Demascare și judecată

Text de memorat: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam ___ că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam. Acum, să ne ____ și să ne ___ de mântuirea Lui!” (Isaia 25:9)

După ce un predicator și-a încheiat predica cercetătoare despre mândrie, o femeie care auzise mesajul l-a așteptat și i-a spus că era foarte tulburată și dorea să-și mărturisească un mare păcat. Predicatorul a întrebat-o despre ce păcat era vorba. – Despre păcatul mândriei, a răspuns ea. Pentru că, zilele trecute am stat aproape o oră în fața oglinzii să-mi admir frumusețea! – Oh, a răspuns predicatorul, acesta nu este un păcat al mândriei, ci un păcat al imaginației! – C.E. Macartney, comp. Paul Lee Tan, p. 1100 De când păcatul s-a născut în inima unui înger măreț, mândria nu a respectat limitele realității (nici la îngeri și nici la oameni). Nicăieri această problemă nu este mai rea decât în aceia care nutresc mândria spirituală, o trăsătură jalnică în ființe atât de corupte, încât salvarea lor poate fi realizată doar prin faptele altcuiva în dreptul lor. În această săptămână vom învăța, printre alte lucruri, despre originile mândriei și ale înălțării de sine, cele două păcate originare.

Resurse suplimentare video de actualitate recomandate de myBible:

Hope Discovery: https://bit.ly/2MGQQL4
Opinia Production: https://bit.ly/3aD6saz

În introducerea din Isaia 13:1 se menționează că prorocia care urmează i-a fost dată lui Isaia (compară cu Isaia 1:1; 2:1). De asemenea, ea pare să fie și începutul unei noi secțiuni a cărții (capitolele 13–23) care conține prorocii împotriva unor popoare.

1. De ce prorociile împotriva popoarelor încep cu Babilonul?

În Isaia 10:5-34 a fost deja vestită o judecată împotriva Asiriei, cel mai mare pericol în zilele lui Isaia. În Isaia 14:24-27 se repetă pe scurt planul Domnului de a zdrobi Asiria, dar capitolele 13–23 se ocupă în principal de alte amenințări, Babilonul fiind cea mai mare. Înzestrat cu o moștenire culturală, religioasă și politică bogată și veche, Babilonul a apărut mai târziu ca o superputere care a cucerit Iuda și l-a dus în exil. Dar, din perspectivă omenească, în vremea lui Isaia Babilonul nu era o amenințare evidentă pentru poporul lui Dumnezeu. Mai degrabă Asiria a dominat Babilonul. Din anul 728 î.Hr., când Tiglat-Pileser al III-lea a cucerit Babilonul și s-a proclamat împărat peste Babilon sub numele de Pul (2 Împărați 15:19; 1 Cronici 5:26), împărații asirieni au recucerit Babilonul de câteva ori (710 î.Hr., 702 î.Hr., 689 î.Hr. și 648 î.Hr.). Totuși, Babilonul avea să devină o superputere în regiune, cea care urma să distrugă Regatul lui Iuda.

Observă limbajul folosit în Isaia 13. Cum poate un Dumnezeu iubitor să facă sau să permită să se întâmple aceste lucruri? Și unii oameni nevinovați aveau să sufere (vers. 16). Cum înțelegem această acțiune a lui Dumnezeu? Ce ar trebui să ne spună aceste pasaje și altele, care vorbesc despre mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului și a răului, despre natura îngrozitoare a păcatului și a răului? Dacă Dumnezeul dragostei răspunde în felul acesta, înseamnă că păcatul este extrem de rău. Aceste avertizări date prin Isaia sunt date de același Isus care a iertat, a vindecat, a pledat pentru păcătoși și i-a îndemnat să se pocăiască. Cum înțelegi această latură a caracterului unui Dumnezeu plin de iubire? S-ar putea ca această mânie să izvorască din dragostea Lui? Cum? Privește și din perspectiva crucii, unde Însuși Isus a purtat păcatele lumii, a suferit mai rău decât a suferit vreodată cineva, mai mult și decât acei „nevinovați” care au suferit pentru păcatele altora. Cum ne ajută suferința lui Isus pe cruce să răspundem la aceste întrebări dificile?

