Israel în Egipt

Text de memorat

Text de memorat: „Israel a locuit ___Ei s-au înstărit, au crescut și __”(Geneza 47:27).

Geneza redă ultimii ani ai vieții lui Iacov împreună cu Iosif. Îl vedem pe Iacov (Israel) cum părăsește Canaanul (Geneza 46) ca să se stabilească în Egipt (Geneza 47), unde va muri (Geneza 49:29–50:21). Totuși, chiar și în acest cadru egiptean, perspectiva Țării Promise încă se întrevede într-o bună măsură (Geneza 50:22-26).

De îndată ce sosește în Egipt, Iacov îl binecuvântează pe faraon (Geneza 47:7-10), împlinind astfel (parțial, desigur) făgăduința făcută lui Avraam că va fi o binecuvântare pentru toate familiile pământului (Geneza 12:3). Mai târziu, de pe patul de moarte, Iacov îi binecuvântează pe fiii lui Iosif (Geneza 48). Iacov îi binecuvântează și pe copiii lui (Geneza 49:1-28) și face niște preziceri impresionante cu privire la fiecare dintre ei în contextul celor 12 seminții ale lui Israel (Geneza 49:1-27).

Totuși, faptul că urmașii lui Israel „locuiesc” în exil în Egipt, ca străini, este în dezacord cu speranța privitoare la Țara Promisă. Și, deși cartea Geneza se termină cu urmașii lui Israel locuind în Egipt, câteva dintre ultimele cuvinte ale lui Iacov trimit spre un alt loc: „Eu am să mor! Dar Dumnezeu vă va cerceta și vă va face să vă suiți din țara aceasta în țara pe care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov” (Geneza 50:24).


25 iunie – Ziua Lucrării în Penitenciare

Comentariu EGW

Datorită serviciului pe care Iosif îl făcuse națiunii egiptene, [copiilor lui Iacov] nu numai că li s-a pus la dispoziție o parte a țării ca locuință a lor, dar au fost scutiți de impozite; li s-a dat din belșug hrană în tot timpul cât a durat foametea. Împăratul a recunoscut în mod public faptul că numai prin intervenția milostivă a Dumnezeului lui Iosif se bucura Egiptul de belșug, în timp ce națiunile celelalte piereau de foame. El a văzut, de asemenea, că modul de administrare al lui Iosif îmbogățise foarte mult țara și recunoștința sa copleșea familia lui Iacov cu favoruri împărătești. – Patriarhi și profeți, p. 241

Lucrările făcute de Dumnezeu pentru poporul Său ar trebui să fie repetate adesea. Cât de des aşeza Domnul pietre de aducere-aminte ale purtării Sale faţă de vechiul Israel! Ca să nu uite istoria trecutului, El i-a poruncit lui Moise să pună acele evenimente într-o cântare, iar părinţii să-i înveţe pe copii cuvintele cântării. Ei trebuiau să ridice semne de aducere-aminte şi să le aşeze la vedere. S-au făcut eforturi speciale pentru păstrarea lor, pentru ca, atunci când copiii aveau să întrebe despre acele lucruri, întreaga istorie să poată fi repetată. Astfel, erau păstrate vii în minte lucrările providenţiale şi deosebita bunătate şi îndurarea lui Dumnezeu manifestate prin purtarea Lui de grijă şi prin eliberarea poporului Său. Noi suntem îndemnaţi, așa cum spune Pavel: „Aduceți-vă aminte de zilele de la început, când, după ce aţi fost luminaţi, aţi dus o mare luptă de suferinţe” (Evrei 10:32). Pentru poporul Său din această generaţie, Domnul a acţionat ca un Dumnezeu făcător de minuni. Este nevoie ca istoria cauzei lui Dumnezeu să fie adusă adesea înaintea poporului, tineri şi vârstnici. Avem nevoie să ne aducem adesea aminte de bunătatea lui Dumnezeu şi să-L lăudăm pentru lucrările Lui minunate. – Mărturii, vol. 6, pp. 364–365

În providenţa lui Dumnezeu suntem aduşi zi de zi în legătură cu cei neconvertiţi. Dumnezeu Însuşi ne pregăteşte calea care ne stă înainte pentru ca lucrarea Sa să progreseze rapid. Fiind colaboratorii Săi, avem de îndeplinit o lucrare sfântă. Trebuie să trudim sufleteşte pentru cei care se află în poziţii înalte, trebuie să le transmitem cu amabilitate invitaţia de a participa la ospăţul de nuntă.

Deşi se află aproape în totalitate în posesia oamenilor nelegiuiţi, lumea întreagă, cu bogăţiile şi comorile ei, este a lui Dumnezeu. „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el!” O, dacă ar înţelege creştinii pe deplin că le revine privilegiul şi datoria de a fructifica, rămânând în acelaşi timp la principiile drepte, fiecare oportunitate creată de Cer pentru înaintarea Împărăţiei lui Dumnezeu în această lume! – Sfaturi pentru administrarea creștină a vieții, p. 186

1. Citește Geneza 46. Care este semnificația plecării lui Iacov din Canaan?

Când își părăsește locul șederii din Canaan, Iacov este plin de speranță. Asigurarea că nu va mai suferi de foame și vestea bună că Iosif este în viață trebuie să îi fi dat impulsul de care avea nevoie ca să plece din Țara Promisă. Plecarea lui Iacov ne trimite cu gândul la experiența lui Avraam, deși, în cazul acestuia, el se îndrepta spre Țara Promisă. Iacov aude aceeași promisiune pe care a auzit-o Avraam de la Dumnezeu, și anume că Dumnezeu îl va face să ajungă „un neam mare” (Geneza 46:3; compară cu Geneza 12:2). Chemarea pe care o face Dumnezeu aici ne reamintește de legământul Său cu Avraam; în ambele ocazii, Dumnezeu folosește aceleași cuvinte încurajatoare: „Nu te teme.” (Geneza 46:3; compară cu Geneza 15:1), care poartă în ele perspectiva unui viitor glorios.

