Învierea lui Moise

Text de memorat: „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea Diavolului și se certa cu el ___, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui ___, ci doar a zis: «Domnul să te mustre!»” (Iuda, vers. 9)

După cum am văzut de-a lungul întregului trimestru, Moise este personajul central dintre oameni, în cartea Deuteronomul. Viața, caracterul și mesajul lui străbat întreaga carte. Deși Deuteronomul este despre Dumnezeu și despre dragostea Lui pentru ‘am yisra’el, poporul Israel, Dumnezeu l-a folosit deseori pe Moise pentru a-Și descoperi această dragoste și pentru a-i vorbi poporului Său.

Acum, când suntem aproape de finalul acestui trimestru, la încheierea studiului nostru despre cartea Deuteronomul, am ajuns și la sfârșitul vieții lui Moise, cel puțin al vieții lui de aici, de pe pământ. Ellen G. White a redat astfel: „Moise știa că trebuie să moară singur; niciunui prieten pământesc nu-i era îngăduit să-i slujească în ceasurile de pe urmă. Scenele viitoare erau învăluite în mare taină și solemnitate și inima lui se zbătea, dându-se înapoi din fața lor. Cea mai grea încercare pentru el era despărțirea de poporul grijii și al iubirii sale – poporul cu care își unise viața și interesele atâta timp. Dar învățase să se încreadă în Dumnezeu și, cu credință necondiționată, s-a predat, împreună cu poporul, iubirii și îndurării Sale.” – Ellen G. White, Patriarhi și profeți, pp. 470–471

După cum viața și slujirea lui Moise au descoperit multe despre caracterul lui Dumnezeu, la fel au făcut și moartea și învierea lui.

Comentariu Ellen G. White

Moise și Aaron stătuseră mulți ani umăr la umăr în grijile și ostenelile lor. Împreună dăduseră piept cu multe pericole și se împărtășiseră de binecuvântările vădite ale lui Dumnezeu; acum venise timpul să se despartă. … Undeva, dincolo de muntele lui Edom, era calea care ducea spre pământul făgăduinței – pământ de ale cărui binecuvântări Moise și Aaron nu aveau să se bucure. Niciun sentiment de răzvrătire nu și-a găsit loc în inima lor, niciun cuvânt de nemulțumire nu a ieșit de pe buzele lor, totuși, pe fața lor plutea o solemnă tristețe când se gândeau la lucrul care îi despărțise de moștenirea părinților lor. …

… Din pricina păcatului său la Cades, lui Aaron i s-a retras privilegiul de a sluji în Canaan ca mare-preot, de a aduce cea dintâi jertfă pe pământul făgăduit și de a sfinți astfel moștenirea lui Israel. Moise trebuia să continue să-și poarte răspunderea de conducător al poporului chiar până la granițele Canaanului. El urma să vadă doar de departe pământul făgăduit, dar fără să pună piciorul pe el. Dacă acești servi ai lui Dumnezeu, când au stat în fața stâncii, la Cades, ar fi îndurat încercarea fără să murmure atunci când ea a fost adusă asupra lor, cât de cu totul altul ar fi fost viitorul lor! O faptă rea rămâne întotdeauna faptă rea. Este posibil ca lucrarea unei vieți întregi să nu poată niciodată îndrepta ce s-a stricat într-o singură clipă de ispită sau de nechibzuință. – Patriarhi și profeți, pp. 425–426

Timpul în care ne aflăm este un timp în care beneficiem de un privilegiu solemn și avem o răspundere sfântă. Dacă slujitorii lui Dumnezeu își îndeplinesc cu credincioșie răspunderea care le-a fost încredințată, când Domnul va spune: „Dă-ți socoteala de isprăvnicia ta” (Luca 16:2), răsplata lor va fi mare. Truda serioasă, munca neegoistă și efortul răbdător și perseverent vor fi răsplătite din abundență. Domnul Isus va spune: „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15:15). Aprobarea Domnului nu este acordată datorită măreției lucrării realizate, ci datorită credincioșiei manifestate în tot ce s-a făcut. Nu rezultatele pe care le realizăm sunt importante în ochii lui Dumnezeu, ci motivele pentru care acționăm. Dumnezeu prețuiește mai presus de toate bunătatea și credincioșia. – Slujitorii Evangheliei, p. 267

Fraţilor, vă îndemn să lucraţi având ca scop doar slava lui Dumnezeu. Încredeţi-vă doar în puterea Sa, lăsaţi ca harul Său să vă fie tăria! Prin studierea Scripturilor şi prin rugăciune serioasă, căutaţi să dobândiţi concepţii clare cu privire la datoria voastră şi apoi îndepliniţi-o. Este esenţial să cultivaţi credincioşia în lucrurile mici şi, făcând astfel, veţi dobândi obiceiul integrităţii în responsabilităţile mai mari. Micile întâmplări ale vieţii de fiecare zi trec adesea neobservate, dar acestea ne modelează caracterul. Fiecare eveniment al vieţii lucrează fie spre bine, fie spre rău. Mintea trebuie să fie educată prin încercări zilnice, ca să poată dobândi puterea de a face faţă în orice situaţie dificilă. În momentele de încercare şi de pericol, veţi avea nevoie să fiţi întăriţi pentru a rămâne fermi de partea binelui, neafectaţi de nicio influenţă adversă. – Mărturii, vol. 4, p. 561

De nenumărate ori, chiar și în mijlocul apostaziei și al pribegiei lor prin pustie, Dumnezeu le-a purtat de grijă în mod miraculos copiilor lui Israel. Altfel spus, oricât de lipsiți de merite erau (și de multe ori au rămas așa), harul lui Dumnezeu s-a revărsat peste ei. Pe lângă abundența de hrană pe care Domnul le-a oferit-o în mod miraculos în pustie, o altă manifestare a harului Său a fost apa, fără de care ei ar fi pierit repede, mai ales într-un deșert arid și fierbinte. Vorbind despre experiența aceea, Pavel a scris: „Și toți au băut aceeași băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei, și stânca era Hristos” (1 Corinteni 10:4). Ellen G. White a adăugat că „ori de câte ori, în călătoriile lor, aveau nevoie de apă, acolo, din despicătura stâncii, apa țâșnea în șuvoi lângă tabăra lor.” – Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 411

