Marcu 9:1-50 1El le-a mai zis: „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.”

Sunt unii. Primul verset din cap. 9 aparţine mai corespunzător ca verset de încheiere al cap. 8 (cf. Matei 16,28; Luca 9,27).

2După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus singuri deoparte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor.

După şase zile. [Schimbarea la faţă, Marcu 9,2-13 = Matei 17,1-13 = Luca 9,28-36. Comentariu major: Matei].

3Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da.

Ca zăpada. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 146) omiterea acestor cuvinte.

Poate da. [Să le albească, KJV]. Sau să le înălbească.

4Ilie li s-a arătat împreună cu Moise şi stătea de vorbă cu Isus. 5Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus: „Învăţătorule, este bine să stăm aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise, şi una pentru Ilie.” 6Căci nu ştia ce să zică, atât de mare spaimă îi apucase. 7A venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui; şi din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi!” 8Îndată ucenicii s-au uitat împrejur, şi n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. 9Pe când se coborau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu spună nimănui ce au văzut, până va învia Fiul omului dintre cei morţi. 10Ei au păstrat în ei lucrul acesta şi se întrebau între ei ce să însemne învierea aceea dintre cei morţi.

Ei au păstrat în ei lucrul acesta. [ Păstrau vorba aceea, KJV]. În ciuda faptului că ei au pierdut mare parte din ceea ce aveau privilegiul să înveţe din experienţa aceasta, ucenicii au fost impresionaţi de afirmarea din partea lui Hristos că El va învia din morţi. Totuşi, ei nu puteau să prindă ideea că Mesia va suferi. Ei erau încă orbiţi de concepţia populară a unui Mesia ca un biruitor puternic (vezi la Luca 4,19).

A învia dintre cei morţi. Ucenicii erau în încurcătură cu privire la ce legătură ar putea avea un asemenea eveniment cu Acela pe care ei Îl considerau ca fiind Mesia.

11Ucenicii I-au pus următoarea întrebare: „Pentru ce zic cărturarii că trebuie să vină întâi Ilie?” 12El le-a răspuns: „Ilie va veni întâi; şi va aşeza din nou toate lucrurile; tot aşa după cum este scris despre Fiul omului că trebuie să pătimească mult şi să fie defăimat.

Este scris. Vezi la Psalmii 22; Isaia 53; etc.; vezi la Luca 24,26.

Fiul Omului. Isus foloseşte aici denumirea familiară prin care Se referea de obicei la Sine (vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10).

Defăimat. [Făcut de nimic, KJV]. Sau tratat cu batjocură.

13Dar Eu vă spun că Ilie a şi venit, şi ei i-au făcut ce au vrut, după cum este scris despre el.” 14Când au ajuns la ucenici, au văzut mult norod împrejurul lor, şi pe cărturari întrebându-se cu ei.

Când au ajuns. [Când au venit, KJV]. [Băiatul demonizat, Marcu 9,14-29 = Matei 17,14-21= Luca 9,37-43a. Comentariu major: Marcu. Vezi harta p. 221; diagrama p. 231; despre minuni

p. 208–213]. În ziua următoare după schimbarea la faţă, Isus şi cei trei ucenici au coborât de pe muntele schimbării la faţă în câmpia de jos unde ceilalţi nouă aşteptau revenirea lor (vezi la Luca 9,37; cf. DA 426). Oricare din cele două câmpii galileene menţionate în Biblie, câmpia Ghenezaretului (vezi la Luca 5,1) sau Valea Esdraelonului, este considerată a fi o regiune corespunzătoare pentru vecinătatea muntelui schimbării la faţă. Probabil că muntele renumit nu era departe de una sau de alta din aceste câmpii (vezi la Matei 17,1).

Cărturarii. Vezi p. 55.

Întrebându-se cu ei. Adică, discutând în contradictoriu sau hărţuindu-i cu întrebări, aşa cum arată contextul. Atitudinea cărturarilor era evident ostilă. Amănuntul acesta este pomenit numai de Marcu. Aceşti cărturari ostili se poate să fi fost unii din cei veniţi din Ierusalim cu scopul de a îndepărta respectul poporului de la Isus şi de a raporta ceea ce spunea şi făcea El (vezi la Marcu 7,1; Matei 16,1). Aşa cum făcuseră atât de adesea în trecut, ei L-au atacat pe Isus prin ucenicii Lui (vezi Marcu 2,16.18.24; 7,5). Cu ocazia aceasta au căutat să prezinte pe Isus şi pe ucenicii Săi ca impostori făcând mare caz din faptul că aici era un demon asupra căruia ucenicii erau fără putere (cf. DA 427).