Lista cuprinzătoare cu numele copiilor lui Israel care au mers în Egipt, inclusiv cu fiicele sale (Geneza 46:7), reamintește de promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam că va avea urmași chiar pe când el încă nu avea copii. Numărul „șaptezeci” (inclusiv Iacov, Iosif și cei doi fii ai acestuia) exprimă ideea de totalitate. „Tot Israelul” merge în Egipt. Un alt aspect semnificativ este și faptul că numărul 70 corespunde cu numărul de „neamuri” (Geneza 10), sugerând că și destinul tuturor popoarelor este în joc odată cu plecarea lui Iacov. Acest adevăr va deveni și mai evident, însă mulți ani mai târziu, după evenimentul de la cruce și după dezvăluirea deplină a planului de mântuire, care, bineînțeles, era valabil pentru toată omenirea, din orice loc, nu doar pentru copiii lui Avraam.

Cu alte cuvinte, oricât de interesante ar fi întâmplările legate de această familie, de sămânța lui Avraam, și oricare ar fi lecțiile spirituale pe care le putem extrage din ele, aceste relatări se găsesc în Cuvântul lui Dumnezeu pentru că ele fac parte din istoria mântuirii; ele fac parte din planul lui Dumnezeu de a-i răscumpăra pe cât mai mulți oameni posibil de pe această planetă căzută.

„În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu și grec, căci toți au același Domn, care este bogat în îndurare pentru toți cei ce-L cheamă. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Romani 10:12,13). Ce spune Pavel aici în legătură cu universalitatea Evangheliei? Mai important, ce ne spun aceste cuvinte în legătură cu ceea ce ar trebui să facem noi, ca biserică, pentru a contribui la răspândirea Evangheliei?

Comentariu EGW

Ajungând în Egipt, grupul s-a dus direct în ținutul Gosen. Acolo a venit Iosif în carul său oficial, însoțit de o suită princiară. Strălucirea din jurul său și demnitatea poziției sale au fost uitate; un singur gând îi umplea mintea, o singură dorință îi mișca inima. Privind la călătorii care se apropiau, iubirea, ale cărei daruri fuseseră reprimate atât de mulți și îndelungați ani, nu a mai putut fi nicidecum controlată. El a sărit din carul său și a alergat înainte pentru a-i ura tatălui său bun venit. „Cum l-a văzut, s-a aruncat pe gâtul lui și a plâns multă vreme pe gâtul lui. Israel a zis lui Iosif: «Acum pot să mor, fiindcă ți-am văzut fața și tu tot mai trăiești.»” – Patriarhi și profeți, p. 233

Faraonul prețuise înțelepciunea lui [Iosif] în administrarea tuturor lucrurilor legate de împărăție, îndeosebi în pregătirea pentru anii îndelungați de foamete care au venit asupra Egiptului. El a simțit că prosperitatea întregii împărății se datora administrării înțelepte a lui Iosif și, ca semn al recunoștinței lui, i-a zis lui Iosif: „Țara Egiptului este deschisă înaintea ta; așază pe tatăl tău și pe frații tăi în cea mai bună parte a țării. Să locuiască în ținutul Gosen și, dacă găsești printre ei oameni destoinici, pune-i în fruntea turmelor mele.”

„Iosif a așezat pe tatăl său și pe frații săi și le-a dat o moșie în țara Egiptului, în cea mai bună parte a țării, în ținutul lui Ramses, cum poruncise faraonul. Iosif a hrănit cu pâine pe tatăl său, pe frații săi și pe toată familia tatălui său, după numărul copiilor.” – Istoria mântuirii, pp. 103–104

Deși egiptenii respinseseră de atâta timp cunoașterea de Dumnezeu, totuși Domnul le-a mai dat încă o ocazie pentru pocăință. În zilele lui Iosif, Egiptul fusese ca un azil pentru poporul Israel; Dumnezeu fusese onorat prin bunătatea manifestată față de poporul Său. Și acum, Cel îndelung răbdător, încet la mânie și plin de bunătate a dat timp fiecăreia din judecățile Sale să-și săvârșească lucrarea; egiptenii, blestemați prin chiar obiectul adorării lor, au avut dovada puterii lui Dumnezeu, pentru ca toți aceia care ar dori să se poată supune lui Dumnezeu și să scape de pedepsele Sale. – Patriarhi și profeți, p. 333

Dumnezeu urăște ideea de clasă privilegiată. El nu vrea să știe nimic despre lucruri de felul acesta. Înaintea Lui, viaţa tuturor oamenilor are aceeași valoare. El „a făcut ca toţi oamenii, ieșiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a așezat anumite vremuri și a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi”. Fără deosebire de vârstă, rang, naţionalitate sau privilegiu religios, toţi sunt invitaţi să vină la El și să trăiască. ... „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod.” ... „Toţi au același Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit” (Faptele 17:26,27; Galateni 3:28; Romani 10:11-13). – Hristos, Lumina lumii, p. 403

În ciuda a ceea ce i s-a spus lui Iacov despre Iosif, și anume că este în viață în Egipt, Domnul i-a mai dat „o vedenie noaptea” (Geneza 46:2) în care i-a poruncit să plece. Iacov pleacă din Țara Promisă pentru ca, dintre toate locurile, să meargă în Egipt – care mai târziu este asociat cu unul din locurile în care poporul lui Dumnezeu nu vrea să meargă (Deuteronomul 17:16).

2. Citește Geneza 47. Ce adevăruri și principii pentru viața creștină găsim aici?

„Recunoștința față de prim-ministrul său l-ar fi putut face pe monarh să-i onoreze dându-le poziții de stat, dar Iosif, credincios adorării lui Iehova, a căutat să-i salveze pe frații lui de ispitele la care ar fi fost supuși la curtea păgână; de aceea i-a sfătuit ca, atunci când vor fi întrebați de împărat, să-i spună în mod deschis adevărata lor ocupație. Fiii lui Iacov au urmat acest sfat, având grijă, de asemenea, să spună că ei au venit să locuiască o vreme în țară, nu să rămână acolo” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 233).

Foarte înțelept, nici faraonul nu îi încurajează pe acești rezidenți temporari să devină niște cerșetori, trăind de pe urma generozității gazdei lor. El se interesează de îndeletnicirile lor (Geneza 47:3) ca ei să se adapteze cât mai bine în noul mediu de viață. De asemenea, el este doritor să folosească cunoștințele lor și chiar sugerează să fie puși „în fruntea turmelor [lui]” (Geneza 47:6). Apoi, cu toate că Iacov, veneticul, este cel inferior, străin, el stă înaintea conducătorului țării și, așa cum textul spune, „a binecuvântat pe Faraon” (Geneza 47:7). El, umilul străin, este cel care îl binecuvântează pe faraon, puternicul conducător al Egiptului? Cum așa?

