Studiul 8 Vezi studiile anterioare 17-23 noiembrie

Unitatea în credință

imagine-studiu
Sabat după-amiază

Completează şi memorează: „În nimeni altul nu este ________________, căci nu este sub cer niciun alt _________ dat oamenilor, în care trebuie să fim ________________.” (Faptele 4:12)

În 1888, adventiştii de ziua a şaptea au trecut printr-o perioadă de dezbateri intense pe tema interpretării câtorva texte biblice. În timp ce pastorii şi conducătorii bisericii dezbăteau identitatea celor zece coarne menţionate în profeţia din Daniel 7 şi Legea amintită în Galateni 3:24, prea puţini erau conştienţi că atitudinile lor ostile distrugeau relaţiile dintre ei şi afectau unitatea şi misiunea bisericii.

Ellen G. White a deplâns profund această situaţie şi i-a încurajat pe toţi cei implicaţi în discuţii să se gândească bine la relaţia lor cu Isus şi la modul în care trebuie dovedită dragostea pentru El prin comportament, mai ales faţă de cei care au opinii diferite, şi a spus că nu trebuie să ne aşteptăm ca toţi membrii bisericii să fie de acord cu absolut toate detaliile unei anumite interpretări a textelor biblice. Dar, în acelaşi timp, a subliniat că ar trebui să urmărim unitatea în înţelegerea convingerilor adventiste esenţiale (vezi Sfaturi către editori, pp. 28–32).

Săptămâna aceasta vom studia despre învăţăturile biblice esenţiale pentru identitatea noastră ca adventişti şi pentru unitatea noastră în credinţă.

Duminică, 18 noiembrie

Adventiştii de ziua a şaptea au multe lucruri în comun cu alte confesiuni creştine, însă convingerile noastre compun un sistem unic al adevărului biblic, pe care nicio altă confesiune creştină nu îl propovăduieşte. Aceste convingeri fundamentate biblic ne definesc ca rămăşiţă a lui Dumnezeu din timpul sfârşitului.

1. Ce loc declară Petru că ocupă Isus Hristos în planul de mântuire?

Faptele 4:8-12

Faptele 10:43

2. Ce spune apostolul Pavel despre acest subiect?

2 Corinteni 5:19

Moartea lui Hristos înseamnă împăcarea noastră cu Tatăl şi desfiinţarea prăpastiei apărute între noi şi El prin păcat. Procesul acesta de împăcare are ca scop refacerea relaţiei noastre cu Dumnezeu.

3. Ce însemnătate au moartea şi învierea Domnului Isus, potrivit pasajelor următoare?

Romani 3:24,25

1 Ioan 4:9,10

1 Petru 2:21-24

Noi credem, la fel ca alte confesiuni creştine, în moartea şi în învierea lui Hristos, dar, spre deosebire de ele, le vestim în cadrul „Evangheliei veşnice” (Apocalipsa 14:6), în cadrul celor trei solii îngereşti din Apocalipsa 14:6-12.

Cât de des îți amintești de moartea și învierea lui Hristos?

Luni, 19 noiembrie

Apostolii şi primii creştini numeau revenirea lui Hristos „fericita nădejde” (Tit 2:13) şi credeau că toate profeţiile şi făgăduinţele din Scriptură aveau să se împlinească atunci. Şi adventiştii de ziua a şaptea au această convingere. Însuşi numele de „adventist” (asteptător) o dovedeşte. Toţi cei care Îl iubesc pe Hristos aşteaptă cu ardoare ziua în care să-L poată vedea faţă în faţă. Iar până atunci, făgăduinţa revenirii ne uneşte ca popor al lui Dumnezeu.

4. Ce ne spun pasajele următoare despre modul în care va reveni Hristos? Ce idei circulă astăzi cu privire la revenirea Sa?

Faptele 1:11

Matei 24:26,27

1 Tesaloniceni 4:13-18

Apocalipsa 1:7

Biblia ne asigură în mod repetat că Isus va reveni ca să-i ia cu El pe cei răscumpăraţi. Însă nu trebuie să facem speculaţii cu privire la dată Matei 24:36 .

