Matei 1:21-23 21Ea va naşte un Fiu, şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”

Ea va naşte un Fiu. [Ea va naşte, KJV]. Îngerul nu a spus lui Iosif că nevasta lui urma să-i nască un fiu, aşa cum îi spusese lui Zaharia cu privire la Ioan (Luca 1,13). Isus urma să fie născut Fiul lui Dumnezeu, nu fiul lui Iosif (Luca 1,35), dar din clipa naşterii lui Isus, Iosif urma să fie ca şi tatăl Lui. Ca şi alţi copii, Isus urma să beneficieze de tovărăşia, călăuzirea şi protecţia unui tată.

Îi vei pune numele. [Îi vei chema numele, KJV]. Iosif urma să aibă privilegiul de a da nume Fiului său, de obicei un act considerat o prerogativă paternă (vezi Luca 1,59-63). Şi Maria urma să participe la numirea lui Isus (Luca 1,31). Numele copiilor iudei erau date oficial la opt zile după naştere, când se săvârşea actul circumciderii (Luca 2,21).

Isus. Vezi la v. 1.

El va mântui. Numele lui Isus înseamnă Iehova este mântuire (vezi la v.1). Cuvântul tradus El este emfatic, ca şi cum îngerul ar fi zis: Căci El este Acela care va mântui, etc.

Răsunând prin veacurile antichităţii se repetase făgăduinţa: Iată, Eu vin. (Psalmii 40,7, Zaharia 2,10; Evrei 10,7). Timp de veacuri, poporul evreu – poporul Său – aşteptase cu înfrigurare venirea Eliberatorului. Acum, la plinirea vremii (Galateni 4,4), degetul destinului arăta spre Acela care urma să împlinească aceste aşteptări. Vezi la Ioan 1,14.

De păcatele lor. Păcatul a ferecat pe oameni (Romani. 6,16; 2 Petru 2,19) în închisoarea lui (Isaia 42,7). Hristos a venit ca să le poată desface cătuşele, să deschidă porţile închisorii şi să elibereze pe captivi de sub osânda morţii (Isaia 61,1; Romani. 7,24.25; Evrei 2,15). El a venit să ne mântuiască de păcatele noastre, nu în păcatele noastre. El a venit nu numai pentru a ne mântui de păcatele deja săvârşite, dar şi de tendinţele noastre potenţiale care conduc la păcat (Romani 7,23-25; 1 Ioan 1,7.9). El a venit pentru a ne răscumpăra din orice fărădelege(Tit 2,14), inclusiv orice tendinţă spre rău ereditară sau cultivată (DA 671).

Hristos nu a venit să mântuiască pe poporul său de puterea Romei, aşa cum nădăjduiau din inimă iudeii, ci de puterea unui vrăşmaş mult mai formidabil. El nu a venit să aşeze din nou împărăţia lui Israel (Fapte 1,6), ci să restatornicească stăpânirea lui Dumnezeu în inima oamenilor (Luca 17,20.21). Hristos nu a venit în primul rând să mântuiască pe oameni de sărăcie şi de nedreptate socială (Luca 12,13-15), aşa cum pretind astăzi mulţi apostoli ai Evangheliei sociale, ci de păcat, cauza fundamentală a sărăciei şi nedreptăţii.

22Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin prorocul care zice:

Toate aceste lucruri s-au întâmplat. Fiecare aspect important al vieţii şi misiunii lui Isus – natura Lui, naşterea Lui, evenimentele vieţii Lui şi mai ales suferinţele şi moartea Lui – au fost toate prezise de profeţii din vechime (vezi DA 242, 820). Nu numai atât, dar fiecare act al vieţii Sale a fost săvârşit ca împlinire a unui plan care exista din veşnicie. Înainte ca El să vină pe pământ planul acela a stat în faţa Lui în toate amănuntele lui şi fiecare eveniment avea ceasul lui rânduit (DA 147,451; vezi la Deuteronom 18,15; Luca 2,49).

