Rădăcinile neliniștii

Text de memorat:

„Căci acolo unde este ____, este tulburare și tot felul de fapte rele.” (Iacov 3:16)

Plopii tremurători sunt copaci frumoși, care ating și 15-30 de metri înălțime. Le priește cel mai bine clima rece, cu veri răcoroase. Lemnul lor este folosit pentru fabricarea mobilei, precum și a chibriturilor și a hârtiei. În timpul iernilor grele, căprioarele și alte animale se hrănesc de multe ori din plopii tremurători tineri, deoarece scoarța lor conține multe substanțe nutritive. Acești copaci au nevoie de mult soare și cresc tot timpul – chiar și pe durata iernii –, ceea ce face din ei o sursă importantă de hrană în acest sezon, pentru diverse animale. Totuși, plopii tremurători sunt cei mai renumiți pentru că au unul dintre cele mai mari sisteme radiculare din lumea plantelor. Rădăcinile se întind cu ajutorul unor ventuze subterane și formează colonii care se pot răspândi relativ repede, acoperind suprafețe mari. Plopii propriu-ziși pot trăi până la o sută cincizeci de ani, dar organismul mai extins de sub pământ poate trăi mii de ani. În studiul din săptămâna aceasta vrem să descoperim o parte din rădăcinile stării noastre de neliniște. Există multe lucruri care ne pot împiedica să găsim adevărata odihnă în Isus. Unele sunt evidente și nu necesită multă atenție. Altele pot fi mai puțin evidente și, asemenea organismului imens al plopilor tremurători care nu se vede sub pământ, s-ar putea să nu fim întotdeauna conștienți de atitudinile și de acțiunile care ne separă de Mântuitorul nostru.

17 iulie – Ziua misiunii mondiale (colectă misiunea mondială)

Foarte puțini oameni se bucură când există un conflict. Tânjim după armonie și după pace. În bisericile sau în instituțiile noastre chiar ținem seminare despre reconciliere și despre gestionarea conflictelor.

1. Ce vrea să spună Isus când afirmă că El nu a venit să aducă pacea, ci sabia? Ce înseamnă aceasta ținând cont că Isus este „Domn al păcii” (Isaia 9:6)?

Matei 10:34-39 ____

Afirmația lui Isus din Matei 10:34-39 este șocant de ilogică. Mântuitorul, care a venit ca un prunc neajutorat, în loc să vină ca un împărat puternic înconjurat de gărzi de elită, care le-a predicat despre dragoste atât prietenilor, cât și dușmanilor, le spune acum urmașilor Săi că aduce dezbinare și lupte. Ucenicii și ascultătorii Lui s-au întrebat, probabil, așa acum ne întrebăm și noi: Cum este posibil așa ceva? Pasajul din Matei 10:35-39 vorbește cu adevărat despre supunere și despre loialitate. Când citează din Mica 7:6, Isus Își somează audiența să ia hotărâri care vizează veșnicia. Un fiu ar trebui să-și iubească și să-și cinstească părinții. Aceasta era o cerință a Legii pe care Moise o primise pe munte. Era parte a modului de operare prevăzut de Dumnezeu. Și totuși, dacă dragostea aceasta ar fi mai mare decât angajamentul lui față de Isus, ar necesita o decizie grea. Un tată și o mamă ar trebui să-și iubească nespus copiii și să le poarte de grijă. Totuși, dacă acea dragoste ar trece dincolo de angajamentul părinților față de Isus, ar necesita o decizie dificilă. Mai întâi ce este mai important, ne reamintește Isus în acest pasaj. Domnul Hristos exprimă clar această alegere prin intermediul a trei fraze în care folosește termenul „vrednic”. Calitatea de a fi vrednic nu se bazează pe standardele morale înalte și nici pe biruința asupra păcatului. Vrednicia se bazează pe relația unui om cu Isus. Suntem vrednici atunci când Îl alegem pe El înaintea oricărui alt lucru – inclusiv a mamei, a tatălui sau a copiilor. Alegem suferința crucii și Îl urmăm pe Isus. „Nu am altă dorință mai fierbinte decât să îi văd pe tinerii noștri însuflețiți de spiritul religiei curate, care îi va conduce să-și ia crucea și să-L urmeze pe Isus. Mergeți înainte, tineri ucenici ai lui Hristos, stăpâniți de principii, îmbrăcați în haina curăției și a neprihănirii! Mântuitorul vă va îndruma în poziția care se potrivește cel mai bine talentelor voastre și din care puteți fi cel mai mult de folos.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, p. 87