1. Citește Numeri 20:1-13. Ce s-a întâmplat aici și cum înțelegem pedeapsa Domnului în dreptul lui Moise? 

Pe de o parte, nu este greu să vedem și să înțelegem frustrarea lui Moise. După tot ce făcuse Domnul pentru ei, semnele, minunile și eliberarea miraculoasă, iată-i, în sfârșit, la granițele Țării Promise. Și apoi, ce s-a întâmplat? Dintr-odată rămân fără apă și încep să conspire și să cârtească împotriva lui Moise și a lui Aaron. Cumva Domnul nu mai putea să le dea apă acum așa cum făcuse de atâtea ori înainte? Bineînțeles că putea, și urma să o facă din nou. Cu toate acestea, să analizăm cuvintele lui Moise în timp ce lovește stânca, și încă de două ori: „Ascultați, răzvrătiților! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” (Numeri 20:10). Aproape că se poate auzi mânia din vocea lui, căci el începe prin a-i numi „răzvrătiți”.

Problema nu a fost atât de mult legată de mânia lui în sine, care era destul de aprinsă, dar de înțeles; însă el a zis: „Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?”, de parcă el sau oricare altă ființă omenească ar fi putut scoate apă din stâncă. În mânia lui, Moise a părut că uită pe moment că numai puterea lui Dumnezeu, care lucra printre ei, putea să facă o asemenea minune. El, dintre toți oamenii, ar fi trebuit să știe lucrul acesta.

Cât de des spunem sau facem anumite lucruri într-un acces de mânie, chiar dacă pe moment considerăm că mânia este justificată? Cum putem învăța să ne oprim, să ne rugăm și să căutăm puterea lui Dumnezeu pentru a spune și a face ce este bine înainte să spunem și să facem ce este rău?

Comentariu Ellen G. White

În timpul călătoriei lor prin pustie, copiii lui Israel au fost tentați să-i atribuie lui Moise lucrarea specială făcută de Dumnezeu, minunile puternice care fuseseră făcute pentru a-i elibera din sclavia egipteană. Ei l-au acuzat pe Moise că i-a scos din țara Egiptului. Era adevărat că Dumnezeu Se manifestase în mod minunat față de Moise. Îl favorizase cu prezența Sa. Față de el, Domnul Și-a descoperit slava Sa extraordinară. Pe munte, îl luase foarte aproape de Sine și vorbise cu el așa cum vorbește un om cu prietenul lui. Dar Domnul dăduse dovezi după dovezi că El singur era autorul eliberării israeliților din Egipt. Spunând: „Vom putea oare noi să scoatem apă din stânca aceasta?”, Moise îi spunea practic poporului că avea dreptate să creadă că el făcuse toate minunile și lucrările acelea puternice în favoarea lor. Aceasta a făcut ca Domnul să considere că era necesar să îngăduie ca Moise să moară înainte ca israeliții să intre în țara Canaan. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 1, pp. 1115–1116

Slujitorii lui Hristos nu trebuie să urmeze îndemnurile inimii lor firești. Ei trebuie să aibă o strânsă comuniune cu Dumnezeu, ca nu cumva, fiind provocaţi, eul să se manifeste și ei să verse un torent de cuvinte nefolositoare, care nu sunt ca roua sau ca ploaia liniștită ce înviorează plantele ofilite. Satana ar dori ca ei să se poarte astfel, pentru că acestea sunt metodele lui. Balaurul se mânie, duhul lui Satana este acela care se manifestă în mânie și acuzaţii. Dar servii lui Dumnezeu trebuie să fie reprezentanţii Săi.

El dorește ca ei să folosească numai moneda cerului, adevărul care poartă imaginea și pecetea Sa. Puterea prin care ei trebuie să biruiască răul este puterea lui Hristos. Slava lui Hristos este tăria lor. Ei trebuie să-și aţintească ochii spre frumuseţea Lui. Atunci ei pot să prezinte Evanghelia cu tact și cu blândeţe divină. – Hristos, Lumina lumii, p. 353

Prin ajutorul pe care Domnul Hristos ni-l poate da, noi vom putea învăța să ne ținem în frâu limba. Deși a fost greu încercat în ce privește vorbirea pripită și mânioasă, El nu a păcătuit nici măcar o dată cu buzele Sale. El a întâmpinat cu calm și răbdare disprețul, batjocura și ocările din partea celor cu care lucra în atelierul de tâmplărie. În loc de a riposta cu furie, El începea să cânte unul dintre frumoșii psalmi ai lui David, iar tovarășii Săi de lucru, până să-și dea seama ce făceau, se uneau cu El în intonarea acelui imn. Ce transformare s-ar petrece în lumea de astăzi dacă oamenii, bărbați și femei, ar urma exemplul Domnului Hristos în folosirea cuvintelor! – Our High Calling, p. 291

2. Citește din nou Numeri 20:12,13. Ce motiv specific îi dă Domnul lui Moise pentru interdicția de a trece dincolo de Iordan? (Vezi și Deuteronomul 31:2 și 34:4.)

lui Dumnezeu – ceea ce oricum era destul de grav. El a manifestat și lipsă de credință, care, pentru cineva ca Moise, era de nescuzat. La urma urmei, acesta era bărbatul care, de la rugul aprins (Exodul 3:2-16) în continuare, avusese o experiență cu Dumnezeu, spre deosebire de majoritatea celorlalți; și totuși, conform textului, Moise nu a crezut în Domnul, adică a dat dovadă de lipsă de credință în ce spusese El. Drept urmare, a dat greș în a-L sfinți înaintea copiilor lui Israel. Cu alte cuvinte, dacă Moise și-ar fi păstrat calmul și ar fi făcut ce era drept, manifestând credință și încrezându-se în Dumnezeu în mijlocul apostaziei lor, el L-ar fi slăvit pe Domnul înaintea poporului și ar fi fost iarăși un exemplu pentru ei despre ce însemnau credința și ascultarea. De asemenea, observă și modul în care Moise a nesocotit ce îi spusese Domnul în mod specific să facă.