Verbul `amad lifnei, „înfățișat înaintea” (Geneza 47:7), este folosit de obicei în contexte preoțești (Leviticul 14:11). Dacă ne gândim că în Egiptul antic faraonul avea statutul de preot cu cel mai înalt rang, aceasta înseamnă că, din punct de vedere spiritual, Iacov este superior celui mai mare preot al Egiptului, superior și faraonului însuși.

Oricare ar fi statutul nostru, ce ar trebui să însemne pentru noi faptul că suntem „o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui” (1 Petru 2:9) în ce privește modul în care îi tratăm pe ceilalți? Ce responsabilități așază credința pe umerii noștri sau ai persoanelor plecate la muncă în străinătate?

Comentariu EGW

Nu mult după sosirea lor, Iosif l-a dus pe tatăl său ca să fie, de asemenea, prezentat împăratului. Patriarhul era străin în ceea ce privește comportarea la curțile împărătești, dar, în mijlocul scenelor mărețe ale naturii, el comunicase cu un Monarh mult mai puternic, iar acum, conștient de superioritatea lui, și-a ridicat mâinile și l-a binecuvântat pe faraon.

În primele cuvinte adresate lui Iosif, Iacov vorbise ca și cum, odată cu sfârșitul acesta fericit al îndelungatei lui îngrijorări și amărăciuni, el era gata să moară. Dar încă șaptesprezece ani aveau să-i mai fie dăruiți în locul acela pașnic din Gosen. Acești ani au fost într-un contrast fericit cu aceia dinaintea lor. În fiii săi, el a văzut dovada unei adevărate pocăințe; el și-a văzut familia înconjurată de toate condițiile necesare pentru dezvoltarea unei mari națiuni și credința sa a înțeles făgăduința cea sigură a așezării lor viitoare în Canaan. El însuși era înconjurat de toate semnele iubirii și favorii pe care prim-ministrul Egiptului le putea oferi și, fericit fiind lângă fiul său pierdut de atâta vreme, se îndrepta încetișor, liniștit și împăcat, către mormânt. – Patriarhi și profeți, p. 233

Exercitarea permanentă a influenței creștine este secretul puterii ei, iar aceasta depinde de consecvența cu care manifestați caracterul lui Hristos. Ajutați-i pe cei care au greșit, spunându-le experiențele voastre. Arătați-le cum, când ați făcut greșeli grave, răbdarea, bunătatea și ajutorul venit din partea colegilor voștri de misiune v-au dat curaj și speranță.

Până la judecată, nu veți ști care a fost influența unei purtări blânde și atente față de cei nestatornici, iraționali, nevrednici. Când ne confruntăm cu nerecunoștință și înșelarea încrederii sfinte, suntem provocați să ne manifestăm disprețul sau indignarea. Cei vinovați se așteaptă la acestea, sunt pregătiți pentru ele. Dar răbdarea plină de bunătate îi ia prin surprindere și, adesea, trezește în ei tendințe mai bune și o dorință de a duce o viață mai nobilă. – Divina vindecare, pp. 494–495

Solia către Laodiceea se poate aplica bisericii din timpul acesta. Credeţi ce spune solia aceasta? Aveţi voi o inimă sensibilă? Sau spuneţi mereu: „Suntem bogaţi şi nu ducem lipsă de nimic”? Oare este în zadar faptul că adevărul cel veşnic i-a fost vestit acestui popor pentru a fi dus în toate ţările lumii? Dumnezeu a ales un popor şi l-a făcut depozitarul unui adevăr cu urmări veşnice. Lui i-a fost dată lumina care trebuie să ilumineze lumea. Oare a făcut Dumnezeu o greşeală? Suntem noi cu adevărat uneltele Sale alese? Suntem noi bărbaţii şi femeile care trebuie să-i vestească lumii soliile din Apocalipsa 14 şi să le propovăduiască solia mântuirii acelora care stau în pragul ruinei? Acţionăm noi ca şi când am fi acei oameni?

Solia către Laodiceea li se aplică tuturor acelora care spun că țin Legea lui Dumnezeu, dar nu sunt împlinitori cu fapta. Noi nu putem fi egoiști în niciun lucru. Fiecare etapă a vieții de creștin trebuie să fie o reprezentare a vieții lui Hristos. – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, pp 961–962

Pe măsură ce i se apropie clipa morții, Iacov își aduce aminte de întoarcerea lui de odinioară la Betel (Geneza 35:1-15), când Dumnezeu Și-a reînnoit promisiunea că va da țara aceea seminței lui „ca s-o stăpânească pentru totdeauna” (Geneza 48:4), promisiune care i-a fost făcută și lui Avraam (Geneza 17:8). Gândul la făgăduința privind Țara Promisă este un gând încurajator care îi hrănește speranța atunci când simte că se apropie de mormânt. În acest context, Iacov se adresează celor doi fii ai lui Iosif, născuți în Egipt, și îi binecuvântează, dar face acest lucru în contextul făgăduinței cu privire la sămânța lui.

3. Citește Geneza 48. De ce Iacov îi binecuvântează pe cei doi fii ai lui Iosif, dar nu și pe ceilalți nepoți ai lui?

Cei doi fii ai lui Iosif, Manase și Efraim, sunt singurii nepoți pe care Iacov i-a binecuvântat. Astfel, ei sunt ridicați de la statutul de nepoți la cel de fii (Geneza 48:5). Deși sugerează o superioritate a celui de-al doilea (Efraim) față de primul (Manase), binecuvântarea lui Iacov îl privește în fond pe Iosif (Geneza 48:15). Vedem aici o mărturie personală despre credincioșia lui Dumnezeu din trecut și promisiunea Sa pentru viitor. Iacov face referire la Dumnezeul lui Avraam și Isaac (Geneza 48:15), care le-a oferit hrană și ocrotire. Este același Dumnezeu care „m-a izbăvit de orice rău”, declară Iacov (Geneza 48:16), făcând referire și la „Dumnezeul din Betel” (Geneza 31:13), cu care s-a luptat (Geneza 32:29) și care i-a schimbat numele din Iacov în Israel (Geneza 32:26-29).

