Să-și întoarcă inima

Text de memorat: „Și, dacă de acolo vei căuta pe Domnul, Dumnezeul tău, Îl vei găsi, dacă ____și din tot sufletul tău.” (Deuteronomul 4:29)

Un adevăr de viață simplu ne urmărește pe toți: suntem păcătoși. Adesea îi auzim pe unii „experți” criticând ideea creștină despre degradarea fundamentală la care a ajuns omenirea, dar tot ce avem de făcut este să ne uităm la știri o zi-două sau să analizăm rapid istoria umană și veridicitatea acestei doctrine creștine devine evidentă.

Sau, chiar mai ușor, tot ce trebuie să facă cineva este să se uite în oglindă; nu prea departe, de fapt. Oricine are curajul să privească îndelung în interiorul propriei inimi (care poate fi un loc înfricoșător de vizitat) știe cât de adevărat este pasajul din Romani 3:9-23, care se termină cu cuvintele: „căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23).

Firește, vestea bună se găsește în următorul verset, care spune că suntem „socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus” (Romani 3:23). Elementul esențial al acestei vești este pocăința: recunoașterea propriului păcat, părerea de rău pentru el, cererea de iertare a păcatului înaintea lui Dumnezeu și, în cele din urmă, abaterea de la el. Pentru că suntem păcătoși, pocăința ar trebui să fie o parte centrală a existenței noastre creștine, iar săptămâna aceasta vom vedea noțiunea pocăinței exprimată în Deuteronomul.

 

27 noiembrie – Ziua prevenirii violenței

 

Comentariu Ellen G. White

Avem nevoie de o dependență din toată inima și statornică de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuire, pentru toată înțelepciunea și pentru putere spirituală. Noi nu vom izbândi în lucrarea noastră dacă nu vom avea mai multă iubire față de Dumnezeu și de oameni și o continuă dependență de harul lui Hristos, care înnoiește și sfințește, pentru a realiza în noi o transformare a caracterului prin transformarea inimii după chipul divin, iar aceasta se va vedea clar în cuvinte, spirit și fapte.

Avem nevoie de o credință mai mare, de mai puțină încredere și siguranță în ce putem face noi înșine, dar mult mai multă încredere în ceea ce dorește Domnul să facă pentru fiecare dintre noi, dacă noi pregătim calea pentru El. Avem nevoie de dorința fierbinte a sufletului, o dorință cu mult mai mare decât aceea pe care o avem acum, de a fi în legătură cu Dumnezeu. Trebuie să ne rugăm mai fierbinte și să cerem acest lucru. Dacă Îl veți căuta pe Domnul, îl veți găsi dacă Îl veți căuta din toată inima și cu tot sufletul. – The Upward Look, p. 333

Este nevoie să Îl căutăm pe Domnul nu doar când și când, ci continuu, cu ardoare, cu inima zdrobită, mărturisindu-ne păcatele și smerindu-ne sufletul înaintea Sa. Poporul lui Dumnezeu trebuie să intre în camera de audiență a Celui Preaînalt. Dumnezeu înțelege că ai nevoie de El și, dacă ceri acest lucru, vei primi ajutorul de care ai nevoie atunci când ești ispitit și încercat. Cererile tale, făcute cunoscute numai lui Dumnezeu, care cercetează inima, vor fi ascultate de El și vei primi răspuns. – Letter 45, 15 noiembrie 1897 (adresată lui A.G. Daniells, „Fraților mei care slujesc și Bisericii din Melbourne”)

Cei care Îl primesc pe Mântuitorul devin copii ai lui Dumnezeu. Ei sunt copiii Săi spirituali, născuți din nou, înnoiți în neprihănire și adevărată sfințenie. Mintea lor este transformată. EI privesc realitățile eterne cu o viziune mai clară. Ei sunt adoptați în familia lui Dumnezeu și sunt transformați după chipul Lui, schimbați de Duhul Său, din slavă în slavă. În inima lor, în loc să domnească iubirea față de eu, va stăpâni iubirea față de Dumnezeu și față de Hristos. …

Sfințirea sufletului este dusă până la capăt dacă privim statornic la El [la Hristos], prin credință, ca la singurul Fiu al lui Dumnezeu, plin de har și de adevăr. Puterea adevărului trebuie să transforme inima și caracterul. Efectul său nu este ca o dungă de culoare ici și colo pe o pânză, ci întreg caracterul trebuie să fie transformat și, în cuvinte și în fapte, să se vadă chipul lui Hristos. Omului îi este dată o fire nouă. El este înnoit după chipul lui Hristos în neprihănire și adevărată sfințenie.

Avem nevoie de harul lui Hristos în fiecare zi, în fiecare ceas. Dacă nu este cu noi continuu, se vor vedea inconsecvențele inimii noastre firești și viața noastră va avea o slujire împărțită. Caracterul trebuie să fie plin de har și de adevăr. Oriunde este la lucru, religia lui Hristos va lumina și va îndulci fiecare detaliu al vieții printr-o bucurie mai mare decât cea pământească și o pace mai înaltă decât are lumea. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 6, p. 1117

Resursă suplimentară
Audiobook - Talita. O poveste despre credință
David Edgren îmbină în Talita două istorii foarte cunoscute din evanghelii: învierea fiicei lui Iair și minunea înmulțirii pâinilor și peștilor.
Cartea în format audio poate fi ascultată aici: https://bit.ly/talita_audiobook

Ebraica biblică, la fel ca majoritatea limbilor, este presărată cu expresii specifice folosite pentru a indica ceva diferit de ce înseamnă, de fapt, cuvintele care le alcătuiesc. O astfel de expresie din Vechiul Testament este Mi-yitten. Mi este pronumele interogativ „cine?”, iar yitten înseamnă „va da”. Astfel, literal, Mi-yitten înseamnă „Cine va da?”.

Totuși, în Vechiul Testament expresia denotă ideea de năzuință, de dorință, de ceva ce un om vrea cu ardoare.

