Iacov înșală

Text de memorat

Text de memorat: „Esau a zis: «Da, nu degeaba i-au pus numele Iacov, căci ___ de două ori. Mi-a luat ___ și iată-l acum că a venit de mi-a luat și __!» Și a zis: «N-ai păstrat nicio ___pentru mine?»” (Geneza 27:36).

Acum vom relua firul istoriei neîntrerupte a familiei lui Isaac, copilul apărut prin minune și strămoșul timpuriu al seminței făgăduite. Acest episod totuși nu începe tocmai bine. Caracterul defectuos al fiului său Iacov se va vedea în rivalitatea dintre cei doi frați cu privire la dreptul de întâi născut (Geneza 25:27-34) și, în consecință, cu privire la dreptul de a obține binecuvântarea lui Isaac (Geneza 27).

Deoarece își înșală tatăl și îi fură binecuvântarea fratelui său mai mare, Iacov va fi nevoit să fugă ca să-și scape viața. În exil, Dumnezeu îl ia la întrebări la Betel (Geneza 28:10-22) și, din acel punct, Iacov înșelătorul va simți pe propria piele ce înseamnă să fii înșelat. În locul Rahelei, pe care Iacov o iubea (Geneza 29), îi va fi dată de soție Lea, fiica mai mare, și va trebui să muncească 14 ani ca să-și câștige soțiile.

Totuși, Iacov va simți și ce înseamnă binecuvântările lui Dumnezeu, fiindcă va avea 12 fii în exil și Dumnezeu îi va mări averea. Astfel, dincolo de orice am putea vedea în această istorie, vedem cum, într-un fel sau altul, Dumnezeu Se ține de promisiunile legământului Său indiferent cât de dese vor fi căderile copiilor Săi.
 

28 mai – Ziua Grupurilor Etnice

Comentariu EGW

Isaac le-a făcut cunoscute fiilor săi privilegiile și condițiile acestea [ale dreptului de întâi născut] și a arătat în mod lămurit că Esau, fiind cel mai mare, avea dreptul de întâi născut. Însă Esau nu avea nicio plăcere de consacrare, nicio înclinație spre o viață religioasă. Pentru el, cerințele care însoțeau dreptul spiritual de întâi născut erau nedorite, le simțea ca pe o restricție pe care o ura. Legea lui Dumnezeu, care era condiția legământului divin cu Avraam, era privită de Esau ca un jug al robiei. … Rebeca … era convinsă că moștenirea făgăduinței divine era rânduită lui Iacov. Ea i-a repetat lui Isaac cuvintele îngerului, dar sentimentele tatălui erau concentrate asupra fiului său mai mare și el a rămas neclintit în planurile lui. 

Iacov aflase de la mama sa despre descoperirea divină, și anume că dreptul de întâi născut avea să-i revină, și a fost umplut de o negrăită dorință după privilegiile pe care acesta i le-ar fi conferit. Nu averile tatălui erau acelea după care umbla el; obiectul dorinței lui înfocate era dreptul spiritual de întâi născut. Să poată vorbi cu Dumnezeu, așa cum făcuse neprihănitul Avraam, să aducă jertfa de ispășire pentru familia sa, să fie părintele poporului ales și al lui Mesia cel făgăduit și să moștenească bunurile nepieritoare cuprinse în binecuvântările legământului – acestea erau privilegiile și onorurile care insuflau cele mai aprinse dorințe ale sale. Mintea sa alerga tot mereu înainte, în viitor, căutând să prindă binecuvântările lui nevăzute. – Patriarhi și profeți, p. 178

Prin credință și rugăciune a ajuns Iacov, dintr-un om al slăbiciunii și păcatului, prinț al lui Dumnezeu. În acest fel puteți deveni bărbați și femei cu scopuri înalte și sfinte, cu vieți nobile, bărbați și femei care nu vor accepta pentru niciun motiv să fie îndepărtați de la adevăr, dreptate și ceea ce este bine. Toți sunt apăsați de griji, poveri și îndatoriri urgente, însă, cu cât este mai dificilă poziția în care vă aflați și cu cât sunt mai grele poverile voastre, cu atât mai mult aveți nevoie de Isus. – Divina vindecare, p. 511

Credința este un element esențial al rugăciunii biruitoare. „Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6). „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Și, dacă știm că ne ascultă orice I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (1 Ioan 5:14,15). Cu credința stăruitoare a lui Iacov și cu stăruința neabătută a lui Ilie, să Îi prezentăm Tatălui rugăciunile noastre, cerând tot ce ne-a făgăduit. Onoarea tronului Său este pusă în joc pentru împlinirea cuvântului Său. – Profeți și regi, pp. 157–158

1. Compară personalitatea lui Iacov cu aceea a lui Esau. Ce calități ale lui Iacov l-au făcut mai demn de binecuvântările lui Isaac?
Geneza 25:21-34

Înțelegem că încă din pântecul mamei lor, Iacov și Esau sunt diferiți și că se vor lupta unul cu altul. În timp ce Esau este descris ca un vânător vânjos care străbătea câmpurile, Iacov este văzut ca „un om liniștit”, care stătea la corturi și medita. Termenul ebraic tam, „liniștit, blând”, este același folosit în dreptul lui Iov și al lui Noe și tradus „fără prihană” în cazul lui Iov (Iov 8:20) și „fără pată” în cazul lui Noe (Geneza 6:9).

Această deosebire de caracter devine și mai evidentă mai târziu în viața lor (Geneza 27-1–28:5). Când Esau ajunge acasă obosit și flămând, Iacov îi pregătește o mâncare de linte. Pentru Esau, plăcerea imediată vizibilă și fizică a mâncării, „azi” (Geneza 25:31), este mai importantă decât binecuvântarea viitoare asociată cu dreptul lui de întâi născut (compară cu Evrei 12:16,17).

„Făgăduințele făcute lui Avraam și confirmate în dreptul fiului său au constituit pentru Isaac și Rebeca marele obiect al dorințelor și speranțelor lor. Esau și Iacov erau familiarizați cu aceste făgăduințe. Ei au fost învățați să privească dreptul de întâi născut ca pe un lucru de mare importanță, căci cuprindea nu numai o moștenire a unor bunuri pământești, ci și o superioritate spirituală. Cel care îl primea avea să fie preot al familiei sale și din urmașii săi direcți avea să se ridice Răscumpărătorul lumii” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 177). Spre deosebire de fratele său, pentru Iacov contează însemnătatea spirituală viitoare a binecuvântării. Totuși, mai târziu, la îndemnul mamei sale (vezi Geneza 27), Iacov îl înșală în mod fățiș și premeditat pe tatăl lui, ajungând până acolo încât să folosească numele „Domnul, Dumnezeu” (Geneza 27:20) în săvârșirea acelei înșelăciuni. El comite această teribilă escrocherie pentru a obține ceva ce își dorea foarte mult.

