Fiul promis
Sabat după-amiază
Text de memorat: „La sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus ___și prin care a făcut și veacurile. El, care este __ și __și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi, în locurile preaînalte” (Evrei 1:2,3).
Imediat după ce Adam și Eva au păcătuit, Dumnezeu le-a promis „o sămânță”, sau un urmaș, un Fiu care avea să-i elibereze din mâna vrăjmașului, să recupereze moștenirea care fusese pierdută și să împlinească scopul pentru care ei fuseseră creați (Geneza 3:15). Acest Fiu avea să-i reprezinte și să-i răscumpere punându-Se în locul lor și, în cele din urmă, nimicindu-l pe șarpe.
„Când au auzit prima dată făgăduința, Adam şi Eva așteptau să se împlinească în foarte scurt timp. Ei l-au primit cu mare bucurie pe primul lor născut, sperând că el ar putea fi Eliberatorul. Dar împlinirea făgăduinței a întârziat.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 31. Mai târziu, făgăduința i-a fost confirmată lui Avraam. Dumnezeu S-a jurat că Avraam urma să aibă „un urmaș”, un Fiu în care toate națiunile de pe pământ vor fi binecuvântate (Geneza 22:16-18; Galateni 3:16). Și același lucru a făcut cu David. Dumnezeu i-a promis că va face din urmașul lui un fiu al Său și că îl va pune să fie un conducător drept peste toți împărații pământului (2 Samuel 7:12-14; Psalmii 89:27-29). Totuși, ceea ce Adam și Eva, Avraam sau David nu și-au imaginat niciodată a fost că Fiul lor Răscumpărător va fi chiar Dumnezeu!
15 ianuarie – Sabat de consacrare pentru misiune (colectă Misiune globală)
Comentariu Ellen G. White
Îngerii lui Dumnezeu au fost însărcinați să viziteze perechea căzută și să-i informeze pe cei doi că, deși nu-și mai puteau păstra starea sfântă și căminul din Eden, totuși cazul lor nu era cu totul lipsit de speranță. Li s-a spus că Fiul lui Dumnezeu, care stătuse de vorbă cu ei în Eden, fusese mișcat de milă când le-a văzut situația deznădăjduită și Se oferise de bună voie să ia asupra Sa pedeapsa cuvenită lor, să moară pentru ei, ca omul să poată totuși trăi prin credința în ispășirea pe care Hristos a propus s-o facă pentru el. Prin Domnul Hristos a fost deschisă o ușă de speranță pentru ca omul, în ciuda marelui lui păcat, să nu fie sub stăpânirea absolută a lui Satana. Credința în meritele Fiului lui Dumnezeu avea să-l înalțe pe om astfel încât acesta să poată rezista șiretlicurilor lui Satana. I se va acorda un timp de probă în care, printr-o viață de pocăință și de credință în răscumpărarea Fiului lui Dumnezeu, să poată fi mântuit din călcarea Legii Tatălui. – Istoria mântuirii, pp. 46–47
În timpul lucrării Sale, Hristos luminase mintea ucenicilor cu privire la aceste profeții: „Și a început de la Moise și de la toți prorocii și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27). Petru, predicându-L pe Hristos, și-a luat temeiurile dovezilor sale din Vechiul Testament. Ștefan urmase aceeași cale. Și Pavel a folosit Scripturile care profetizau nașterea, suferințele, moartea, învierea și înălțarea lui Hristos. Prin inspirata mărturie a lui Moise și a profeților, el a dovedit în mod lămurit că Isus din Nazaret era una și aceeași persoană cu Mesia și a arătat că, din zilele lui Adam, glasul lui Hristos a fost acela care a vorbit prin patriarhi și profeți.
Profeții lămurite și speciale fuseseră date cu privire la venirea Celui făgăduit. Lui Adam i s-a dat asigurarea despre venirea Răscumpărătorului. Pentru primii noștri părinți, sentința rostită asupra lui Satana: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15) a fost o făgăduință a răscumpărării, adusă la îndeplinire prin Hristos. – Faptele apostolilor, pp. 221–222
Fusese greu chiar și pentru îngeri să pătrundă înțelesul adânc al tainei mântuirii, să înțeleagă faptul că Fiul lui Dumnezeu, Comandantul cerului, trebuia să moară pentru omul vinovat. Când i-a fost dată lui Avraam porunca de a-l aduce ca jertfă pe fiul său, interesul ființelor cerești a fost trezit. Cu mare atenție, ele au urmărit fiecare pas în aducerea la îndeplinire a acestei porunci. Când, la întrebarea lui Isaac: „Unde este mielul pentru arderea-de-tot?”, Avraam a răspuns: „Domnul Însuși va purta de grijă de miel” și când mâna tatălui a fost oprită în momentul în care era gata să-l înjunghie pe fiul său, iar berbecul de care Se îngrijise Dumnezeu a fost adus ca jertfă în locul lui Isaac, atunci s-a revărsat lumină asupra tainei mântuirii și chiar îngerii au înțeles mult mai clar hotărârea minunată pe care Dumnezeu o luase pentru mântuirea omului (1 Petru 1:12). – Patriarhi și profeți, p. 155
Primul paragraf din cartea Evrei ne descoperă convingerea lui Pavel că trăia „la sfârșitul zilelor”. Scriptura folosește două expresii cu privire la viitor care au semnificații diferite. Profeții au folosit expresia „în zilele de pe urmă” sau „în cursul vremurilor” pentru a vorbi despre viitor, în general (Deuteronomul 4:30,31; Ieremia 23:20). Profetul Daniel a folosit o altă expresie, „vremea sfârșitului”, pentru a vorbi mai specific despre ultimele zile ale istoriei pământului (Daniel 8:17; 12:4).
1. Ce a promis Dumnezeu că va face pentru poporul Său „în zilele care vor urma”?
Numeroși profeți din Vechiul Testament au vestit că, în „vremurile care vor urma”, Dumnezeu va ridica un Împărat care îi va nimici pe dușmanii poporului Său (Numeri 24:14-19) și va atrage neamurile spre Israel (Isaia 2:2,3). Pavel afirmă că aceste făgăduințe au fost împlinite în Isus. Isus l-a învins pe Satana și, prin vestirea Evangheliei, atrage popoarele la El (Coloseni 2:15; Ioan 12:32). Deci, în sensul acesta, „vremurile care vor urma” sau „zilele de pe urmă” au început pentru că Isus a împlinit făgăduințele lui Dumnezeu.