De exemplu, după fuga lor din Egipt, când s-au confruntat cu provocări în pustie, copiii lui Israel au strigat: „Cum de n-am murit loviți de mâna Domnului în țara Egiptului!” (Exodul 16:3); „O, de am fi murit…” (NTR). Expresia „cum de n-am...” sau „,o, de am fi...” derivă din mi-yitten. În Psalmii 14:7, David declară: „O, de ar porni din Sion izbăvirea lui Israel!...” În textul ebraic nu există interjecția „O!”, ci mi-yitten. În Iov 6:8, când el exclamă, „O, de mi s-ar asculta dorința…”, acel „O!” este în ebraică din nou mi-yitten.

1. Citește Deuteronomul 5:22-29 și concentrează-te în special pe versetul 29. Ce semnificație are faptul că această interjecție introductivă, „O!”, provine din expresia mi-yitten

Domnul – Creatorul Dumnezeu, Cel care a făcut spațiul și materia, Cel care a adus lumea noastră la existență printr-un cuvânt, Cel care i-a suflat lui Adam în nări suflarea de viață, este Cel care rostește o expresie asociată în general cu slăbiciunea și cu limitele umane. Ce confirmare a liberului-arbitru! Aici vedem că există limite ale intervenției lui Dumnezeu în mijlocul marii lupte. Această utilizare a lui mi-yitten descoperă că până nici Dumnezeu nu poate forța voința liberă a omului; căci în clipa în care ar face-o, aceasta nu ar mai fi liberă.

Și după cum noi, oamenii, suntem liberi să păcătuim, în același fel suntem liberi și să-L alegem pe Domnul, să alegem să fim deschiși față de conducerea și călăuzirea Lui, să alegem, ca răspuns la îndemnul Duhului Sfânt, să ne pocăim de păcatele noastre și să-L urmăm. În cele din urmă, alegerea ne aparține nouă și numai nouă, și este o alegere pe care trebuie să o facem în fiecare zi, clipă de clipă.

Care sunt câteva dintre alegerile cu care urmează să te confrunți în următoarele ore sau zile? Cum poți învăța să-ți predai voința lui Dumnezeu, astfel încât, prin puterea Lui, să poți face alegerile corecte?

 

Comentariu Ellen G. White

Chiar şi o singură trăsătură greşită de caracter, o singură dorinţă păcătoasă, cultivată cu persistenţă, va face în cele din urmă fără efect toată puterea Evangheliei. Orice îngăduinţă păcătoasă adânceşte aversiunea sufletului faţă de Dumnezeu. Omul care manifestă o împotrivire ambiţioasă sau o indiferenţă totală faţă de adevărul divin va culege ce a semănat. În toată Biblia, nu găsim un avertisment mai serios împotriva celor care glumesc cu păcatul decât cuvintele înţeleptului, care spune: „Cel rău este prins în înseşi nelegiuirile lui” (Proverbele 5:22).

Domnul Hristos este gata să ne elibereze de păcat, dar El nu ne forţează voinţa; însă, dacă, prin păcătuire continuă, însăşi voinţa a ajuns întru totul înclinată spre rău și noi nu dorim să fim eliberaţi şi nu suntem dispuşi să primim harul Său, ce ar putea Domnul să mai facă? Ne-am nimicit singuri prin respingerea categorică a iubirii Sale. „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2). „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile” (Evrei 3:7,8). – Calea către Hristos, p. 34

Principiile stabilite în Deuteronomul pentru îndrumarea lui Israel trebuie să fie urmate de poporul lui Dumnezeu până la sfârșitul timpului. Prosperitatea adevărată depinde de menținerea legământului nostru cu Dumnezeu. Niciodată nu trebuie să ne îngăduim să compromitem principiile prin intrarea în alianță cu aceia care nu se tem de El.

Există un pericol continuu ca aceia care susțin că sunt creștini să ajungă la concluzia că, pentru a avea influență asupra celor lumești, trebuie să se conformeze lumii într-o măsură oarecare. Însă, cu toate că poate părea că aduce avantaje mai mari, un asemenea drum duce întotdeauna la pierdere spirituală. Poporul lui Dumnezeu trebuie să se păzească cu strictețe de orice influență subtilă care caută intrare prin intermediul unor ispite măgulitoare venite din partea vrăjmașilor adevărului. Copiii lui Dumnezeu sunt străini și călători în această lume, mergând pe o cale presărată cu pericole. Ei nu trebuie să dea atenție subterfugiilor ingenioase și ispitelor ademenitoare folosite pentru a-i îndepărta de la ascultare. – Profeți și regi, p. 570

Numai Cel Atotputernic poate crea sufletul din nou, poate să scoată lumină din întuneric, iubire de acolo de unde este dușmănie, sfințenie din necurăție. Lucrarea Celui Infinit, de a face viața împlinită prin Hristos și de a aduce desăvârșirea caracterului, atunci când omul consimte, este știința veșniciei.

În ce constă slava lui Hristos? Fără să folosească vreo constrângere sau violență, El face să se contopească voința omului cu voința lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata știință a științelor, pentru că, prin ea se produce o puternică schimbare în minte și în caracter, schimbare care trebuie să se facă în viața fiecărui om care va trece prin porțile cetății lui Dumnezeu. – My Life Today, p. 340

În Biblie putem găsi dovezi ale preștiinței lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, El știe mai dinainte tot ce se va întâmpla. Fie că este vorba de imperiile lumii care se ridică și se prăbușesc (Daniel 7) sau de acțiunile individuale ale oamenilor, doar cu câteva ore înainte ca acestea să aibă loc – „«Adevărat îți spun», i-a zis Isus, «că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte să cânte cocoșul, te vei lepăda de Mine de trei ori»” (Matei 26:34) –, Domnul cunoaște sfârșitul de la început. Preștiința Lui, chiar și despre alegerile noastre libere, nu are nicio legătură cu libertatea acelor alegeri. Astfel, Domnul știa, chiar înainte de a-i aduce pe copiii lui Israel în țară, ce aveau să facă odată ajunși acolo.