Urmările au fost dezastruoase, aducând și mai multe genuri de tulburări într-o familie deja disfuncțională, dereglată.

Iacov și-a dorit ceva bun, valoros, și este un lucru de admirat (în special în comparație cu atitudinea fratelui său). Totuși, el a recurs la înșelăciune și la minciuni ca să-l obțină. Cum putem evita capcana de a obține binele prin rău?

Comentariu EGW

Iacov și Esau, fiii gemeni ai lui Isaac, prezintă un izbitor contrast atât în caracter, cât și în viața lor. Această deosebire a fost profetizată de îngerul lui Dumnezeu înainte de nașterea lor. Când, ca răspuns la rugăciunea îngrijorată a Rebecăi, a declarat că îi vor fi dați doi fii, îngerul i-a prezentat istoria lor viitoare, și anume că fiecare va deveni capul unei puternice națiuni, dar că unul va fi mai mare decât celălalt și că cel mai tânăr va avea întâietate.

Esau a crescut iubind satisfacerea eului, concentrându-și tot interesul asupra prezentului. Impulsiv în fața restricțiilor, se complăcea în libertatea sălbatică a vânătorii și, de timpuriu, a ales viața de vânător. Însă, cu toate acestea, el era slăbiciunea tatălui. Păstorul liniștit și iubitor de pace era atras de vigurosul și îndrăznețul său fiu mai mare care, fără teamă, străbătea munții și pustiul, întorcându-se acasă cu vânat pentru tatăl său și cu povestiri uimitoare din viața sa aventuroasă. Iacov, grijuliu, inteligent și prevăzător, gândindu-se întotdeauna mai mult la viitor decât la prezent, a fost mulțumit să stea acasă, ocupându-se cu turmele și cultivarea pământului. Perseverența sa răbdătoare, cumpătarea și prevederea erau apreciate de mama sa. Sentimentele lui erau profunde și puternice, iar noblețea sa, continua sa atenție adăugau mult mai mult la fericirea ei decât o făceau rarele și zgomotoasele dovezi de iubire ale lui Esau. Pentru Rebeca, Iacov era fiul mai drag. …

Deși prețuia binecuvântările veșnice mai mult decât pe cele trecătoare, Iacov nu avea o cunoaștere experimentală a lui Dumnezeu, pe care-L adora. Inima lui nu fusese reînnoită prin harul divin. El credea că făgăduința cu privire la el nu putea fi îndeplinită atâta timp cât Esau păstra dreptul de întâi născut și făcea mereu planuri cum ar putea să-și asigure binecuvântarea pe care fratele său o prețuia atât de puțin, dar care era atât de valoroasă pentru el. 

Într-o zi, când Esau, venind acasă istovit și rupt de oboseală de la vânătoare, i-a cerut lui Iacov din hrana pe care o pregătea, acesta, pe care un singur gând îl stăpânea cel mai mult, a prins ocazia și s-a oferit să satisfacă foamea fratelui său cu prețul dreptului de întâi născut. „Iată-mă, sunt pe moarte”, strigă vânătorul nepăsător, gata întotdeauna să-și împlinească poftele, „la ce-mi folosește dreptul acesta de întâi născut?” (Geneza 25:32). Și, pentru un blid de linte, el a renunțat la dreptul său de întâi născut și a întărit tranzacția aceasta printr-un jurământ. …

„Astfel și-a nesocotit Esau dreptul de întâi născut” (Geneza 25:34). După ce a scăpat de el, Esau a avut un simțământ de ușurare. Acum avea cale liberă, putea să facă ce voia. Pentru această sălbatică plăcere, pentru o libertate greșit înțeleasă, cât de mulți își vând dreptul la o moștenire curată, nepătată și veșnică în ceruri! – Patriarhi și profeți, pp. 177–179

Motivele sunt cele care dau faptelor noastre adevărata lor față, pecetluindu-le ca urâciune sau dându-le o înaltă valoare morală. Nu lucrurile mari, pe care le vede fiecare ochi și le preamărește fiecare limbă, sunt socotite de Dumnezeu ca fiind cele mai de preț. Datoriile mici, îndeplinite cu voie bună, darurile mici, care nu caută să atragă privirile și care, pentru ochii oamenilor, pot părea fără valoare, adesea stau pe cea mai înaltă treaptă în ochii Săi. O inimă plină de iubire și de credință Îi este mai scumpă lui Dumnezeu decât cel mai prețios dar. – Hristos, Lumina lumii, p. 615

După ce află că Iacov a primit binecuvântarea tatălui, Esau înțelege că a fost înșelat și înlăturat de fratele lui (Geneza 27:36) și vrea să-l omoare (Geneza 27:42). Rebeca este îngrijorată și vrea să prevină această crimă, care ar fi fatală pentru ambii ei copii (Geneza 27:45). Astfel, cu sprijinul lui Isaac (Geneza 28:5), ea îl îndeamnă pe Iacov să fugă la familia ei (Geneza 27:43). Pe drumul exilului, Iacov Îl întâlnește pe Dumnezeu în vis, într-un loc pe care îl va numi „Betel”, „casa lui Dumnezeu”, și acolo va face un jurământ.

2. Care este diferența dintre Betel și Babel? Ce lecții putem învăța despre relația noastră cu Dumnezeu din experiența lui Iacov de la Betel, în comparație cu ce s-a întâmplat la Babel?
Geneza 28:10-22
Compară cu Geneza 11:1-9

În visul lui, Iacov vede o scară extraordinară care ajunge la Dumnezeu. Este folosit același verb ebraic, natsav, pentru a spune că scara este „rezemată” (Geneza 28:12) și că Domnul „stătea” (Geneza 28:13), ca și când scara și Domnul sunt unul și același lucru.

Scara are legătură cu încercarea de la Babel de a atinge cerul. Asemenea Turnului Babel, scara ajunge până la „poarta cerurilor”. Dar, în timp ce Turnul Babel reprezintă efortul uman de a urca și a ajunge la Dumnezeu, scara de la Betel evidențiază că accesul la Dumnezeu poate fi obținut doar prin venirea lui Dumnezeu la noi, nu prin efortul omenesc.