15De îndată ce a văzut norodul pe Isus, s-a mirat şi a alergat la El să I se închine.

S-a mirat. [Mult uimit, KJV]. Motivul uimirii la apropierea lui Isus este fără îndoială cel mai bine explicat ca reacţia mulţimii la urmele de slavă care fără îndoială mai rămăseseră pe faţa acelora care fuseseră martori la schimbarea la faţă (cf. Exod 34,29-35; DA 427).

16El i-a întrebat: „Despre ce vă întrebaţi cu ei?”

El i-a întrebat. [ El a întrebat pe cărturari, KJV]. Se pare că cărturarii au tăcut când S-a apropiat Isus. Fără îndoială că atmosfera încordată care domnea şi din cauza aceasta, însăşi prezenţa cărturarilor făcea evident faptul că ei combătuseră zdravăn pe cei nouă ucenici.

17Şi un om din norod I-a răspuns: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu care este stăpânit de un duh mut.

Un om din norod. [Cineva din mulţime, KJV]. Întrucât fuseseră reduşi la tăcere şi întristaţi de Isus ori de câte ori încercaseră să-L facă de ruşine în trecut, cărturarii s-au retras din luptă (vezi la Marcu 2,19; 7,11-13; Matei 16,1.4; cf. DA 427). Lucrul acesta a dat prilej tatălui bietului băiat demonizat să prezinte personal cererea.

Am adus la Tine. Luca (cap. 9,38) spune că tatăl a cerul lui Isus să Se uite la fiul său. În limba greacă aceasta era un idiom obişnuit pentru o examinare medicală.

Duh mut. Pentru o discuţie despre posesiunea demonică vezi nota adiţională la capitolul 1.

18Oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ. Copilul face spumă la gură, scrâşneşte din dinţi şi rămâne ţeapăn. M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul, şi n-au putut.”

Rămâne ţeapăn. [Se înţepeneşte, KJV]. Gr. xeraino, a se usca sau a se veşteji. În Iacov 1,11 xeraino este folosit cu privire la veştejirea ierbii. Poate că tatăl descrie aici înrăutăţirea progresivă a stării fizice a băiatului sau poate descrie un stadiu al crizei în care trupul băiatului se înţepenea.

N-au putut. Dovezi textule pot fi citate (cf. p. 146) pentru adăugarea cuvintelor să-l scoată. Comparaţi experienţa ucenicilor cu aceea a lui Ghehazi (vezi 2 Regi 4,31).

19„O, neam necredincios!”, le-a zis Isus. „Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l la Mine.”

Necredincios. [Lipsit de credinţă, KJV]. Adică, fără credinţă sau necredincios. Comparaţi aprecierea lui Israel de Dumnezeu de pe vremea lui Moise (vezi Numeri 14,27; Evrei 3,17-19). Nu pare probabil că Isus avea în minte pe tatăl băiatului demonizat când a spus aceste cuvinte, deoarece credinţa tatălui nu era singurul obstacol în calea vindecării fiului său. Deoarece ucenicii înşişi erau în primul rând de vină (vezi la Marcu 9,29) s-ar părea că Mântuitorul îi avea pe ei în minte în mod special. Dar El n-a dorit să-i distingă pe ei pentru mustrare în public şi în felul acesta nu i-a făcut obiectul direct al observaţiilor Sale. Totuşi, dacă ucenicii erau necredincioşi, cu atât mai mult gloata.

Până când? Aceste cuvinte lasă să se înţeleagă că Isus vorbeşte aici ca o fiinţă divină, cineva care luase temporar chip omenesc.

Vă voi suferi? Literal, răbda sau susţine. Moise a avut aceeaşi experienţă de repetate ori cu Israel în pustie (vezi Numeri 20,10).