2. Ce a spus Domnul că vor face copiii lui Israel după ce aveau să intre în țara care le fusese promisă? Deuteronomul 4:25-28

În versetele de dinainte, Domnul le spune în mod specific să nu-și facă idoli și să nu se închine lor (Deuteronomul 4:15-20). Și totuși, următoarele versete spun, în mare măsură, că făurirea idolilor și închinarea la ei este exact ceea ce ei urmează să facă, în ciuda tuturor avertizărilor. Să observăm că, în Deuteronomul 4:25, Moise spune clar că aceasta nu se va întâmpla imediat. După tot ce tocmai trăiseră, era puțin probabil să cadă în idolatrie chiar atunci. Totuși, de-a lungul timpului, după aproximativ o generație, tendința de „a uita” (Deuteronomul 4:9) ce făcuse Domnul pentru ei și ce îi avertizase avea să-i determine să facă exact ce fuseseră avertizați să nu facă.

3. Ce spune Domnul în versetele următoare că va face pentru ei, în această situație particulară? Deuteronomul 4:29-31

Harul lui Dumnezeu este uimitor. Chiar și după ce ei se vor deda răului abominabil al idolatriei, chiar și după ce își vor primi răsplata cuvenită pentru păcatele lor, dacă se vor întoarce la Domnul, El îi va ierta și îi va reabilita. Pe scurt, dacă vor alege de bunăvoie să se pocăiască, El le va accepta pocăința.

Verbul folosit în Deuteronomul 4:30 este „a se întoarce”. Aceasta înseamnă că ei vin înapoi la Domnul, unde ar fi trebuit să fie tot timpul. Termenul ebraic teshuvah, din aceeași rădăcină cu verbul „a se întoarce”, înseamnă „pocăință”.

Astfel, în esență, orice altceva ar implica pocăința, ea este o întoarcere la Dumnezeu după ce am fost separați de El din cauza păcatelor noastre.

 

Comentariu Ellen G. White

Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu. El dorește numai o slujire din iubire, iar iubirea nu poate fi impusă. Ea nu poate fi câștigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezește iubirea. A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi. Caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. ...

Planul pentru răscumpărarea noastră n-a fost un gând venit ulterior, un plan alcătuit după căderea lui Adam. A fost o descoperire a „tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri” (Romani 16:25). A fost o dezvăluire a principiilor care, din veacuri veșnice, sunt temelia tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu și Hristos au știut de apostazia lui Satana și de căderea omului prin puterea înșelătoare a celui rău. Dumnezeu n-a ordonat ca păcatul să ia fiinţă, dar i-a prevăzut existenţa și a luat măsuri ca să întâmpine această teribilă situaţie. Atât de mare a fost iubirea Sa pentru lume, încât S-a hotărât să-L dea pe unicul Său Fiu „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică” (Ioan 3:16). – Hristos, Lumina lumii, p. 22

Isus cunoaște cazul fiecărui om. Tu poate zici: „Sunt păcătos, foarte păcătos.” Se poate să fie așa, dar, cu cât ești mai rău, cu atât ai mai mare nevoie de Isus. El nu-i izgonește pe cei care plâng sau sunt întristaţi. El nu spune nimănui despre tainele inimii tale care vrei să rămână ascunse, ci invită fiecare suflet tremurând să prindă curaj. El îi iartă din toată inima pe toţi aceia care vin la El, căutând iertare și îndreptare. …

Aceia care caută scăpare la El sunt înălţaţi de Isus mai presus de acuzaţiile și de vorbirile de rău ale oamenilor. Nici oamenii, nici îngerii nu pot să-i acuze. Hristos îi face părtași de natura Sa dumnezeiască și umană. Ei stau alături de marele Purtător de păcate, în lumina care strălucește de la tronul lui Dumnezeu. „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socotește neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit. Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi” (Romani 8:33,34). – Ibidem, p. 568

Numai rugăciunea care izvorăște dintr-o inimă dornică, în care sunt exprimate nevoile simple ale sufletului, ca și cum am cere o favoare unui prieten pământesc, așteptând ca ea să fie împlinită, doar aceasta este rugăciunea credinței. Dumnezeu nu dorește complimentele noastre ceremoniale, dar strigătul negrăit al unei inimi zdrobite și stăpânite de simțământul păcatului și al completei slăbiciuni își găsește drum la Tatăl oricărei îndurări.

… Porunca Sa către Israel era aceasta: „Sfâșiați-vă inimile, nu hainele, și întoarceți-vă la Domnul, Dumnezeul vostru” (Ioel 2:13).

... Pocăința este întoarcerea de la eul personal spre Hristos și, dacă Îl primim pe Hristos așa încât, prin credință, El să-Și poată trăi viața în noi, faptele bune se vor vedea. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pp. 86–87

În toată cartea Deuteronomul apare o temă-cheie: ascultați de Domnul și veți fi binecuvântați; nesocotiți-L și veți suferi consecințele. Lucrurile nu stau diferit în Noul Testament. „Nu vă înșelați: «Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.» Ce seamănă omul, aceea va și secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea lui pământească putrezirea, dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viața veșnică” (Galateni 6:7,8).

Din nefericire, cel puțin după cădere, păcatul pare a fi la fel de ușor și de natural ca respirația. Și în ciuda tuturor avertizărilor și a tuturor făgăduințelor – „Porunca aceasta pe care ți-o dau eu azi nu este mai presus de puterile tale, nici departe de tine” (Deuteronomul 30:11) –, o mare parte din popor a făcut exact așa: a căzut în păcatele despre care Dumnezeu îi avertizase. Cu toate acestea, Dumnezeu era binevoitor să îi aducă înapoi pe copiii lui Israel dacă, folosindu-și voința liberă, se pocăiau și se întorceau la El.