În 626 î.Hr., Nabopolassar din Caldeea a restaurat gloria Babilonului, devenind împărat în Babilon și marcând începutul dinastiei neo-babiloniene. El a participat, împreună cu Media, la înfrângerea Asiriei. Fiul lui, Nebucadnețar al II-lea, a fost împăratul care a cucerit Regatul lui Iuda și a dus poporul în exil.

2. Cum a sfârșit în cele din urmă cetatea Babilon? Daniel 5

În 539 î.Hr., când Cirus a luat Babilonul, înglobându-l în Imperiul MedoPersan, cetatea și-a pierdut independența pentru totdeauna. În 482 î.Hr., Xerxes I a înăbușit cu brutalitate o revoltă a Babilonului. El a înlăturat statuia lui Marduk, zeul suprem, și a distrus fortificații și temple. În 331 î.Hr., Alexandru cel Mare a cucerit Babilonul de la perși fără nicio luptă. În ciuda visului său de a face din Babilon capitala lui din Răsărit, cetatea a ajuns în declin în câteva secole. În 198 d.Hr., împăratul roman Septimius Severus a găsit Babilonul complet pustiu. Marea cetate era părăsită. Astăzi mai trăiesc câțiva săteni irakieni prin părțile sitului antic, dar cetatea nu a mai fost reconstruită. Judecata Babilonului descrisă în Isaia 13 îi eliberează pe urmașii lui Iacov care au fost asupriți de Babilon (Isaia 14:1-3). Evenimentul care a împlinit profeția a fost cucerirea Babilonului de către Cirus, în 539 î.Hr. Deși el nu a distrus cetatea, acesta a fost începutul sfârșitului pentru Babilon, care nu a mai constituit niciodată o amenințare pentru poporul lui Dumnezeu. Isaia 13 prezintă căderea Babilonului ca pe o pedeapsă divină, în secvențe dramatice. Războinicii care iau cu asalt cetatea sunt agenții lui Dumnezeu (vers. 2-5). Timpul judecății este numit „Ziua Domnului” (vers. 6,9), iar mânia lui Dumnezeu este atât de puternică, încât se răsfrânge asupra stelelor, a soarelui, a lunii, a cerurilor și a pământului (vers. 10,13). Compară cu cântarea Deborei din Judecătorii 5, care Îl descrie pe Domnul ca făcându-Și apariția prin cutremur de pământ și ploaie; elementele naturii, inclusiv stelele, luptă împotriva opresorului străin (vers. 4,20,21).

Dacă cineva care trăia în Babilon, la apogeul gloriei lui, ar fi putut citi Isaia 13:19-22, i s-ar fi părut absurd și imposibil. Ce profeții, încă neîmplinite, par absurde și imposibile acum?

Ca răspuns la căderea Babilonului (Isaia 13), prin care poporul lui Dumnezeu este eliberat (Isaia 14:1-3), în versetele 4-23 este rostit în mod figurat un reproș batjocoritor (vezi și Mica 2:4; Habacuc 2:6) împotriva împăratului Babilonului. Ironizarea este poetică, nu trebuie luată literal. Nu este un comentariu despre starea celor morți, ci un mod dramatic de a-i spune semețului împărat că va fi doborât, ca și alți monarhi mândri dinaintea lui.

