenul „legământ” apare de 27 de ori și se folosește pentru prima dată în capitolul 4 (Deuteronomul 4:13). Pentru că Dumnezeu este veșnic, principala calitate a legământului Său este aceea de a fi „un legământ veșnic” (Geneza 17:7). Studiul nostru despre „legământ” din această săptămână ne ajută să înțelegem relația lui Dumnezeu cu poporul Său.

Temele studiului:

• Dumnezeul vieții. Domnul a pus bazele legământului Său cu copiii lui Israel nu datorită lor sau a ceea ce erau ei, ci datorită Lui și a cine era El – Dumnezeul vieții.

• Poporul ales. Datorită credincioșiei lui Dumnezeu față de părinții lor, El l-a ales pe Israel ca să fie poporul legământului Său.

• Un popor sfânt. Chemați de Dumnezeul vieții să fie poporul legământului, israeliții trebuiau să fie și un popor sfânt.

II. Comentariu

După ce le-a reamintit copiilor lui Israel despre evenimentele din pustie, Moise continuă să le demonstreze că este spre binele lor să se alipească de Dumnezeu și să rămână credincioși înțelegerilor din cadrul legământului lor cu Dumnezeu, „astăzi”. În scopul acesta, Moise folosește două argumente: Primul este că poporul trebuie să rămână credincios datorită statutului lui Dumnezeu, a cine este El „astăzi” – El este Dumnezeul vieții. Al doilea, poporul trebuie să-I rămână credincios lui Dumnezeu datorită statutului lor, cine sunt ei „astăzi” – poporul Lui ales și, prin urmare, sfânt.

Dumnezeul vieții

Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său începe cu Dumnezeu, El l-a inițiat. Iată de ce, înainte de toate, legământul este întemeiat pe acțiunile lui Dumnezeu de salvare în favoarea poporului: „Ochii tăi au văzut tot ce a făcut Domnul, Dumnezeul vostru” (Deuteronomul 3:21). Este un legământ de har. Dumnezeu i-a salvat pe copiii lui Israel nu pentru ce făcuseră ei – ei erau un popor nevrednic și răzvrătit –, ci datorită harului Său. Un lucru interesant și semnificativ este că aceeași expresie se folosește din nou în următorul capitol (Deuteronomul 4:3) pentru a-i reaminti poporului ce a făcut Dumnezeu împotriva acelora care s-au dus după Baal-Peor (compară cu Numeri 25:1-9). Lecția principală care derivă din aceste două situații este următoarea: singura cale pentru a supraviețui este de a ne alipi de Dumnezeu, de „a asculta” și de „a-i învăța” pe alții îndrumările Lui, „ca să trăiți” (Deuteronomul 4:1). Acest principiu este enunțat în mod explicit în Leviticul 18:5: „Să păziți legile și poruncile Mele: omul care le va împlini va trăi prin ele. Eu sunt Domnul.” Implicația imediată a acestui principiu este abaterea de la idolatrie, o avertizare care ocupă o mare parte din capitol (Deuteronomul 4:15-40). Fiindcă idolatria este chiar mecanismul prin care poporul lui Dumnezeu se îndepărta de Dumnezeu și, prin urmare, de viață. Moise descrie idolatria ca pe un proces care ia naștere în noi înșine; căci închinarea la idoli este închinarea la ce facem noi, la cine suntem noi. Acesta este motivul pentru care Moise dă următorul sfat: „Vegheați cu luare aminte asupra sufletelor voastre” (Deuteronomul 4:15). Iată de ce prima poruncă din Decalog, care derivă din afirmarea actului de salvare al lui Dumnezeu (Deuteronomul 5:6), este cea care impune monoteismul (Deuteronomul 5:7), urmată de porunca a doua, care interzice idolatria (Deuteronomul 5:8). Acesta este și motivul pentru care, în același context, porunca de păzire a Sabatului este justificată de actul de salvare (Deuteronomul 5:15), iar repetarea Celor Zece Porunci este urmată de chemarea de a-L iubi pe Dumnezeu (Deuteronomul 6:1-9), care implică aceeași relație exclusivă (vezi următorul studiu).

De discutat și de meditat: Citește Proverbele 3:1,2. De ce Legea lui Dumnezeu este bună pentru viața noastră? În ce fel ne salvează ea de la moarte? De ce porunca despre Sabat din Deuteronomul 5:15 se referă la salvarea lui Israel, în loc să se refere la crearea lumii (compară cu Exodul 20:11)?

Poporul ales

Celălalt argument al lui Moise pentru a-i convinge pe israeliți să țină poruncile lui Dumnezeu îi privește chiar pe ei, deoarece ei au fost aleși de Dumnezeu (Deuteronomul 7:6). Imediat, Moise precizează că Dumnezeu a ales poporul acesta nu pentru că era mai bun decât celelalte popoare, ci pur și simplu datorită credincioșiei Sale față de jurământul pe care l-a făcut cu părinții lui (Deuteronomul 7:8) și pentru că îl iubea (Deuteronomul 7:8). Și fiindcă Își iubește poporul, Dumnezeu este gelos (Deuteronomul 4:24; 6:15) și nu va tolera ca inimile copiilor Săi să fie împărțite între El și dragostea pentru alți dumnezei. Referirea la „gelozie” este asociată în general cu slăbiciunea și cu păcătoșenia umană. Dar această descriere a lui Dumnezeu ca fiind „gelos” este, în mod paradoxal, reconfortantă. Autorul biblic recurge la această calitate omenească pentru a evoca dragostea plină de pasiune și exclusivă a lui Dumnezeu pentru poporul Său. După cum Dumnezeu este descris ca fiind „Unul singur”, unic, și El îl consideră pe poporul Său unic, pentru că îl iubește.