4. Ce spune Domnul că va face pentru poporul Lui, în ciuda răului pe care Israel l-a săvârșit? Totuși, care a fost condiția pe care se bazau toate aceste promisiuni minunate? Deuteronomul 30:1-10

Ideea este simplă și clară: dacă dai greș, consecințe teribile vor rezulta pentru tine și pentru familia ta. Așa face păcatul. Totuși, chiar și atunci, te poți pocăi și Domnul te va aduce înapoi și te va binecuvânta. De nenumărate ori apare în aceste versete aceeași rădăcină ebraică din spatele cuvântului teshuvah. În Deuteronomul 30:2, textul spune: „Dacă te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul tău”; în Deuteronomul 30:8, deși este tradus de cele mai multe ori, și în mod corect, „vei asculta de glasul Lui”, s-ar putea traduce literal: „Te vei întoarce și vei asculta de glasul Domnului.” În final, în Deuteronomul 30:10, „dacă te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta și din tot sufletul tău”, apare din nou verbul „a se întoarce”.

Cu alte cuvinte, în ciuda a tot ce li s-a întâmplat, în ciuda încălcării fățișe și a ruperii legământului, Domnul încă nu terminase cu acești oameni și, dacă nu voiau ca El să încheie orice legătură cu ei, puteau să manifeste acea dorință de pocăință.

Deși tratează despre națiune ca întreg, cum reflectă aceste texte cât de importantă este adevărata pocăință și la nivel individual, atunci când, uneori, călcăm legământul pe care l-am făcut cu Domnul?

 

Comentariu Ellen G. White

Satana este continuu la lucru pentru a-i face pe oameni să respingă lumina. Nu este decât un pas de la calea cea dreaptă la una care merge în altă direcție, calea pe care conduce Satana și pe care toată lumina este întuneric, iar întunericul, lumină. Este periculos să ne deschidem inima în fața necredinței, pentru că, prin aceasta, Îl alungăm pe Duhul lui Dumnezeu din inimă și Satana vine în ea cu ideile lui. Trebuie să ne ferim de prima acceptare a îndoielii și a necredinței. „Ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Galateni 6:7). Dumnezeu nu distruge pe nimeni. Orice om care este dărâmat se va distruge singur. Când înăbușă avertismentele conștiinței, omul seamănă sămânța necredinței și îi va culege roadele. – Our High Calling, p. 26

Toți aceia care studiază Cuvântul cu scopul precis de a îndepărta orice păcat din viața lor, care studiază Scriptura ca să afle care este adevărul, vor primi cu bucurie adevărul din Cuvânt ca pe un „așa zice Domnul”. Ei se vor pocăi sub mustrările ascuțite ale adevărului biblic. Dacă seamănă adevărata pocăință, omul va culege răsplata puternică a faptelor bune. Dacă va merge mai departe prin credință, va avea parte de pace. Dacă se sfințește și se curățește de dorința după lucruri de nimic și nebunii, va culege neprihănire și iubire desăvârșită. Dacă va continua să reușească să biruiască, lucrul acesta îl va face să fie zilnic învingător pentru că el calcă pe urmele desăvârșirii lui Hristos pe care Îl are mereu înaintea lui. – That I May Know Him, p. 281

Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Îndepărtarea de El a avut și va avea întotdeauna urmările ei. Săvârșirea unor fapte care nu sunt după voia Lui, dacă acestea nu sunt mărturisite și părăsite, în loc de a se căuta justificări pentru ele, îl conduce pas cu pas pe cel care face răul spre o amăgire mai mare, până când va ajunge să comită multe păcate fără nicio teamă de pedeapsă. Toți aceia care vor să aibă un caracter care să-i facă potriviți să fie împreună-lucrători cu Dumnezeu și să primească aprobarea Sa trebuie să se despartă de cei care Îi sunt vrăjmași lui Dumnezeu și să apere adevărul pe care Domnul Hristos i l-a descoperit lui Ioan [vizionarul] ca să îl ducă lumii. – The Upward Look, p. 310

După ce au mâncat din pomul oprit, Adam și Eva au fost cuprinși de un simțământ de rușine și de teamă. La început, singurul lor gând a fost cum să se scuze pentru păcat și cum să scape de teribila condamnare la moarte. … Spiritul îndreptățirii de sine își are originea în tatăl minciunii și a fost manifestat de toți urmașii lui Adam. Mărturisirile de acest fel nu sunt inspirate de Duhul Sfânt și nu vor fi primite de Dumnezeu. Ad  pe păcătos să-și vadă vinovăția și s-o recunoască fără viclenie sau ipocrizie. Asemenea sărmanului vameș, neîndrăznind să-și ridice ochii spre cer, el va striga: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!” Iar aceia care își recunosc vinovăția vor fi iertați și îndreptățiți, pentru că Domnul Hristos va pleda cu sângele Său în favoarea celui care se pocăiește. – Calea către Hristos, p. 40

 

Deuteronomul 30:1-10 descoperă harul și bunătatea lui Dumnezeu față de păcătoși și față de cei care recidivează, chiar dacă aceștia au fost binecuvântați de Dumnezeu într-un mod unic: „Care este, în adevăr, neamul acela de oameni așa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui așa de aproape cum avem noi pe Domnul Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm?” (Deuteronomul 4:7). În ciuda a tot ce El făcuse pentru ei și a faptului că nu aveau nicio scuză sau justificare reală pentru păcat, ei tot au păcătuit (se poate identifica cineva aici?) Și totuși, chiar și în acest caz, ce s-a întâmplat?

5. Citește Deuteronomul 30:1-10 și concentrează-te asupra a ceea ce presupune pocăința lor, întoarcerea lor la Dumnezeu. Ce era necesar să facă și ce înțelegem de aici că implică adevărata pocăință?

În cele din urmă, ei fuseseră nevoiți să facă alegerea de a se întoarce la Domnul și de a-L asculta cu toată inima lor. Într-un anumit sens, adevărata problemă era inima lor, pentru că, dacă aceasta era corectă față de Dumnezeu, acțiunile lor ar fi urmat pe aceeași linie, adică ar fi fost ascultători.