Părinții noștri spirituali au murit în credință. Ei au văzut și au salutat făgăduințele „de departe”, dar nu le-au primit. Pe de altă parte, noi am văzut împlinirea lor în Isus.
Să ne gândim o clipă la făgăduințele lui Dumnezeu și la Isus. Tatăl a promis că îi va învia pe copiii Lui (1 Tesaloniceni 4:15,16). Vestea minunată este că El a dat startul învierii copiilor Săi odată cu învierea lui Isus (1 Corinteni 15:20; Matei 27:51-53). De asemenea, Tatăl a făgăduit că va face toate lucrurile noi (Isaia 65:17). El a început să împlinească această promisiune prin crearea unei noi vieți spirituale în noi (2 Corinteni 5:17; Galateni 6:15). Dumnezeu a promis că Își va întemeia împărăția la sfârșit (Daniel 2:44) și a inaugurat-o atunci când ne-a eliberat de sub puterea lui Satana și L-a făcut pe Isus conducătorul nostru (Matei 12:28-30; Luca 10:18-20). Totuși, acesta este doar începutul. Ceea ce Tatăl a început la prima venire a lui Isus va duce la bun sfârșit la cea de-a doua venire a Fiului.
Analizează toate făgăduințele pe care Dumnezeu le-a împlinit în trecut. Cum ne ajută acest lucru să ne încredem în El pentru făgăduințele care nu s-au împlinit încă?
Comentariu Ellen G. White
Prietene peregrin, noi suntem încă înconjurați de umbre și de zarva frământărilor pământului, dar, în curând, Mântuitorul nostru trebuie să Se arate ca să aducă eliberare și odihnă. Să privim prin credință viitorul binecuvântat, așa cum a fost descris de mâna lui Dumnezeu. Acela care a murit pentru păcatele lumii deschide larg porțile Paradisului pentru toți cei care cred în El. În curând, lupta se va sfârși și biruința va fi câștigată. În curând, Îl vom vedea pe Acela în care sunt concentrate speranțele noastre de viață veșnică. Și, în fața Sa, încercările și suferințele acestei vieți vor părea ca un nimic. „Nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte.” „Să nu vă părăsiți dar încrederea voastră, pe care o așteaptă o mare răsplătire! Căci aveți nevoie de răbdare ca, după ce ați împlinit voia lui Dumnezeu, să puteți căpăta ce v-a fost făgăduit. «Încă puțină, foarte puțină vreme», și «Cel ce vine va veni și nu va zăbovi.»” „Israel va fi mântuit de Domnul cu o mântuire veșnică. Voi nu veți fi nici rușinați, nici înfruntați în veci” (Isaia 65:17; Evrei 10:35-37; Isaia 45:17). – Profeți și regi, pp. 731–732
Când, atras de puterea lui Hristos, păcătosul se apropie de crucea înălțată a Domnului și se pleacă înaintea ei, are loc o nouă creațiune. El primește o inimă nouă. El devine o făptură nouă în Isus Hristos. El devine întru totul sfânt. Dumnezeu Însuși îl socotește „neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3:26). „Iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit” (Romani 8:30). Oricât de mari ar fi rușinea și decăderea cauzate de păcat, cinstea și înălțarea datorate iubirii răscumpărătoare vor fi și mai mari. Tuturor ființelor omenești care se străduiesc să ajungă asemenea chipului divin le sunt puse la dispoziție comorile cerului, o putere deosebită, care le va așeza într-o poziție chiar mai înaltă decât aceea a îngerilor care n-au păcătuit niciodată. – Parabolele Domnului Hristos, p. 163
Isus îmi adresează mie făgăduințele și avertizările Sale. Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, încât a dat pe unicul Său Fiu, ca eu, crezând, să nu pier, ci să am viață veșnică. Experiențele arătate în Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să devină experiențele mele. Rugăciunea și făgăduința, învățătura și avertismentul sunt ale mele. „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine” (Galateni 2:20). Atunci când credința primește și asimilează astfel principiile adevărului, ele devin o parte a ființei, o parte care pune în mișcare viața. Cuvântul lui Dumnezeu primit în suflet modelează gândurile și determină dezvoltarea caracterului.
Privind necontenit la Isus cu ochii credinței, vom fi întăriți. Dumnezeu va da cele mai scumpe descoperiri credincioșilor Săi care flămânzesc și însetează. Ei vor simți că Hristos este un Mântuitor personal. Hrănindu-se din Cuvântul Lui, ei constată că acest Cuvânt este duh și viață. Cuvântul distruge natura firească, pământească, și dă o nouă viață în Isus Hristos. Duhul Sfânt vine în suflet ca un Mângâietor. Prin lucrarea de transformare a harului Său, chipul lui Dumnezeu este reprodus în ucenicul Său și el devine o făptură nouă. – Hristos, Lumina lumii, pp. 390–391
2. Citește Evrei 1:1-4. Care este ideea principală?
În limba greacă, Evrei 1:1-4 este doar o propoziție și s-a susținut că este cea mai frumoasă propoziție din întreg Noul Testament în ce privește măiestria retorică. Afirmația principală este că Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul Său, Isus.
Pentru evreii din primul secol d.Hr., Cuvântul lui Dumnezeu nu mai fusese auzit de multă vreme. Ultima revelație din Cuvântul scris al lui Dumnezeu venise prin prorocul Maleahi și prin lucrarea lui Ezra și a lui Neemia, cu patru secole înainte. Dar acum, Dumnezeu le vorbea din nou prin Isus.
Totuși, descoperirea lui Dumnezeu în Isus a fost superioară descoperirii pe care Dumnezeu o făcuse prin profeți, deoarece Isus este o revelație mai măreață. El este Dumnezeu Însuși, Cel care a creat cerurile și pământul și care conduce universul. Pentru Pavel, dumnezeirea lui Isus nu este niciodată pusă la îndoială. Este o certitudine, nicidecum o presupunere.