3. Cum ar putea pasajul din Isaia 14:12-14 să i se aplice împăratului Babilonului?

Împărații babilonieni nu au fost modești (Daniel 4, 5). Dar aspirația de a fi „ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:14) întrece și cel mai trufaș ego. Deși pretindeau că au legături strânse cu zeii, împărații le erau supuși, lucru demonstrat vizibil în fiecare an, în a cincea zi a festivalului de Anul Nou babilonian, când împăratul trebuia să își dea jos însemnele regale înainte de a se apropia de statuia lui Marduk, pentru ca regalitatea să-i poată fi reafirmată. Ideea de a înlocui chiar și un zeu minor era văzută ca nebunească și sinucigașă. Și în Ezechiel 28, aroganța sfidătoare până la cer este identificată cu conducătorul cetății. Totuși, nu este doar descrierea unui monarh pământesc, Dumnezeu arată către altcineva: mândrul potentat era în Eden, un heruvim ocrotitor pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, fiind fără prihană din ziua în care a fost creat și până când s-a găsit păcatul în el și a fost izgonit; el va fi nimicit în foc (Ezechiel 28:12-18). Termenii de aici sunt atât de figurativi, încât, dacă ar fi vorba de un om, nu ar avea sens. Însă Apocalipsa 12:7-9 vorbește despre o ființă puternică aruncată din cer împreună cu îngerii săi: „Satana, acela care înșală întreaga lume”, cel care a înșelat-o pe Eva în Eden (Geneza 3). Satana are o imaginație plină de trufie (Ezechiel 28:2). Moartea lui va dovedi că nu este dumnezeu. Spre deosebire de Isus Hristos, Satana va pieri în mijlocul mării de foc (Apocalipsa 20:10), pentru a nu mai întina vreodată universul.

Compară Isaia 14:13,14 cu Matei 11:29, Ioan 13:5 și Filipeni 2:5-8. Ce ne spun aceste texte despre caracterul lui Dumnezeu și cel al lui Satana? Cum privește Domnul mândria, aroganța și dorința după supremație?

În Isaia 14, ironizarea lui Satana, „Luceafărul strălucitor” (Lucifer), „fiul zorilor” este împletită cu căderea împăratului Babilonului. De ce? În Apocalipsa 12:1-9, un balaur, identificat cu Satana, încearcă să nimicească un copil imediat ce se naște. În mod clar, aici copilul este Isus Hristos. Dar cel care a încercat să-l omoare pe copilaș a fost regele Irod (Matei 2). Balaurul este atât Satana, cât și agenții omenești prin care lucrează (aici, Irod). În același fel, Satana a fost puterea din spatele Babilonului și al prințului Tirului (Ezechiel 28).

4. De ce mai târziu termenul „Babilon” se referă la Roma (1 Petru 5:13) și la o putere malefică în Apocalipsa 14:8; 16:19; 17:5; 18:2,10,21?

La fel ca Babilonul literal, Roma și „Babilonul” din Apocalipsa sunt puteri trufașe și nemiloase, care asupresc poporul lui Dumnezeu. În Apocalipsa 17:6 se spune că este „îmbătat de sângele sfinților”. Aceste puteri se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu, idee exprimată chiar de numele „Babilon”. În limba babiloniană, numele bab ili înseamnă: „poarta zeului (zeilor)”, cu referire la locul de acces spre tărâmul divin. Compară cu Geneza 11, în care oamenii construiesc Turnul Babel ca să atingă cerul și să nu mai fie nevoiți să dea socoteală de nimic înaintea lui Dumnezeu. Când s-a trezit din visul cu scara ce lega cerul de pământ, Iacov a exclamat: „Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza 28:17). „Casa lui Dumnezeu” este „poarta cerurilor”, adică este calea de acces spre cer. „Poarta cerului” la Betel și „poarta zeului” la Babilon erau două căi opuse de a ajunge la cer. Scara lui Iacov își avea originea în cer, era descoperită de sus, de Dumnezeu. Dar Babilonul, cu turnurile și templele sale, era construit de oameni, de jos. Aceste căi opuse reprezintă două drumuri spre mântuire: harul oferit de Dumnezeu și faptele omului. Adevărata religie este bazată pe modelul de la Betel: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință” (Efeseni 2:8,9). Orice „religie” falsă, inclusiv formalismul și umanismul secular, se bazează pe modelul trufaș al Babilonului. Vezi și parabola Domnului Isus despre fariseu și vameș (Luca 18:9-14).

După ce a stat câțiva ani într-o mănăstire Zen, compozitorul canadian Leonard Cohen a spus într-un interviu: „Nu sunt salvat.” Care crezi că era problema lui? Ce nu înțelesese despre mântuire?