Uneori suntem constrânși să ducem o cruce, iar alteori alegem singuri să ducem una. În ambele cazuri, care este secretul pentru a duce acea cruce cu credincioșie?

Ca și în cazul plopului tremurător și al sistemului lui subteran atât de extins, egoismul este parte din uriașul sistem subteran numit „păcat”, care ne împiedică să găsim adevărata odihnă în Isus. Dintre toate manifestările păcatului în viața noastră, egoismul pare să se manifeste cel mai ușor, nu-i așa? Pentru majoritatea dintre noi, egoismul este la fel de natural ca respirația.

2. Descrie care este problema evidențiată în parabola lui Isus. Faptul de a face planuri pentru viitor este un lucru egoist și exprimă nepăsare față de Împărăția lui Dumnezeu? Dacă nu este așa, atunci cu privire la ce ne avertizează Isus?

Luca 12:13-21 ____

Parabola aceasta apare doar în Evanghelia după Luca și este relatată ca răspuns la o întrebare anonimă venită din mulțime. Întrebat cu privire la moștenire, Isus răspunde prin a refuza rolul de arbitru între frați. În schimb, alege să meargă direct la problema de fond cea mai mare, și anume egoismul. El sapă mai adânc pentru a arăta multitudinea de rădăcini care se află la baza acțiunilor noastre.

3. Gândește-te la manifestările egoismului în viața ta. Cum afectează egoismul relația noastră cu Dumnezeu, cu partenerul de viață și cu familia apropiată, cu familia noastră mai mare – biserica –, cu vecinii și cu colegii noștri de muncă? Ce secret descoperim în Filipeni 2:5-8? ___

Pentru că s-a concentrat doar pe propriile nevoi și ambiții, bogatul anonim din parabola lui Isus a uitat să ia în considerare realitățile cerești nevăzute. Mai mare, mai bun și mai mult nu constituie principiile fundamentale ale Împărăției lui Dumnezeu. Pavel ne oferă o frântură din ceea ce L-a motivat pe Domnul Isus atunci când S-a hotărât să devină Înlocuitorul nostru. Filipeni 2:5-8 descrie prototipul altruismului, al smereniei și al dragostei. Dacă dragostea pentru Dumnezeu și pentru alții nu stă la baza alegerilor și a priorităților noastre, vom continua să construim mai multe grânare pentru noi aici și să adunăm mai puține comori în ceruri (Matei 6:20).

De ce este așa de ușor să ne lăsăm prinși de dorința după bogăție și după posesiuni materiale? Deși toți avem nevoie de bani pentru a supraviețui, de ce pare că oricât am avea, vrem întotdeauna mai mult?

Studierea ultimei săptămâni din lucrarea de slujire a lui Isus pe pământ, dinaintea crucificării Sale, este întotdeauna un izvor de încurajare și de inspirație. Aceasta ne oferă și un exemplu despre modul în care neliniștea și ambiția îi conduc pe oameni să facă și să spună lucruri nechibzuite.

4. Citește Luca 22:14-30 și gândește-te ce a simțit Isus când i-a auzit pe ucenici certându-se, în timpul acelei cine solemne, cu privire la care dintre ei trebuia socotit cel mai mare (Luca 22:24). De ce ucenicii s-au lăsat distrași de la această ocazie memorabilă și s-au concentrat pe măreția omenească? ____