Acesta a fost motivul pentru care li s-a dat minunata făgăduință potrivit căreia, dacă ei aveau să se „întoarcă” la Domnul în mod sincer, El avea să lucreze în ei și să le „taie împrejur” inima. În mijlocul robiei lor, ei trebuiau să facă alegerea de a se întoarce la Domnul, și atunci Domnul i-ar fi adus înapoi la El și în țară. Odată ajunși acolo, în țară, El avea să-i binecuvânteze. Iar o parte a binecuvântării era că El avea să lucreze în ei schimbarea inimii, pentru ca ei și copiii lor „să-L iubească pe Domnul din toată inima lor și din tot sufletul lor, ca să trăiască”.

În final, răspunzând îndemnurilor lui Dumnezeu (vezi Faptele 5:31), ei ar fi trebuit să se pocăiască în mod sincer. Deși trata despre un context istoric diferit, Ellen G. White a scris: „Poporul se întrista pentru că păcatele îi aduceau necazuri, nu pentru că Îl dezonorase pe Dumnezeu prin nesocotirea sfintei Sale Legi. Adevărata pocăință este ceva mai mult decât durerea pentru păcate. Ea este o abatere hotărâtă de la rău.” – Patriarhi și profeți, p. 557. Și acesta este un adevăr pe care îl putem vedea în Deuteronomul 30:1-10.

Cum putem ști care este diferența dintre părerea de rău pentru consecințele păcatelor noastre, lucru pe care oricine îl poate face, și părerea de rău pentru păcatul în sine? De ce este această distincție importantă?

 

Comentariu Ellen G. White

… Pentru satisfacerea de moment a apetitului care nu fusese niciodată înfrânat, Esau și-a vândut moștenirea, iar când și-a văzut nebunia a fost prea târziu ca să capete binecuvântarea. „Măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe” (Evrei 12:17). Esau n-a fost lipsit de privilegiul de a căuta favoarea lui Dumnezeu prin pocăință, dar nu a mai putut găsi niciun mijloc de a-și recâștiga dreptul de întâi născut. Durerea sa nu izvora din convingerea că a păcătuit; el nu dorea să se împace cu Dumnezeu. Lui îi părea rău de consecințele păcatului său, și nu de păcat în sine. – Patriarhi și profeți, p. 181

Asemenea lui Nicodim, trebuie să fim gata să intrăm în viaţă la fel ca cel mai mare păcătos. … Și nici măcar nu putem să ne pocăim fără ajutorul Duhului Sfânt. Scriptura spune despre Hristos: „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui și L-a făcut Domn și Mântuitor ca să dea lui Israel pocăinţa și iertarea păcatelor” (Faptele 5:31). Pocăinţa vine de la Hristos, tot așa cum vine și iertarea.

Prin urmare, cum suntem noi mântuiţi? … Lumina care pornește de la cruce descoperă iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Lui ne atrage către Sine. Dacă nu ne împotrivim acestei atracţii, vom fi conduși la piciorul crucii, plini de pocăinţă pentru păcatele care L-au răstignit pe Mântuitorul. După aceea, Duhul lui Dumnezeu produce prin credinţă o nouă viaţă în suflet. Gândurile și dorinţele sunt aduse în ascultare de voinţa lui Hristos. Inima și mintea sunt create din nou, după chipul Aceluia care lucrează în noi ca să-Și supună totul. – Hristos, Lumina lumii, pp. 175–176

Sfânta Scriptură nu ne învaţă că păcătosul trebuie mai întâi să se pocăiască şi numai după aceea va putea să răspundă invitaţiei lui Hristos: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Puterea care vine de la Domnul Hristos conduce la o pocăinţă adevărată . … După cum nu putem fi iertaţi de păcat fără Domnul Hristos, tot aşa nu ne putem pocăi fără intervenţia Duhului lui Hristos care ne trezeşte conştiinţa.

Domnul Hristos este sursa oricărui impuls de a face binele. Numai El poate sădi în inimă vrăjmăşie împotriva păcatului. Fiecare dorinţă după adevăr şi curăţie morală, fiecare convingere cu privire la propria păcătoşenie constituie o dovadă a faptului că Duhul Său cel Sfânt lucrează asupra inimii noastre.

Isus a spus: „Și, după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12:32). Hristos trebuie să-i fie descoperit păcătosului ca fiind Mântuitorul care a murit pentru păcatele lumii. Când privim la Mielul lui Dumnezeu înălţat pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe să se contureze în mintea noastră, iar bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă. Prin moartea pentru cei păcătoşi, Domnul Hristos a manifestat o iubire care depăşeşte limitele înţelegerii noastre. Pe măsură ce păcătosul contemplă această dragoste, ea îi sensibilizează inima, îi impresionează mintea şi îi inspiră sufletului un regret sincer pentru păcatul săvârşit. – Calea către Hristos, p. 26

Desigur, Noul Testament este înțesat de conceptul de pocăință. De fapt, Ioan Botezătorul și-a început lucrarea cu chemarea la pocăință.

6. Cum apare în versetele următoare ideea de „întoarcere”? Cu alte cuvinte, ce le spune Ioan să facă, îndemn care reflectă ce am descoperit în Deuteronomul? De asemenea, de ce ar fi avut aceste cuvinte o relevanță deosebită pentru farisei și pentru saduchei? Matei 3:1-8 

Și Isus Și-a început lucrarea tot cu chemarea la pocăință.

7. Ce spune Isus și de ce leagă El pocăința de Evanghelie? Marcu 1:15 

Fie că este Ioan, cel care le vorbește în mod particular liderilor religioși, sau Isus, care Se adresează națiunii în general, ideea este aceeași: Noi suntem păcătoși și, deși Isus a venit să-i salveze pe păcătoși, trebuie să ne pocăim de păcatele noastre. Și pocăința aceasta – fie că vine din partea unuia care păcătuiește în mod constant, din partea unui credincios creștin care cade în mod accidental într-un păcat sau din partea unui nou convertit – implică o întoarcere de la căile noastre greșite. Trebuie să ne recunoaștem păcătoșenia și, manifestând pocăință pentru păcatul în sine (și nu doar pentru consecințele lui), trebuie să facem alegerea conștientă de a-l părăsi și, încrezându-ne cu totul în meritele lui Isus, „să [ascultăm] de glasul Domnului Dumnezeului [nostru]” (Deuteronomul 15:5).