Aceste patru capitole din Isaia descriu înfrângerea finală a dușmanilor lui Dumnezeu și eliberarea poporului Său.

5. În ce se aseamănă descrierea lui Isaia despre pustiirea pământului (Isaia 24) cu descrierea lui Ioan despre evenimentele legate de cei o mie de ani care urmează după a doua venire a lui Isus (Apocalipsa 20)?

La fel ca în capitolele 13 și 14 din Isaia, aspecte ale Babilonului literal se aplică și la puteri de mai târziu, iar „împăratul Babilonului” reprezintă unirea dintre conducătorii omenești cu mintea diabolică din spatele lor, Satana însuși. Așadar, mesajul că Babilonul a căzut (Isaia 21:9) poate fi repetat și mai târziu (Apocalipsa 14:8; 18:2); Satana va fi nimicit după a doua venire a lui Isus (Apocalipsa 20:10). În timp ce distrugerea Babilonului literal a fost o judecată a „zilei Domnului” (Isaia 13:6,9), o altă „zi mare și înfricoșată” este pe punctul de a veni (Ioel 2:31; Maleahi 4:5; compară cu Țefania 1:7). Viziunea lui Isaia este prezentată prin intermediul unor situații care îi sunt cunoscute, și anume vremea când „luna va fi acoperită de rușine și soarele, de groază, căci Domnul oștirilor va împărăți pe muntele Sionului și la Ierusalim” (Isaia 24:23). Fără îndoială, Isaia a crezut că viziunea se aplică Ierusalimului pe care îl cunoștea, dar Apocalipsa explică faptul că ea va fi împlinită de fapt în Noul Ierusalim (Apocalipsa 21:2,23).

6. Îi nimicește Dumnezeu cu adevărat pe cei nelegiuiți? Isaia 28:21

Lucrarea lui Dumnezeu de nimicire este numită „lucrarea Lui ciudată”, pentru că El nu Se bucură să o aducă la îndeplinire. Este adevărat că păcatul poartă în el semințele autodistrugerii (Iacov 1:15). Dar, deoarece Dumnezeu are puterea supremă asupra vieții și a morții și El stabilește vremea, locul și modul în care are loc distrugerea finală (Apocalipsa 20), nu are niciun sens să susținem că El va pune capăt blestemului păcatului într-un mod pasiv, îngăduind doar ca principiul de cauză-efect să-și urmeze cursul natural.

Care este acel singur lucru pe care îl putem face dacă vrem ca și noi să fim între biruitori? (Proverbe 3:5-7; Romani 10:9)

„Se va ridica întrebarea: Cum este cu mântuirea? Oare este condiționată? Nu, toți putem veni la Hristos. Și dacă venim la El, care este condiția? Condiția este ca, printr-o credință vie, să ne prindem cu totul de meritele sângelui unui Mântuitor crucificat și înviat. Când facem așa, înseamnă că facem faptele neprihănirii. Dar, când Dumnezeu îl cheamă pe un păcătos din lumea noastră și-i adresează invitația, nu există nicio condiție. El este atras de invitația lui Isus, și nu vine pe principiul: «Acum trebuie să răspunzi, dacă vrei să vii la Dumnezeu.» Păcătosul vine și, pe măsură ce se apropie și Îl vede pe Isus înălțat pe crucea Calvarului – aceasta fiind o imagine pe care Dumnezeu o imprimă în mintea lui – și descoperă că dragostea de care el se prinde întrece orice imaginație.” – Ellen G. White, Manuscript Releases, vol. 6, p. 32

Rezumat: Isaia a văzut că, după Asiria, Babilonul urma să cucerească Iuda. Dar, în ciuda conducătorilor foarte puternici ai întunericului acestei lumi (Efeseni 6:12), care lucrau prin dușmanii de pe pământ ai lui Dumnezeu și care aveau îndrăzneala să-și aroge atribute divine, în cele din urmă Domnul va stăpâni și va aduce pacea veșnică pe planeta noastră zbuciumată.