3. Citește Numeri 20:8. Ce îi spusese Domnul lui Moise să facă și ce a făcut Moise, în schimb? (Numeri 20:9-11) 

În versetul 9 îl vedem pe Moise luând toiagul, „cum îi poruncise Domnul”. Până aici, toate bune. Dar de la versetul 10, în loc să-i vorbească stâncii din care apa ar fi țâșnit apoi ca o manifestare a puterii uimitoare a lui Dumnezeu, Moise a lovit-o; și nu o dată, ci de două ori. Da, să lovești stânca și să iasă apă din ea era ceva miraculos, dar, cu siguranță, nu atât de miraculos precum ar fi fost să-i vorbească și să vadă întâmplându-se același lucru. Sigur, la prima vedere ar putea părea că judecata lui Dumnezeu asupra lui Moise a fost una extremă: la urma urmei, după toate experiențele prin care trecuse Moise, nu avea să i se îngăduie să treacă în Țara Promisă. Căci de când se povestește această întâmplare, oamenii se tot întreabă de ce – din cauza unui singur act pripit – i-a fost refuzat tot ce așteptase de atâta timp.

Ce lecție crezi că ar fi trebuit să învețe copiii lui Dumnezeu din ce i s-a întâmplat lui Moise?

Comentariu Ellen G. White

Unii ar fi tentați să privească păcatul [lui Moise] ca pe ceva peste care s-ar putea trece ușor, dar Dumnezeu nu vede lucrurile așa cum le vede omul. Când dealurile Canaanului se conturau deja înaintea ochilor lor, israeliții au murmurat pentru că șuvoiul de apă care cursese peste tot pe unde își așezaseră ei tabăra încetase să curgă. Strigătele nemulțumite al poporului se ridicau împotriva lui Moise și Aaron pe care oamenii îi acuzau că i-au adus în pustie ca să moară acolo. Conducătorii au venit la ușa cortului întâlnirii și au căzut cu fața la pământ. … Domnul i-a spus lui Moise: „Ia toiagul și cheamă adunarea, tu și fratele tău, Aaron. Să vorbiți stâncii acesteia în fața lor, și ea va da apă. Să scoți astfel apă din stâncă” (Numeri 20:8). Cei doi frați au mers în fața mulțimii, Moise cu toiagul lui Dumnezeu în mână. Acum ei erau în vârstă. Multă vreme răbdaseră răzvrătirile și încăpățânarea lui Israel. Dar acum, în cele din urmă și răbdarea lui Moise a ajuns la capăt. … Și, în loc să-i vorbească stâncii, așa cum îi poruncise Domnul, a lovit stânca de două ori cu toiagul.

Și a ieșit apă din belșug, ca să satisfacă setea mulțimii. Dar fusese făcut un mare rău. Moise vorbise cu un spirit iritat: „Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” a întrebat el, ca și cum Dumnezeu nu avea să face ce promisese. „N-ați crezut în Mine”, le-a spus Domul celor doi frați, „ca să Mă sfințiți înaintea copiilor lui Israel” (vers. 12). – The Upward Look, p. 299

Când norii groşi ai întunericului par să se adune deasupra minţii, atunci este momentul în care credinţa vie trebuie să străpungă negura şi să risipească norii. Adevărata credinţă se întemeiază pe făgăduinţele cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu şi numai cei care se supun acelui Cuvânt pot cere împlinirea făgăduinţelor lui glorioase. „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15:7). „Şi orice vom cere vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui” (1 Ioan 3:22). …

L-am întrebat pe înger de ce nu mai era credinţă şi putere în Israel. El a spus: „Voi vă desprindeţi prea repede din braţul Domnului. Ar trebui să stăruiţi cu cererile voastre înaintea tronului şi să vă prindeţi bine, prin credinţă puternică. Făgăduinţele sunt sigure. Credeţi că primiţi lucrurile pe care le cereţi şi le veţi avea.” – Scrieri timpurii, pp. 72–73

Sărmanul Moise! Să ajungă până aici, să treacă prin atâtea, doar ca să fie lăsat în afara împlinirii făgăduinței făcute lui Avraam cu secole înainte: „Toată țara aceasta o voi da seminței tale” (Geneza 12:7).

4. Ce i s-a întâmplat lui Moise și ce a zis Domnul despre el, care ne arată ce om special era? Deuteronomul 34:1-12

„În singurătatea aceasta, Moise privi înapoi la viața lui, care fusese plină de oboseli și de sacrificii de când renunțase la onorurile regești ale curții și la posibilitatea urcării pe tronul Egiptului, pentru a-și uni soarta cu cea a poporului ales al lui Dumnezeu. Își aduse aminte de anii cei lungi petrecuți în pustie, ca păstor al turmelor lui Ietro, de apariția Îngerului în rugul care ardea și de chemarea care-i fusese făcută, de a-l elibera pe Israel. Mai privi la extraordinarele minuni săvârșite de puterea lui Dumnezeu în favoarea poporului Său ales și la mila plină de îndurare arătată în decursul anilor lungi de rătăcire și de răscoală. În pofida celor făcute de Dumnezeu pentru ei, în pofida rugăciunilor și ostenelilor lui, numai doi dintre adulții din marea mulțime care părăsise Egiptul au fost găsiți destul de credincioși ca să li se îngăduie să intre în Țara Făgăduinței. Când Moise privi la rezultatele ostenelilor lui, i se păru că viața lui de osteneli și de sacrificii fusese aproape zadarnică.” – Ellen G. White, Patriarhi și profeți, pp. 471–472

Deuteronomul 34:4 spune ceva foarte interesant: „Aceasta este țara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, zicând: «O voi da seminței tale.» Ți-am arătat ca s-o vezi cu ochii tăi; dar nu vei intra în ea”. Domnul a folosit aproape literal limbajul prin care li se adresase în repetate rânduri patriarhilor și copiilor lor cu privire la țara pe care avea să le-o dea. Acum, El îi repeta același lucru lui Moise.