20L-au adus la El. Şi, cum a văzut copilul pe Isus, duhul l-a scuturat cu putere; copilul a căzut la pământ şi se zvârcolea făcând spumă la gură.

Se zvârcolea. [Bălăcea, KJV]. Sau a se rostogoli. Băiatul era o privelişte de să ţi se facă milă.

21Isus a întrebat pe tatăl lui: „Câtă vreme este de când îi vine aşa?” „Din copilărie”, a răspuns el.

A întrebat pe tatăl lui. Un amănunt relatat numai de Marcu.

Câtă vreme? Acesta este unicul caz relatat când Isus a făcut o cercetare specifică a istoricului cazului cuiva pe care l-a vindecat. Motivele Sale pentru a face aşa în această ocazie nu sunt în totalitate clare. Este posibil că El i-a cerut tatălui să descrie boala şi efectele ei pentru ca cei de faţă să poată aprecia pe deplin starea gravă a băiatului (vezi la v. 18). Poate că din cauza acesta Hristos îngăduise duhului rău să convulsioneze băiatul atunci când a ieşit (vezi la v. 26).

22„Şi de multe ori duhul l-a aruncat când în foc, când în apă, ca să-l omoare. Dar dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.”

Ca să-l omoare. Cazul era cronic şi, din punct de vedere omenesc, mai greu de tratat. În textul grec ( Matei 17,15) expresia pătimeşte rău era în general folosită pentru a descrie boli pe care iscusinţa omenească nu fusese în stare să le aline.

Dacă poţi. Vezi la cap. 1,40.

Ajută-ne. Tatăl îşi însuşeşte cazul băiatului (cf. Matei 15,22.25).

23Isus a răspuns: „Tu zici: „Dacă poţi!”… Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” 24Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”

Necredinţei mele. Tatăl nu l-ar fi adus pe fiul său dacă nu ar fi avut deja o măsură de credinţă (cf. la Ioan 4,43-54).

25Când a văzut Isus că norodul vine în fuga mare spre El, a mustrat duhul necurat şi i-a zis: „Duh mut şi surd, îţi poruncesc să ieşi afară din copilul acesta şi să nu mai intri în el.”

Norodul. Literal, gloata. Incidentul acesta probabil a avut loc în timpul perioadei de retragere din lucrarea publică, timp în care Isus a căutat să scape de publicitate şi să evite să trezească entuziasmul pe care El nu intenţiona să-l satisfacă (vezi la Matei 15,21). De aceea, Isus a căutat să facă vindecarea fără întârziere.

A mustrat duhul necurat. Demonul pricinuise starea fizică a băiatului. Rezultatul urma să dispară împreună cu cauza (vezi Luca 9,42).

26Şi duhul a ieşit, ţipând şi scuturându-l cu mare putere. Copilul a rămas ca mort, aşa că mulţi ziceau: „A murit!”

Scuturându-l cu mare putere. Adică l-a convulsionat cu putere sau l-a zguduit cu putere. Se poate ca Isus i-ar fi îngăduit această manifestare finală a puterii demonului pentru ca contrastul dintre starea jalnică a băiatului şi starea când a fost eliberat de demon să poată fi bine evidenţiată.

E mort. Băiatul era complet istovit de violenţa spasmului care-l apucase.

27Dar Isus l-a apucat de mână şi l-a ridicat. Şi el s-a sculat în picioare.

Isus l-a apucat. Demonul plecase şi acum atingerea lui Isus a refăcut puterile băiatului (vezi la cap. 5,27).

28Când a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: „Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta?”

În casă. [În casa, KJV]. Articolul hotărât lasă să se înţeleagă că acesta era o anumită casă pe care Hristos o considera căminul Său, poate casa lui Petru din Capernaum (vezi la cap. 1,29; 2,1), un cămin temporar pentru restul rămânerii Sale în Galileea (cf. DA 432).

Noi de ce n-am putut? Cei doisprezece scoseseră demoni în cursul celei de-a treia călătorii galileene a lor (vezi cap. 6,13). Ei erau în încurcătură, neştiind cum să explice faptul că puterea pe care le-o dăduse Isus îi părăsise.

29„Acest soi de draci”, le-a zis El, „nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post.”

Acest soi. Cărturarii atribuiseră neajutorarea celor nouă ucenici presupusei puteri superioare a demonului, afirmând că stăpânirea lui Isus era limitată la demoni mai puţin puternici (cf. DA 427).