În ce privește piatra pe care Iacov și-a pus capul și a avut visul, aceasta devine un simbol al lui beth-El, „casa lui Dumnezeu” (Geneza 28:17; compară cu Geneza 28:22), care face trimitere la templu, la sanctuar, la centrul lucrării de salvare a omenirii de către Dumnezeu.

Dar Iacov nu limitează la sfera spirituală și mistică forma lui de închinare și simțământul de teamă și uimire cu privire la ce i se întâmplase. Cu alte cuvinte, el a vrut să răspundă în termeni concreți, vizibili. Astfel, Iacov decide să-i dea „a zecea parte” lui Dumnezeu, dar nu ca să obțină binecuvântarea Sa, ci ca un răspuns plin de recunoștință față de darul de la Dumnezeu care îi fusese deja oferit. Vedem din nou aici noțiunea de zecime cu mult înainte de apariția poporului Israel.

Citește din nou Geneza 28:11. Zecimea este dată din „tot ce-mi vei da” (Geneza 28:22). Ce lucru important ar trebui să învățăm din ce spune Iacov despre zecime și ce reprezintă ea?

Comentariu EGW

Amenințat cu moartea din cauza mâniei lui Esau, Iacov a plecat din casa tatălui său ca fugar, dar ducea cu sine binecuvântarea tatălui; Isaac înnoise față de el făgăduința legământului și îl îndemnase, ca moștenitor al acestui legământ, să-și caute o nevastă din familia mamei sale din Mesopotamia. Cu toate acestea, Iacov a pornit la drumul acela singuratic cu inima adânc tulburată. Numai cu un toiag în mână, el trebuia să călătorească sute de kilometri printr-o țară locuită de triburi sălbatice, nomade. Cuprins de remușcare și teamă, căuta să-i evite pe oameni, ca nu cumva fratele său mânios să-i afle urma. El se temea că pierduse pentru totdeauna binecuvântarea pe care Dumnezeu Își propusese să i-o dea…

Dar Dumnezeu nu îl părăsise pe Iacov. Harul său era încă întins asupra slujitorului său greșit și lipsit de încredere. Plin de milă, Domnul i-a descoperit exact lucrul de care Iacov avea nevoie – un Mântuitor. El păcătuise, dar inima lui s-a umplut de recunoștință când a văzut descoperindu-i-se o cale prin care putea fi readus în grația lui Dumnezeu. Obosit de drum, fugarul s-a culcat pe pământul gol, având drept pernă o piatră. În timp ce dormea, a văzut o scară strălucitoare și luminoasă, al cărei capăt se sprijinea pe pământ, în timp ce vârful ei atingea cerul. Pe această scară urcau și coborau îngeri, deasupra ei era Domnul slavei și, din ceruri, s-a auzit glasul Său zicând: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam și Dumnezeul lui Isaac.” Pământul pe care era culcat ca un exilat și fugar i-a fost făgăduit lui și urmașilor săi, cu asigurarea: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine și în sămânța ta.” Această făgăduință le fusese dată lui Avraam și lui Isaac, iar acum îi era reînnoită lui Iacov. Apoi, în mod special, au fost rostite cuvinte de mângâiere și încurajare față de singurătatea și durerea în care se găsea: „Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge și te voi aduce înapoi în țara aceasta, căci nu te voi părăsi până nu voi împlini ce-ți spun” (Geneza 28:15). – Patriarhi și profeți, pp. 183–184

Timpul nostru, talentele noastre, avutul nostru, toate trebuie să-I fie consacrate cu sfințenie Aceluia care ne-a încredințat spre administrare aceste binecuvântări. Ori de câte ori se săvârșește o lucrare de salvare pentru noi sau când ni se acordă favoruri noi și nesperate, trebuie să recunoaștem bunătatea lui Dumnezeu, nu numai exprimându-ne recunoștința prin cuvinte, ci, asemenea lui Iacov, prin daruri și jertfe aduse cauzei Sale. Așa după cum primim continuu binecuvântările lui Dumnezeu, tot astfel trebuie să și dăm fără încetare.

„Îți voi da a zecea parte”, a zis Iacov, „din tot ce-mi vei da” (Geneza 28:22). Oare noi, care ne bucurăm de deplină lumină și de privilegiile Evangheliei, să fim mulțumiți să-I dăm lui Dumnezeu mai puțin decât au dat aceia care au trăit în vechea și mai puțin favorizata dispensațiune? Nu, ci, întrucât binecuvântările de care ne bucurăm sunt mai mari, nu avem și noi obligații tot atât de mari? Dar cât de mică este prețuirea, cât de zadarnică strădania de a măsura, cu reguli matematice, timpul, banii și iubirea, în schimbul unei iubiri atât de cu neputință de măsurat și unui dar de o valoare atât de inimaginabilă! – Ibidem, pp. 187–188

3. În ce fel îngăduie Dumnezeu ca Laban să-l înșele pe Iacov? De ce? Ce lecții a învățat Iacov?
Geneza 29:1-30

Primul lucru pe care Iacov îl vede când ajunge la destinație este o piatră, probabil un indiciu care trimite la piatra de la Betel, care semnifica prezența lui Dumnezeu (Geneza 28:18,19). Piatra aceasta îi va da, în cele din urmă, ocazia lui Iacov să interacționeze cu Rahela. Când află de la păstorii locului că Rahela vine să-și adape oile, Iacov îi îndeamnă să dea piatra la o parte. Ei refuză, ceea ce îi dă lui Iacov ocazia să facă el acest lucru și să se prezinte Rahelei (Geneza 29:11). Rahela reacționează alergând la familia ei. Primul contact dintre Iacov și Rahela a fost rodnic: „Iacov iubea pe Rahela” (Geneza 29:18) atât de mult, încât cei șapte ani lucrați pentru Laban în schimbul ei i s-au părut ca „vreo câteva zile” (Geneza 29:20).

Cu toate acestea, după acești șapte ani, Iacov este înșelat. În noaptea nunții, Lea, nu Rahela, este cea pe care Iacov o descoperă în patul lui. Profitând de agitația de la festivități și de emoția intensă și de vulnerabilitatea lui Iacov, lui Laban îi reușește șiretlicul. Interesant este că Iacov folosește pentru „înșelat” un cuvânt cu aceeași rădăcină (Geneza 29:25) cu termenul folosit de Isaac ca să descrie comportamentul lui Iacov față de tatăl și fratele lui (Geneza 27:35). De observat că același mod de gândire este întâlnit și în lex talionis (legea talionului), „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” (Exodul 21:24; compară cu Geneza 9:6), care îl constrânge pe cel vinovat să se identifice cu victima lui, prin faptul că suportă exact ce i-a făcut victimei lui. Într-un mod asemănător, lui Iacov i se întâmplă același lucru pe care îl făcuse și el altcuiva.