De asemenea, din perspectiva lui Pavel, Vechiul Testament este Cuvântul lui Dumnezeu. Același Dumnezeu care a vorbit în trecut continuă să vorbească și în prezent. Vechiul Testament a transmis o cunoaștere adevărată a voinței lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, semnificația Vechiului Testament a putut fi înțeleasă pe deplin doar atunci când Fiul a venit pe pământ. În mintea autorului, descoperirea Tatălui prin Fiul a oferit cheia pentru a înțelege adevărata profunzime a Vechiului Testament, la fel cum imaginea de pe cutia unui puzzle ne oferă soluția pentru a găsi locul corect al fiecărei piese. Isus a scos la lumină o parte atât de însemnată din Vechiul Testament.
Între timp, Isus a venit ca să fie Reprezentantul și Mântuitorul nostru. El avea să ia locul nostru în luptă și să biruiască șarpele. În mod similar, în cartea Evrei Isus este „Căpetenia mântuirii” noastre și „înainte-mergător[ul]” credincioșilor (Evrei 2:10; 6:20). El luptă pentru noi și ne reprezintă. Aceasta înseamnă și că tot ce a făcut Dumnezeu pentru Isus, Reprezentantul nostru, vrea să facă și pentru noi. El, care L-a înălțat pe Isus la dreapta Sa, vrea ca și noi să stăm cu Isus pe scaunul Său de domnie (Apocalipsa 3:21). Mesajul pe care Dumnezeu ni l-a transmis prin Fiul cuprinde nu doar ce a zis Fiul, ci și ceea ce Tatăl a făcut prin Isus și pentru Isus, totul pentru binele nostru temporar și veșnic.
Gândește-te la ce înseamnă faptul că Isus, Dumnezeu, a venit pe acest pământ. De ce acest adevăr ar trebui să ne aducă multă speranță?
Comentariu Ellen G. White
Scripturile arată în mod clar legătura dintre Dumnezeu și Hristos și scot la iveală la fel de clar personalitatea și individualitatea fiecăruia. …
Individualitatea Tatălui și cea a Fiului și, de asemenea, unitatea care există între ele sunt prezentate în capitolul 17 din Ioan, în rugăciunea lui Hristos pentru ucenicii Săi: „Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu, în Tine, ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17:20,21).
Unitatea care există între Hristos și ucenicii Săi nu anulează individualitatea vreunuia dintre ei. Ei sunt una în scopuri, gândire, caracter, dar nu ca persoană. În acest fel sunt una Dumnezeu și Hristos. – Divina vindecare, pp. 421–422
Satana este hotărât să facă în așa fel încât oamenii să nu înțeleagă dragostea lui Dumnezeu, care L-a determinat să-L dea pe singurul Său Fiu pentru a salva un neam omenesc pierdut, pentru că bunătatea lui Dumnezeu este aceea care îi conduce pe oameni la pocăință. Oh, cum să avem succes în a-i prezenta lumii dragostea adâncă și prețioasă a lui Dumnezeu? Nu o vom putea cuprinde pe nicio altă cale decât exclamând: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3:1). Să le spunem celor păcătoși: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Când Îl vom prezenta pe Domnul Isus ca reprezentant al Tatălui, vom fi în stare să risipim umbrele pe care Satana le-a așternut pe calea noastră ca să nu vedem mila lui Dumnezeu și dragostea Sa de nedescris, așa cum au fost manifestate în Isus Hristos. Priviți la crucea de pe Golgota! Ea este garanția sigură a iubirii fără margini și a milei nemăsurate a Tatălui ceresc. – Solii alese, cartea 1, p. 156
În Împărăția lui Dumnezeu, locul nu este dobândit prin favoritism. Nu este câștigat și nici nu este primit printr-o împărțire arbitrară. El este rezultatul caracterului. Cununa și tronul sunt semnele atingerii unei anume stări, semne ale biruinței asupra ta însuți prin harul Domnului nostru Isus Hristos.
Mult timp după aceea, când Ioan ajunsese să-L iubească pe Hristos prin împărtășirea cu suferințele Sale, Domnul Isus i-a descoperit care este condiția apropierii de Împărăția Sa. „Celui ce va birui”, a spus Hristos, „îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3:21). Cel care stă cel mai aproape de Hristos va fi acela care a băut mai din plin din spiritul Său de sacrificiu de sine plin de iubire … iubirea care l-a făcut pe ucenic cum L-a făcut și pe Domnul nostru să dea totul, să trăiască, să lucreze și să Se sacrifice, chiar până la moarte, pentru mântuirea omenirii. – Faptele apostolilor, p. 543
3. Citește Evrei 1:2-4. Ce ne învață pasajul acesta despre Isus?
În această secțiune ne vom concentra asupra primei părți a versetului 3: „El este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui.”
4. Cum ne ajută textele următoare să înțelegem ce este slava lui Dumnezeu?
În Vechiul Testament, slava lui Dumnezeu se referă la prezența Sa vizibilă în mijlocul poporului Său (Exodul 16:7; 24:16,17; Leviticul 9:23; Numeri 14:10). Prezența lui Dumnezeu este deseori asociată cu lumina sau cu strălucirea.
Scriptura ne spune că Isus este lumina care a venit în această lume ca să descopere slava lui Dumnezeu (Evrei 1:3; Ioan 1:6-9,14-18; 2 Corinteni 4:6). Gândește-te, de exemplu, la cum arăta Isus în momentul schimbării la față: „El S-a schimbat la față înaintea lor; fața Lui a strălucit ca soarele și hainele I s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17:2).
După cum soarele nu poate fi perceput decât datorită strălucirii luminii sale, tot așa și Dumnezeu este cunoscut prin Isus. Din perspectiva noastră, soarele este totuna cu lumina lui. În același fel, deoarece slava lui Dumnezeu este lumina însăși, nu există nicio diferență între Dumnezeu și Isus în ce privește natura și caracterul Lor, după cum nu există nicio diferență între lumină și strălucirea ei.
În Evrei ni se mai spune și că Isus este „întipărirea naturii Lui” (Evrei 1:3, NTR). Ideea din spatele metaforei este aceea că există o potrivire perfectă între Tatăl și Fiul în ce privește natura sau esența Lor. De remarcat că ființele umane poartă chipul lui Dumnezeu, dar nu și esența sau natura Lui (Geneza 1:26). Totuși, Fiul are aceeași natură cu Tatăl. Nu este de mirare că Isus a zis: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9).