Domnul a mai zis și: „Ți-am arătat ca s-o vezi cu ochii tăi, dar nu vei intra în ea” (Deuteronomul 34:4, subliniere adăugată). Într-un anumit sens, aproape s-ar părea că Domnul îl tachina pe Moise, insistând asupra acestui lucru: Tu ai fi putut fi aici, dacă doar M-ai fi ascultat așa cum ar fi trebuit, sau ceva de genul acesta. De fapt, Domnul îi arăta lui Moise că, în ciuda a tot, chiar și în ciuda greșelii lui, Dumnezeu urma să fie credincios făgăduințelor legământului pe care îl făcuse cu părinții copiilor lui Israel și cu poporul însuși. De asemenea, după cum vom vedea, Domnul avea chiar ceva mai bun pus deoparte pentru credinciosul, dar nedesăvârșitul Său slujitor.

Comentariu Ellen G. White

Domnul i-a dat de știre lui Moise că sosise timpul hotărât pentru luarea în stăpânire a Canaanului. Și, când stătea pe înălțimea munților și privea la Iordan și la pământul făgăduit, profetul împovărat de ani se uita cu deosebit interes la moștenirea poporului său. Oare nu s-ar fi putut ca sentința rostită la Cades, din pricina păcatelor sale, să fie retrasă? Stăruitor, el se rugă: „Stăpâne, Doamne! Tu ai început să arăți robului Tău mărirea Ta și mâna Ta cea puternică; căci care este dumnezeul acela, în cer și pe pământ, care să poată face lucrări ca ale Tale și să aibă o putere ca a Ta? Lasă-mă, Te rog, să trec și să văd țara aceea bună de dincolo de Iordan, munții aceia frumoși și Libanul!” (Deuteronomul 3:24-27)

Răspunsul dat a fost: „Destul! Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta. Suie-te pe vârful muntelui Pisga, uită-te spre apus, spre miazănoapte, spre miazăzi și spre răsărit, și privește-o doar cu ochii, căci nu vei trece Iordanul acesta.” – Patriarhi și profeți, p. 462

Dumnezeu a vrut să nu urce nimeni cu Moise pe vârful muntelui Pisga. El a stat acolo, pe culmea cea mai înaltă a vârfului muntelui Pisga, în prezența lui Dumnezeu și a îngerilor. După ce a văzut Canaanul și a fost mulțumit, s-a culcat asemenea unui războinic obosit care se așază pentru a se odihni. L-a cuprins somnul, dar a fost somnul morții. Îngerii i-au luat trupul și l-au îngropat în vale. Israeliții nu au putut să găsească niciodată locul unde a fost înmormântat. Mormântul lui a fost păstrat în taină pentru a-i împiedica pe oameni să păcătuiască împotriva Domnului idolatrizându-i trupul.

Satana a tresăltat de bucurie că a reușit să-l facă pe Moise să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu. Din cauza acestui păcat, Moise a intrat sub stăpânirea morții. Dacă ar fi continuat să fie credincios, viața lui nu ar fi fost pătată de acel singur păcat pe care l-a făcut pentru că nu I-a dat slavă lui Dumnezeu cu ocazia scoaterii apei din stâncă, iar el ar fi intrat în Țara Făgăduinței și ar fi fost strămutat la cer fără să vadă moartea. – Istoria mântuirii, p. 173

Hristos S-a făcut una cu oamenii, ca oamenii să poată să devină una în Spirit și viață cu El. În virtutea acestei uniri în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, viața Lui devine viața lor. El îi spune celui care se pocăiește: „Eu sunt Învierea și Viața.” Hristos vede moartea ca pe un somn – liniște, întuneric, somn. El vorbește despre ea ca și cum nu ar dura decât o clipă. „Oricine trăiește și crede în Mine”, spune El, „nu va muri niciodată.” Iar pentru cel credincios, moartea este un lucru puțin important. Pentru el, a muri înseamnă a dormi. Aceeași putere care L-a înviat pe Hristos din morți va învia biserica Sa și o va glorifica împreună cu Hristos, ca mireasă a Lui, mai presus de toate domniile, de toate puterile și de orice nume care poate fi dat nu numai în lumea aceasta, ci și în curțile cerești, în lumea de sus. Biruința sfinților care au adormit va fi plină de glorie în dimineața învierii. – My Life Today, p. 295

„Moise, robul Domnului, a murit acolo, în țara Moabului, după porunca Domnului. Și Domnul l-a îngropat în vale, în țara Moabului, față-n față cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi” (Deuteronomul 34:5,6). Astfel, cu aceste versete, Moise – care a jucat un rol central în viața poporului Israel, un om ale cărui scrieri continuă să existe nu doar în Israel, ci și în biserică și în sinagogă până în prezent – a murit. Moise a murit, a fost îngropat, poporul l-a plâns și aceasta a fost totul. Cu siguranță, principiul din cuvintele cărții Apocalipsa se aplică aici: „Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul! «Da», zice Duhul, «ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!»” (Apocalipsa 14:13). Cu toate acestea, moartea lui Moise nu a fost ultimul capitol din istoria vieții sale.

5. Citește Iuda, vers. 9. Ce se întâmplă aici și cum explică acest text apariția lui Moise mai târziu, în Noul Testament? 