 Rareori vorbim cu alții despre cine este cel mai mare în biserica noastră, în familia noastră sau la locul nostru de muncă. S-ar putea să ne gândim mult la acest lucru, dar, în realitate, cine vorbește deschis? Nu era prima dată când această întrebare era ridicată în comunitatea celor care-L urmau pe Isus. În Matei 18:1 o regăsim formulată de ucenici într-un mod mai abstract: „Cine este mai mare în Împărăția cerurilor?” Răspunsul lui Isus implică o lecție practică, un exemplu concret. Cheamă un copil și îl așază în centrul grupului. Ochii sunt larg deschiși; sprâncenele sunt ridicate. Acțiunea lui Isus necesită o explicație și, în Matei 18:3, Învățătorul o oferă: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.” Convertirea este fundamentală pentru găsirea adevăratei odihne în Isus. Realizăm că avem nevoie de ajutor din afară. Dintr-odată ne dăm seama că nu ne putem baza pe noi înșine, ci avem nevoie să ne bizuim pe Isus. Trăim experiența transformării valorilor și a ambițiilor noastre. Isus le spune ucenicilor: Aveți încredere în Mine și bizuiți-vă pe Mine ca acest copil. Adevărata măreție înseamnă să renunți la drepturile tale și să îmbrățișezi valorile Împărăției. Din nefericire, se pare că ucenicii nu învățaseră lecția aceasta la momentul în care Isus a luat cu ei ultima cină. Ciorovăiala și conflictele interne au stricat un moment de comuniune desăvârșită care nu avea să se mai repete niciodată. Toate acestea chiar și după ani petrecuți cu Isus, lucrând cu Învățătorul, ascultând și învățând la picioarele Lui? Ce exemplu trist despre cât de coruptă continuă să fie inima omului! Totuși, dintr-o perspectivă mai pozitivă, gândește-te la realitatea mereu prezentă a harului Domnului, care, în ciuda discuției patetice din rândul urmașilor Lui, nu renunță la ei.

De ce ațintirea privirii asupra lui Isus pe cruce ar trebui să fie un remediu puternic împotriva dorinței de înălțare de sine căreia îi cădem pradă cei mai mulți?

Un ipocrit (sau fățarnic) este cineva care se preface, care vrea să pară că este cine de fapt nu este. Termenul este folosit de șapte ori în Matei 23, într-un discurs prin care Isus îi face să roșească în mod public pe cărturari și pe farisei, conducătorii religioși ai iudeilor (Matei 23:13,14,15,23,25,27,29). Evangheliile ni-L prezintă pe Isus ca fiind Cel care le oferă har și iertare desfrânaților, vameșilor, prostituatelor și chiar ucigașilor, dar care nu manifestă nicio înțelegere față de cei fățarnici (vezi numeroasele referințe suplimentare în Matei 6:2,5,16; 7:5; 15:7-9; 22:18).

5. Citește Matei 23:1-13 și fă o listă cu patru caracteristici principale ale unui fățarnic menționate de Isus. ___

Isus le asociază fariseilor și cărturarilor patru caracteristici. În sistemul iudaismului din primul secol î.Hr., fariseii reprezentau aripa religioasă conservatoare. Ei erau interesați de legea scrisă și orală și accentuau puritatea rituală. La capătul celălalt erau saducheii, un grup de lideri în mare parte bogați, adesea asociați cu clasa preoțească de elită. Ei erau foarte elenizați (adică vorbeau limba greacă și erau foarte familiarizați cu filozofia greacă) și nu credeau în judecată sau în viața de apoi. I-am descrie ca fiind liberali. Ambele grupări erau vinovate de ipocrizie. Potrivit lui Isus, noi suntem ipocriți dacă nu facem ceea ce spunem, dacă facem ca religia să fie mai grea pentru ceilalți fără să aplicăm aceleași standarde la noi înșine, dacă vrem ca alții să aplaude zelul nostru religios și cerem onoarea și recunoașterea care Îi aparțin doar Tatălui nostru ceresc. Indiferent cât de tăioase și la obiect erau cuvintele Lui, implicarea lui Isus față de cei pe care i-a numit fățarnici a fost, negreșit, plină de dragoste și de grijă, chiar și pentru ei. „O milă dumnezeiască s-a arătat pe fața Fiului lui Dumnezeu când a aruncat o lungă privire de regret asupra templului și apoi asupra ascultătorilor Lui. Cu vocea înecată de durere și de lacrimi amare, a exclamat: «Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi, cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut!»” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 620

Nu trebuie neapărat să fii un lider religios ca să te faci vinovat de genul de fățărnicie pe care Isus îl condamnă vehement aici. Cum putem învăța să vedem ipocrizia în noi, dacă este, și cum putem scăpa de ea?