La încheierea lucrării Sale, Isus a spus pilda celor zece fecioare (Matei 25:1-13) pentru a ilustra experienţa bisericii în timp ce va aştepta revenirea Sa. Cele două categorii de fecioare reprezintă două tipuri de credincioşi care declară că-L aşteaptă. Aparent, sunt la fel, dar diferenţele devin vizibile în momentul în care se pare că Domnul întârzie să vină. O categorie îşi păstrează speranţa, în ciuda aparentei întârzieri, şi face pregătirile spirituale necesare. Isus a dorit să-i înveţe pe ucenici că experienţa creştină nu se bazează pe emoţii, ci pe încrederea permanentă în harul lui Dumnezeu şi pe perseverenţa în credinţă, chiar şi atunci când nu există o dovadă palpabilă a împlinirii făgăduinţelor lui Dumnezeu. El ne cheamă astăzi să veghem şi să fim pregătiţi în orice clipă pentru revenirea Sa.

Cum putem arăta concret că așteptăm revenirea Domnului? Cum putem evita greșelile cu privire la care ne-a avertizat prin pilda fecioarelor?

Slujirea Domnului Isus în sanctuarul ceresc Marți, 20 noiembrie

Slujbele care se desfăşurau în cortul construit de Moise la porunca Domnului (Exodul 25:8) şi, mai târziu, la templu i-au învăţat pe israeliţi despre planul de mântuire. Atât cortul, cât şi templul au fost construite după modelul sanctuarului din cer, „adevăratul cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (Evrei 8:2; vezi şi Exodul 25:9,40).

Pretutindeni în Biblie se porneşte de la premisa că există un sanctuar în cer, locul unde Se află Dumnezeu. Slujbele din sanctuarul ceresc au fost un fel de profeţii în miniatură ale planului de mântuire şi ale lucrării lui Isus ca preot în cer.

5. Ce ne spun pasajele următoare despre lucrarea Domnului Isus ca preot în cer?

Evrei 8:6

Evrei 9:11,12

Evrei 9:23-28

1 Ioan 1:9,10

1 Ioan 2:1,2

După ce S-a înălţat la cer, Hristos Şi-a început slujirea ca preot al nostru în sanctuarul ceresc (vezi Evrei 7:25). De aceea suntem încurajaţi „să ne apropiem... cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4:16).

Slujirea preoţească din sanctuarul pământesc avea două etape – prima, slujba zilnică din Locul Sfânt, iar a doua, slujba anuală din Locul Preasfânt. Şi slujirea lui Isus în cer are două etape: în prima etapă, mijloceşte, oferă iertare, realizează împăcarea şi refacerea – prin mijlocirea Sa, păcătoşii care se pocăiesc au intrare directă la Tatăl (1 Ioan 2:1); în a doua etapă, începută în anul 1844, Se ocupă de judecată şi de curăţire, activităţi simbolizate prin slujba făcută de marele-preot în Ziua Ispăşirii (Leviticul 16). Curăţirea sanctuarului se face prin sângele lui Isus. Ispăşirea îndeplinită în acea zi prefigura ispăşirea care avea să fie făcută prin sângele Domnului Isus, îndepărtarea definitivă a păcatului şi readucerea întregului univers la armonie sub guvernarea lui Dumnezeu. Doctrina aceasta arată modul în care înţeleg adventiştii planul de mântuire.

Miercuri, 21 noiembrie

O altă învăţătură biblică esenţială pe care adventiştii de ziua a şaptea o cred şi o susţin este Sabatul zilei a şaptea. Doctrina aceasta fundamentală ne uneşte ca biserică şi ne distinge de aproape toate celelalte confesiuni creştine.

Sabatul este darul pe care l-a oferit Dumnezeu omenirii de la creaţiune (Geneza 2:1-3). La instituirea lui, Dumnezeu S-a odihnit, a binecuvântat această zi şi a sfinţit-o. Prin aceste trei acţiuni, i-a oferit omului un dar special, ca să aibă experienţa cerului pe pământ şi să recunoască faptul că El a creat lumea în şase zile. Sabatul este ziua sfântă în care Dumnezeu Se întâlneşte cu poporul Său într-un mod special.

6. Ce ne spun pasajele următoare despre ce înseamnă Sabatul pentru om?

Exodul 20:8-11

Deuteronomul 5:12-15

Ezechiel 20:12,20

Adventiştii respectă Sabatul zilei a şaptea după exemplul lui Isus (Luca 4:16 ). El participa la serviciile divine din Sabat, susţinând astfel valabilitatea lui ca zi de odihnă şi de închinare. El a făcut unele minuni în Sabat pentru a arăta că vindecarea (fizică şi spirituală) este un mod de a serba această zi (Luca 13:10-17). Apostolii şi primii creştini au înţeles că Isus nu a desfiinţat Sabatul. Ei l-au păzit şi au participat la închinare în această zi (Faptele 13:14,; Faptele 13:42,44; Faptele 16:13; Faptele 17:2; Faptele 18:4).