Unii teologi văd în Noul Testament ecouri ale ideii de pocăință așa cum este exprimată în Deuteronomul. De exemplu, când Petru acuză națiunea că L-a crucificat pe Isus, mulți din popor „au rămas străpunși în inimă și au zis lui Petru și celorlalți apostoli: «Fraților, ce să facem?»” (Faptele 2:37). Adică, fiind conștienți de păcatul lor, le părea rău pentru el (erau „străpunși în inimă”) și voiau să știe ce ar trebui să facă acum ca să fie „la pace” cu Dumnezeul pe care L-au ofensat. Nu este aproape aceeași situație ca a noastră, a tuturor, și anume a păcătoșilor care L-au ofensat pe Dumnezeu?

Citește Faptele 2:28. Cum a răspuns Petru la întrebarea lor și cum descoperă acest episod principiul din spatele adevăratei pocăințe?

 

Comentariu Ellen G. White

Venind la Ioan, oamenii aceștia [fariseii și saducheii] nu erau aduși de motivele bune. Ei erau corupți în principii și practică, dar nu își dădeau seama de adevărata lor stare. Plini de mândrie și ambiție, ei nu ar fi ezitat să folosească orice mijloc de înălțare a eului și de întărire a influenței lor asupra poporului. Se gândeau că botezul primit prin mâinile acestui învățător tânăr și apreciat de popor i-ar putea ajuta aibă mai mare succes în îndeplinirea planurilor lor.

Motivele lor nu îi erau necunoscute lui Ioan și el i-a întâmpinat cu întrebarea cercetătoare: „Cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare?” Dacă ar fi ascultat glasul lui Dumnezeu care vorbea inimilor lor, ei ar fi adus roade vrednice de pocăință. Dar nu se vedea niciun astfel de rod. Ei ascultaseră avertizarea ca și cum ar fi fost rostită de un om. Erau încântați de puterea și de îndrăzneala cu care vorbea Ioan, dar Duhul Sfânt nu a adus convingere în inima lor și, ca urmare, cuvântul rostit nu a adus rod pentru viața veșnică. – Astăzi cu Dumnezeu, p. 197 (7 iulie)

Nimeni nu este mai departe de Împărăția cerului decât formaliștii mulțumiți de ei înșiși, care sunt plini de mândrie pentru ceea ce sunt în ochii lor, când, de fapt sunt cu totul lipsiți de Spiritul lui Hristos și sunt conduși de invidie, de gelozie, de dorința de a fi lăudați și cunoscuți de toți. EI fac parte din categoria aceea pe care Ioan a numit-o pui de năpârci, copii ai celui rău. Ei îi slujesc lui Satana mai eficient decât cel mai decăzut destrăbălat, pentru că acesta nu își maschează caracterul, ci lasă să se vadă cine este în realitate.

Cerința lui Dumnezeu este o viață schimbată în bine, nimic mai puțin, roade care să dovedească pocăința. Fără astfel de roade, mărturisirea noastră de credință nu are nicio valoare. – The Signs of the Times, 7 iulie 1887

Mulţi ridică aceeaşi întrebare pe care a pus-o mulţimea în Ziua Cincizecimii, când, convinsă de păcat, a strigat: „Ce să facem?” Primul cuvânt al răspunsului lui Petru a fost: „Pocăiţi-vă” … „şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele” (Faptele 2:37,38; 3:19).

Pocăinţa include părerea de rău pentru păcatele săvârşite şi ferirea de a le mai face. Noi nu vom renunţa pe deplin la păcat până când nu vom înţelege adevăratul lui caracter. Până când nu ne vom îndepărta de păcat cu toată inima, nu se va produce nicio schimbare autentică în viaţa noastră.

Există mulţi care nu reuşesc să înţeleagă adevărata natură a pocăinţei. Multora le pare rău că au păcătuit şi chiar realizează o schimbare evidentă a vieţii, pentru că se tem că greşelile vor aduce asupra lor suferinţe. Dar nu aceasta este pocăinţa aşa cum o înţelege Biblia. Astfel de oameni deplâng mai degrabă suferinţa decât păcatul. …

Dar, când inima se supune influenţei Duhului Sfânt, conştiinţa este trezită. … Simţământul vinovăţiei pune stăpânire pe minte şi pe inimă. Păcătosul este conştient de dreptatea lui Dumnezeu şi este cuprins de groază la gândul că stă, în starea lui de vinovăţie şi întinare, înaintea Aceluia care cercetează inimile. El înţelege iubirea lui Dumnezeu, frumuseţea sfinţeniei, bucuria curăţiei morale și doreşte să fie eliberat de păcat şi readus în legătură cu Cerul. – Calea către Hristos, pp. 23–24

„Cu fiecare pas al înaintării în experiența creștină, pocăința noastră va fi tot mai profundă. Domnul li se adresează acelora pe care i-a iertat și îi recunoaște ca fiind poporul Său, spunându-le: «Atunci vă veți aduce aminte de purtarea voastră rea și de faptele voastre care nu erau bune; vă va fi scârbă de voi înșivă, din pricina nelegiuirilor și urâciunilor voastre» Ezechiel 36:31. De asemenea, El spune: «Voi face legământul Meu cu tine, și vei ști că Eu sunt Domnul, ca să-ți aduci aminte de trecut și să roșești, să nu mai deschizi gura de rușine când îți voi ierta tot ce ai făcut, zice Dumnezeu» Ezechiel 16:62,63. Atunci, buzele noastre nu se vor mai deschide pentru a exprima laude de sine. Vom ști că singurul nostru motiv de laudă se regăsește numai în Domnul Hristos. Și vom mărturisi împreună cu apostolul Pavel: «Știu că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac» Romani 7,18. «În ceea ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume» (Galateni 6:14).” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, pp. 160–161

Studiu la rând:

2 Timotei 3

2 Timotei 4

Tit 1

Tit 2

Tit 3

Filimon

Evrei 1

Evrei 2

Evanghelizare, subcapitolul „Medicul consacrat și sora medicală misionară”

1. Pentru care motiv „El ne-a mântuit”?

2. Cum a fost născut Onisim?

3. Ce „se vor învechi ca o haină”?

4. Pentru a fi un mare-preot milos, Hristos a trebuit să _____ fraților Săi.

5. În ce sens „vindecarea celor bolnavi este tocmai lucrarea noastră”?