Deși ni se oferă doar un crâmpei, ce scenă incredibilă este descrisă aici! Mihail, Hristos Însuși, S-a certat cu Diavolul pentru trupul lui Moise. Cum adică S-a certat? Nu există nicio îndoială că Moise a fost un păcătos. De fapt, ultimul lui păcat cunoscut, cel al luării asupra sa a gloriei care era a lui Dumnezeu, a fost același fel de păcat – „Mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:14) – care a făcut ca Lucifer însuși să fie aruncat din cer, la început. Cearta pentru trupul lui trebuie să fi avut loc pentru că Hristos pretindea acum pentru Moise învierea făgăduită.

Dar cum putea face Hristos așa ceva pentru un păcătos, pentru Moise, care călcase Legea Sa? Răspunsul, desigur, se putea găsi doar la cruce. După cum toate jertfele animalelor arătau înainte spre moartea lui Hristos, la fel acum, în mod evident, Domnul, privind înainte spre cruce, în virtutea jertfei Sale viitoare a cerut trupul lui Moise ca să-l învie. „Din cauza păcatului, Moise ajunsese sub puterea lui Satana. După propriile merite, el era pe bună dreptate rob al morții; dar a fost trezit la o viață nemuritoare, întrucât avea acest drept în Numele Mântuitorului. Moise a ieșit proslăvit din mormânt și s-a înălțat cu Eliberatorul lui în cetatea lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 479

Cum ne ajută acest raport despre Moise (că a fost înviat înainte de cruce) să înțelegem profunzimea planului de mântuire?

Comentariu Ellen G. White

După ce Moise a stat în mormânt o scurtă vreme, Hristos a coborât din cer împreună cu îngerii care îl înmormântaseră pe Moise, l-a înviat și l-a dus în cer.

Când Domnul Hristos și îngerii au venit la mormânt, Satana și îngerii lui au apărut acolo și au păzit trupul lui Moise, ca nu cumva să fie luat. Când Hristos și îngerii s-au apropiat, Satana li s-a împotrivit, dar slava și puterea lui Hristos și a îngerilor Săi l-au obligat să se retragă. Satana a pretins că trupul lui Moise îi aparține din cauza acelui singur păcat, dar Domnul Hristos i-a spus cu smerenie: „Domnul să te mustre!” (Iuda, vers. 9), atribuindu-I astfel Tatălui dreptul de a-l mustra.

Domnul Hristos i-a spus lui Satana că El știa că Moise se pocăise cu umilință de acea singură greșeală, că nu era nicio pată în caracterul său și că numele lui era curat în cărțile cerului. Apoi, Domnul Hristos a înviat trupul lui Moise, despre care Satana pretinsese că este al lui. – Istoria mântuirii, pp. 173– 174

Dumnezeu nu a creat răul. El a făcut doar binele, care era asemenea Lui. Dar Satana nu a fost mulţumit să cunoască voia lui Dumnezeu şi să o împlinească. El şi-a întins curiozitatea până la ceea ce Dumnezeu a considerat că nu trebuia să ştie. Răul, păcatul şi moartea nu au fost create de Dumnezeu, ci sunt urmarea neascultării, care şi-a avut originea în Satana. Dar cunoaşterea răului a fost adusă acum în lume prin viclenia lui Satana. Acestea sunt nişte lecţii foarte grele, care cer un preţ foarte mare, dar oamenii vor să le înveţe şi mulţi nu vor fi niciodată convinşi că este o binecuvântare să fii ignorant în ce priveşte un anumit fel de cunoaştere, cerută de dorinţe nesatisfăcute şi de scopuri nesfinte. Fiii şi fiicele lui Adam au aceeaşi curiozitate şi încredere în ei înşişi cum a avut Eva în căutarea cunoaşterii interzise. Ei dobândesc o experienţă, o cunoaştere pe care Dumnezeu n-a intenţionat niciodată ca ei să o aibă, iar consecinţa va fi, aşa cum a fost şi pentru primii noştri părinţi, pierderea căminului lor din Eden. Când vor învăţa fiinţele omeneşti ceva ce este atât de clar demonstrat înaintea lor? – Mărturii, vol. 5, p. 503

Același Mântuitor îndurător care a desemnat cetățile acelea de scăpare a asigurat, prin vărsarea propriului Său sânge, un adăpost sigur pentru călcătorul Legii lui Dumnezeu, în care să afle scăpare de moartea a doua. Nicio putere nu este în stare să smulgă din mâinile Sale sufletele care caută la El iertare. „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus.” „Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi”, pentru ca „să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte” (Romani 8:1,34; Evrei 6:18). – Patriarhi și profeți, p. 516

Cu ajutorul luminii aduse de Noul Testament, excluderea lui Moise din Țara Promisă nu pare a fi o pedeapsă, la urma urmei. În locul unui Canaan pământesc și, mai târziu, a unui Ierusalim pământesc (care, de-a lungul întregii sale istorii cunoscute, a fost un loc al războiului, al cotropirilor și al suferinței), „Ierusalimul ceresc” (Evrei 12:22) este, chiar acum, căminul lui. Cu siguranță, unul mult mai bun! Moise a fost primul exemplu cunoscut în Biblie în ce privește învierea. Enoh a fost luat la cer fără să vadă moartea (Geneza 5:24); la fel și Ilie (2 Împărați 2:11). Dar, potrivit raportului scris, Moise a fost primul om înviat pentru viața veșnică. Nu știm cât a dormit Moise în sânul pământului, dar în ce-l privea nu mai conta acest lucru. El și-a închis ochii în moarte și fie că au fost trei ore sau trei sute de ani, pentru el a fost totuna. Și totuna este și pentru toți morții, de-a lungul istoriei. Experiența lor, cel puțin în ce privește starea în moarte, nu va fi diferită de cea a lui Moise. Închidem ochii la momentul morții și următorul lucru pe care îl cunoaștem este fie cea de-a doua venire a lui Isus, fie, din nefericire, judecata finală (vezi Apocalipsa 20:7-15).