De ce este o veste minunată faptul că Isus ne descoperă caracterul și slava Tatălui? Ce ne spune Isus despre cum este Tatăl?
Comentariu Ellen G. White
Domnul Isus Hristos, Fiul divin al lui Dumnezeu, a existat din veșnicie ca persoană distinctă, și totuși una cu Tatăl. El a fost Slava neîntrecută a cerului. El a fost Comandantul făpturilor cerești inteligente și a avut dreptul de a primi omagiul plin de adorare al îngerilor. Acest drept nu a fost luat abuziv de la Dumnezeu. „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui”, declară El [Aici se afirmă că aceste cuvinte, spuse despre înțelepciune, se referă la Domnul Isus. Faptul că în românește cuvântul înțelepciune este de genul feminin nu ar trebui să ne încurce în înțelegerea acestui lucru – n.r.], „am fost așezată din veșnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munților, înainte de a fi dealurile, când nu erau încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Când a întocmit Domnul cerurile, eu eram de față; când a tras o zare pe fața adâncului...” (Proverbele 8:22-27).
În adevărul că Hristos a fost una cu Tatăl înainte de a fi fost puse temeliile lumii se află lumină și slavă. Aceasta este lumina care strălucește într-un loc întunecat, făcându-l să fie plin de slava divină adevărată. Adevărul acesta, infinit de tainic în el însuși, deși este învăluit într-o lumină de nepătruns și de care nu poți să te apropii, explică toate celelalte adevăruri care sunt tainice și care altfel ar fi inexplicabile. – Solii alese, cartea 1, pp. 247–248
Mântuitorul nostru a comparat binecuvântarea iubirii răscumpărătoare cu un mărgăritar de mare preț. El Și-a ilustrat învățătura printr-o parabolă despre un negustor „care caută mărgăritare frumoase. Și, când găsește un mărgăritar de mare preț, se duce de vinde tot ce are și-l cumpără” (Matei 13:45,46). Mărgăritarul de mare preț este Însuși Domnul Hristos. În El se află toată slava Tatălui, plinătatea Dumnezeirii. El este strălucirea slavei Tatălui și expresia chipului Persoanei Sale. În caracterul Său sunt manifestate atributele lui Dumnezeu. Lumina Sa strălucește pe fiecare pagină a Sfintelor Scripturi. Neprihănirea Domnului Hristos, la fel ca un mărgăritar veritabil și pur, nu are niciun defect, nicio pată. Nicio lucrare omenească nu poate contribui la îmbunătățirea marelui și prețiosului dar al lui Dumnezeu. El este desăvârșit. În Domnul Hristos sunt „ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei” (Coloseni 2:3). „El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare” (1 Corinteni 1:30). Tot ce poate împlini nevoile și dorințele nerostite ale sufletului omenesc, atât pentru lumea aceasta, cât și pentru cea viitoare, se află în Domnul Hristos. Răscumpărătorul nostru este acel mărgăritar atât de prețios, încât, în comparație cu El, toate celelalte lucruri pot fi considerate fără nicio valoare. – Parabolele Domnului Hristos, p. 115
Cartea Evrei afirmă că Dumnezeu a creat lumea „prin” Isus și că Isus susține lumea prin Cuvântul Său plin de putere.
5. Cum se împacă afirmația Domnului din Vechiul Testament că El „singur” a creat lumea și că El este Domnul cu afirmațiile din Noul Testament care spun că Dumnezeu a creat universul „prin” Isus (Evrei 1:2,3)?
Unii cred că Isus a fost doar mijlocul prin care Dumnezeu a creat. Așa ceva nu este posibil. În primul rând, din perspectiva lui Pavel Isus este Domnul care a creat lumea; El nu a fost un ajutor. Evrei 1:10 ne spune că Isus este Domnul care a creat pământul și cerurile și Pavel aplică tot la El ceea ce Psalmii 102:25-27 spun despre Domnul (Iehova) în calitate de Creator. În al doilea rând, Evrei 2:10 ne spune că universul a fost creat „prin” Tatăl. („Prin care sunt toate” este o expresie aproape identică cu cea din Evrei 1:2 care I se aplică lui Isus). Tatăl a creat și Fiul a creat (Evrei 1:2,10; 2:10). Există o concordanță perfectă între Tatăl și Fiul în scop și în acțiune. Aceasta este o parte din taina Trinității. Isus a creat și Dumnezeu a creat, dar există un singur Creator, Dumnezeu – ceea ce implică faptul că Isus este Dumnezeu.
Mai departe, Evrei 4:13 arată că Isus este și Judecător. Autoritatea Lui de a domni și de a judeca derivă din faptul că Dumnezeu a creat toate lucrurile și susține universul (Isaia 44:24-28).
Evrei 1:3 și Coloseni 1:17 afirmă că și Isus susține universul. Această lucrare de susținere include probabil ideea de călăuzire sau de guvernare. Termenul grecesc pheron (sprijinire, purtare) este folosit pentru a descrie vântul care conduce o barcă (Faptele 27:15,17) sau pentru a-L descrie pe Dumnezeu care îi conduce pe profeți (2 Petru 1:21). Astfel, Isus nu doar ne-a creat, dar ne și susține, la propriu. Fiecare respirație, fiecare bătaie a inimii, fiecare clipă a existenței noastre își au izvorul în Isus, temelia a tot ce a fost creat.
Citește Faptele 17:28. Ce ne spune despre Isus și despre puterea Lui? Apoi, gândește-te la implicațiile pe care le are faptul că același Isus a murit pe cruce pentru păcatele noastre. Ce ne învață adevărul acesta despre tăgăduirea de Sine a Domnului nostru?
Comentariu Ellen G. White
Deși vorbește despre natura omenească a Domnului Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu vorbește categoric și despre preexistența Sa. Cuvântul a existat ca făptură divină, chiar ca Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu, fiind una cu Tatăl Său. El a fost Mijlocitorul legământului din veșnicie, acela în care urmau să fie binecuvântate toate popoarele lumii, atât iudei, cât și neamuri, dacă aveau să-L primească. „Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:). Înainte de a fi creați îngerii și oamenii, Cuvântul era cu Dumnezeu și era Dumnezeu.