De discutat și de meditat: De ce a fost necesar ca Dumnezeu să aleagă un singur popor, pe Israel, ca să fie canalul Său pentru transmiterea adevărului despre salvarea universală? De ce dragostea specială a lui Dumnezeu pentru un singur popor (Israel), la nivel colectiv, este compatibilă cu dragostea specială a lui Dumnezeu pentru mine? Care este pericolul în a crede că Dumnezeu mă iubește pe mine mai presus de alții? Și totuși, în ce măsură modul acesta de gândire conține în el și ceva adevăr?

Poporul sfânt

Pe de altă parte, după cum Dumnezeu a acționat și a salvat poporul Israel, alegându-l pentru că l-a iubit, era de așteptat ca Israel să răspundă și, de asemenea, să-L aleagă pe El mai presus de ceilalți dumnezei, tot din dragoste. În consecință, această alegere implică supunere doar față de El și față de modul de viețuire „diferit” pe care îl presupune relația cu El. Este semnificativ că definiția de „popor ales” se leagă de însușirea de „popor sfânt” (Deuteronomul 7:6). Termenul ebraic qadosh, „sfânt”, înseamnă „a fi pus deoparte”, adică a fi diferit, unic, așa cum Dumnezeu este unic: „Voi să vă sfințiți și să fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt” (Leviticul 11:44; compară cu Leviticul 11:45). A fi „sfânt” nu se referă la o calitate imuabilă – a fi perfect așa cum Dumnezeu este perfect și a fi un „sfânt”. Când Își cheamă poporul să fie qadosh, „sfânt”, Dumnezeu îl cheamă pe Israel să fie poporul Lui, să fie despărțit de celelalte popoare pentru o relație specială cu El (compară cu Exodul 19:6). Prepoziția ebraică le, care este atașată de numele lui Dumnezeu [leYHWH], exprimă ideea de apartenență specială la Dumnezeu. A fi „sfânt” înseamnă a fi separat pentru o relație specială cu Dumnezeu: „Căci tu ești un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău” (Deuteronomul 7:6). Iar motivul acestei separări este că „Domnul, Dumnezeul tău, te-a ales ca să fii un popor al Lui” (Deuteronomul 7:6). Așadar, a fi „sfânt” reprezintă un element important în cadrul legământului. Nu este o calitate statică, ci una dinamică, mereu prezentă și relevantă. A fi „sfânt” nu este ceva ce moștenim din trecut datorită patriarhilor sau pionerilor noștri. Această caracteristică a legământului de a fi actual este subliniată în definiția lui: „Nu cu părinții noștri a încheiat Domnul legământul acesta, ci cu noi, care suntem toți vii astăzi aici” (Deuteronomul 5:3). A fi „sfânt” este o cerință care privește prezentul, „pe noi, astăzi”. Acest adevăr prezent este repetat iarăși și iarăși în cartea Deuteronomul tocmai pentru că noi suntem chemați să fim „un popor al Lui” (Deuteronomul 26:17,18). Un alt pasaj este și mai explicit și include în legământ oameni din viitor: „Nu numai cu voi închei legământul acesta [...], cât și cu cei ce nu sunt aici de față astăzi” (Deuteronomul 29:14,15). Câteva versete mai departe, pasajul biblic precizează că acest legământ se referă și la „[copiii] noștri pe vecie” (Deuteronomul 29:29). Pentru că legământul acesta este întotdeauna un „adevăr prezent”, trebuie să-l facem să fie „prezent”; astfel, trebuie să ne „amintim” mereu de el și să continuăm să învățăm despre el (Deuteronomul 6:7; 8:2,18; 9:7).

De discutat și de meditat: Cum putem noi, păcătoși din fire, să fim totuși sfinți? De ce cerința biblică de a fi „sfinți”, și anume de a fi diferiți și separați de lume, ne învață despre cum ar trebui să interacționăm cu lumea actuală?

III. Aplicație

Filozoful evreu Abraham Heschel a descris răspunsul biblic la întrebarea: „Ce înseamnă a trăi?” ca fiind „secretul de a fi om și sfânt” – Abraham Heschel, I Asked for Wonder (Crossroad, New York, 1983, p. 80). Să luăm în considerare exemplele din Biblie despre oamenii care au fost atât „umani”, adică în contact cu realitatea prezentă a lumii, cât și „sfinți”. Fă o listă cu toate calitățile acestor oameni sfinți: ce i-a făcut să fie umani și ce i-a făcut să fie sfinți? În lumina acestor modele biblice, cum poți aplica principiul de a fi „uman și sfânt” în diferitele situații de mai jos?

• Ești invitată acasă la o prietenă. Prietena ta, care nu este adventistă, te servește cu mâncare pe bază de porc pregătită de ea. Cum poți să fii „umană”, adică să fii amabilă și respectuoasă față de ospitalitatea ei, și totuși să fii sfântă, ca să nu încalci interdicția lui Dumnezeu împotriva hranei necurate?

• Ești în biserică și, în spatele tău, câțiva tineri râd și vorbesc. Cum îi vei învăța să fie reverențioși și să aibă respect față de sacralitatea sanctuarului („a fi sfânt”) într-un mod care să inspire în continuare o relație bună cu ei?

• Cum le poți explica adevărul profetic unor oameni necredincioși și totuși să fii clar, interesant și relevant pentru ei?

• Ești un lider în biserica ta, care este divizată în două tabere. Unui grup îi place să accentueze justiția socială, dragostea frățească și importanța harului, în timp ce celălalt grup accentuează judecata și Legea. Ce sugerezi în vederea gestionării tensiunii apărute?