6. Ce promisiune măreață se găsește în versetele următoare? De ce cuvintele lui Pavel au sens doar dacă înțelegem că cei morți dorm în Hristos până la înviere? 1 Corinteni 15:13-22

Fără speranța învierii, nu avem nicio speranță. Învierea lui Hristos este garanția învierii noastre; după „curățirea păcatelor” noastre (Evrei 1:3) pe cruce, ca Miel de jertfă, Hristos a murit și a înviat dintre cei morți și, datorită învierii Sale, avem și asigurarea învierii noastre. În virtutea a ce avea să facă Isus a fost Moise înviat și în virtutea a ce a făcut Isus vom fi noi înviați. Astfel, putem vedea în Moise un exemplu al mântuirii prin credință, o credință manifestată printr-o viață de credincioșie și de încredere în Dumnezeu, chiar dacă, în final, credinciosul slujitor s-a clătinat. Și în toată cartea Deuteronomul îl putem vedea pe Moise căutând să cheme poporul lui Dumnezeu la o credincioșie asemănătoare, la un răspuns asemănător față de harul care le-a fost dat, așa cum ne-a fost dat și nouă, care ne aflăm la hotarul Țării Promise.

Nu este același Dumnezeu Cel care ne cheamă și pe noi la credincioșie? Ce putem face pentru a ne asigura că nu comitem aceleași greșeli despre care Moise ne-a avertizat în Deuteronomul?

Comentariu Ellem G. White

Apostolul [Pavel] a condus mintea fraților corinteni înainte, spre triumful dimineții învierii, când vor fi sculați la viață toți sfinții care au adormit pentru ca, de atunci încolo, să trăiască veșnic cu Domnul. „Iată”, afirmă apostolul, „vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați, într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiță. Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii, și noi vom fi schimbați. … Atunci se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghițită de biruință. Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?»”…

Plin de glorie este triumful care îl așteaptă pe cel credincios. Apostolul, înțelegând posibilitățile care stau în fața credincioșilor corinteni, a căutat să înfățișeze înaintea lor lucrurile care înalță de la egoism și senzualitate și încununează viața cu nădejdea nemuririi. Cu mult zel, el i-a îndemnat să fie credincioși înaltei lor chemări în Hristos. „Preaiubiții mei frați”, stăruia el, „fiți tari, neclintiți, sporiți totdeauna în lucrul Domnului, căci știți că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică.” – Faptele apostolilor, pp. 320–321

Pentru credincioși, moartea este ceva de mică însemnătate. Hristos vorbește despre ea ca și cum ar fi o clipă. „Dacă păzește cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea.” Pentru creștini, moartea nu este decât un somn, o clipă de tăcere și de întuneric. Viaţa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu și, „când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta și voi împreună cu El în slavă” (Ioan 8:51,52; Coloseni 3:4).

Glasul care a strigat de pe cruce: „S-a isprăvit!” a fost auzit de cei morţi. El a străbătut zidurile mormântului și i-a îndemnat pe cei adormiţi să se ridice. Tot așa se va întâmpla și atunci când glasul lui Hristos se va auzi din cer. Glasul acela va pătrunde în morminte și le va deschide încuietorile, iar cei morţi în Hristos vor învia. La învierea lui Hristos, s-au deschis câteva morminte, dar la a doua Lui venire, toţi morţii cei scumpi vor auzi glasul Lui și se vor trezi la viaţă, o viaţă plină de slavă nepieritoare. Aceeași putere, care L-a înviat pe Hristos din mormânt, va învia și biserica Lui și o va proslăvi împreună cu El, punând-o mai presus de toate domniile, de toate puterile, de orice nume care se numește, nu numai în lumea aceasta, dar și în lumea viitoare. – Hristos, Lumina lumii, p. 787

Gândurile omului dispar chiar în ziua când „se rupe funia de argint” şi se „sfărâmă vasul de aur” (Eclesiastul 12:6). Cei care coboară în mormânt sunt în ţara tăcerii. Ei nu mai ştiu nimic din ceea ce se face sub soare (Iov 14:21; Eclesiastul 9:6). Binecuvântată odihnă pentru drepţii obosiţi! Timpul, lung sau scurt, nu este decât o clipă pentru ei. Ei dorm, apoi sunt treziţi de trâmbiţa lui Dumnezeu la o nemurire glorioasă. – Tragedia veacurilor, p. 549

„Când, plini de mânie, au strigat: «Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?», ei s-au așezat în locul lui Dumnezeu, ca și când puterea ar fi fost la ei, oameni supuși acelorași slăbiciuni și patimi omenești. Obosit de continua murmurare și răzvrătire a poporului, Moise Îl pierduse din vedere pe Atotputernicul său Ajutor și, fără puterea divină, fusese lăsat să-și păteze raportul vieții prin manifestarea slăbiciunii omenești. Omul care ar fi putut sta nepătat, hotărât și plin de lepădare de sine până la încheierea lucrării sale a fost răpus în cele din urmă. Dumnezeu fusese dezonorat în ochii adunării poporului Israel, când ar fi trebuit să fie onorat și preamărit.” – Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 418 „Pe Muntele Schimbării la Față, Moise s-a arătat împreună cu Ilie, care fusese proslăvit. Ei au fost trimiși ca purtători de lumină și slavă de la Tatăl către Fiul Său. Și așa a fost împlinită, în cele din urmă, rugăciunea pe care Moise o făcuse cu atâtea sute de ani mai înainte. El stătea pe «muntele cel bun», în mijlocul moștenirii poporului său, și dădea mărturie despre Acela care este esența tuturor făgăduințelor lui Israel. Aceasta este ultima scenă descoperită privirilor oamenilor, din viața acestui bărbat atât de onorat de cer.” – Ibidem, p. 479

Studiu la rând:

2 Petru 1

2 Petru 2

2 Petru 3

1 Ioan 1

1 Ioan 2

1 Ioan 3

1 Ioan 4

Evanghelizare, subcapitolul „Pastorii altor biserici”

1. Cum vor fi strecurate ereziile nimicitoare în poporul lui Dumnezeu?

2. Ce fel de oameni răstălmăcesc Scripturile?

3. Ce se întâmplă dacă „zicem că n-avem păcat”?

4. Prin ce cunoaștem că „am trecut din moarte la viață”?

5. Cum trebuie să ne exprimăm când avem ocazia predicării în alte biserici?

Studiu suplimentar

Asemenea lui Hristos, „Copiii lui Dumnezeu trebuie să fie purtători de lumină” (1 nov.).