Iacov înțelege acum ce înseamnă să fie victima unei înșelăciuni. Surprinzător, Dumnezeu îi dă o lecție lui Iacov despre înșelătoria lui prin intermediul înșelătoriei lui Laban. Deși Iacov, ca mincinos (Geneza 27:12), știe bine ce înseamnă înșelăciunea, este surprins când el este victima ei. Astfel, el întreabă: „Pentru ce m-ai înșelat?” (Geneza 29:25), ceea ce arată că el știe că înșelătoria este un lucru greșit.

Deși era un înșelător, Iacov însuși a fost înșelat. Cum putem învăța să ne încredem în Dumnezeu atunci când nu vedem că se face dreptate, când vedem că oameni care fac răul scapă ușor sau când cei nevinovați suferă?

Comentariu EGW

Șapte ani a slujit cu credincioșie Iacov pentru Rahela, și anii pe care i-a slujit „i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea” (Geneza 29:20). Dar zgârcitul și apucătorul Laban, dorind să păstreze un ajutor atât de valoros, a săvârșit o crudă înșelăciune, schimbând-o pe Rahela cu Lea. Faptul că Lea însăși s-a învoit la această înșelăciune l-a făcut pe Iacov să simtă că nu o poate iubi. La mustrarea sa plină de indignare adresată lui Laban, acesta i-a oferit-o pe Rahela în schimbul altor șapte ani de slujire. Dar tatăl a insistat ca Lea să nu fie alungată, căci acest lucru ar fi adus ocară asupra familiei. Astfel, Iacov a fost pus în cea mai dureroasă și cea mai grea situație; în cele din urmă, el s-a hotărât să o păstreze pe Lea și să se căsătorească și cu Rahela. Rahela a fost întotdeauna cea mai iubită, dar preferința lui pentru ea a dat naștere la invidie și gelozie, și viața lui Iacov a fost amărâtă de rivalitatea dintre cele două surori, soții ale sale.

Timp de douăzeci de ani, Iacov a rămas în Mesopotamia, lucrând în slujba lui Laban, care, neținând seama de legăturile de rudenie, căuta să strângă pentru sine toate binefacerile de pe urma acestor legături. Pentru cele două fiice ale sale, el a pretins paisprezece ani de muncă grea, iar în restul timpului, simbria lui Iacov a fost schimbată de zece ori. Cu toate acestea, slujba lui Iacov a fost îndeplinită cu hărnicie și credincioșie. – Ibidem, pp. 189–190

Înșelăciunea, falsitatea și necredincioșia pot fi acoperite sub o aparență înșelătoare și ascunse de vederea omului, dar nu de vederea lui Dumnezeu. Îngerii lui Dumnezeu, care supraveghează dezvoltarea caracterului și cântăresc valoarea morală, înregistrează în cărțile din cer aceste mici tranzacții care descoperă caracterul. Dacă un muncitor, în ocupațiile zilnice ale vieții, este necredincios și superficial în lucrarea lui, lumea nu va judeca incorect dacă evaluează standardul lui în religie după standardul lui în afaceri.

„Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios și în cele mari, și cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept și în cele mari.” Nu mărimea problemei o face să fie dreaptă sau nedreaptă. Omul Îl va trata și pe Dumnezeu tot așa cum îi tratează pe semenii lui. Celui care este necredincios cu bogățiile nedrepte, niciodată nu i se vor încredința adevăratele bogății. Copiii lui Dumnezeu nu trebuie să uite că în toate tranzacțiile de afaceri ei sunt puși la încercare, cântăriți în cântarul sanctuarului. – Mărturii, vol. 4, pp. 310–311

Isus a luat asupra Sa natura omului ca să dea un exemplu pentru omenire, un exemplu complet, desăvârșit. El Își propune să ne facă asemenea Lui, credincioși, corecți în toate lucrurile, simțămintele și gândurile – credincioși în inimă, suflet și viață. Aceasta înseamnă creștinism. Natura noastră căzută trebuie să fie curățită, înnobilată și consacrată prin ascultarea de adevăr. Credința creștină nu se va armoniza niciodată cu principiile omenești; integritatea creștină se opune tuturor înșelăciunilor și pretențiilor. Omul care nutrește cel mai mult iubirea lui Hristos în suflet, care reflectă cel mai desăvârșit chipul Mântuitorului, este în fața lui Dumnezeu omul cel mai credincios, cel mai nobil și cel mai onorabil de pe pământ. – Ibidem, vol. 5, p. 235

Ultimii șapte ani ai exilului lui Iacov au fost o povară, dar, cu toate acestea, au fost și cei mai rodnici ani. Iacov a avut 11 copii din cei 12 care vor deveni strămoșii poporului lui Dumnezeu.

Această secțiune constituie centrul istoriei lui Iacov (Geneza 25:19–35:26) și începe și se termină cu expresia-cheie că Dumnezeu „a făcut-o să aibă copii”, cu referire la Lea (Geneza 29:31) și la Rahela (Geneza 30:22). De fiecare dată când afirmația aceasta însoțește nașterea unui copil înseamnă că nașterea aceea este rezultatul intervenției miraculoase a lui Dumnezeu.

4. Cum trebuie să înțelegem astăzi cele petrecute în pasajul următor?

Geneza 29:3130:22

Dumnezeu o face pe Lea să aibă copii și ea îl naște pe Ruben, al cărui nume alcătuit din verbul ra′ah, „a vedea”. Fiindcă Dumnezeu „a văzut” că ea nu era iubită de Iacov (Geneza 29:31), acest copil a fost o compensare a durerii ei. Mai mult, celui de-al doilea copil îi pune numele Simeon, nume care conține verbul șama′, „a auzit”, pentru că Dumnezeu auzise profunzimea și umilința durerii ei și astfel a avut milă de ea la fel cum auzise mâhnirea lui Agar (Geneza 29:33).

Numele Simeon seamănă și cu numele fiului lui Agar, Ismael, care înseamnă „Dumnezeu aude” (vezi Geneza 16:11). Când îl aduce pe lume pe ultimul ei fiu, Lea îi pune numele Iuda, care înseamnă „laudă”. Lea nu mai zice nimic despre durerea ei și nici măcar despre binecuvântarea ei. Ea doar se concentrează pe Dumnezeu și Îl laudă pentru harul Său.