Studiu la rând: Ezechiel 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38 Evanghelizare, subcapitolul „Orașele vestice”

1. Ce trebuia să facă profetul pentru un om rău și care erau consecințele împlinirii sau neîmplinirii misiunii?

2. Cine era păstorul despre care vorbea Domnul și cum avea să păstorească oile dacă era mort demult?

3. Unde este scrisă făgăduința unei inimi noi?

4. În ce timp istoric se va sui Gog împotriva poporului lui Dumnezeu?

5. Unde ar fi fost o greșeală să se construiască sau să se cumpere clădiri mari?

Pasaj biblic în studiu: Isaia 13, 14, 24, 25, 26, 27

I. Privire generală

În Isaia 13 și 14 este analizată ideea judecății, care include și tema zilei Domnului. Judecata este o inițiativă divină care ar putea aduce vestirea unei perioade de nenorocire sau începutul unei noi ere de experiență fericită. Judecata putea să vină peste un neam străin (așa ca în Isaia 13, 14) sau peste poporul lui Dumnezeu. Isaia 24 ne spune că judecata Domnului are o aplicație universală. Isaia 25 și 26 sunt parte dintr-o cântare care anunță restaurarea lui Iuda, dar care include și sensuri escatologice pentru cei răscumpărați la sfârșitul timpului. Capitolul 25 a fost împărțit în trei părți: (1) Slavă lui Dumnezeu pentru biruință (vers. 3-5); (2) Un ospăț pentru poporul lui Dumnezeu (vers. 6-8) și (3) Biruința Domnului asupra vrăjmașilor (vers. 9-12). Isaia 26 prezintă caracteristicile celor răscumpărați după ce au devenit un popor credincios (în loc de un neam păcătos, ca în capitolul 1 și arată că ei rămân credincioși, printre alte caracteristici). În acest studiu sunt analizate trei teme principale: (1) Judecățile lui Dumnezeu; (2) Asigurarea biruinței; (3) Neamul credincios.

II. Comentariu

Judecățile lui Dumnezeu

Ideea judecății este o temă care se repetă în literatura profetică a Bibliei. Judecata poate aduce sfârșitul unei perioade de nenorocire și începutul unei noi ere de experiență fericită (Isaia 42:1) sau ar putea vesti o distrugere viitoare, așa cum se întâmplă în prorociile din Isaia 13 și 14 și din următoarele capitole. Uneori, zilele acelea de judecată sunt anunțate prin folosirea expresiei „ziua Domnului”, așa cum reiese clar din prima jumătate a cărții Isaia. Ziua Domnului poate fi o zi de restaurare: „«În ziua aceea», zice Domnul, «voi chema pe robul Meu Eliachim, fiul lui Hilchia, îl voi îmbrăca în tunica ta, îl voi încinge cu brâul tău și voi da puterea ta în mâinile lui. El va fi un tată pentru locuitorii Ierusalimului și pentru casa lui Iuda. Voi pune pe umărul lui cheia casei lui David: când va deschide el, nimeni nu va închide și, când va închide el, nimeni nu va deschide»” (Isaia 22:20-22). Cu toate acestea, ziua Domnului ar putea fi o zi a nimicirii, ca în Isaia 13 și 14, care se referă la pustiirea Babilonului și a Asiriei. Judecata (inclusiv cu referire la „ziua Domnului”) ar putea avea și implicații negative pentru Iuda (Isaia 2:12; 3:13,14,18), dar acest aspect se vede mai mult în judecata împotriva neamurilor străine. Judecata vine din inițiativa lui Dumnezeu: „Am dat poruncă sfintei Mele oștiri, zice Domnul, am chemat pe vitejii Mei la judecata mâniei Mele” (Isaia 13:3). În ebraică nu este uzual ca propoziția să înceapă cu subiectul, ci, mai degrabă, cu verbul. Pronumele personal „Eu” din versiunea originală este accentuat aici. Pe de altă parte, judecata este un atribut de seamă al lui Dumnezeu în calitate de Suveran peste puterile de pe pământ. Acest lucru este subliniat și în Isaia 14:24: „Domnul oștirilor a jurat și a zis: «Da, ce am hotărât se va întâmpla, ce am pus la cale se va împlini.»” În Isaia 13:3, termenul folosit de autor pentru „vitejii Mei” – este cel folosit în Isaia 9:6, unde se referă la Domnul – „Dumnezeu tare”. Ei sunt „uneltele mâniei Lui (Isaia 13:5). Un alt element important ce ține de judecată este iminența. Spre exemplu: „Căci ziua Domnului este aproape” (Isaia 13:6) sau „Iată, vine ziua Domnului” (vers. 9). În versetul 4 este descrisă imaginea unei oștiri gata de luptă: „Domnul oștirilor Își cercetează oastea care va da lupta.” Va fi o zi a mâniei. Domnul spune: „Am chemat pe vitejii Mei la judecata mâniei Mele” (vers. 3), „vine ziua Domnului, zi de mânie și de urgie aprinsă” (vers. 9), „și pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oștirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (vers. 13). Un alt element demn de remarcat despre judecata Domnului este motivul ce ține de socotelile finale și de ziua nimicirii: „Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei și pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufași și voi doborî semeția celor asupritori»” (Isaia 13:11). Toate aceste păcate sunt întruchipate de Babilonul literal și spiritual. 