Lumea a fost făcută de El „și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Dacă Domnul Hristos a făcut toate lucrurile, înseamnă că El a existat înainte de toate lucrurile. Cuvintele spuse cu privire la faptul acesta sunt atât de hotărâte, încât nimeni nu trebuie să aibă îndoieli. Domnul Hristos a fost Dumnezeu ca esență și în sensul cel mai înalt. El a fost cu Dumnezeu din veșnicie, Dumnezeu peste toate lucrurile, binecuvântat pentru veșnicie. – Solii alese, cartea 1, p. 247
În Hristos s-au unit divinul și umanul – Creatorul și ființa creată. Natura lui Dumnezeu, a cărui lege fusese călcată, și natura lui Adam, călcătorul legii, s-au întâlnit în Isus, Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului. Și, pentru că a plătit cu propriul sânge prețul de răscumpărare, pentru că a trecut prin experiența omului, pentru că a întâmpinat ispita și a biruit-o în favoarea omului, pentru că, deși era fără păcat, a purtat ocara și vina păcatului, El devine Avocatul și Mijlocitorul omului. Ce asigurare se găsește aici pentru cel ispitit care se luptă, ce asigurare în fața universului care este martor, că Hristos este „un Mare-Preot milos și vrednic de încredere”! – Comentariile Ellen G. White, în CBAZȘ, vol. 7, p. 926
Mecanismul corpului omenesc nu poate fi înțeles pe deplin; el prezintă mistere care îi pun în uimire și pe cei mai inteligenți oameni. Pulsul nu încetează și fiecare respirație este urmată de o alta, nu ca în cazul unui mecanism care, odată pus în mișcare, își continuă lucrarea. În Dumnezeu trăim, ne mișcăm și ne continuăm existența. Inima care bate, pulsul viu, fiecare nerv și mușchi din organismul viu, toate sunt păstrate în bună rânduială și active de puterea unui Dumnezeu veșnic prezent.
Biblia ni-L arată pe Dumnezeu în locul Său înalt și sfânt, nu într-o stare de inactivitate, nu în tăcere și singurătate, ci înconjurat de zeci de mii de ori zece mii și mii de mii de făpturi sfinte, toate așteptând să împlinească voia Sa. Prin intermediul acestor mesageri, El este în legătură neîntreruptă cu fiecare colț al Împărăției Sale. Prin Duhul Său, El este prezent pretutindeni. Prin mijlocirea Duhului Său și a îngerilor Săi, El lucrează pentru copiii oamenilor.
El stă pe tron, deasupra frământărilor de pe pământ; toate lucrurile sunt descoperite cercetării Sale divine și, din veșnicia Sa măreață și netulburată, El poruncește să se facă ceea ce providența Sa vede că este cel mai potrivit. – Divina vindecare, p. 417
Evrei 1:5 conține următoarele cuvinte pe care Tatăl I le-a adresat lui Isus: „Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut”. Nu este o dovadă că Isus a fost creat de Dumnezeu cândva, în trecut, așa cum mulți cred?
6. Ce înseamnă că Isus a fost „născut” și când s-a întâmplat acest lucru?
„Nu este o naştere literală, ci o metaforă care aminteşte limbajul tehnic al adopţiilor, folosit în special la înscăunarea unui rege (vezi Psalmii 89:26-28; 2 Samuel 7:14). În ultimă instanţă, ea se referă la Hristos, care, după înviere şi înălţare, a fost înscăunat/instalat ca Preot-Rege în ceruri (Faptele 13:32,33; Evrei 1:5; 5:5). Expresia «astăzi Te-am născut» înseamnă, literal: «astăzi Ți-am devenit Tată». Acceptând să fie Mântuitor, «astăzi» Isus a preluat rolul de Fiu, un rol care are legătură doar cu noi, cu Pământul, cu planul de mântuire: astăzi ți-am devenit Tată, astăzi Mi-ai devenit Fiu, nu prin naștere, ci prin asumarea unui rol specific. Întregul context al Psalmului 2 încadrează acest «astăzi» nu în istoria universului, ci în istoria Pământului. [2:8] Istoric, versetul i se aplică lui Solomon, al cărui teritoriu a fost mai întins decât al oricărui alt rege al Israelului (vezi 72:8-11); în ultimă instanţă, trimite la întinderea spirituală mondială a împărăţiei lui Hristos (Matei 24:14) şi la faptul că, în final, El va stăpâni peste întreaga lume, care va fi moştenirea Lui (Isaia 9:6,7; 49:23; Daniel 7:13,14; Zaharia 9:9,10).” – Biblia de studiu: Psalmii 2:7,8; Casa Bibliei, 2014.
În Romani 1:3,4 și în Faptele 13:32,33 citim că Isus a fost făcut cunoscut ca Fiul lui Dumnezeu în mod public. Botezul Lui și schimbarea la față au fost ocazii când Dumnezeu L-a identificat și L-a declarat pe Isus ca Fiu al Său (Matei 3:17; 17:5). Totuși, potrivit Noului Testament, ceea ce a dovedit „cu putere” că Isus era Fiul lui Dumnezeu a fost faptul că El a fost înviat și a șezut la dreapta Tatălui.
De fapt, Evrei 7:3 spune că Isus nu are „nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții” (vezi Evrei 13:8), pentru că El este veșnic. Așadar, conceptul potrivit căruia Isus este „singurul Fiu” al lui Dumnezeu nu se referă la natura și la rolul lui Hristos în cadrul Dumnezeirii, ci la rolul Său în cadrul planului de mântuire. Prin întruparea Sa, Isus a împlinit făgăduințele legământului. „Nașterea” lui Isus se referă la începutul domniei Lui peste popoare, și nu la începutul existenței Lui, pentru că El existase dintotdeauna. Nu a fost niciun moment în care Isus să nu fi existat, fiindcă El este Dumnezeu.