Prin faptul că menționează toate aceste experiențe, în care Dumnezeu a schimbat răul în bine, Iacov își exprimă speranța că Dumnezeu nu doar că va avea grijă de viața nepoților săi în prezent, exact cum a făcut cu el și cu Iosif, dar se gândește și la viitor, când urmașii lui se vor întoarce în Canaan. Speranța aceasta se vede clar din aluzia la Sihem (Geneza 48:22), care nu este doar o bucată de pământ pe care el o cumpărase (Geneza 33:19), ci și un loc unde vor fi îngropate oasele lui Iosif (Iosua 24:32) și unde țara va fi împărțită între semințiile lui Israel (Iosua 24:1). Cu toate câte s-au întâmplat, Iacov a păstrat în minte făgăduințele lui Dumnezeu, care a zis că prin intermediul acestei familii „toate familiile pământului vor fi binecuvântate” (Geneza 12:3).

Citește Faptele apostolilor 3:25,26. Potrivit lui Petru, cum s-a împlinit această făgăduință din Geneza 12:3? Cum am primit noi înșine această binecuvântare?

Comentariu EGW

Simțind că se apropie moartea, el [Iacov] a trimis după Iosif.

O altă problemă importantă se impunea atenției: fiii lui Iosif trebuiau să fie așezați în mod oficial printre copiii lui Israel. Iosif, venind pentru o ultimă întâlnire cu tatăl său, i-a adus cu sine pe Efraim și Manase. … A fost dorința lui Iosif ca ei să se unească cu poporul lor. El și-a manifestat credința în făgăduința legământului, renunțând în numele fiilor săi la toate onorurile pe care le oferea curtea Egiptului, pentru un loc printre desconsideratele triburi de păstori cărora le fuseseră încredințate cuvintele lui Dumnezeu.

Iacov a spus: „Cei doi fii care ți s-au născut în țara Egiptului înainte de venirea mea la tine în Egipt vor fi ai mei; Efraim și Manase vor fi ai mei ca și Ruben și Simeon” (Geneza 48:5). Ei trebuiau să fie adoptați ca fii ai săi și să devină căpetenii ale unor seminții separate. Astfel, unul dintre privilegiile dreptului de întâi născut, pe care Ruben le nesocotise și le pierduse, avea să îi revină lui Iosif, ca o măsură dublă în Israel. …

Când aceștia [cei doi fii ai lui Iosif] s-au apropiat, patriarhul i-a îmbrățișat și i-a sărutat, punând în mod solemn mâinile asupra capetelor lor, spre binecuvântare. Apoi a rostit rugăciunea: „Dumnezeul înaintea căruia au umblat părinții mei, Avraam și Isaac, Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-am născut până în ziua aceasta, Îngerul care m-a izbăvit de orice rău, să binecuvânteze pe copiii aceștia!” Nu mai era acum niciun spirit de încredere în sine, nicio sprijinire pe puterea sau iscusința omenească. Dumnezeu fusese păstrătorul și sprijinul său. Nu mai era nicio plângere cu privire la zilele grele din trecut. Încercările și necazurile acelor zile nu mai erau considerate ca lucruri care erau „împotriva” lui. Memoria făcea să-i revină în minte numai mila și bunătatea Sa plină de iubire, care fuseseră cu el în tot timpul peregrinajului său.

Odată ce binecuvântarea a fost rostită, Iacov i-a dat fiului său o asigurare, lăsând generațiilor ce aveau să vină, prin lungi ani de robie și necazuri, această mărturie a credinței sale: „Iată că în curând am să mor! Dar Dumnezeu va fi cu voi și vă va aduce înapoi în țara părinților voștri.” – Patriarhi și profeți, pp. 234–235

Speranța lui Israel era întrupată în făgăduința făcută la vremea chemării lui Avraam și, după aceea, repetată iar și iar urmașilor lui: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:3). Când planul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc i-a fost făcut cunoscut lui Avraam, Soarele Neprihănirii a strălucit în inima lui și întunericul a fost risipit. Și când, în cele din urmă, Mântuitorul Însuși a umblat printre fiii oamenilor și a vorbit, El le-a dat iudeilor mărturie despre nădejdea strălucită a patriarhului în eliberarea adusă prin venirea unui Răscumpărător. „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea”, spunea Isus, „a văzut-o și s-a bucurat” (Ioan 8:56). – Profeți și regi, p. 683

4. Care este semnificația spirituală a faptului că Iacov îi binecuvântează pe fiii lui?
Geneza 49:1-28

Dincolo de profețiile cu privire la viitorul apropiat al semințiilor lui Israel, Iacov Îl vede pe Mesia și speranța supremă a mântuirii. Această speranță se
întrezărește deja din primele cuvinte ale lui Iacov: „în vremurile care vor veni” (Geneza 49:1), o expresie tehnică ce se referă la venirea Împăratului mesianic (Isaia 2:2 – „scurgerea vremurilor”; Daniel 10:14 – „vremurile de apoi”).

Apoi, textul parcurge arborele genealogic din viitor al fiecăruia dintre acești bărbați. Nu, nu e vorba de predestinație, ca și când Dumnezeu a intenționat ca fiecare dintre ei să se confrunte cu ce s-a confruntat, ci mai degrabă Iacov exprimă ceea ce avea să aducă cu sine caracterul lor și al copiilor lor. De exemplu, faptul că Dumnezeu știe că cineva va omorî un om nevinovat este radical diferit de faptul că Dumnezeu vrea ca ucigașul să comită un asemenea act.

5. Ce profeție este exprimată în pasajul următor și de ce este importantă?
Geneza 49:8-12

Dincolo de liberul-arbitru al omului, Dumnezeu cunoaște viitorul și El a stabilit că din Iuda Se va trage Mesia. Iuda (Geneza 49:8-12), care este reprezentat de un leu (Geneza 49:9), înseamnă regalitate și laudă. Din Iuda se va naște împăratul David, dar și Șilo, adică cel care va aduce șalom, „pace” (Isaia 9:6,7), și de care „vor asculta popoarele” (Geneza 49:10).