Asigurarea biruinței

Cu toate că prorociile din Isaia 13 și 14 se concentrează asupra Babilonului și Asiriei, la sfârșitul capitolului 14 este inclus tot pământul: „Iată hotărârea luată împotriva întregului pământ, iată mâna întinsă peste toate neamurile” (vers. 26). Nu este nicio îndoială că implicațiile escatologice ale prorociilor din Isaia includ întregul univers. Ideea aceasta este dezvoltată și în Isaia 24: „Iată, Domnul deșartă țara și o pustiește” (vers. 1). De aceea „mănâncă blestemul țara și suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor” (vers. 6), pentru că „păcatul lui îl apasă” (vers. 20). Este clar faptul că problema nu are de-a face cu pământului ca element al creației, ci cu nelegiuirile de pe el. În final, vestea bună este că „Domnul oștirilor va împărăți” (Isaia 24:23). Isaia 25 este o cântare de laudă pentru îndurarea lui Dumnezeu manifestată în ziua escatologică a Domnului. Capitolul are trei secțiuni bine delimitate:  (1) vers. 1-5; (2) vers. 6-8 și (3) vers. 9-12. Prima parte este o cântare de laudă pentru ceea ce Domnul a făcut pentru poporul Lui după lungi suferințe și durere. Dumnezeu a dus la bun sfârșit ce plănuise pentru poporul Lui: „Căci ai făcut lucrări minunate: planurile Tale făcute mai dinainte s-au împlinit cu credincioșie” (vers. 1). El a răsturnat puterea asupritorilor poporului Său. El a prefăcut „cetățuia cea tare într-o grămadă de dărâmături” (vers. 2). Astfel, această laudă este un semn al bucuriei și fericirii aduse de victorie. Dumnezeu este înălțat prin lucrările pe care le-a făcut. A doua parte a acestui capitol cuprinde versetele 6-8, care vorbesc despre sărbătoarea pregătită poporului lui Dumnezeu. Domnul a restaurat bucuria și pacea pe pământul lor. Dumnezeu a pus capăt timpului de suferință apăsătoare din viața lor și a îngropat durerea și lacrimile lor. Acum este timpul pentru a face un ospăț, pentru că „Domnul oștirilor pregătește tuturor popoarelor, pe muntele acesta, un ospăț de bucate gustoase, un ospăț de vinuri vechi” (vers. 6). Întristarea este alungată pentru totdeauna: „[Domnul] nimicește moartea pe vecie; Domnul Dumnezeu șterge lacrimile de pe toate fețele” (vers. 8). Ultima parte a acestui capitol începe cu versetul 9. În această secțiune se explică mai pe larg cântarea de laudă pentru Dumnezeu din prima parte și El este preamărit pentru realizările Sale despre care s-a vorbit mai înainte: „Acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam” (vers. 9) și „El surpă, prăbușește întăriturile înalte ale zidurilor tale” (vers. 12). Astfel, poporul lui Dumnezeu va zice: „Să ne veselim și să ne bucurăm de mântuirea Lui. Căci mâna Domnului se odihnește pe muntele acesta” (vers. 9,10). 