6. Care este secretul pentru a birui dezbinarea, egoismul, ambiția și ipocrizia și a găsi adevărata odihnă?

Ioan 14:1-6 ____

Biruința asupra neliniștii începe întotdeauna cu Isus. El este Calea, Adevărul și Viața. El știe direcția corectă atunci când noi rătăcim fără nicio țintă prin pustiul lumii noastre saturate de media; în calitate de Dătător al Legii, El Însuși este personificarea adevărului, iar Duhul Său ne va călăuzi în tot adevărul (Ioan 16:13). Când suntem răniți, obosiți, epuizați, bolnavi și descurajați, El este Viața – și nu orice fel de viață. De fapt, El ne-a promis viață din belșug (Ioan 10:10). Aceasta include căminul nostru veșnic și viața noastră veșnică, dar implică și o calitate diferită a vieții de aici. Cu siguranță, Creatorul poate să ne dea binecuvântări din belșug și peste măsură chiar acum. „Să nu vi se tulbure inima” este o invitație de a trăi în anticiparea acelei lumi mai bune. Când suntem la pământ, El ne poate așeza pe un loc mai înalt. Când ne luptăm cu întunericul și cu păcatul, El este Cel care nu doar începe, dar va și încheia în noi buna Lui lucrare (Filipeni 1:6). Indiferent cât de mult se înrăutățesc lucrurile aici (și, da, ele se pot înrăutăți), să privim la făgăduințele care ne-au fost date în Isus. El pregătește „un loc” pentru noi, un loc în care durerea, neliniștea și suferințele noastre vor fi alungate pentru totdeauna. Totuși, secretul este să venim oricum la Dumnezeu, în slăbiciunea și în durerea noastră, în zdrobirea și în starea noastră căzută, știind că El ne acceptă în ciuda acestor lucruri. Aceasta înseamnă harul și iată de ce trebuie să credem că ne-a fost dat, dacă îl căutăm prin credință.

7. Ce ne cere Dumnezeu să facem? Ce va face El pentru noi ca răspuns?

Ieremia 3:22 ____

Gândește-te la cuvintele lui Isus din Ioan 14:3. Ce ar trebui să ne spună ele despre importanța făgăduinței revenirii Lui? De ce este ea cu atât mai prețioasă pentru noi, ca adventiști (cu înțelegerea pe care o avem despre moarte)?

„Într-o viață al cărei centru este propriul eu, nu poate exista nicio creștere și nicio rodire. Dacă L-ai acceptat pe Hristos ca Mântuitor personal, trebuie să uiți de tine însuți și să încerci să-i ajuți pe alții. Vorbește cu ei despre Domnul Hristos și spune-le despre bunătatea Sa. Îndeplinește fiecare îndatorire care se ivește. Poartă în inima ta povara salvării de suflete și caută prin orice mijloace care îți stau în putere să-i mântuiești pe cei pierduți. Pe măsură ce vei primi Spiritul lui Hristos – Spiritul iubirii neegoiste și al slujirii pentru binele altora – vei crește și vei fi roditor. Roadele Duhului se vor dezvolta în caracterul tău. Credința ta se va mări, convingerile tale vor deveni tot mai profunde, iubirea ta va fi făcută desăvârșită. Vei reflecta din ce în ce mai mult asemănarea cu Hristos în tot ce este curat, nobil și vrednic de iubit.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, pp. 67–68

Studiu la rând:

Luca 22

Luca 23

Luca 24

Ioan 1

Ioan 2

Ioan 3

Ioan 4

Evanghelizare, subcapitolul „Însușiri care îi califică pe lucrătorii biblici”

1. În ce mod L-a cercetat Pilat pe Domnul Isus?