Sabatului este şi un semn al eliberării noastre din păcat. El ne aminteşte de eliberarea lui Israel din robia egipteană şi aducerea lui în odihna din Canaan (Deuteronomul 5:12-15). Israel nu s-a bucurat pe deplin de această odihnă din cauza căderilor repetate în neascultare şi idolatrie, însă avem asigurarea că „rămâne... o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu” (Evrei 4:9). Respectarea Sabatului simbolizează această odihnă spirituală în Hristos şi bizuirea noastră pe jertfa Sa şi nu pe fapte, ca să fim mântuiţi de păcat şi să obţinem viaţa veşnică (vezi Evrei 4:10, Matei 11:28-30).

Concret, cum te-a ajutat respectarea Sabatului să ai experiența unității și părtășiei dorite de Hristos pentru poporul Său?

Joi, 22 noiembrie

Când a creat lumea, „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Viaţa vine de la Dumnezeu. Dar, dacă omul a primit viaţă, înseamnă că este nemuritor? Biblia ne spune că numai Dumnezeu este nemuritor (1 Timotei 6:16). Omul nu se naşte nemuritor. El este muritor. Scriptura aseamănă viaţa noastră cu „un abur, care se arată puţintel şi apoi piere” (Iacov 4:14) şi spune că, atunci când murim, intrăm într-o stare ca de somn, în care nu mai suntem conştienţi de nimic (Eclesiastul 9:5, Eclesiastul 6,10; Psalmii 115:17; Psalmii 146:4; Ioan 11:11-15).

Noi ne naştem muritori şi supuşi morţii, dar Biblia ne mai spune că Isus Hristos este sursa nemuririi şi El le promite nemurirea şi viaţa veşnică tuturor celor care cred în El: „Darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23). Isus „a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie” (2 Timotei 1:10). „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).

7. Ce ne spun pasajele următoare despre primirea vieţii veşnice şi despre momentul în care primesc oamenii nemurirea?

1 Corinteni 15:51-54

1 Tesaloniceni 4:13-18

Apostolul Pavel explică aici că Dumnezeu nu le dă oamenilor nemurirea după ce mor, ci la înviere, la cea din urmă trâmbiţă. Credincioşii primesc făgăduinţa vieţii veşnice în momentul în care Îl acceptă pe Isus ca Mântuitor personal şi vor primi nemurirea la înviere. În Noul Testament nu se găseşte ideea că sufletul omului s-ar ridica la cer în clipa morţii; învăţătura aceasta îşi are originea în păgânism, în filosofia grecilor antici şi nu se regăseşte în Biblie.

În ce fel ne ajută concepția noastră despre moarte să prețuim și mai mult făgăduința revenirii Domnului Isus? În ce fel ne unește ca biserică?

Vineri, 23 noiembrie

Adventiştii de ziua a şaptea au în comun cu alte confesiuni creştine câteva convingeri importante. Convingerea principală este, desigur, mântuirea doar prin credinţă, prin moartea ispăşitoare şi înlocuitoare a lui Isus. La fel ca alţi creştini, noi credem că nu suntem socotiţi neprihăniţi prin fapte, ci prin jertfa lui Hristos. Ellen G. White a scris următoarele: „Hristos a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic. El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa care era a Lui. «Prin rănile Lui suntem tămăduiţi.»” – Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 15

În acelaşi timp, convingerile noastre fundamentale, precum şi practicile şi stilul de viaţă care decurg din aceste convingeri, fac ca mesajul nostru să fie unic în lumea creştină. Şi aşa şi trebuie să fie, pentru că altminteri cum s-ar justifica existenţa noastră? Dragostea noastră pentru Isus şi învăţătura pe care o propovăduim ar trebui să ne unească puternic.

BIBLIA ŞI CARTEA ISTORIA MÂNTUIRII – STUDIU LA RÂND

Biblia: Geneza 28–34

1. Cum a înţeles Esau că nevestele sale nu-i plăceau tatălui său?

2. Ce i-a propus Iacov lui Laban, ca să-şi dovedească „cinstea”?

3. Pentru ce anume se vedea Iacov prea mic?

4. Ce a făcut Iacov, când a aflat că Sihem îi necinstise fiica?

Istoria mântuirii, cap. 39

5. Despre cine se afirmă că „se încred într-o (se prind de o) funie de nisip”?