În mod ciudat, doar atunci când Lea nu mai poate naște Își aduce Dumnezeu „aminte” din nou de Rahela și o face să aibă copii (Geneza 30:22). Rahela, soția iubită, a trebuit să aștepte șapte ani după căsătorie, și 14 ani după ce îi fusese promisă lui Iacov, ca să aibă primul copil (Geneza 29:18,27; compară cu Geneza 30:25). Ea i-a pus fiului ei numele „Iosif”, cu sensul că „[i]-a luat Dumnezeu ocara” și „să-[i] mai adauge un fiu” (Geneza 30:23,24). Oricât de rele au fost unele dintre acele fapte și cu toate că nu a fost de acord cu ele, Dumnezeu încă le putea folosi ca să formeze un popor din sămânța lui Avraam.

Plănuiește momente devoționale în casa ta (altarul de dimineață sau de seară, deschiderea Sabatului etc.) și invită un vecin sau un prieten să primească binecuvântare în familia ta.

Comentariu EGW

Când și-a dat seama că fusese înșelat și că Lea își avusese partea ei în această înșelăciune, Iacov nu a putut să o iubească. Laban își dorise să beneficieze mai mult timp de serviciile credincioase ale lui Iacov și de aceea l-a înșelat, dându-i-o pe Lea în locul Rahelei. Iacov i-a reproșat lui Laban că și-a bătut joc de sentimentele lui dându-i-o pe Lea, pe care el nu o iubea. Laban l-a rugat stăruitor să nu o alunge pe Lea, pentru că acest lucru ar fi fost o mare ocară nu numai pentru soție, ci pentru întreaga familie. În felul acesta Iacov a fost pus în cea mai grea poziție, dar s-a hotărât să o păstreze totuși pe Lea și să se căsătorească și cu sora ei. Lea a fost mult mai puțin iubită decât Rahela. – Spiritual Gifts, vol. 3, pp. 117–118

Inspirația a înregistrat cu credincioșie greșelile oamenilor buni, ale acelora care au fost distinși prin favoarea făcută lor de Dumnezeu; în adevăr, greșelile lor sunt prezentate mai amănunțit decât virtuțile lor. Acesta a fost și a rămas un subiect de uimire pentru mulți și le-a dat și le mai dă încă celor necredincioși ocazia de a lua Biblia în derâdere. Dar lucrul acesta este una dintre dovezile cele mai puternice în favoarea adevărului prezentat în Scripturi, și anume că faptele nu sunt acoperite și păcatele personajelor de seamă ale ei nu sunt trecute cu vederea. Mintea oamenilor este atât de mult stăpânită de prejudecăți, încât nu este cu putință ca istoria scrisă de oameni să fie cu totul imparțială. Dacă Biblia ar fi fost scrisă de persoane neinspirate, atunci, fără îndoială că ea ar fi înfățișat caracterul persoanelor onorate de ea într-o lumină mult mai elogioasă. Dar așa cum este, noi avem în ea un raport corect al experiențelor lor.

Oamenii care au fost onorați de Dumnezeu și cărora El le-a încredințat mari răspunderi au fost adesea biruiți de ispite și au păcătuit, la fel cum și noi astăzi ne luptăm, ne clătinăm și adesea cădem în greșeli. Viața lor, cu toate greșelile și faptele lor nevrednice, este descoperită înaintea noastră, atât pentru încurajarea noastră, cât și ca avertizare. Dacă ei ar fi fost înfățișați fără nicio greșeală, noi, cu natura noastră păcătoasă, am fi ajuns la disperare cu greșelile și abaterile noastre. Dar, văzând cum alții s-au luptat trecând prin descurajări la fel ca ale noastre, cum au fost înfrânți de ispite ca și noi, și totuși s-au îmbărbătat iarăși și au biruit prin harul lui Dumnezeu, și noi suntem încurajați în alergarea noastră după neprihănire. După cum și ei, deși uneori erau dați înapoi, au recâștigat locul unde fuseseră mai înainte și au fost binecuvântați de Dumnezeu, tot astfel și noi putem fi biruitori în puterea lui Hristos. Pe de altă parte, raportul vieții lor poate sluji ca o avertizare pentru noi. El arată că Dumnezeu nu va socoti nevinovat pe cel vinovat. El vede păcatul chiar și în oamenii cei mai privilegiați și se poartă cu ei chiar mai sever decât cu aceia care au mai puțină lumină și răspundere. – Patriarhi și profeți, p. 238

Suntem total dependenți de Dumnezeu și credința noastră este întărită tot prin credință, deși nu putem vedea scopul Lui cu noi sau urmarea felului în care Se ocupă de noi. Credința țintește înainte și în sus, la lucrurile care vor veni, legându-ne strâns de singura putere care ne poate face desăvârșiți în El. „Să se prindă de tăria Mea ca să facă pace cu Mine și va face pace cu Mine”, zice Domnul, „da, va face pace cu Mine” (Isaia 24:5, KJV)– Temperanța, pp. 195–196

În această narațiune, Iacov – care și-a înșelat tatăl și fratele ca să obțină dreptul de întâi născut și care a furat binecuvântarea pe care Isaac intenționase s-o dea celui mai mare fiu al său – rămâne totuși pasiv față de Laban și îi slujește cu credincioșie. Iacov știe bine că a fost înșelat de socrul lui și trece totuși cu vederea. Este greu de înțeles pasivitatea lui, dacă ne gândim la temperamentul lui Iacov. El s-ar fi putut revolta sau cel puțin ar fi putut să i se opună lui Laban sau să negocieze cu el. Dar, nu, el doar executa ce îi cerea socrul lui să facă, indiferent cât de nedrept era totul.

Dar la nașterea lui Iosif, primul fiu al Rahelei, Iacov bifează în sfârșit cel de-al paisprezecelea an al „slujbei” lui la Laban (Geneza 30:26) și ia în calcul să se întoarcă în Țara Promisă. Dar Iacov este preocupat să ofere bunăstare și familiei lui („Când am să muncesc și pentru casa mea?” [Geneza 30:30]).

5. Cum s-a îmbogățit Iacov? Ce metode și argumente a folosit? Cum reacționează Laban?
Geneza 30:25-32

Fusese un ocol foarte mare pentru Iacov, care inițial plecase de acasă să-și găsească o soție. Probabil că intenția sa nu fusese să stea atât de mult timp departe de țara lui, dar evenimentele l-au ținut departe cu anii. Acum sosise timpul să se întoarcă acasă, și încă cu ce familie se întorcea!