2. Ce a făcut norodul care venise la priveliștea răstignirii, când s-a întors în cetate?

3. Când au crezut ucenicii Scriptura și cuvintele pe care le spusese Isus?

4. Despre cine se spune că „a crezut el și toată casa lui”?

5. Pe ce bază s-au hotărât unele femei nobile în favoarea adevărului?

I. Privire generală

Un pastor povestește o întâmplare interesantă dintr-o ocazie când a vizitat un vechi fort al indienilor americani, undeva la nort-vest de New York. Era o zonă izolată, dar fortul era încă bine întreținut. Această zonă fusese populată de indieni timp de secole. În fiecare an, mii de turiști vizitau fortul. Pastorul l-a întrebat pe ghid dacă vreun turist găsise vreodată vârfuri de săgeți. Ghidul a zâmbit și a răspuns: „Da, la poarta principală a fortului, chiar în locul în care stați acum.” Pastorul se întreba cum putea fi posibil așa ceva. Zeci de oameni pășeau pe-acolo zilnic. Cum de nu găsiseră niciun vârf de săgeată indian, atât de prețios? Apoi, ghidul i-a explicat că vârfurile de săgeți se aflau la foarte mică adâncime în pământ. Timpul cel mai potrivit pentru a le găsi era exact după sezonul de iarnă, în timpul dezghețului de primăvară. Ele se aflau acolo tot timpul. În condițiile optime, apăreau. În studiul din această săptămână vom analiza atitudinile care sunt deseori ascunse vederii și care își ridică din când în când capul lor urât. Atitudini precum mândria, egoismul, ambiția nesănătoasă și ipocrizia caracterizează prea des viețile creștinilor și întinează mărturia noastră. Apostolul Pavel ne spune să luăm „seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare și mulți să fie întinați de ea” (Evrei 12:15). Rădăcinile răului rămân în inimile tuturor. Aceste rădăcini, dacă nu ne ocupăm de ele, produc lăstari, care apoi dau roade rele. În această săptămână vom analiza cu atenție câteva dintre aceste rădăcini și vom studia căile prin care să le recunoaștem. Apoi, prin harul lui Dumnezeu, să le dezrădăcinăm din viețile noastre.

II. Comentariu

O privire superficială la afirmațiile lui Isus din Matei 10:34-39 poate produce confuzie. Dacă Isus este Prințul păcii, de ce a spus că El nu a venit să aducă pacea pe pământ, ci sabia (Matei 10:34)? De ce a arătat că „omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui” (Matei 10:36)? Și de ce a spus: „Cine iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37)? Există trei aspecte principale aici. Isus a vrut ca adepții Lui să-și dea seama de costul uceniciei. Când un om Îl acceptă pe Hristos și se angajează să-L urmeze, Diavolul este mânios. Nu ar trebui să fim surprinși atunci când există opoziție față de Evanghelie. Noi i-am declarat război lui Satana și suntem angajați într-o luptă cu toate forțele iadului. Isus subliniază în aceste pasaje că pacea, pacea adevărată, derivă din a-L urma pe El în toiul bătăliei. Aici importante sunt loialitatea și supunerea. Deși Isus ne invită pe fiecare să ne respectăm familiile, noi avem de dovedit o loialitate mai înaltă. Pacea ne inundă inima doar atunci când Îl așezăm pe Hristos pe primul loc și când avem asigurarea prezenței Sale.