Comentariu Ellen G. White
Când Hristos S-a plecat pe malurile Iordanului după ce a fost botezat, cerurile s-au deschis și Duhul a coborât sub forma unui porumbel, asemenea aurului strălucitor, și L-a înconjurat cu slava Sa, iar vocea lui Dumnezeu s-a făcut auzită din cerul preaînalt, spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17). Rugăciunea lui Hristos făcută în favoarea omului a deschis porțile cerului, iar Tatăl a răspuns, acceptând cererea făcută pentru neamul omenesc căzut. Isus S-a rugat în calitatea Sa de înlocuitor și siguranță a noastră și acum familia omenească poate să aibă acces la Tatăl prin meritele preaiubitului Său Fiu. …
Cele spuse lui Isus la Iordan … cuprind întreaga omenire. Dumnezeu I-a vorbit lui Isus ca reprezentant al nostru. Cu toate păcatele și slăbiciunile noastre, nu vom fi părăsiți ca și cum nu am avea nicio valoare. … Slava care a coborât asupra lui Isus este o mărturie a iubirii lui Dumnezeu față de noi. Ea ne vorbește despre puterea rugăciunii, despre modul în care vocea omului poate ajunge la urechea lui Dumnezeu și despre felul cum pot fi plăcute cererile noastre în curțile cerești. … Lumina care cădea asupra capului Mântuitorului nostru, venită prin porțile cerului, va veni asupra noastră când ne rugăm să primim ajutor pentru a rezista ispitei. Vocea care I s-a adresat lui Isus îi spune fiecărui suflet credincios: „Acesta este copilul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” … Răscumpărătorul nostru a deschis calea prin care chiar și cel mai păcătos, cel mai nevoiaș … poate avea acces la Tatăl. Oricine poate avea parte de un cămin în locuințele pe care Isus S-a dus să le pregătească. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 83 (16 mart.)
Dumnezeu a adoptat natura omenească în persoana Fiului Său și a dus-o în cerul preaînalt. „Fiul omului” este Cel care are parte la tronul universului. „Fiul omului” este Acela pe care-L vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9:6). EU SUNT este Mijlocitorul între Dumnezeu și neamul omenesc, unindu-i prin mâinile Sale întinse. El, care este „sfânt, nevinovat, fără pată, despărțit de păcătoși”, nu Se rușinează să ne numească frați (Evrei 7:26; 2:11). În Hristos, familia pământească și familia cerească sunt legate. Hristos glorificat este Fratele nostru. Cerul este învelit în corp omenesc și neamul omenesc este strâns la sânul Iubirii Infinite. – Hristos, Lumina lumii, pp. 25–26
Fiul lui Dumnezeu a murit pentru aceia care nu aveau niciun drept să beneficieze de dragostea Sa. El a îndurat pentru noi toate suferințele pe care Satana a fost în stare să le aducă asupra Lui.
Cât de minunat – aproape prea minunat pentru ca omul să poată înțelege – este sacrificiul făcut de Mântuitorul pentru noi! … Când ne dăm seama că suferințele Sale au fost necesare pentru a asigura bunăstarea noastră veșnică, inima noastră este atinsă și sensibilizată. El S-a angajat prin legământ să aducă la îndeplinire mântuirea noastră deplină în așa fel, încât să satisfacă toate cerințele dreptății lui Dumnezeu și să rămână consecvent față de înalta sfințenie a Legii Sale.
Nicio făptură mai puțin sfântă decât Singurul Fiu al Tatălui nu ar fi putut să aducă o jertfă suficientă pentru a-i curăți pe toți – chiar și pe cei mai păcătoși și mai degradați oameni – cei care Îl primesc pe Mântuitorul ca jertfă de ispășire adusă pentru ei și ajung să fie ascultători de Legea Cerului. Nimic mai puțin nu ar fi putut să-l readucă pe om în starea de a primi favoarea lui Dumnezeu. – Solii alese, cartea 1, p. 309
Venirea lui Isus pe pământ ca Fiu al lui Dumnezeu a împlinit simultan numeroase scopuri. În primul rând, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, Isus a venit ca să ni-L descopere pe Tatăl. Prin acțiunile și prin cuvintele Sale, El ne-a arătat cum este Tatăl cu adevărat și de ce putem să avem încredere în El.
Isus a mai venit și ca fiul făgăduit al lui David, al lui Avraam și al lui Adam, prin care Dumnezeu promisese să-l înfrângă pe vrăjmaș și să ia lumea în stăpânire. Astfel, Isus a venit ca să ia locul lui Adam în fruntea omenirii și să împlinească planul inițial pe care Dumnezeu îl avusese pentru oameni (Geneza 1:26-28; Psalmii 8:3-8).
„Cuvintele spuse lui Isus la Iordan – «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea» – cuprind întregul neam omenesc. Dumnezeu I-a vorbit lui Isus ca reprezentant al nostru. Oricât am fi de păcătoşi şi de slabi, noi nu suntem aruncaţi ca fiind fără valoare. El ne-a primit «în Preaiubitul Lui» (Efeseni 1:6). Slava aşezată asupra lui Hristos este o chezăşie a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ea ne vorbeşte despre puterea rugăciunii – cum poate ajunge glasul omenesc la urechea lui Dumnezeu şi cum sunt primite cererile noastre în curţile cereşti. Prin păcat, pământul a fost despărţit de cer şi înstrăinat de legăturile cu el; dar Isus l-a legat din nou de tronul slavei. [...] Glasul care I-a vorbit lui Isus îi spune fiecărui suflet credincios: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.»” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 113.
Studiu la rând:
Evanghelizare, subcapitolul „Străinii din mijlocul nostru”
1. Ce s-a văzut în templul lui Dumnezeu din cer atunci când a fost deschis?
2. Cu ce animale semăna fiara care s-a ridicat din mare?
3. Ce imn intonau biruitorii fiarei?
4. Cine vor fi strânși la războiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic?
5. Ce se întâmplă cu „pietrele aspre” în atelierul lui Dumnezeu?
Texte-cheie: Isaia 2:2,3; Evrei 4:1-4; Exodul 24:16,17; Isaia 44:24; Evrei 1:10; Luca 1:31; Evrei 1:5.
I. Privire generală
Temele studiului
De-a lungul istoriei, oamenii au privit înainte spre Răscumpărătorul care avea să vină. După căderea în păcat, primii noștri părinți, Adam și Eva, au crezut că întâiul lor născut, Cain, avea să fie eliberatorul promis. Lui Avraam i s-a dat făgăduința că prin fiul lui, Isaac, toate neamurile pământului aveau să fie binecuvântate. Lui David i s-a promis un fiu a cărui domnie urma să dureze veșnic, dacă avea să fie credincios lui Dumnezeu. Totuși, niciunul dintre acești oameni nu s-a gândit că Dumnezeu Însuși va fi Răscumpărătorul promis.