Evreii consideră de mult acest text o profeție mesianică – o profeție care Îl indică pe Mesia care avea să vină – și chiar și creștinii l-au văzut ca pe un text arătând spre Isus. „Și de El vor asculta popoarele” (Geneza 49:10) este un posibil text premergător al făgăduinței din Noul Testament: „în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi” (Filipeni 2:10).

Ellen G. White a scris: „Leul, regele pădurii, este un simbol potrivit al acestei seminții din care au ieșit David și Fiul lui David, Șilo, adevăratul «Leu din seminția lui Iuda», căruia I se vor închina, în cele din urmă, toate puterile și Îi vor aduce închinare toate popoarele” (Patriarhi și profeți, p. 236).

De ce ar trebui să-I aducem închinare lui Isus acum, chiar înainte ca toate popoarele să I se închine?

Comentariu EGW

În cele din urmă, toți fiii lui Iacov s-au strâns în jurul patului său de moarte. Iacov i-a chemat pe fiii săi și le-a zis: „Strângeți-vă și ascultați, fii ai lui Iacov! Ascultați pe tatăl vostru Israel și vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni.” Adesea, foarte îngrijorat, el se gândise la viitorul lor și se străduise să-și zugrăvească sieși istoria diferitelor seminții. Acum, când copiii săi așteptau să primească ultima sa binecuvântare, Spiritul Inspirației a venit asupra sa și înaintea lui s-a desfășurat, într-o viziune profetică, viitorul urmașilor săi. Unul după altul au fost amintite numele fiilor săi, a fost descris caracterul fiecăruia dintre ei, iar istoria viitoare a seminției a fost înfățișată pe scurt. …

Preoția a fost partea dată lui Levi, împărăția și făgăduința mesianică, lui Iuda și o dublă parte din moștenire, lui Iosif. Seminția lui Ruben nu s-a ridicat niciodată la o poziție mai înaltă în Israel, ea nu a fost așa de numeroasă ca aceea a lui Iuda sau Dan și a fost cea dintâi care a fost dusă în captivitate. – Patriarhi și profeți, p. 235

Iacov a fost întotdeauna un om al unei profunde și înflăcărate afecțiuni; iubirea pentru fiii săi era puternică și gingașă, iar mărturia sa de pe patul de moarte, pentru ei, nu a fost expresia părtinirii sau a resentimentelor. El îi iertase pe toți și i-a iubit până la sfârșit. Gingășia sa părintească n-a putut găsi expresie decât în cuvinte de încurajare și speranță, dar puterea lui Dumnezeu se odihnea asupra lui și, sub influența Inspirației, el a fost constrâns să declare adevărul, oricât de dureros ar fi fost lucrul acesta.

Odată pronunțată ultima binecuvântare, Iacov a repetat însărcinarea cu privire la locul îngropării sale: „Eu am să fiu adăugat la poporul meu, deci să mă îngropați împreună cu părinții mei ... în peștera din ogorul Macpela… Acolo au îngropat pe Avraam și pe Sara, nevasta lui; acolo au îngropat pe Isaac și Rebeca, nevasta lui, și acolo am îngropat eu pe Lea.” Astfel, ultimul act al vieții sale a fost acela de a-și mărturisi credința în făgăduința lui Dumnezeu. – Patriarhi și profeți, p. 237

Nu toţi din lumea aceasta au trecut de partea vrăjmaşului, împotriva lui Dumnezeu. Nu toţi au devenit trădători. Mai sunt câţiva credincioşi care sunt sinceri faţă de Dumnezeu, pentru că Ioan scrie: „Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14:12). În curând, se va da o luptă teribilă între cei care Îi slujesc lui Dumnezeu şi cei care nu Îi slujesc. În curând, tot ce poate fi zguduit va fi zguduit, pentru ca ceea ce nu poate fi zguduit să rămână. ...

Copiii lui Dumnezeu, încercaţi şi puşi la probă, îşi vor găsi puterea în semnul despre care se vorbeşte în Exodul 31:12-18. Ei trebuie să ia poziţie de partea cuvântului viu: „Stă scris”. Aceasta este singura temelie pe care pot sta în siguranţă. Aceia care şi-au călcat legământul făcut cu Dumnezeu vor rămâne în ziua aceea fără Dumnezeu şi fără speranţă.

Închinătorii lui Dumnezeu se vor distinge în mod special prin respectul lor faţă de porunca a patra, pentru că ea este semnul puterii creatoare a lui Dumnezeu şi mărturia faţă de cerinţa Lui în ceea ce priveşte respectul şi onoarea din partea omului. – Mărturii, vol. 9, pp.15–16

6. Ce teme aducătoare de speranță se găsesc în finalul cărții Geneza?
Geneza 49:2950:21

Finalul cărții Geneza prezintă trei evenimente care insuflă speranță. În primul rând, este speranța că Israel se va întoarce în Țara Promisă. Moise, autorul cărții, descrie moartea și îngroparea lui Iacov și pe cele ale lui Iosif ca niște evenimente care arată spre Țara Promisă. Imediat după binecuvântarea și după profeția cu privire la cele „douăsprezece seminții ale lui Israel” (Geneza 49:28), Iacov se gândește la moartea lui și le dă fiilor săi însărcinarea să-l îngroape în Canaan, în peștera Macpela, unde a fost înmormântată Sara (Geneza 49:29-31). Pasajul care descrie procesiunea funerară înspre Canaan prevestește
ieșirea din Egipt, secole mai târziu.

În al doilea rând, este speranța că Dumnezeu va transforma răul în bine. După moartea și îngroparea lui Iacov, frații lui Iosif sunt îngrijorați cu privire la viitorul lor. Le este teamă ca nu cumva Iosif să se răzbune pe ei acum. Ei merg la Iosif și se pleacă înaintea lui, gata să devină robii lui (Geneza 50:18), o scenă care ne reamintește de visele profetice ale lui Iosif. Iosif îi asigură din nou și le spune să fie „fără teamă” (Geneza 50:19), o expresie care se referă la viitor (Geneza 15:1); pentru că, deși ei s-au gândit să-i facă rău, „Dumnezeu a schimbat răul în bine” (Geneza 50:20) și a orientat cursul evenimentelor către salvare (Geneza 50:19-21; compară cu Geneza 45:5,7-9). Cu alte cuvinte, chiar și în ciuda atâtor greșeli umane, providența lui Dumnezeu va domina. În al treilea rând, este speranța că Dumnezeu va salva omenirea căzută.