Text-cheie: Iuda 9

I. Privire generală

Ultimul studiu din această serie va trata capitolul final al cărții Deuteronomul, și anume concluzia. Începutul acelei concluzii evocă începutul introducerii cărții. Ambele pasaje îl situează pe Moise în „câmpia Moabului, ... în fața Ierihonului” (Deuteronomul 34:1; compară cu Deuteronomul 1:5; compară cu Numeri 36:13), chiar înainte de luarea în stăpânire a țării. Acest artificiu literar numit inclusio marchează începutul și sfârșitul cărții. Totuși, de data aceasta, Moise a urcat pe vârful muntelui și are parte de priveliștea întregii țări. Pasajul despre moartea lui Moise continuă, de fapt, în Deuteronomul 32:48-52 (înainte de binecuvântarea lui din Deuteronomul 33), unde aflăm că Moise a venit în locul acela la porunca lui Dumnezeu (Deuteronomul 32:48) și acolo Dumnezeu i-a explicat de ce nu va putea să se bucure de țară. În studiul de față ne vom concentra asupra învierii lui Moise, un eveniment care nu este relatat în mod explicit în carte, cu toate că este sugerat de câteva indicii textuale. Vom explora semnificația evenimentului pentru înțelegerea noastră cu privire la învierea oamenilor și pentru speranța noastră în ce privește Împărăția cerească a lui Dumnezeu, noua Țară Făgăduită.

Temele studiului

Vom întâlni următoarele teme, care vor face ca acest studiu să fie relevant pentru poporul lui Dumnezeu de astăzi, ca adevăr prezent:

• Dreptate și har

• Moarte și înviere

• Marea luptă

II. Comentariu

Asemenea cărții Deuteronomul, Geneza se termină cu o moarte, dar fără mormânt, și cu perspectiva Țării Făgăduite (Geneza 50:26). Și ea, ca întregul Pentateuh, începe cu Creația și cu Grădina Edenului și se termină cu priveliștea Țării Promise, adesea un simbol al cerului nou și al pământului nou. Semnificația celor două evenimente se va repeta, de-a lungul Scripturii. Acest model literar este prezent în structura a numeroase cărți ale Bibliei: vezi, de exemplu, Isaia, care începe tot cu Creația (Isaia 1:2) și se termină cu evocarea creării unui cer nou și unui pământ nou (Isaia 66:22) și cu speranța închinării veșnice (Isaia 66:23), în contrast cu efectul morții (Isaia 66:24).

Eclesiastul începe cu crearea lumii (Eclesiastul 1–11) și se termină cu distrugerea lumii (Eclesiastul 12:1-7) și cu ziua judecății (Eclesiastul 12:14). Cartea Daniel începe cu o referire la Creație atunci când profetul își justifică dieta făcând aluzie la hrana dată omului la început (Daniel 1:12; compară cu Geneza 1:29). Același tipar structural reapare în Noul Testament. Ioan, care își începe evanghelia cu evocarea Creației (Ioan 1:1-10), încheie Apocalipsa cu speranța revenirii lui Isus Hristos și cu instaurarea Împărăției lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:22,23).

Am putea crede că mesajul sugerat de această structură a influențat structura canonică a întregii Biblii, care începe cu săptămâna creării lumii noastre (Geneza 1–2) și se sfârșește cu expectativa nădejdii mesianice (Maleahi 4:5; Apocalipsa 22:20). Să reținem, de asemenea, că această asociere de gânduri a inspirat singura definiție biblică a credinței: „Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite [speranța în Împărăția lui Dumnezeu, compară cu Evrei 11:13-16], o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd [crearea lumii, compară cu Evrei 11:3]”. Această observație literară este importantă pentru că mărturisește despre deosebita semnificație a istoriei învierii lui Moise la sfârșitul cărții Deuteronomul și a mesajului ei relevant pentru cititorii Bibliei.

Judecata lui Moise

Dumnezeu evocă momentul păcătuirii lui Moise împotriva Lui (Deuteronomul 32:51) la apele Meriba, la Cades, când acesta a lovit stânca de două ori. Ellen G. White comentează: „Moise a dat dovadă de neîncredere în Dumnezeu.” – Patriarhi și profeți, p. 417. Răspunsul lui Dumnezeu sugerează că a fost o chestiune de credință: „n-ați crezut în Mine” (Numeri 20:12). Această judecată poate fi mai ușor de înțeles în lumina incidentului cu mana, când poporul s-a concentrat pe pâinea în sine și a pierdut legătura cu Dătătorul pâinii (vezi studiul 12, secțiunea „Trăiește prin Cuvânt”). Atitudinea lui Moise pare să fie în același spirit ca acela al israeliților. În loc să se roage și să-I ceară lui Dumnezeu să facă o minune, el lovește stânca, de parcă soluția pentru setea poporului ar fi fost apa care ieșea din stâncă, nu cea dată de Creatorul Însuși. Greșeala lui Moise a fost că nu L-a glorificat pe Dumnezeu. El s-a comportat ca un magician egiptean, concentrându-se pe puterea magiei, nu pe puterea lui Dumnezeu. El chiar s-a inclus, prin pronumele „noi”, în abilitatea de a scoate apă: „Vom putea noi oare să vă scoatem apă?” (Numeri 20:10). Păcatul lui Moise este greșeala oricărui lider – ispita de a-L înlocui pe Dumnezeu.

De discutat și de meditat: Citește Numeri 20:1-13. Ce alte greșeli a făcut Moise când a reacționat în fața poporului, greșeli care l-au făcut să merite judecata lui Dumnezeu? Ce diferență este între a vorbi stâncii și a o lovi?