 

Studiu suplimentar

Solii alese, cartea 1, cap. „Însemnătatea nașterii lui Hristos”.

Text-cheie: Deuteronomul 4:29

I. Privire generală

Când copiii lui Israel erau pe punctul de a intra în Țara Promisă, Moise i-a avertizat că, din cauza lipsei lor de credincioșie, într-o zi țara aceea îi „va vărsa din gura” ei (compară cu Leviticul 18:25,28). Imaginea sugerează că poporul lui Dumnezeu are permanent nevoie de pocăință. După cum țara se pocăiește și îi primește înapoi pe locuitorii ei, și ei vor trebui să se pocăiască pentru a se întoarce în țară. Când se vor stabili în ea, israeliții vor fi ispitiți să creadă că au ajuns la destinație și că nu mai este nevoie să fie vigilenți. Încetul cu încetul, ei pot să piardă legătura cu Dumnezeu și cu cerințele Legii Sale, aventurându-se astfel în afara cărărilor celor vechi. Exact acest lucru i se va întâmpla poporului Israel, care va fi amăgit de prorocii falși. Aceștia îi vor crea iluzia păcii, „zicând: «Pace! Pace!» Și totuși nu este pace” (Ieremia 6:14). Atunci, profetul Ieremia îi va îndemna pe israeliți să se trezească și să se pocăiască: „Întrebați care sunt cărările cele vechi” (Ieremia 6:16). Există o aparentă incompatibilitate în conceptul biblic despre pocăință: progresul înseamnă să mergi înapoi.

Temele studiului: În acest studiu vom examina structura procesului pocăinței, a „întoarcerii la Dumnezeu”, un principiu important în cartea Deuteronomul, care ne va pune față-n față cu următoarele teme:

• Căutarea după Dumnezeu

• Iertarea lui Dumnezeu

• Întoarcerea

• Împlinirea profeției

II. Comentariu

La hotarele țării, Moise își repetă avertizările. Faptul că Dumnezeu i-a adus pe copiii lui Israel acolo nu înseamnă că vor sta pentru totdeauna în acea țară. Moise vede potențialele lor eșecuri și, deci, pe exilații din viitor și vrea să îi asigure: Când vor apuca pe căi greșite și vor fi în necaz, ca urmare a judecății, israeliții vor trebui să-L caute pe Domnul, care îi va ierta. Atunci, ei se vor întoarce să umble cu Dumnezeu pe „cărările cele vechi” și Dumnezeu îi va aduce înapoi în țară.

Căutarea după Dumnezeu

Primul pas spre „cărările cele vechi”, care duc la Dumnezeu, rezultă dintr-o stare de nenorocire. Când israeliții înțeleg că se află într-o situație deznădăjduită, care este urmarea necredincioșiei și a idolatriei, singura soluție pentru necazul lor este de a se întoarce la Dumnezeu „cu toată inima lor” (Deuteronomul 4:29). Nu ar trebui să le fie frică să se întoarcă la Dumnezeu și să se încreadă în El pe deplin. De ce? Pentru că Dumnezeu este gata să-i primească. Principalul argument al lui Moise pentru a-i convinge că Dumnezeu este dispus să le răspundă constă în a le descrie modul Său de gândire profund. Sintagma ebraică mi yitten, tradusă cu „O!...”, este o expresie idiomatică al cărei sens literal este: „care va da” sau „care va face să se întâmple”. Ea este deseori folosită pentru a introduce o dorință profundă, un fel de întrebare retorică pentru un rezultat imposibil. Dumnezeu dorește din străfundul inimii Sale ca ei să aibă o „inimă ca să se teamă de Mine” (Deuteronomul 5:29). Prin faptul că le dezvăluie dorința tainică a lui Dumnezeu, arătându-le bunătatea și dragostea Lui pentru ei, Moise îi încurajează pe israeliți să-L caute pe Domnul și să se pocăiască. Problema lor este că își dau seama de gravitatea păcatului și, de aceea, se tem să vină la Judecătorul divin care tocmai i-a zdrobit. Cazul lui Iov ilustrează perfect acest proces misterios. După ce a recunoscut că mâna cea grea a lui Dumnezeu a apăsat asupra lui, Iov face o extraordinară mărturisire de credință: „Da, mă va ucide, dar îmi voi apăra purtarea în fața Lui” (Iov 13:15; în engl., „tot voi nădăjdui în El”). Iov știa că Dumnezeu era singura scăpare din tragica lui situație. Paradoxal, el fuge de Dumnezeu la Dumnezeu. Moise își încurajează poporul să facă la fel.

De discutat și de meditat: Ce aspect al caracterului lui Dumnezeu dezvăluie expresia mi yitten? Ce te învață despre Dumnezeu imposibilitatea împlinirii acestei dorințe? Care este situația care îl determină pe Israel să înceapă să-L caute pe Dumnezeu și de ce? Ce înseamnă să-L cauți pe Dumnezeu? De ce avea nevoie Israel să-L caute?

Iertarea lui Dumnezeu

Copiii lui Israel vor fi iertați datorită caracterului plin de îndurare al lui Dumnezeu, și nu datorită meritelor lor. Nu există în ei niciun motiv care să justifice iertarea lui Dumnezeu. Și totuși, El îi va ierta într-un mod cu totul excepțional. Pentru a dovedi acest lucru, Moise le reamintește israeliților de modul în care Dumnezeu i-a cruțat și cum au supraviețuit, înaintea Lui, în ciuda firii lor păcătoase (Deuteronomul 5:24,25). În capitolul precedent, Moise folosise același raționament: „A fost vreodată vreun popor care să fi auzit glasul lui Dumnezeu [...] cum l-ai auzit tu, și să rămâi viu?” (Deuteronomul 4:33).