Atunci, de ce Iacov nu a plecat de la Laban mai repede? Supunerea nefireasc a lui Iacov sugerează că el probabil se schimbase; înțelesese lecția credinței. Cu alte cuvinte, Iacov a așteptat semnalul lui Dumnezeu ca să plece. Iacov se hotărăște să plece doar atunci când Dumnezeu îi vorbește.

Dumnezeu i Se descoperă lui Iacov drept „Dumnezeul din Betel” și îi poruncește să părăsească țara lui Laban și să se întoarcă în țara lui „de naștere” (Geneza 31:13), folosind aceleași cuvinte pe care i le-a adresat lui Avram când i-a zis să plece din „casa tatălui [său]” (Geneza 12:1).

Un alt lucru care l-a ajutat pe Iacov să-și dea seama că era momentul să plece a fost și atitudinea fiilor lui Laban și a lui Laban însuși (vezi Geneza 31:1,2). „Iacov ar fi plecat de la rudele lui viclene cu mult mai devreme, dacă nu s-ar fi temut să îl întâlnească pe Esau. Acum își dădea seama că era în pericol din cauza fiilor lui Laban, care, considerând că averea lui era a lor, ar fi putut să încerce să o ia cu forța” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 193).

Prin urmare, și-a luat familia și bunurile și a plecat, dând startul unui alt capitolul din marea epopee a poporului legământului lui Dumnezeu.

Comentariu EGW

Cu trecerea timpului, Laban a devenit invidios din cauza prosperității lui Iacov, care creștea tot mai mult: „… S-a îmbogățit din ce în ce mai mult; a avut multe turme, robi și roabe, cămile și măgari” (Geneza 30:30,43). Fiii lui Laban au împărtășit gelozia tatălui lor, și cuvintele lor răutăcioase au ajuns la urechile lui Iacov: „… A luat tot ce era al tatălui nostru și, cu averea tatălui nostru, și-a agonisit el toată bogăția aceasta.” „Iacov s-a uitat la fața lui Laban și iată că ea nu mai era ca înainte” (Geneza 31:1,2).

Iacov și-ar fi părăsit rudeniile viclene cu mult mai înainte dacă nu s-ar fi temut de întâlnirea cu Esau. Acum își dădea seama că era în pericol din partea fiilor lui Laban, care, socotind că averea lui era a lor, ar fi putut să încerce să o ia cu forța. – Patriarhi și profeți, pp. 192–193

Iacov era frământat. Nu știa încotro s-o apuce. Și-a adus problema înaintea lui Dumnezeu și s-a rugat pentru călăuzire. Domnul i-a răspuns cu îndurare. „Atunci Domnul i-a zis lui Iacov: «Întoarce-te în țara părinților tăi și în locul tău de naștere, și Eu voi fi cu tine.» Iacov a trimis de a chemat pe Rahela și pe Lea la câmp, la turma lui. El le-a zis: «După fața tatălui vostru, văd bine că el nu mai este ca mai înainte, dar Dumnezeul tatălui meu a fost cu mine. Voi însevă știți că am slujit tatălui vostru cu toată puterea mea. Și tatăl vostru m-a înșelat: de zece ori mi-a schimbat simbria, dar Dumnezeu nu i-a îngăduit să mă păgubească.»” El le-a spus despre visul pe care i-l dăduse Dumnezeu, ca să plece de la Laban la rudele lui. Rahela și Lea și-au exprimat nemulțumirea cu privire la felul în care procedase tatăl lor. Când Iacov le-a repovestit despre răul făcut de Laban, Rahela și Lea i-au spus: „Mai avem noi oare parte și moștenire în casa tatălui nostru? Nu suntem noi oare privite de el ca niște străine, fiindcă ne-a vândut și ne-a mâncat și banii? Toată bogăția pe care a luat-o Dumnezeu de la tatăl nostru este a noastră și a copiilor noștri. Fă acum tot ce ți-a spus Dumnezeu.” – Istoria mântuirii, pp. 90–91

De la căderea în păcat a primilor noștri părinți, n-au mai fost legături directe între Dumnezeu și om. Tatăl a dat lumea în mâinile Domnului Hristos, pentru ca, prin lucrarea Sa de mijlocire să-l poată mântui pe om și să apere și să îndreptățească autoritatea și sfințenia Legii lui Dumnezeu. Toate legăturile dintre cer și neamul omenesc căzut s-au realizat prin Domnul Hristos. Fiul lui Dumnezeu a fost Acela care le-a dat primilor noștri părinți făgăduința răscumpărării. El li S-a descoperit patriarhilor. Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov și Moise au înțeles Evanghelia. Ei au așteptat mântuirea prin Înlocuitorul și Garantul omenirii. Acești oameni sfinți din vechime aveau comuniune cu Mântuitorul care urma să vină în lumea noastră în corp omenesc, iar unii dintre ei au vorbit cu Hristos și cu îngerii cerului față către față. – Patriarhi și profeți, p. 366

Dumnezeu l-a ales pe Iacov nu datorită meritelor acestuia, ci datorită harului Său. Totuși, Iacov a depus multe eforturi ca să merite harul, ceea ce în sine este o contradicție. Dacă ar fi meritat, atunci nu ar mai fi fost vorba de har, ci de fapte (vezi Romani 4:1-5), ceea ce este contrar Evangheliei. Doar mai târziu a început Iacov să înțeleagă semnificația harului lui Dumnezeu și ce înseamnă să se încreadă în Dumnezeu, să trăiască prin credință și să depindă în totalitate de Domnul. Experiența lui Iacov conține o lecție importantă pentru cel ambițios: nu încerca să progresezi în detrimentul altora.

„Iacov a crezut că a pierdut totul, legătura cu Dumnezeu, casa, totul, și așa a ajuns un fugar deziluzionat. În schimb, ce a făcut Dumnezeu? A privit spre el, în starea lui deznădăjduită, i-a văzut dezamăgirea și a văzut în el o plămădeală bună care putea să-i aducă iarăși slavă lui Dumnezeu. Imediat ce Iacov își vede starea, Dumnezeu îi prezintă misterioasa scară, care Îl reprezintă pe Isus. Iată aici un om care a pierdut orice legătură cu Dumnezeu, dar Dumnezeul cerului privește spre el și consimte ca Hristos să acopere prăpastia pe care păcatul a creat-o! Poate că ne-am uitat și am zis: «Tânjesc după cer, dar cum pot ajunge la el? Nu văd nicio cale.» La fel a gândit și Iacov, astfel că Dumnezeu îi arată în vis scara, iar acea scară unește pământul cu cerul, cu Isus Hristos” (Comentariile lui Ellen G. White, Comentariul biblic adventist, vol. 1, p. 1095).