Relatarea morții lui Iosif din ultimul verset din Geneza nu se rezumă la moartea lui. În mod ciudat, Iosif nu le poruncește să îi îngroape oasele. În schimb, el le spune: „Când vă va cerceta Dumnezeu, să luați și oasele mele de aici” (Geneza 50:25), lucru pe care ei l-au făcut, ani mai târziu, în semn de ascultare neșovăitoare de aceste cuvinte (vezi Exodul 13:19). În cele din urmă, speranța Țării Promise, a Canaanului, este un simbol, un precursor, al speranței supreme de mântuire, de restaurare, a unui nou Ierusalim într-un cer nou și pe un pământ nou – speranța supremă a noastră, a tuturor, o nădejde împlinită prin moartea lui Șilo.

Sâmbătă, 25 iunie, este Ziua Lucrării în Penitenciare. Cum ai putea aduce speranță persoanelor private de libertate?

Comentariu EGW

Iacov și fiii săi își aduseseră turmele și cirezile cu ei în Egipt, unde se înmulțiseră foarte mult. Înainte de a pleca din Egipt, poporul, sub îndrumarea lui Moise, a cerut o recompensă pentru munca lui neplătită, iar egiptenii erau prea nerăbdători să scape de prezența israeliților, ca să le refuze cererea. Robii au plecat încărcați cu prada luată de la asupritorii lor.

Ziua aceea a însemnat încheierea istoriei descoperite lui Avraam în viziunea profetică dată cu veacuri înainte: „Să știi hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară care nu va fi a ei; acolo va fi robită și o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu; și pe urmă va ieși de acolo cu mari bogății” (Geneza 15:13,14). … Cei patru sute de ani se împliniseră. „Și, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oștile Domnului au ieșit din țara Egiptului” (Exodul 12:41). La plecarea lor din Egipt, israeliții duceau cu ei o moștenire prețioasă, oasele lui Iosif, care așteptaseră atât de mult timp împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu și care, în timpul anilor întunecoși de robie, fuseseră o aducere-aminte a izbăvirii lui Israel. – Patriarhi și profeți, p. 281

Dumnezeu nu-Și conduce niciodată copiii altfel decât ar alege ei înșiși să fie conduși, dacă ar putea vedea sfârșitul de la început și dacă ar zări slava scopului pe care îl împlinesc ca împreună lucrători cu El.

Tot ce ne-a pus în nedumerire din providența lui Dumnezeu va fi făcut clar în lumea viitoare. Lucrurile greu de înțeles își vor afla atunci explicația. Tainele harului vor fi desfășurate înaintea noastră. Acolo unde mintea noastră mărginită a văzut numai confuzie și făgăduințe neîmplinite, vom descoperi cea mai desăvârșită și cea mai frumoasă armonie. Vom ști atunci că iubirea infinită a rânduit experiențele care păreau cel mai greu de îndurat.

Acela care este îmbibat de Spiritul lui Hristos rămâne în Hristos. Lovitura pregătită pentru el cade asupra Mântuitorului care îl înconjoară cu prezența Sa. Orice ar veni asupra lui vine de la Hristos. El nu mai trebuie să se împotrivească răului, pentru că Hristos este apărarea lui. Nu îl poate atinge nimic, decât ce este îngăduit de Domnul și „toate lucrurile” care sunt îngăduite de El, „lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”. – The Faith I Live By, p. 64

Această speranță a răscumpărării, prin venirea Fiului lui Dumnezeu ca Mântuitor și Împărat, nu s-a stins niciodată în inimile oamenilor. De la început au fost unii a căror credință a trecut dincolo de umbrele prezentului la realitățile viitorului. Adam, Set, Enoh, Metusala, Noe, Sem, Avraam, Isaac și Iacov – prin aceștia și prin alți bărbați venerabili, Domnul a păstrat descoperirile prețioase ale voinței Sale. În felul acesta, copiilor lui Israel, poporului ales prin care urma să fie dat lumii Mesia cel făgăduit, Dumnezeu le-a dat cunoașterea cerințelor Legii Sale și a mântuirii care avea să fie realizată prin jertfa ispășitoare a Fiului Său iubit. – Profeți și regi, pp. 682–683

Citește capitolul 21, „Iosif și frații săi”, din cartea Patriarhi și profeți, de Ellen G. White.

„Viața lui Iosif este o ilustrare a vieții lui Hristos. Invidia a fost cea care i-a determinat pe frații lui Iosif să-l vândă ca sclav; ei sperau să-l împiedice astfel să ajungă mai mare decât ei. După ce el a fost dus în Egipt, lor le plăcea să creadă că nu aveau să mai fie deranjați de visele lui și că au înlăturat toate posibilitățile ca ele să se împlinească. Dar acțiunile lor au fost anihilate de Dumnezeu, făcând să aibă loc exact lucrul pe care voiau să-l împiedice. La fel, și preoții și mai-marii iudeilor erau invidioși pe Hristos, temându-se că El va abate atenția poporului de la ei. L-au omorât pentru a-L împiedica să devină împărat, dar, în felul acesta, au făcut să aibă loc tocmai ceea ce nu doreau.

Iosif, prin intermediul robiei în Egipt, a devenit un salvator pentru familia tatălui său. Totuși, acest fapt nu i-a absolvit de vină pe frații lui. La fel, crucificarea Lui de către vrăjmașii Săi L-a făcut pe Hristos Răscumpărătorul omenirii, Mântuitorul omenirii căzute, Conducătorul întregii lumi; dar crima ucigașilor Săi a fost tot atât de odioasă ca și când mâna providenței lui Dumnezeu nu ar fi avut sub control evenimentele, ca ele să fie spre slava Sa și spre binele omului. După cum Iosif a fost vândut păgânilor de către propriii frați, la fel și Hristos a fost vândut în mâinile celor mai înverșunați vrăjmași ai Săi de către unul dintre ucenici” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, pp. 239, 240).