Ca să se împlinească. Expresii de felul acesta sunt caracteristice pentru Matei (vezi cap. 2,15.17.23; 4,14; 8,17; 12,17; 13,35; 21,4; 26,54.56; 27,9.35). Construcţia greacă folosită aici poate indica fie scopul fie numai rezultatul. De aceea, această expresie poate fi tradusă fie pentru ca să se poată împlini sau drept urmare a fost împlinită. Matei foloseşte expresia aceasta în ambele feluri şi contextul trebuie să determine în fiecare caz care din ele este intenţionat. Prezicerile cu privire la Hristos fuseseră făcute pe cale supranaturală; împlinirea lor a avut loc în cea mai mare măsură pe cale naturală, în măsura în care oamenii puteau să vadă, cu toate acestea, prin evenimentele rânduite de Acela care stăpâneşte peste împărăţia oamenilor (Daniel 4,17; DA 147; vezi la Luca 2,49). Anumite lucruri s-au întâmplat nu pentru a împlini profeţia, ci mai degrabă ca împlinire a profeţiei. Înţelesul afirmaţiei lui Matei ca să se împlinească ar fi deci redată mai corespunzător ca împlinire a (vezi la Deuteronom 18,15).

23„Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un Fiu, şi-I vor pune numele Emanuel” care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi.”

Fecioara. [O fecioară, KJV]. Literal fecioara. Direct şi indirect Matei şi Luca procură dovezi pentru a confirma adevărul naşterii din fecioară: 1) Amândoi afirmă că Isus a fost născut din Duhul Sfânt (Matei 1,18.20; Luca 1,35). 2) Ei declară că Maria urma să nască un Fiu care nu avea să fie fiul lui Iosif (vezi la Matei 1,21), ci Fiul lui Dumnezeu (Luca 1,35). 3) Maria a rămas fecioară până ce ea a născut un fiu, Isus (Matei 1,25). 4) Maria a afirmat virginitatea sa îngerului (Luca 1,34). În felul acesta naşterea din fecioară a lui Isus este pe deplin atestată şi anume chiar şi separat de cuvântul fecioară însuşi şi ar sta chiar şi dacă Matei nu ar fi folosit cuvântul în cadrul acesta.

Matei şi Luca, scriind aşa cum au făcut sub îndrumarea divină, nu ar fi relatat istorisirea naşterii din fecioară dacă nu ar fi fost adevărată. Ei cunoşteau bine cum Îl luaseră în râs conducătorii iudei pe Isus din cauza împrejurărilor misterioase care învăluiau naşterea Lui şi că ei dădeau criticilor ocazie în plus pentru luare în râs prin repetarea istorisirii (vezi DA 715).

Nu poate fi nici o îndoială că Matei foloseşte aici fecioară în sensul strict al cuvântului, cu referire la Maria ca o tânără femeie necăsătorită, castă. Pentru o considerare a obiecţiei că profeţia lui Isaia, fecioara va rămâne însărcinată, se aplică numai la o situaţie locală din vremea sa, vezi la Isaia 7,14. Sub călăuzirea Duhului Sfânt, Matei aplică prezicerea lui Isaia la Hristos şi făcând aşa foloseşte cuvântul parthenos, care înseamnă strict fecioara şi nimic altceva. Pentru o tratare a completă a problemei din Isaia 7,14 vezi Probleme de traducere a Bibliei, p. 151-169.

Respingând toate minunile, criticii moderni ai Bibliei refuză în general ideea naşterii din fecioară ca nevrednică de o minte luminată. Ei îndreaptă atenţia la faptul că din toţi scriitorii NT numai Matei şi Luca o menţionează. Ei subliniază faptul că nici Marcu, care se presupune că este cea mai timpurie dintre Evanghelii, nici Ioan, scrisă pentru a confirma divinitatea lui Isus, nici Pavel, marele teolog al NT, nici măcar nu fac aluzie la ea. Criticii trag concluzia că Marcu nu avea nici o cunoştinţă despre virginitatea Mariei, iar că Ioan şi Pavel considerau ideea prea fantezistă pentru a fi demnă de menţionat.

Acestea toate sunt argumente aduse de tăcere şi astfel de argumente nu dovedesc nimic. Matei şi Luca se referă la virginitatea Mariei ca un detaliu al naraţiunii naşterii şi întrucât Marcu şi Ioan nu relatează deloc naraţiunea naşterii, nu au motiv comparabil pentru a se referi la acest detaliu aparte al ei. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la Pavel, care subliniază întruparea, unirea naturii divine cu cea umană, ca marele fapt central implicat în naşterea lui Isus. Ca mijloc prin care s-a săvârşit întruparea, naşterea din fecioară este, într-un sens, incidentală faţă de adevărul mai mare. Concepţia paulină a dumnezeirii lui Isus Hristos este cu totul consistentă cu naşterea din fecioară (vezi Filipeni 2,6-8; Coloseni 1,16; Evrei 1,1-9; etc.). Cu excepţia întrupării, crucificării şi învierii, Pavel tace aproape cu totul cu privire la amănunte ale naraţiunii vieţii Domnului şi se ocupă de aceste trei evenimente doar ca fapte istorice.