Studiu la rând
Numeri 5

Numeri 6

Numeri 7

Numeri 8

Numeri 9

Numeri 10

Numeri 11

Evanghelizare, subcapitolul „Sănătatea și principiile sănătății”

1. Unde trebuia nazireul să-și radă capul și ce trebuia să facă cu părul?

2. Ce au adus ca dar înaintea Domnului mai-marii lui Israel?

3. Ce vârstă aveau leviții care slujeau la cortul întâlnirii?

4. Cum a cârtit poporul în gura mare împotriva Domnului?

5. Ce nu ar trebui să faci fără a fi necesar?

Pentru studiu suplimentar

Istoria mântuirii, cap. „Anii exilului lui Iacov”.

Text-cheie: Geneza 27:36
Pasaje în studiu: Geneza 25–30; 11:1-9


I. Privire generală
Introducere: Iacov îi succedă lui Isaac; este următoarea verigă în lanțul genealogic care duce mai departe sămânța mesianică. În timp ce înaintașii lui, Avraam și Isaac, au dat naștere la câte două ramuri genealogice, dintre care doar una a fost păstrată în spița legământului, Iacov este primul patriarh care a dat naștere unei singure ramuri genealogice legate de legământ – cele 12 seminții ale lui Israel.

Viața lui Iacov abundă de lupte și necazuri. În această secțiune vom urmări luptele lui de la momentul nașterii și până la momentul exilului în Mesopotamia. Temperamentul și destinul lui Iacov se remarcă deja din pântecul mamei lui, unde se luptă cu fratele lui pentru întâietate. Iacov vine pe lume ținându-l cu mâna de călcâi pe fratele său. Mai târziu, el își va înșela fratele pentru o mâncare de linte ca să obțină întâietatea și îi va fura acestuia binecuvântarea aferentă dreptului de întâi născut. În consecință, Iacov este nevoit să fugă la unchiul lui în Padan-Aram ca să scape de mânia fratelui său. În exil, Iacov însuși este înșelat de unchiul lui și, drept urmare, va fi constrâns să muncească pentru Laban mai mulți ani decât se aștepta. Pe de altă parte, Dumnezeu este cu Iacov și orchestrează evenimentele în favoarea lui. I se descoperă într-un vis, care îi redă liniștea zbuciumatului Iacov. Istoria lui Iacov se termină cu nașterea celor 12 băieți care vor deveni strămoșii poporului lui Dumnezeu.

II. Comentariu
Gemeni diferiți
Contrastul dintre gemenii Iacov și Esau este vizibil de la început, indicând destinele lor corespunzătoare. Primul fiu, Esau, este descris din punct de vedere fizic: este roșcat și păros. Celălalt fiu, Iacov, este descris după gestul pe care îl face: îl prinde de călcâi pe fratelui lui (′aqeb), de unde și numele Ya′aqob (Iacov), care anticipează actul lui Iacov de a-i lua locul fratelui său (Geneza 27:36). Mai târziu, când își dă seama că Iacov i-a furat binecuvântarea dreptului de întâi născut, Esau face un joc de cuvinte cu numele Iacov (ya′aqob) pentru a-și exprima nemulțumirea că era a doua oară când Iacov îl apucase de călcâi (Geneza 27:36). Lezarea călcâiului mai are și conotația înșelăciunii și a unei agresiuni fatale (Geneza 3:15; 49:17). Astfel, numele ambilor frați conțin profeții, care dezvăluie cele două destine.

Diferențele dintre cei doi sunt imediat transpuse în comportamentul și alegerile lor. Asemenea lui Ismael (Geneza 21:20), Esau este un vânător iscusit, un bărbat căruia îi plăcea să stea afară, în câmp deschis, pe când Iacov este un om blând, care preferă să stea acasă. Esau este iubit de tatăl lui, în timp ce Iacov este iubit de mama lui (Geneza 25:28). Firea spirituală și sensibilă a lui Iacov este în contrast cu temperamentul dur și carnal al lui Esau. Termenul ebraic tam (tradus cu „liniștit”), care îl caracterizează pe Iacov, este același cuvânt care îi descrie pe Iov (Iov 8:20) și pe Noe (Geneza 6:9). În același fel, verbul yașab (tradus cu „stătea”) sugerează temperamentul liniștit și meditativ al lui Iacov (compară cu Psalmii 84:4; 91:1). Aceste informații referitoare la caracterele lor anticipează întâmplarea cu mâncarea, care îi va stabili fiecăruia prioritățile (Geneza 25:29-31). Iacov înțelege semnificația spirituală a dreptului de întâi născut pe care dorește cu atâta ardoare să-l obțină. Esau, în schimb, nu este preocupat de lucruri care trec dincolo de viața din prezent și nu este interesat de ce s-ar putea întâmpla după moartea lui. Spre deosebire de Esau, care este orientat spre prezent, Iacov este orientat spre viitor și deosebit de sensibil la valorile spirituale. Totuși, este atât de nerăbdător să-și asigure dreptul de întâi născut la momentul acela, încât folosește mijloace materiale pentru a-și atinge scopul. Paradoxal, Iacov are destulă credință să „vadă” valorile spirituale și beneficiile viitoare ale dreptului de întâi născut, dar nu are suficientă credință să se încreadă în Dumnezeu în privința aceasta (compară cu Geneza 27:41-45). Înainte de apariția instituției preoției, dreptul de întâi născut „cuprindea nu numai o moștenire a unor bunuri pământești, ci și o superioritate spirituală” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 177). Cererea lui Esau (Geneza 25:30) sugerează că pentru el dreptul de întâi născut nu avea nicio semnificație spirituală; el era preocupat doar de gratificația imediată. Astfel, el și-a disprețuit dreptul de întâi născut (Geneza 25:32,34; compară cu Evrei 12:16,17).

Betel și Babel
Expresia „poarta cerurilor”, care apare doar aici (Geneza 28:17) în toată Biblia ebraică, ne reamintește de numele Bab-El („poarta lui Dumnezeu”) și astfel de inițiativa zadarnică a oamenilor de la Babel, care nu au ajuns niciodată la „poarta cerurilor”. Expresia „poarta cerurilor” este corelată cu expresia „casa lui Dumnezeu”, care se referă la „[locul acesta]” care este „piatra” (Geneza 28:18,19); acest loc, la rândul său, este punctul de pe pământ pe care se reazemă „scara” (Geneza 28:12) din visul lui Iacov. Așadar, la fel ca echivalentul ceresc al „casei lui Dumnezeu” de pe pământ, „poarta cerurilor” face trimitere la sălașul ceresc sau templul-sanctuar.

