Romani 4:16-17 16De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor,

De aceea... prin credinţă. Literal, din cauza acestei credinţe. Referirea poate fi cu privire la făgăduinţă (vers. 13) sau la moştenire (vers. 14) sau în general, la modalitatea de obţinere a mântuirii. Întrucât legea aduce numai condamnare, îndreptăţirea şi mântuirea trebuie să vină aşa cum au venit pentru Avraam, prin credinţă (vezi Gal 3,11.12).

Prin har. Vezi cap. 3,24. În capitolul acesta, Pavel pune în contrast legea, faptele şi meritul, pe de o parte, şi făgăduinţa, credinţa şi harul pe de altă parte. Legalismul încearcă să obţină mântuirea cu ajutorul primelor trei. Dar sistemul e sortit eşecului pentru motivele deja explicate. Mântuirea nu poate să vină decât prin har, făgăduinţă şi credinţă, deoarece Dumnezeu trebuie să facă faţă stării de neajutorare totală a omului. Mai mult, harul şi iubirea lui Dumnezeu sunt cele care câştigă pe cel păcătos înapoi la împăcare şi la o viaţă de credinţă.

Pentru ca. În scopul, pentru ca.

Chezăşuită. [sigură, KJV]. Gr. bebaios, tare, stabilită, opusă lui nimicită [fără efect] (vers. 14). Dacă făgăduinţa ar fi depins de conformarea perfectă a omului faţă de lege, ea n-ar fi fost sigură, deoarece numai Hristos a dat dovadă de o astfel de ascultare. Dar făgăduinţa e tare pentru toată sămânţa lui Avraam, atât pentru iudei, cât şi pentru neamuri, deoarece unica ei condiţie este răspunsul credinţei la harul lui Dumnezeu.

Toată sămânţa. Adică toţi cei care cred (Gal 3,29). Pavel îi împarte în două categorii.

Sub lege. [din lege, KJV]. Adică cei credincioşi dintre iudei, care aveau Legea. În versiunea greacă, există articol (vezi cap. 2,12).

Are credinţa. [din credinţă, KJV]. Adică neamurile care cred.

Tatăl nostru al tuturor. Iudeii credincioşi şi neamurile credincioase constituie familia al cărui

părinte spiritual este Avraam (vezi vers. 11).

17după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu în care a crezut, care învie morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi.

Este scris. Citatul este din Geneza 17,5. Pe vremea când a fost făcută făgăduinţa, numele lui Avram a fost schimbat în Avraam (vezi Geneza 17,5). Pavel interpretează făgăduinţa ca referindu-se la paternitatea lui Avraam.

Te-am rânduit. [te-am făcut, KJV]. Gr. tithemi, a rândui, a constitui. Verbul folosit în ebraică la Geneza 17,5 poate fi tradus la fel. În ce priveşte folosirea similară a cuvântului grec în altă parte a Noului Testament, vezi Matei 24,51; Ioan 15,16; Fapte 13,47; 1 Timotei 2,7, unde e tradus va pune, rânduit, şi respectiv pus de două ori.

Înainte. Mai degrabă, în prezenţa Lui. Expresia aceasta poate fi legată de cuvintele care preced imediat citatul din Geneza 17,5, făcând în felul acesta ca pasajul să spună: care stă ca părintele nostru al tuturor în prezenţa acelui Dumnezeu în care a crezut. Sau expresia poate fi legată de prima parte a versetului anterior, scoţând astfel în evidenţă asigurarea sau garantarea făgăduinţei înaintea feţei lui Dumnezeu (vezi RSV).

Se poate ca Pavel să reamintească prilejul conversaţiei lui Avraam cu Dumnezeu, când, în prezenţa Domnului, Avraam a primit prin credinţă făgăduinţa divină că va fi tatăl multor neamuri (Gen 17,1-4). În ochii oamenilor, făgăduinţa era imposibil de împlinit. Dar Avraam, ca prieten al lui Dumnezeu, stătea în prezenţa atotputernicului Dumnezeu al creaţiunii, care putea să prezică viitorul şi să facă să se împlinească poruncile Sale. În timp ce Avraam era acolo, a fost rânduit să fie tatăl multor neamuri.

Experienţa lui Avraam preînchipuia pe aceea a tuturor credincioşilor. Dumnezeu făgăduieşte desăvârşita refacere a păcătosului şi, omeneşte vorbind, nu pare cu putinţă ca făgăduinţa să poată fi împlinită. Cu toate acestea, făgăduinţa e sigură, deoarece ne este dată chiar în prezenţa Aceluia care ne vede şi ne cunoaşte pe toţi, Dumnezeul Acela care are puterea creatoare capabilă să ne transforme din nou după chipul Său. Tot ceea ce se cere de la noi e să acceptăm aceasta prin credinţă, aşa cum a făcut Avraam.

Înviază morţii. Adică dă viaţă celor morţi. Puterea lui Dumnezeu de a face minuni e adesea reprezentată în Biblie ca fiind puterea care poate să aducă pe morţi la viaţă (vezi Deu 32,39; 1Sam 2,6; Isa 26,19; Ioan 5,21; 2 Cor 1,9).

Nu este destul de clar motivul pentru care Pavel face referire în versetul acesta la puterea de a învia a lui Dumnezeu. Pare să fie admis, în general, că Pavel se gândeşte în primul rând la împrejurările naşterii lui Isaac (Rom 4,19) şi apoi la învierea lui Hristos (vers. 24). Comparaţi cu Evrei 11,19.

Cheamă cele ce nu sunt. Partea de încheiere a versetului spune literal: cheamă lucrurile nefiind ca fiind. Aceasta poate fi înţeleasă ca însemnând că Dumnezeu cheamă la fiinţă lucrurile care nu există sau că Dumnezeu vorbeşte despre cele inexistente ca şi cum ar exista. S-ar mai putea să fie şi o referire îndepărtată la chemarea neamurilor care, deşi nu sunt încă poporul lui Dumnezeu, sunt cuprinse în făgăduinţă, ca şi cum ar fi. Voi numi ‚popor al Meu’ pe cel ce nu este poporul Meu şi ‚prea iubită’ pe cea care nu este ‚prea iubită’ (Rom 9,25; cf. Osea 1,9.10).

Toate aceste interpretări pot lăsa, de fapt, să se înţeleagă acelaşi lucru. Dumnezeu făgăduieşte lui Avraam că va fi tatăl multor neamuri, care, de fapt, încă nu existau, la data când Avraam însuşi încă nu avea un moştenitor şi când trecuse de vârsta când putea să se aştepte că va avea unul (Rom 4,19). Dar Avraam are credinţă suficient ca să creadă că Dumnezeu poate să dea viaţă trupului său mort şi să cheme la existenţă cele făgăduite, despre care Dumnezeu vorbeşte în precunoaşterea Sa ca şi cum acestea ar exista deja. Credinţa creştinului nu trebuie să fie mai mică, şi în versetele următoare Pavel scoate în evidenţă credinţa lui Avraam ca exemplu.

Deschide Biblia