Uneori, profeții din Vechiul Testament au făcut unele preziceri criptice despre Mesia, folosind sintagma „în vremurile care vor urma” (vezi Numeri 24:14-17), care este diferită de expresiile folosite în alte profeții din Vechiul Testament, precum cea din Daniel 8:17,19: „vremea sfârșitului”. Odată cu venirea lui Hristos au sosit și „zilele din urmă”. După o lungă perioadă, care mai este numită și „perioada intertestamentară”, Dumnezeu a vorbit din nou. De data aceasta totuși El a vorbit cel mai clar și, din punct de vedere calitativ, la modul superlativ, prin Isus Hristos. Isus este egal cu Dumnezeu pentru că El este „întipărirea Ființei Lui [Dumnezeu]” (Evrei 1:3) și, fiind Dumnezeu, Isus este și Creatorul, precum și Susținătorul universului.
Cineva s-ar putea întreba: Dacă Isus este egal cu Dumnezeu, cum de Pavel, vorbind în Numele Tatălui, poate să scrie despre Isus: „Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut”? Înseamnă aceasta că Isus a fost născut și că nu este veșnic? Cum explicăm?
II. Comentariu
Natura lui Hristos
Întrebarea de la sfârșitul secțiunii de mai sus a dat naștere la o varietate de interpretări. Pasajul menționat anterior (Evrei 1:1-3) s-a ocupat să dovedească superioritatea lui Isus față de profeți. În pasajul care urmează (Evrei 1:4-14), Pavel este interesat să dovedească superioritatea lui Isus față de îngeri. Motivul pentru care apostolul subliniază că Isus este mai presus de îngeri ar putea fi un interes deosebit pe care destinatarii epistolei sale îl aveau pentru îngeri sau chiar pentru venerarea îngerilor, asemănător cu ceea ce vedem că se întâmplă în biserica din Colose (Coloseni 2:18).
În sprijinul argumentului său că Hristos este mai presus de îngeri, Pavel citează în Evrei 1:5 două versete din Vechiul Testament. Psalmii 2:7 este primul. În contextul original, Psalmul 2 vorbește despre împărații și domnitorii pământului care conspiră împotriva lui Dumnezeu. Dar Domnul râde de ei și îi îngrozește. În cele din urmă, Dumnezeu Îl va întrona pe Împăratul Său divin pe muntele Sion (Psalmii 2:6), declarând: „Tu ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.” În predica sa din Antiohia Pisidiei, Pavel aplică acest text la învierea lui Isus (Faptele 13:33). În creștinism, textul acesta a fost interpretat ca referindu-se la Hristos. Interpretarea aceasta presupune că Dumnezeu L-a „născut” pe Isus când L-a înviat? Aceasta este aceeași întrebare care se regăsește la sfârșitul secțiunii „Introducere”.
Nicidecum. Pur și simplu, Dumnezeu Îl cheamă afară din mormânt pe Fiul Lui prin intermediul îngerului Gabriel, cel mai „tare înger din oștirea Domnului, cel care ocupă poziția din care a căzut Satana” (HLL/VI p. 882), căruia Îi spune să dea la o parte piatra de la mormântul lui Isus ca și când aceasta ar fi fost o pietricică. Soldații care păzesc mormântul îl „aud cum strigă: «Fiul lui Dumnezeu, vino afară; Tatăl Tău Te cheamă.»” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 780. Deci Tatăl Își strigă Fiul. În mod similar, în 1 Corinteni 4:15, Pavel le spune corintenilor: „Eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie.” Actul acesta presupune că Pavel a dat naștere bisericii? Bineînțeles că nu. Pavel i-a adus la viață din punct de vedere spiritual; el i-a zămislit în sensul spiritual (același termen este folosit și în dreptul lui Onisim [Filimon 10] și pentru cei care sunt creștini, în 1 Ioan 2:29; 3:9 etc.).
Al doilea text pe care Pavel îl citează pentru a arăta că Hristos este mai presus de îngeri se găsește în 2 Samuel 7:14. Aici, contextul este despre planurile lui David de a construi templul. Dar Natan îl înștiințează pe împărat că fiul lui, Solomon, va zidi casa lui Dumnezeu. De asemenea, Domnul mai promite: „Eu îi voi fi Tată și el Îmi va fi fiu (2 Samuel 7:14). În contextul original, acest verset pe care Pavel îl citează nu se poate referi la Hristos în virtutea a ceea ce se spune în continuare: „Îl voi pedepsi cu o nuia omenească și cu lovituri omenești” (2 Samuel 7:14). Din motive evidente, versetul acesta trebuie să se refere mai degrabă la un Solomon păcătos decât la un Hristos fără păcat.
Psalmii 2:7 și 2 Samuel 7:14 au totuși un lucru în comun. Ambele pasaje subliniază faptul că împăratul lui Israel (în general) și Solomon (în particular, în 2 Samuel) sunt fiii lui Dumnezeu: „Tu ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut” și „el Îmi va fi fiu”. Accentul nu cade pe nașterea în sine, ci pe faptul că Dumnezeu îl adoptă pe împăratul din dinastia lui David și pe regalitatea moștenită de acesta, regalitate și adopție care, mai târziu, în Evrei, sunt transferate asupra lui Hristos. Expresia introductivă din Evrei 1:5 este o întrebare: „Căci căruia dintre îngeri a zis El vreodată: «Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut»?”. Răspunsul evident este că niciunuia dintre îngeri. Doar Isus a ajuns „cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moștenit un Nume mult mai minunat decât al lor” (Evrei 1:4). Acel Nume este „Fiul Meu”, un titlu care nu a fost niciodată atribuit vreunui înger. Niciunuia dintre ei nu i-a zis Dumnezeu: „Șezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut al picioarelor Tale” (Evrei 1:13).