Bunăvoința lui Hristos

Apostolul Pavel face cunoscută una dintre cele mai detaliate descrieri ale bunăvoinței lui Hristos din toată Scriptura. Unii teologi au numit-o „cascada dragostei lui Dumnezeu”. În Filipeni 2:5-7, Pavel declară: „Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat de Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (subliniere adăugată). Observă contrastul dintre aceste două expresii: „chipul lui Dumnezeu” și „chip de om”. Termenul grecesc pentru „chip” sau „formă” este morphe, care mai poate fi tradus și cu „esența” sau „natura” (unui lucru). Isus era egal cu Tatăl în însăși esența naturii Sale. Hristos a existat împreună cu Tatăl din veșnicii, ca egal și veșnic cu El. „S-a dezbrăcat pe Sine Însuși” sau, potrivit unei traduceri literale, Hristos „S-a golit de privilegiile și de prerogativele de a fi egal cu Dumnezeu și a devenit om”. El nu doar că S-a făcut om, ci a acceptat poziția celui mai de jos, a celui mai umil om – aceea de rob. Și nu doar rob, ci un rob supus și ascultător. Și nu doar că S-a făcut un rob supus și ascultător, ci a și murit de moartea de cruce – cea mai îngrozitoare dintre toate tipurile de moarte. Isus, Domnul nostru veșnic, Creatorul nostru atotputernic, Cel slujit de toți, a devenit slujitorul tuturor. Viața lui Isus ilustrează cât se poate de grăitor faptul că o viață de sacrificiu de sine este o viață de liniște și de bucurie durabilă. Viața lui Hristos de slujire iubitoare și plină de sacrificiu de sine se află în contrast total cu istoria a doi frați pe care Isus a relatat-o în Luca 12:13-31. Acești doi tineri egoiști se certau pentru moștenirea pe care urmau să o primească din averea tatălui lor. Au venit la Isus și L-au rugat să medieze disputa lor. Isus a refuzat, arătând clar că adevărata pace și bucuria autentică provin din a da, și nu din a lua. Suntem cu adevărat fericiți atunci când îi facem fericiți pe alții, și nu când încercăm să-i manipulăm pe oameni ca să dobândim noi fericirea.