Convingerea cu privire la harul lui Dumnezeu avea să-i ajute pe evrei să îndrăznească să se apropie de El în ciuda naturii lor păcătoase.

Discutați pe marginea acestei istorii adevărate: Simon Wiesenthal, vânătorul de naziști, povestește cum s-a întâlnit cu un fost ofițer nazist care era pe moarte, într-un spital. Nazistul l-a rugat pe Wiesenthal să-l ierte pentru crimele îngrozitoare pe care le comisese împotriva civililor evrei, iertare fără de care, a susținut el, nu ar fi putut muri în pace. Wiesenthal, care a rămas în tăcere pe durata întâlnirii, a plecat fără să răspundă la cererea nazistului. El încheie întâmplarea cu o întrebare: „Tu ce ai fi făcut?” – Simon Wiesenthal, The Sunflower (W.H. Allen, London, 1970)

 

De meditat: Putea Wiesenthal să ierte? „Tu ce ai fi făcut?” Discutați despre dimensiunea harului prezentă în iertarea oferită de victimă. De ce păcatul este iertat doar atunci când este de neiertat?

Întoarcerea

De reținut că acțiunea întoarcerii începe doar după ce poporul Israel L-a găsit pe Dumnezeu sau, mai degrabă, după ce Dumnezeu i-a răspuns. Verbul ebraic shuv, „a se întoarce”, constă în a acorda atenție glasului lui Dumnezeu, în a asculta de poruncile Lui (Deuteronomul 30:2,8) și în „tăierea împrejur” sau schimbarea inimii (Deuteronomul 10:16). Interesant, rădăcina lui shuv înglobează ambele cerințe, și anume îndepărtarea de rău și întoarcerea la Dumnezeu, care va fi iarăși găsit pe „cărările cele vechi”. Această mișcare paralelă implică o perspectivă profundă: cea mai bună cale de a rezista răului este de a face ce e bine. Fiindcă israeliții s-au dovedit incapabili să-și taie împrejur inima, Dumnezeu Însuși va face această operație (Deuteronomul 30:6). El este Cel care va schimba inima copiilor Săi și va crea, astfel, condițiile pentru ca ei să se întoarcă la El, să asculte glasul Lui și să I se supună „din toată inima ... și din tot sufletul” (Deuteronomul 30:2). Această pocăință profundă și totală va face ca Domnul să Se bucure: „Căci Domnul Se va bucura din nou de fericirea ta, cum se bucura de fericirea părinților tăi” (Deutronomul 30:9). Aceste pasaje din Deuteronomul vor inspira mesajele profeților târzii, potrivit cărora copiii lui Israel nu sunt în stare să se pocăiască de păcatele lor prin ei înșiși (vezi Ieremia 4:22; 13:23; Osea 5:4 etc.).

De discutat și de meditat: De ce era imposibil ca israeliții să-și schimbe inima, să întreprindă ei înșiși acțiunea de tăiere împrejur a inimii? Pe ce s-a bazat Moise când a spus că era imposibil ca poporul să se pocăiască? Dacă într-adevăr a gândit astfel, de ce i-a mai îndemnat la pocăință? Este situația diferită pentru creștini? Explică. Analizând istoria bisericii și analizându-ți propria viață, ce crezi, creștinii au fost (sunt) în stare să se pocăiască mai mult decât au fost evreii? De ce da? De ce nu?

Împlinirea profeției

Este clar că aici avem o profeție mesianică referitoare la venirea lui Isus Hristos. El este Dumnezeul întrupat, care va veni să inițieze mișcarea de pocăință ce va aduce cu sine noul legământ în inima poporului lui Dumnezeu. Doar coborârea lui Dumnezeu în inimile noastre, în sfera noastră, va face posibilă minunea circumciziei inimii, după cum explică Pavel: „În El ați fost tăiați împrejur nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii pământești” (Coloseni 2:11). Doar crucea, care adeverește „puterea lui Dumnezeu” (Coloseni 2:12) va face imposibilul posibil prin har. Dorința lui Dumnezeu cuprinsă în expresia idiomatică mi yitten va fi atunci împlinită.

De discutat și de meditat: Cum se aplică făgăduințele din Deuteronomul la prima și/sau la a doua venire a lui Isus? De ce este necesar ca poporul lui Dumnezeu să se pocăiască înainte de a doua Sa venire? Cum modelează ideea ebraică de pocăință, care implică întoarcerea la „cărările cele vechi”, noțiunea de pocăință a poporului lui Dumnezeu din vremea sfârșitului? Ținând seamă de lecțiile din Deuteronomul, cum se va realiza tăierea împrejur a inimii?

III. Aplicație

Testează-ți adevărata pocăință: Adu-ți aminte de întâmplările legate de propria experiență de pocăință. De câte ori i-ai cerut iertare unei persoane pe care ai rănit-o? Când spui „îmi pare rău”, adaugi și „dar”, acuzând persoana pe care ai rănit-o?

Testează-ți căutarea după Dumnezeu: Discutați despre următoarele sfaturi pedagogice: Dacă tu cauți și nu găsești, nu vei crede; dacă nu cauți și găsești, nu vei crede; doar dacă tu cauți și găsești, vei crede. Cum se aplică această observație paradoxală la experiența căutării și găsirii lui Dumnezeu? Cât de adevărată este? De ce unii oameni par să-L găsească pe Dumnezeu când Îl caută, în timp ce alții par să-L găsească deși nu L-au căutat?

Practică pocăința:

• Exercițiu personal: Citește Psalmii 51, rugăciunea de pocăință a lui David.

• Roagă-te pentru îndurare (Psalmii 51:1).

• Recunoaște-ți fărădelegile (Psalmii 51:3).

• Fii responsabil față de cel împotriva căruia ai păcătuit (Psalmii 51:4).

• Cere-I lui Dumnezeu o inimă nouă (Psalmii 51:7-12).