Totuși, cineva ar putea obiecta împotriva ideii de naștere cu sensul de adopție din acest context apelând la textul din Evrei 1:6: „Și, când duce iarăși în lume pe cel întâi născut [...]”. Ar putea spune: Nu cumva acest verset vorbește despre Hristos ca fiind „cel întâi-născut”? Este o întrebare bună. În pasaje precum Geneza 25:13; 27:19 și 35:23, sintagma „întâi născut” are sensul de primogenit. Dar, în Vechiul Testament, „întâiul născut” este și Israel (Exodul 4:22,23), care este în contrast cu întâiul născut al Egiptului. În Psalmii 89:27, David este numit „întâiul născut” al lui Dumnezeu, deși el a fost cel mai mic dintre cei opt frați ai lui, și nicidecum primul născut. În Noul Testament, Isus este fiul „cel întâi născut” al Mariei (Luca 2:7), „cel întâi născut” dintre mai mulți frați (Romani 8:29), „Cel Întâi Născut” din toată zidirea (Coloseni 1:15) și „cel întâi născut” dintre cei morți (Coloseni 1:18; Apocalipsa 1:5). Textele acestea arată că titlul de „cel întâi născut” se referă la supremația lui Hristos asupra credincioșilor bisericii, asupra creației, asupra universului și asupra celor înviați. Legătura textului din Evrei 1:5 cu versetul 6 arată că Isus este acest împărat din dinastia lui David pe care Dumnezeu Îl prezintă lumii odată cu apelul: „Toți îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (Evrei 1:6). Totuși, în restul capitolului 1 sunt preluate aceste dovezi din Scriptură și sunt formulate patru afirmații: (1) o singură Persoană este numită „Fiu” de către Dumnezeu (Evrei 1:5), iar acea Persoană este Hristos. (2) Îngerii I se închină acestui Fiu (Evrei 1:6). (3) Fiul este Monarhul care nu Se schimbă, cel drept și cel uns, care a creat cerurile și pământul (Evrei 1:8-10). (4) Fiul domnește la dreapta lui Dumnezeu, în timp ce îngerii, prin contrast, sunt duhuri slujitoare pentru cei care vor fi mântuiți (Evrei 1:11-14).
În concluzie, putem spune că Domnul Hristos nu a fost născut de Tatăl în sens fizic, ci, întrucât prin întrupare a devenit Fiul lui Dumnezeu, neamul omenesc a fost „înfiat” „în Preaiubitul Lui” (Efeseni 1:6). Așadar, lui Isus I se atribuie titlul de „Întâi Născut”. Ca atare, statutul Său este cu mult mai presus de cel al îngerilor și merită închinarea lor. Atunci când sfătuiește biserica în legătură cu modalitatea cea mai bună de a ajunge la ceilalți creștini, Ellen G. White afirmă următoarele, despre preexistența Domnului Isus: „Nu accentuaţi acele laturi ale mesajului care condamnă obiceiurile şi practicile oamenilor, până când aceştia nu au ocazia să afle că noi credem în Hristos, în divinitatea şi în preexistenţa Lui.” – Mărturii pentru biserică, vol. 6, p. 58. Ellen G. White a ajutat Biserica Adventistă de curând întemeiată să găsească un echilibru biblic cu privire la preexistența lui Hristos. În contextul învierii lui Lazăr, ea a scris următoarele despre natura Domnului Isus: „În Hristos este viaţa originară, neîmprumutată, nederivată.” – Hristos, Lumina lumii/Viața lui Iisus, p. 530.
La sfârșitul acestor zile și la vremea sfârșitului
Primii scriitori creștini au crezut că zilele din urmă sosiseră și că ele aveau să culmineze cu a doua venire a lui Isus. Din acest motiv, Pavel a putut spune: „La sfârșitul acestor zile [în contrast cu vremurile prorocilor], ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:2). În mod similar, atunci când Petru și ceilalți ucenici au fost acuzați că erau beți, la Cincizecime, Petru a susținut că miracolul vorbirii în limbi era o împlinire a profeției: „«În zilele de pe urmă», zice Dumnezeu, «voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voștri și fetele voastre vor proroci...” (Faptele 2:17). Profeția din Ioel 2 s-a adeverit la începutul zilelor de pe urmă. De asemenea, atunci când a vorbit despre întruparea lui Isus, Petru a scris: „El [Isus] a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii [...] pentru voi” (1 Petru 1:20). Aceste zile din urmă sunt caracterizate de prezența batjocoritorilor, a oamenilor care pun la îndoială a doua venire a lui Isus (2 Petru 3:3,4) și care îi exploatează pe cei săraci ca să se îmbogățească ei înșiși (Iacov 5:3). Zilele de pe urmă mai sunt caracterizate și de apariția lui Antihrist (1 Ioan 2:18).
Deși este acceptat faptul că zilele de pe urmă încep , într-un anumit sens, cu întruparea lui Isus, există vreo diferență între aceste zile „de pe urmă” și „vremea sfârșitului”, așa cum este descrisă ea în Daniel și în Apocalipsa? Să luăm în considerare profeția celor 2 300 de seri și dimineți din Daniel 8:14. Timpul acestei profeții se întinde cu mult dincolo de vremea în care a trăit Hristos. Și alte profeții mai au multe evenimente care trebuie să se întâmple, din punctul nostru de vedere, precum cele „șapte urgii” (Apocalipsa 15:1; 21:9). În final, „vrăjmașul cel din urmă” (1 Corinteni 15:26) nu a fost încă nimicit și nici nu am auzit „cea din urmă trâmbiță” (1 Corinteni 15:52). În concluzie, putem spune că zilele de pe urmă încep odată cu biserica apostolică, dar ultimul și cel mai mare eveniment din vremea sfârșitului încă trebuie să aibă loc.
III. Aplicație
Atunci când analizăm Evrei 1, înțelegem că Pavel a concentrat multă teologie acolo. Este nevoie de un creștinism plin de căldură și de evlavie, orientat pe latura practică. Totuși, practica potrivită sau conduita corespunzătoare (ortopraxia) derivă din ortodoxia noastră, din convingerile sau credințele noastre corecte. O teologie solidă va pune temelia unui frumos stil de viață creștin.
De discutat și de meditat:
1. Crezi că în ziua de azi trebuie să găsim un echilibru între teologia noastră și practica sau viețuirea creștină? Dacă da, cum?
2. Cum putem face diferența între bagajul nostru religios și cultural și adevărul biblic, chiar și în prezent?
3. Într-o vreme când autoritatea din cultura în care trăim și din biserică sunt în criză, cum ne oferă Evrei 1 călăuzire?
Studiul 3, 8-14 ianuarie