Studiu la rând
Numeri 33

Numeri 34

Numeri 35

Numeri 36

Deuteronomul 1

Deuteronomul 2

Deuteronomul 3

Evanghelizare, subcapitolul „Păstrarea unui standard moral înalt”

1. Câți ani a trăit Aaron și unde a murit?

2. Câte cetăți de scăpare erau în Israel și cum erau distribuite?

3. Din ce cauză S-a mâniat Domnul pe Moise?

4. Ce lungime avea patul lui Og și din ce era făcut?

5. E posibil ca oamenii să fie convertiți de către un pastor neconvertit? Cum?

Pentru studiu suplimentar

Astăzi cu Dumnezeu, „Gândiți-vă la lucrurile de sus” p. 290 (8 octombrie).

 

Text-cheie: Geneza 47:27
Pasaje în studiu: Geneza 46–50; Faptele apostolilor 3:25,26

I. Privire generală
Introducere:
Această ultimă secțiune din cartea Geneza ne duce la sfârșitul perioadei patriarhale, odată cu moartea lui Iacov și a lui Iosif. Întregul clan al lui Iacov se află acum în exil, în Egipt. Ultimele cuvinte ale cărții sunt „un sicriu în Egipt”. Istoria salvării nu pare să aibă un final fericit. Totuși, aceasta este secțiunea din carte care emană speranță în cea mai mare măsură. Profilul lui Israel ca popor al lui Dumnezeu se întrevede la orizont. Prevestitorul număr „șaptezeci”, care constituie casa lui Iacov (Geneza 46:27), îl atenționează pe cititor cu privire la destinul spiritual al acestui popor. Iacov își binecuvântează copiii (Geneza 49:1-28) și prezice ce vor deveni cele 12 seminții ale lui Israel și viitorul Mesia, care va salva Israelul și neamurile (Geneza 49:10-12). Ultimele cuvinte ale cărții, care sună a moarte, sunt, de fapt, cuvinte care arată spre viitorul plin de salvare: ele anticipează întoarcerea în Țara Promisă în termeni care evocă primele cuvinte ale cărții Geneza, ce introduc evenimentul creației și al sădirii Grădinii Edenului. Principiul teologic din substrat este că Dumnezeu transformă răul în bine (Geneza 50:20). Aceasta este lecția pe care Iosif le-o împărtășește fraților lui pentru a-i încuraja și a-i face să se simtă în siguranță (Geneza 50:21), dar, mai important, pentru a le deschide ochii ca să vadă salvarea lumii oferită de Dumnezeu (Geneza 50:20).

II. Comentariu
Binecuvântarea lui Iacov
După ce își adună fiii, Iacov îi binecuvântează pe fiecare (Geneza 49:1-27). Aceste binecuvântări sunt de fapt profeții (Geneza 49:1). Termenii ebraici  ′akharit hayyamim, „în vremurile care vor veni” (Geneza 49:1), reprezintă o expresie tehnică ce se referă adesea la venirea împăratului mesianic și la salvarea escatologică (Isaia 2:2; Daniel 10:14). Spre deosebire de versiunea Cornilescu, în versiunile VDCL, NTR, BTF, VBRC, precum și în KJV engl., expresia este „zilele de pe urmă” și se regăsește, cu mici variații, în toate cele trei versete amintite. Pasajul care conține binecuvântarea lui Iacov este deci impregnat de o tensiune profetico-escatologică.

Aceasta este a treia oară în cartea Geneza când binecuvântarea vizează un grup de persoane. Prima binecuvântare colectivă este binecuvântarea pe care Dumnezeu le-o adresează lui Adam și Evei (Geneza 1:28). Cea de-a doua este binecuvântarea lui Noe la adresa celor trei fii ai lui (Geneza 9:24-27). Binecuvântarea lui Iacov este mai aproape de binecuvântarea lui Noe prin faptul că ambele sunt binecuvântări părintești și chiar blesteme și ambele conțin profeții precise care dezvăluie destinul copiilor. Ambele binecuvântări apar la începutul unei noi perioade istorice și marchează debutul unui nou neam. Prin urmare, binecuvântarea lui Israel are o acoperire universală. Binecuvântarea se încheie cu referirea la „cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Geneza 49:28). Aceasta este prima menționare biblică a celor „douăsprezece seminții”.

Venirea lui Mesia
Cuvintele folosite în Geneza 49:10, precum „toiagul de domnie” și „toiagul de cârmuire”, arată că obiectul profeției îl constituie mai degrabă un împărat/ rege decât o seminție. Acest verset, Geneza 49:10, se regăsește și în profeția lui Balaam (Numeri 24:17). Steaua care răsare din Iacov din profeția lui Balaam corespunde cu leul din Iuda din profeția lui Iacov. De asemenea, pasajul nostru introduce un element temporal în cadrul respectivei domnii (Geneza 49:10). Venirea lui Mesia este plasată în istoria lui Israel. Totuși, conjuncția `ad ki, „până”, din expresia „până va veni Șilo”, înseamnă mai mult decât un punct
de sosire. Expresia `ad ki nu se referă neapărat la un final, ci mai degrabă la o împlinire sau la un apogeu, exprimând un superlativ (Geneza 26:13; 41:19). Aceasta înseamnă că statutul regal al lui Iuda va atinge punctul culminant cu venirea lui Șilo. Caracteristica universală a acestei persoane este lămurită în următoarele câteva cuvinte: „Și de El vor asculta popoarele” (Geneza 49:10). Să observăm că termenul „popoarele” este la plural în ebraică (`amim).

Impactul universal al acestui conducător căruia toate „popoarele” îi datorează ascultare sugerează că este un personaj de natură mesianică și supranaturală. Cuvântul Șilo este numele unei persoane, așa cum este indicat de paralela lui cu numele Iuda. Termenul ebraic este corelat cu termenii șalwah sau șalom, „pace”, care sunt sinonime (Psalmii 122:7). Această interpretare este atestată în cele mai vechi surse creștine și iudaice și are meritul de a se potrivi cu contextul pasajului nostru (Geneza 49:11), care asociază venirea acestui conducător cu domnia păcii (compară cu Isaia 9:5,6; Mica 5:5 [4]; Efeseni 2:14).
Ultimele două versete din binecuvântarea lui Iuda (Geneza 49:11,12) descriu caracterul și misiunea lui Mesia. Termenul ebraic pentru „mânz” se referă în general la un măgar care se poate călări (Judecătorii 10:4). Mânzul trimite cu gândul la pace și la smerenie (spre deosebire de cal, care evocă război și aroganță [Proverbele 21:31]). Aceeași asociere care ține de regalitate și smerenie este folosită de Zaharia pentru a-L descrie pe Împăratul „smerit” din dinastia lui David care va merge călare pe un măgăruș (Zaharia 9:9) și care va stăpâni peste întreaga lume, „de la o mare la cealaltă și [...] până la marginile pământului” (Zaharia 9:10). Această imagine ne reamintește de Solomon, care a călărit catârul tatălui său ca să transmită faptul că el era cel uns, adevăratul moștenitor al tronului lui David (1 Împărați 1:38-48). În același fel, gestul lui Isus de a „dezlega” măgărușul și de a merge călare pe el face trimitere retrospectiv la acea tradiție (Marcu 11:2-11).