Neamul credincios

Cântarea din Isaia 26 o completează pe cea din capitolul precedent. Mai ales primele zece versete scot în evidență o temă importantă legată de cei răscumpărați (care se aplică în primul rând la poporul lui Iuda care se întoarce în țara natală după deportarea în Babilon). Subiectul acestei secțiuni este credincioșia, iar întrebarea este: „Cine poate intra pe porți ca să participe la ospăț?” Cântarea descrie cetatea ca pe o cetate protejată. Acum, sosește ordinul: „Deschideți porțile ca să intre neamul cel neprihănit și credincios” (vers. 2). Poporul nu mai este un neam păcătos (cap. 1), ci un neam neprihănit. Expresia ebraică folosită pentru termenul „neprihănit” este saddiq și, conform lexiconului ebraic, are mai multe sensuri, cum ar fi: (1) persoană neprihănită care se comportă corect și care biruiește în viața sa; (2) persoană evlavioasă sau care aparține comunității lui Iehova; (3) persoana evlavioasă care își găsește plăcerea în poruncile Domnului și (4) om considerat drept și corect. Pe scurt, acest termen descrie pe cineva care este drept, neprihănit și devotat (vezi Ludwig Koehler și Walter Baumgartner, op. cit., vol. 3, p. 1002). Pe deasupra, aceste versete din Isaia 26 oferă mai multe detalii despre caracteristicile celor răscumpărați și completează șirul gândurilor precedente: cel credincios „rămâne credincios” (vers. 2) sau, conform versiunii NTR, „păzește credincioșia”. O altă trăsătură a celui credincios este că el se încrede în Domnul, lucru care este subliniat de două ori în versetele 3 și 4: „căci se încrede în Tine. Încredeți-vă în Domnul”. Pentru a-i descrie pe cei răscumpărați, în versetul 7 este introdus un nou termen, un adjectiv. Este vorba despre cuvântul ebraic yasar, care descrie „un om drept sau corect” (Ibidem, p. 450). Isaia spune: „Calea dreptului este neprihănirea; Tu, care ești fără prihană, netezești cărarea dreptului.” În versetele 8 și 9 sunt date alte elemente din experiența poporului credincios care va intra în cetatea celor răscumpărați: „De aceea Te așteptăm, Doamne, și pe calea judecăților Tale; sufletul nostru suspină după Numele Tău și după pomenirea Ta. Sufletul meu Te dorește noaptea și duhul meu Te caută înăuntrul meu.”

III. Aplicație

1. Scena judecății pare a fi pentru mulți foarte înfricoșătoare și grozavă. Dar, adesea, teama unei judecăți iminente îi împinge pe oameni să-L caute pe Domnul și să vină în cele din urmă pe calea mântuirii. Ce lecții putem învăța din scenele de judecată din cartea lui Isaia? Pentru a da un răspuns, citește îndeosebi Isaia 24. 2. În Isaia 25, Dumnezeu Și-a arătat mai dinainte credincioșia în vederea eliberării poporului Său de sub asuprirea dușmanilor. El îi va birui prin puterea Lui cea mare. Dumnezeu va da poporului Său pace și bucurie. El a asigurat biruința în trecut și ne va da și nouă biruință în viitor. Dumnezeu este biruința noastră și putem obține și noi biruința asupra suferinței, durerii și păcatului prin puterea Dumnezeului Atotputernic. Ce speranță ne oferă acest gând atunci când privim spre ziua marelui ospăț escatologic pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru poporul Lui preaiubit? 3. În Isaia 26 sunt prezentate unele dintre caracteristicile oamenilor care vor intra pe porțile cetății întărite. „Neamul cel neprihănit” și cei ce păzesc credincioșia pot intra în ea (Isaia 26:2). Având aceste versete în minte, cum ai descrie experiența ta de credință din ultimul timp?