Lecția de la Betel este aceea că există o legătură între cer și pământ, iar această legătură este scara lui Iacov, care este Dumnezeu Însuși. Astfel, Iacov ia una dintre pietrele pe care și le pusese în jurul capului (sau sub cap), o piatră care a fost asociată cu visul lui extraordinar, și ridică „un stâlp” din ea. Termenul ebraic pentru „stâlp”, matseba, „ridicat”, și care se referă la piatra „ridicată” pe care o pusese anterior căpătâi, rezonează cu cuvintele mutsav și nitsab, care se referă la scara „ridicată” și la Dumnezeu „ridicat”. Iacov unge piatra ca semn al consacrării ei ca monument, comunicând astfel o lecție spirituală. Această piatră evocă lecțiile din scara lui Iacov, legătura dintre cer și pământ. Spre deosebire de numele Babel, ce amintește de încercarea inutilă a oamenilor, care niciodată nu au ajuns la poarta lui Dumnezeu, Betel afirmă că noi suntem în „casa lui Dumnezeu”. Oamenii de la Bab-El au nutrit ambiția de a ajunge și a intra în locuința lui Dumnezeu ca să-I ia locul. Lecția de la Betel este că accesul la Dumnezeu se poate face doar prin intermediul darului lui Dumnezeu, prin harul și întruparea Sa, prin scara care este Isus Hristos (Ioan 1:51).

Religia lui Iacov: Un aspect semnificativ este că pe această piatră, locul pe care stă scara (Geneza 28:22), Iacov își descoperă religia. Iacov identifică această piatră drept „casa lui Dumnezeu” (Geneza 28:22). Piatra înseamnă asigurarea legăturii între cer și pământ (Geneza 28:12). Iacov promite că va construi un loc de închinare, un sanctuar care va sta mărturie cu privire la acest adevăr. Jurământul lui este un răspuns la ocrotirea lui Dumnezeu pe drumul de întoarcere în Țara Promisă. De asemenea, Iacov mai promite să dea zecime ca răspuns la darul de pâine și îmbrăcăminte din partea lui Dumnezeu. Religia lui Iacov, închinarea și credincioșia lui sunt astfel descrise ca un răspuns la actele de har ale lui Dumnezeu și nu ca un mijloc de a obține favoarea Sa. Fiindcă Dumnezeu este Dumnezeul personal al lui Iacov, fiindcă Dumnezeul din cer S-a coborât și a creat o legătură cu pământul, Iacov răspunde prin închinare. Pentru că Dumnezeu este Dumnezeul căruia Îi pasă și care Se îngrijește de nevoile fizice ale lui Iacov și pentru că Dumnezeu este sursa a tot ce are el (Geneza 28:22), Iacov răspunde făgăduind că Îi va da zecime. Textul biblic numenționează că Iacov și-a împlinit sau nu aceste două jurăminte cu privire la sanctuar și la zecime. Doar partea lui Dumnezeu din cadrul înțelegerii este consemnată în cartea Geneza. Iacov va recunoaște că Dumnezeu Și-a împlinit partea atunci când se va referi la experiența ocrotirii primite din partea Sa (Geneza 35:3; compară cu Geneza 46:3,4). Mai târziu, sanctuarul pe care poporul Israel l-a ridicat, semnul închinării la Dumnezeul cerului, și instituirea zecimii, semnul recunoașterii Dumnezeului pământului, sugerează că și Iacov și-a împlinit jurămintele.

Binecuvântarea lui Iacov: Când Iacov propune un târg ca toate oile închise la culoare și bălțate (Geneza 30:32) să fie puse deoparte și considerate plata lui, Laban acceptă imediat (Geneza 30:34). Ca să-și atingă scopul, Iacov folosește nuiele de plop, de migdal și de platan (Geneza 30:37). Acest procedeu nu este întâmplător, deoarece acești copaci conțin substanțe chimice care au numeroase beneficii pentru sănătate. Fiindcă exemplarele hibride, corcite, sunt în mod natural mai puternice, alegându-le pe acestea mai puternice (Geneza 30:41) în armonie cu viziunea divină, Iacov selectează berbecii care erau deja purtători ai genelor recesive. Prin folosirea acestei metode, Iacov este în stare să producă o turmă mare alcătuită din oi și capre puternice și pestrițe. Metoda lui Iacov poate să pară magie, superstiție, totuși textul biblic ne spune că Iacov a procedat așa sub îndrumare divină (Geneza 31:11,12). În plus, studiile științifice arată că metoda lui Iacov ar fi putut fi în concordanță cu legea geneticii moderne. În final, Iacov „s-a îmbogățit astfel din ce în ce mai mult” (Geneza 30:43). Această expresie ne amintește de descrierea pe care o face Iacov bogăției lui Laban (Geneza 30:30). Această corespondență între cele două evaluări ale bogăției lui Iacov și Laban sugerează că prosperitatea lui Iacov a fost dobândită pe seama prosperității lui Laban, care, la rândul ei, a fost urmarea binecuvântării lui Dumnezeu datorită lui Iacov (Geneza 30:27).

III. Aplicație
Gemeni diferiți: Pe baza diferențelor dintre cei doi frați sunt sugerate două mentalități. Discutați în cadrul grupei cele două profiluri psihologice și cele două stiluri de viață ilustrate de viața acestor personaje biblice. De ce genul de oameni reprezentați de Iacov sunt plăcuți înaintea lui Dumnezeu? Toate valorile pe care le prețuiește Esau (plăcerea unei mâncări bune, sportul, puterea, dragostea tatălui său) sunt mai puțin importante decât cele prețuite de Iacov (meditația, amabilitatea, dragostea mamei sale)?

Betel și Babel: Citiți Geneza 11:1-9 și 28:10-22. Comparați cele două moduri de apropiere de Dumnezeu. Care este diferența dintre Betel, „casa lui Dumnezeu”, care presupune să fii în casa lui Dumnezeu, și Babel, „poarta lui Dumnezeu”, care presupune să fii la poarta lui Dumnezeu? Unde plasați civilizația noastră și de ce?

Credința lui Iacov: Care este motivația personală atunci când dați zecime? De ce țineți poruncile lui Dumnezeu? Cum corelați ascultarea de Dumnezeu și relația personală cu El? Să presupunem că vă pierdeți locul de muncă din cauza credincioșiei față de porunca despre Sabat. Cum ați mai reuși să dați zecimea?