Ambiția, mândria și esența creștinismului

La Cina cea de taină, într-unul dintre cele mai solemne momente din istorie, ucenicii încă dezbăteau cine avea să fie cel mai mare în Împărăție. În pragul trădării și al încercării prin care avea să treacă Domnul lor, ei credeau în continuare că El urma să întemeieze o împărăție pământească. Nu era prima dată când se manifesta rivalitate între ei cu privire la cine să fie cel mai mare în Împărăția Sa. În Matei 20:20-28 este relatată o întâmplare care dezvăluie care este cu adevărat esența creștinismului. Aceasta descrie elocvent ce înseamnă să fii un urmaș al lui Hristos. Iată contextul întâmplării: Isus se afla în drum spre Ierusalim pentru ultima dată. El încercase, dar fără succes, să le explice ucenicilor că în curând avea să fie renegat, judecat, acuzat pe nedrept și crucificat. Din anumite motive, prejudecățile pe care le aveau cu privire la Mesia îi împiedicau să înțeleagă natura misiunii Lui. Ei filtraseră vorbele lui Isus prin filtrul ideilor greșite care se învârteau în capul lor în legătură cu măreția lumească. Concepțiile lor despre întâietatea în noua împărăție și despre măreția omenească se aflau la baza cererii adresate de mama lui Iacov și a lui Ioan, care se găsește în Matei 20:20,21. „«Poruncește», I-a zis ea, «ca în Împărăția Ta, acești doi fii ai mei să șadă unul la dreapta și altul la stânga Ta»” (Matei 20:21). Iacov și Ioan, împreună cu Petru, făceau parte din cercul restrâns al lui Isus. Ei erau unii din cei mai apropiați de El. Nu spusese Isus Însuși cu puțin înainte: „Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-ați urmat, veți ședea și voi pe douăsprezece scaune de domnie și veți judeca pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Matei 19:28)? Nu era de așteptat ca Iacov și Ioan să creadă că, dacă Isus mergea la Ierusalim să-Și așeze Împărăția veșnică, ei, mai mult decât oricine altcineva, meritau să fie lângă El, pe tron? Ei fuseseră cel mai aproape de Isus de-a lungul misiunii Sale. Erau confidenții Lui, cei mai apropiați prieteni. Iacov și Ioan credeau că meritau această poziție de onoare și de privilegiu. Evident, ceilalți ucenici au fost tulburați din cauza acestei încercări a lui Iacov și a lui Ioan de a da din coate pentru a-și croi drum către locul lor dintâi în împărăție. Răspunsul lui Isus este atemporal. El abordează esența creștinismului autentic. Chemându-i pe ucenici la Sine, Isus le-a zis: „Știți că domnitorii neamurilor domnesc peste ele, și mai-marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie așa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci EL să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Matei 20:25-28). Principiul acestei lumi este de a lua, de a profita. Principiul Împărăției lui Hristos este de a da. Principiul acestei lumi este înălțarea de sine. Principiul Împărăției lui Hristos este sacrificiul de sine. Principul acestei lumi este preocuparea pentru sine. Principiul Împărăției lui Hristos este preocuparea pentru alții. Isus știa ce se petrecea în mintea ucenicilor și a vorbit despre însăși esența vieții creștine. În lume, a zis Isus, este destul de adevărat că omul mare este cel care îi controlează pe alții. Un astfel de om mare este un stăpân, de a cărui poruncă ceilalți trebuie să asculte cu promptitudine. Printr-un singur cuvânt, un astfel de om poate să poruncească și cea mai neînsemnată nevoie sau pretenție îi va fi împlinită imediat. În lume era guvernatorul roman cu însemnele regalității și cu suita lui, autocratul din Răsărit cu sclavii lui, negustorul cel bogat cu servitorii lui și proprietarul de pământ cu moșiile lui. Lumea îi considera mari, dar din perspectiva lui Isus doar slujirea este însemnul măreției. Măreția nu constă în a le porunci altora să facă lucruri pentru noi, ci în a face noi lucruri pentru alții. Aceasta este revoluția creștină; ea constă în inversarea totală a standardelor lumii. Promovează un nou set de valori. „În împărățiile lumii, o poziție înaltă înseamnă înălțare de sine. S-ar fi putut spune că oamenii de rând nu trăiau decât pentru folosul claselor conducătoare. Influența, bogăția, educația erau tot atâtea mijloace de a subjuga masele în folosul conducătorilor. Clasele de sus aveau dreptul să gândească, să hotărască, să se bucure și să stăpânească; cele de jos, doar să asculte și să slujească. Religia, ca și toate celelalte lucruri, era o chestiune de autoritate. Se aștepta ca poporul să creadă și să facă așa cum spuneau mai-marii. Dreptul omului ca om, să gândească și să acționeze pentru sine, nu era recunoscut nicicum. Hristos Își întemeia Împărăția pe principii cu totul diferite. El îi chema pe oameni nu să stăpânească, ci să slujească, cel mai tare să poarte neputințele celui slab. Puterea, poziția, talentul, educația îl puneau pe posesorul lor sub o mai mare obligație de a sluji semenilor săi.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 550

III. Aplicație

În timp ce medităm la viața lui Isus, viața noastră este schimbată. Devenim asemenea Celui pe care Îl admirăm cel mai mult. Suntem schimbați după chipul Său atunci când vedem harul, îndurarea, mila și bunătatea în Cuvântul Său. Viața Lui de sacrificiu de sine ne inspiră să privim în afara noastră, la nevoile celorlalți. Cineva a spus pe bună dreptate: „Cine este înfășurat în sine este ceva foarte mic.” Pentru a adânci și mai mult impresia lăsată de acest studiu, iată mai jos o temă practică pentru această săptămână:

• Găsește un loc liniștit ca să fii singur și roagă-L pe Dumnezeu să te ajute să vezi o nevoie specifică a cuiva dintre cei apropiați.

• Odată ce Duhul Sfânt produce o impresie asupra minții tale cu privire la nevoia din viața acelei persoane, întreabă-L pe Dumnezeu ce poți face pentru a o împlini. Ar putea fi vorba despre un lucru simplu, precum a invita un vecin vârstnic la masă, a sta cu copilul/copiii unei mame singure, a susține emoțional sau fizic pe cineva care a fost diagnosticat cu cancer, a încuraja un tânăr sau a face meditații cu un copil.

• Ia decizia fermă că vei aloca din timpul tău ca să fii de ajutor cuiva din sfera ta de influență. Atunci când ești o binecuvântare pentru alții vei fi și tu, la rândul tău, binecuvântat peste măsură.