Romani 8:28 28De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.

De altă parte, ştim. [Şi ştim, KJV]. Pavel mai adaugă acum un motiv pentru a privi cu încredere la viitor. E lucru cunoscut de noi că, potrivit cu scopul veşnic al lui Dumnezeu, toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care-L iubesc. Chiar şi necazurile şi suferinţele vieţii acesteia departe de a împiedica mântuirea noastră, o poate ajuta să înainteze. La fiecare pas, creştinul poate fi în mâinile lui Dumnezeu şi să execute scopul lui Dumnezeu.

Toate lucrurile. Evident Pavel intenţiona ca lucrul acesta să fie înţeles în felul cel mai cuprinzător, pentru a cuprinde tot ce e menţionat în vers. 35, 38, 39. Dar s-ar putea ca el să se refere în deosebi la suferinţele din vremea de acum (vers. 18).

Lucrează împreună. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea toate lucrurile lucrează împreună spre binele şi Dumnezeu lucrează toate lucrurile spre bine. Fie că se introduce sau nu cuvântul Dumnezeu, aceasta e ideea lui Pavel. În orice caz, Dumnezeu e Cel care face ca toate lucrurile să lucreze împreună în viaţa noastră pentru binele final.

Spre binele. Nimic nu poate să atingă pe creştin decât cu permisiunea Domnului (vezi Iov 1,12; 2,6) şi tot ce e îngăduit lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îngăduie să vină asupra noastră suferinţă şi necaz, aceasta nu e pentru a ne distruge, ci a ne înnobila şi sfinţi. (vezi Rom. 8,17). Tulburările şi dezamăgirile acestei vieţi ne desfac afecţiunile de la lume şi ne îndeamnă să privim la cer ca sălaş al nostru. Ele ne învaţă despre adevărul stării noastre firave şi muritoare şi ne fac să ne sprijinim pe Dumnezeu pentru susţinerea şi mântuirea noastră. Ele produc de asemenea, în noi un duh mai smerit şi supus, o dispoziţie mai răbdătoare şi mai gingaşă. Aceasta a fost experienţa poporului lui Dumnezeu în decursul istoriei, şi la sfârşitul vieţii lor ei au fost în stare să spună că a fost bine pentru ei, că au fost smeriţi în felul acesta (vezi Ps. 119,67.71; cf. Evrei 12,11). La sfârşitul vieţii sale Iosif a fost în stare să spună fraţilor săi: Voi aţi avut cugete rele în contra mea, dar Dumnezeu le-a îndreptat spre bine (Gen. 50,20).

Celor ce iubesc pe Dumnezeu. În versiunea greacă, expresia aceasta este pusă într-o poziţie de accent. Cuvintele descriu pe adevăraţii urmaşi ai lui Dumnezeu, aceia care au adevărata credinţă şi care se încred în conducerea lui Dumnezeu. Iubirea lor pentru Dumnezeu e ca răspuns faţă de iubirea lui Dumnezeu pentru ei şi al lucrării Lui divine în toate lucrurile pentru mântuirea lor. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să vină mai întâi la un om şi să pătrundă în inima lui ca numai apoi el să se întoarcă şi să poată iubi pe Dumnezeu (1 Ioan 4,19), după cum Duhul Sfânt trebuie să lumineze mai întâi pe om dacă el personal urmează să se roage aşa cum trebuie (Rom. 8,26).

Pavel deja vorbise despre iubirea lui Dumnezeu faţă de noi (cap. 5,5.8), şi el o menţionează din nou în capitolul acesta (cap. 8,39). El de asemenea, vorbeşte de câteva ori despre iubirea noastră faţă de semenii noştri (cap. 12,9.10; 13,8.9). Dar aceasta este cea mai specifică referire în epistola aceasta la iubirea noastră faţă de Dumnezeu. Credinţa a fost adesea menţionată şi nădejdea a fost subiectul versetelor precedente din acest capitol (vezi cap. 8,24.25). Acum Pavel adaugă la listă menţionând iubirea faţă de Dumnezeu. Natural, fiecare referire la credinţă prin toată epistola cuprinde în sine şi iubirea, deoarece credinţa creştină e bazată pe iubire şi admiraţie faţă de Dumnezeu şi pentru tot ceea ce este El. Pentru aceia care au o astfel de iubire, Dumnezeu lucrează pururi spre binele lor (vezi 1 Cor. 2,9; ef. 6,24; 2 Tim. 4,8; Iacov 1,12).

Chemaţi. Contextul implică faptul că chemarea a fost primită (vezi Rom. 1,6.7; 1 Cor. 1,2.24; Iuda 1; Apoc. 17,14). Creştinii sunt numiţi chemaţi deoarece Dumnezeu prin Evanghelie i-a invitat să fie mântuiţi. Mântuirea nu e impusă unui păcătos lipsit de bunăvoinţă, ci vine ca rezultat al liberei lui acceptări a unei invitaţii. Împreună cu chemarea, Dumnezeu trimite în inimă influenţa Duhului Sfânt pentru a face chemarea efectivă. Aceia care iubesc pe Dumnezeu au în propria lor experienţă dovada că au fost chemaţi după planul Său, deoarece chemarea a produs efectul intenţionat (vezi Rom. 8,16).

Planul. [Scopul, KJV; puneri la cale, Nitz.]. Gr. prothesis, însemnând fundamental, o propunere, o expunere a ceva în văzul altora. În felul acesta, este aplicat la pâinea care era aşezată pe masa punerii pâinilor înainte (Mat. 12,4; Marcu 2,26; Luca 6,4). În Rom. 3,25, verbul de la care e derivat termenul (prothemi) e folosit pentru a descrie actul lui Dumnezeu de al pune înainte pe Fiul Său. Când e aplicat la gândire termenul înseamnă un plan sau un scop.

E scopul veşnic al lui Dumnezeu (Ef. 3,11) de a mântui pe păcătoşi prin har (2 Tim. 1,9). Şi întrucât este hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voiei Sale (Ef. 1,11) urmează că toate lucrurile trebuie să lucreze împreună spre binele celor chemaţi după hotărârea [scopul] acestora.

Pavel recunoaşte pe deplin libertatea voiei omului. Marele rol pe care chemarea îl joacă în epistolele lui e o clară dovadă pentru aceasta. Dar înapoia tuturor acestora, el vede pururi suveranitatea şi scopul lui Dumnezeu. Şi nu e contradicţie în aceasta, deoarece scopul lui Dumnezeu de a salva pe om este realizat prin buna folosire a libertăţii omului.

Deschide Biblia