Criticii atrag atenţia la faptul că păgânii atribuiau mărimea unor bărbaţi ca Alexandru, Pitagora, Platon şi August Cezar, descinderii lor din zei şi unei presupuse naşteri din fecioară. Dar acesta nu este un argument mai valabil decât acela de a spune că existenţa unor monede false şi a unor contrafaceri a marilor capodopere de artă dovedeşte că nu există unele autentice.

Dacă afirmaţiile lui Matei şi ale lui Luca cu privire la naşterea din fecioară trebuie să fie înlăturate ca de necrezut din cauză că adevărul exprimat în felul acesta depăşeşte cunoştinţa şi experienţa omenească, multe alte pasaje din Evanghelii trebuie să fie înlăturate pe acelaşi temei. Dacă mintea omenească este făcută normă pentru determinarea credibilităţii Scripturii, Biblia încetează de a fi Cuvântul lui Dumnezeu pentru om şi devine doar un document uman.

Nu ar trebui să se uite că întregul plan al mântuirii este o minune, o taină (Romani 16,25; Efeseni. 1,9; 3,9; Coloseni 1,27; 2,2; Apocalipsa 10,7). În primul rând, faptul că Dumnezeu a putut să-i iubească pe păcătoşi este o taină (Ioan 3,16; Romani 5,8). Şi la fel este o taină că înţelepciunea infinită putea să creeze un plan prin care îndurarea se putea combina cu dreptatea (Psalmii 85,10) aşa încât să facă faţă dreptelor cerinţe ale Legii sfinte a lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să salveze pe păcătos de pedeapsa ei (Ioan 3,10; Romani. 6,23). Este o minune că omul, care în mod natural este în vrăjmăşie cu Dumnezeu (Romani. 8,7), poate ajunge să trăiască în pace cu El (Romani 5,1). Este o minune că Hristos poate elibera de sub robia păcatului un om pornit spre rău (Romani 7,24; 8,1.2) şi să-l facă în stare să trăiască în armonie cu caracterul divin (Romani 8,3.4). Este o minune că un om poate fi născut din nou (Ioan 3,3-9), că un om nedesăvârşit (Romani 3,23) poate fi transformat (Romani 12,2) prin harul lui Hristos într-un om desăvârşit (Matei 5,48) şi să devină un fiu al lui Dumnezeu (1 Ioan 3,1-3). Naşterea din fecioară, viaţa desăvârşită, moartea înlocuitoare, învierea plină de slavă ale lui Isus sunt toate taine pentru mintea omenească. Religia creştină nu face nici o apologie pentru marile taine ale planului mântuirii, deoarece iubirea răscumpărătoare este ea însăşi cea mai mare din toate tainele.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este faptul suprem al tuturor timpurilor, piatra unghiulară a credinţei creştine. Dar fără naşterea din fecioară n-ar fi putut să fie o adevărată întrupare şi fără întrupare şi naşterea virgină, Biblia devine o simplă fabulă şi legendă, creştinismul o păcăleală pioasă şi mântuirea un miraj dezamăgitor. Vezi nota adiţională de la Ioan 1.

Însărcinată. Şi anume de la Duhul Sfânt, aşa cum mărturiseşte şi Luca (Luca 1,35). La plinirea vremii (Galateni 4,4), Dumnezeu a adus pe Fiul Său în lume, căruia I-a pregătit un trup (Evrei 10,5).

Emanuel. Transliterarea greacă a ebr. ‘Immanu ‘El, literal Dumnezeu cu noi. Fiul lui Dumnezeu a venit să locuiască nu numai în mijlocul nostru, ci să fie identificat cu familia omenească (Ioan 1,1-3.14; Romani 8,1-4; Filipeni. 2,6-8; Evrei 2,16, 17; DA 23). Vezi nota adiţională la Ioan 1; vezi la Ioan 1,1-3.14. Emanuel nu era atât de mult un nume personal, cât un titlu descriptiv al misiunii Sale (cf. Isaia 9,6.7; 1 Corinteni 10,4).

Deschide Biblia