Celelalte imagini – „vinul” și „laptele” și culorile lor corespunzătoare, roșu/ ochi și alb/dinții – evocă belșugul de viață, de pace și de siguranță care va umple Țara Promisă (Numeri 13:23,27). Referirea la ochi și la dinți în contextul nostru, care înseamnă plinătatea bucuriei, are scopul de a sugera intensitatea vieții și pacea deplină care vor caracteriza împărăția mesianică.

De la rău la bine
Când frații au venit să-și ceară iertare (Geneza 50:17), Iosif i-a asigurat din nou că nu are de gând să le facă niciun rău. Cuvintele lui: „Fiți fără teamă” (Geneza 50:19) sunt cuvintele lui Dumnezeu ca să-l asigure iarăși pe Avraam cu privire la viitorul lui (Geneza 15:1). Pentru a elimina tensiunea, Iosif se pune pe același plan uman: „Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu?” (Geneza 50:19). Iacov i se adresase Rahelei cu aceleași cuvinte ca răspuns la plângerea ei că nu avea copii (Geneza 30:2). Totuși, lucrurile stau diferit în cazul lui Iosif. În timp ce în cazul lui Iacov aceste cuvinte sunt o expresie a mâniei, în cazul lui Iosif exprimă dragostea lui față de frații săi și au scopul de a le aplana temerile.

Când, în mod neașteptat, face referire la Dumnezeu, Iosif vrea să spună că iertarea divină acționează în cadrul iertării umane. El chiar face trimitere la înșelătoria fraților lui ca la un mecanism al iertării acordate: ceea ce ei au intenționat ca „rău” „Dumnezeu a schimbat […] în bine” (Geneza 50:20). Ceea ce au făcut frații, și pe bună dreptate au admis ca fiind „rău”, a fost schimbat ca „să scape viața unui popor în mare număr” (Geneza 50:20). Iosif nu se mulțumește doar să le acorde iertare fraților lui, ci le alungă și simțământul de vinovăție, deoarece răul lor a fost transformat în bine. Ei pot acum să stea înaintea lui Iosif și să înfrunte viitorul. Iosif îi asigură cu aceleași cuvinte care privesc viitorul: „Fiți dar fără teamă” (Geneza 50:21; compară cu Geneza 50:19) și încheie cu promisiunea că el va avea grijă de ei și de copiii lor.

Salvarea lumii
În timp ce textul menționează un mormânt pentru Iacov, dar niciun sicriu (Geneza 49:29), în ce-l privește pe Iosif textul menționează un sicriu, dar nu un mormânt (Geneza 50:26). Iosif a fost îmbălsămat, dar nu a fost înmormântat datorită speranței lui în Țara Promisă. Astfel, Iosif nu poruncește ca oasele lui să fie îngropate când va muri. El vrea ca oasele lui să fie duse în Canaan împreună cu toți copiii lui Israel. Între timp, el este „pus într-un sicriu în Egipt” (Geneza 50:26). În limba ebraică este folosit articolul hotărât ba′aron, care literal înseamnă „în sicriu[l]”, subliniind astfel că acest sicriu nu avea un mormânt.
Așadar, cartea Geneza se termină în același fel în care se termină Pentateuhul: cu moarte, dar fără mormânt (Deuteronomul 34:6) și cu perspectiva Țării Promise (compară cu Deuteronomul 34:1-4). Cartea Geneza, asemenea Pentateuhului, începe cu creația și cu Grădina Edenului (Geneza 1–2) și se termină cu perspectiva Țării Promise și cu speranța învierii celor morți (Deuteronomul 34:6; compară cu Iuda 9). Această suprapunere literară nu este întâmplătoare. Mai întâlnim aceeași asociere și în altă parte (Evrei 11:1), la începutul și sfârșitul a numeroase cărți din Biblie (vezi, de exemplu, Isaia 1:2; 66:22,23; Eclesiastul 1:1-11; 12:14; Daniel 1:12; 12:13; Ioan 1:1-10; 21:22,23) și chiar la începutul și sfârșitul Bibliei (Geneza 1–2; Apocalipsa 22:20).

III. Aplicație
Binecuvântarea lui Iacov: Ce legătură există între binecuvântarea lui Iacov adresată fiilor lui și fiecare dintre noi, la nivel personal? Este posibil să primim binecuvântările lui Iacov în timp ce negăm elementul lor iudaic? Ce face ca aceste binecuvântări să fie și binecuvântările noastre?

Venirea lui Mesia: Cum se aplică această profeție la Isus Hristos? Discutați în cadrul grupei bogatele figuri de stil din acest pasaj care Îl caracterizează pe Mesia. Cum se aplică la viața fiecăruia dintre noi imaginea lui Isus având „toiagul de cârmuire”? Ce impact are ilustrația dinților și a ochilor, care simbolizează bucuria vieții și pacea, asupra înțelegerii noastre cu privire la viața creștină?

De la rău la bine: Vă amintiți o experiență din propria viață când o acțiune negativă menită să vă facă rău s-a dovedit a fi spre bine? Ca urmare a respectivei situații, în ce fel experiența suferinței și a nedreptății a jucat un rol în formarea caracterului?

Salvarea lumii: În ce fel numele nostru de „adventiști de ziua a șaptea” transmite convingerea noastră privind creaționismul? După cum sugerează numele nostru, care este asocierea dintre credința noastră în creaționism și speranța pe care o avem privind a doua venire a lui Isus?