Învierea lui Moise

Textul din Deuteronomul nu menționează învierea lui Moise. Deuteronomul 32:48-50; 33:1 și 34:5 se referă în mod specific la moartea lui, dar nu spun nimic despre înviere. Totuși, o serie de indicii din textul biblic arată spre ideea de înviere. Cel mai semnificativ indiciu legat de învierea lui Moise se poate găsi în ciudatul verset: „Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi” (Deuteronomul 34:6). Această ultimă parte a versetului biblic și chiar faptul că Dumnezeu este menționat ca fiind singurul implicat în înmormântarea lui Moise arată că a fost ceva deosebit legat de îngroparea lui. În plus, sintagma ebraică ’al pi IHWH, „după porunca Domnului” (Deuteronomul 34:5), care literalmente înseamnă „pe gura Domnului”, pare să se refere la o moarte neobișnuită. Pe baza acestei expresii, un midraș antic iudaic afirmă că Moise a murit cu un sărut din partea lui Dumnezeu, evocând în mod ciudat suflarea de viață a lui Dumnezeu (Geneza 2:7) și sugerând, astfel, miraculoasa re-creare a lui Moise. Informația despre starea de sănătate perfectă a lui Moise (Deuteronomul 34:7) la momentul morții contribuie la anormalitatea morții sale. Moise nu a murit de moarte naturală. Dumnezeu Însuși l-a trecut la odihnă și apoi tot El l-a înviat.

În cântarea lui, Moise a înălțat puterea lui Dumnezeu de a învia din morți (Deuteronomul 32:39). Mai mult, asocierea cu țara care le fusese făgăduită patriarhilor (Deuteoronomul 34:4), o reminiscență a Grădinii Edenului (Geneza 15:18; compară cu Geneza 2:13-15), întărește ideea de înviere. Lui Moise nu i-a fost îngăduit să intre în Țara Promisă de pe pământ, dar a intrat în Țara Promisă din cer, o moștenire care îl așteaptă pe poporul lui Dumnezeu la momentul învierii (Daniel 12:2,3,13). Pentru Ellen G. White, viziunea Canaanului primită de Moise pe muntele Nebo este legată de cea despre noul pământ, „țara aceea bună”: „Încă o scenă s-a înfăţişat privirii lui – aceea a pământului eliberat de blestem, mai plăcut decât minunata ţară făgăduită care i se arătase cu puţin timp înainte. Acolo nu mai este păcat şi moartea nu mai poate străbate. Acolo îşi găsesc cei mântuiţi patria lor cea veşnică. Cu o bucurie ce nu poate fi redată în cuvinte, Moise priveşte la scena aceea - realizarea unei eliberări mai minunate decât şi-ar fi putut imagina, având cele mai îndrăzneţe nădejdi. După ce şi-a sfârşit peregrinajul pământesc, Israelul lui Dumnezeu şi-a aşezat sălaşul în patria făgăduită. Apoi aceste scene au fost ascunse privirilor sale, iar ochii lui au putut vedea din nou ţinutul Canaanului, care se întindea până departe. Apoi, ca un călător obosit, se culcă pentru a se odihni.” – Patriarhi și profeți, p. 477 

De discutat și de meditat: De ce Moise asociază viziunea despre țara Canaan cu viziunea despre Împărăția lui Dumnezeu? De ce Dumnezeu l-a înviat pe Moise, și nu pe Avraam sau pe Daniel? De ce Deuteronomul se termină cu moartea lui Moise, și nu cu învierea lui?

Marea luptă

Este important faptul că, din perspectiva lui Iuda, evenimentul învierii lui Moise a prezentat, în miniatură, marea luptă dintre Dumnezeu și Satana. Disputa dintre Mihail, marele războinic, care este Isus Hristos, și Diavolul surprinde tot destinul lumii. Pe de o parte, este Satana, care are motive întemeiate să-l țină pe Moise în mormânt din cauza eșecului de a fi neprihănit. Pe de altă parte, este Isus Hristos, care îl apără și îl salvează pe Moise prin puterea sângelui Său.

De discutat și de meditat: Compară Geneza 3:15 și Iuda vers. 9. Enumeră temele pe care le au în comun aceste două texte. De ce Satana era atât de dornic să-l țină pe Moise în mormânt?

III. Aplicație

Semnificația păcatului lui Moise

Găsește exemple în Biblie sau în istorie în care un lider politic sau religios s-a așezat în locul lui Dumnezeu. Care sunt urmările acestei uzurpări a prerogativelor divine și a suveranității lui Dumnezeu? Discutați următoarele situații și găsiți o soluție pentru a le rezolva:

• Un evanghelist se laudă cu numărul mare de botezuri pe care le-a realizat. Cum ar trebui să explicăm succesul nostru în evanghelizare?

• Un membru din biserica ta povestește despre o minune a vindecării pe care Dumnezeu a făcut-o în dreptul lui. Totuși, în același timp, un alt membru în biserica ta este pe moarte din cauza aceleiași boli. Cum explici această diferență? Cum ar trebui să dea mărturie cel vindecat despre răspunsul ales de Dumnezeu?

• Ce te învață greșeala lui Moise despre propriile greșeli?

Semnificația învierii lui Moise

Ca muritor, care este semnificația personală și teologică a învierii lui Moise? Cum îți întărește acest eveniment credința în realitatea învierii în dreptul tău? Cum confirmă adevărul istoric despre învierea lui Moise adevărul istoric al învierii tale? Ești slujitor al bisericii și trebuie să ții un discurs la un serviciu de înmormântare, predicând despre istoria învierii lui Moise. Ce teme vei aborda pentru a oferi mângâiere familiei? Ce argumente vei folosi pentru a demonstra adevărul despre înviere în dreptul acelei persoane? Cum le va alina durerea și întări credința, în același timp?

Cum te ajută istoria învierii lui Moise să înțelegi mai bine învierea lui Isus?