Adevăratul necaz, însă, stătea nu în puterea demonului, ci în lipsa de putere spirituală a ucenicilor.

Decât prin rugăciune. Hristos nu se referă aici la rugăciunea înălţată în legătură cu izgonirea demonilor. El nu se preocupă de rugăciunea momentană, ci de o viaţă stăpânită de rugăciune. În timpul absenţei lui Petru, Iacov şi Ioan cu Hristos, cei nouă ucenici se preocupaseră de descurajările şi motivele de nemulţumire personale, într-un spirit de gelozie din cauza favorii arătate tovarăşilor lor absenţi (vezi DA 431). Starea minţii şi inimii lor făcea cu neputinţă ca Dumnezeu să lucreze prin ei.

Post. Dovezile textuale favorizează omiterea (cf. p. 146) a acestui cuvânt. Vezi la Matei 6,16; Marcu 2,18.

30Au plecat de acolo şi au trecut prin Galileea. Isus nu voia să ştie nimeni că trece.

Au plecat de acolo. [O călătorie tainică prin Galileea, Marcu 9,30-32 = Matei 17,22 = Luca 9,43b-45. Comentariu major: Marcu. Vezi harta p. 221]. Adică, de la piciorul muntelui schimbării la faţă, unde Isus îl vindecase pe băiatul suferind (vezi la v. 14).

Au trecut prin Galileea. Poate pe un drum şerpuit, terminându-se la Capernaum (vezi la Matei 17,24). Această călătorie secretă prin Galileea a luat probabil câteva zile în cursul ultimei părţi a verii anului 30 d.Hr., cam cu şapte sau opt luni înainte de crucificare.

Nu voia. Dacă Isus ar fi rămas mai multă vreme într-o localitate, vestea s-ar fi răspândit repede şi o mulţime de oameni s-ar fi adunat şi venirea lor ar fi întrerupt importanta învăţătură pe care El căuta să o dea ucenicilor. De aceea, se pare că Isus mergea din loc în loc prin Galileea, evitând probabil cetăţile şi satele care cu câteva luni mai înainte de această dată, fuseseră martore la marile Lui lucrări. Trecerea pe lângă cetăţi şi oraşe ar fi fost un mijloc eficient de a preveni faptul ca oamenii să afle ce ceea ce se întâmpla cu El. Până şi ucenicii nu au profitat pe deplin de cuvintele de învăţătură pe care El avea să le dea şi, dacă cercul lăuntric al credincioşilor era lipsit de percepţie spirituală, poporul de rând nu avea să profite de ceea ce Hristos avea să spună acum.

31Căci învăţa pe ucenicii Săi şi zicea: „Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor; ei Îl vor omorî, şi a treia zi după ce-L vor omorî, va învia.”

Învăţa. Literal, El învăţând, adică, El stăruia în a da învăţătură. Aceasta este a doua din cel puţin trei ocazii specifice în care Isus a spus ucenicilor Săi lămurit despre suferinţele şi moartea Sa viitoare (cf. la Matei 16,21; 20,17-19). Au fost fără îndoială şi alte ocazii când Isus a dat învăţătură asemănătoare aşa cum este prezentată în Matei 16,21. Dorinţa de a fi singur cu ucenicii Săi pentru a le putea da această informaţie pare că explică marea taină în care Isus a călătorit acum prin Galileea (vezi la Marcu 9,30; cf. DA 432).

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

A treia zi. Vezi la p. 248-250.

32Dar ucenicii nu înţelegeau cuvintele acestea şi se temeau să-L întrebe.

Nu înţelegeau. În ciuda tuturor celor ce le spusese Isus în vorbe lămurite (vezi la v. 31), ucenicii tot nu înţelegeau (vezi la Luca 9,45). Motivul principal pentru care ucenicii nu au înţeles era că ei doreau să creadă că nu este necesar ca Mesia să sufere şi să moară (vezi la Matei 16,22.23). O astfel de idee constituia o provocare la adresa părerilor lor preconcepute cu privire la Mesia (vezi la Luca 4,19). Ei aşteptau ca Hristos să domnească la un moment dat asemenea unui domnitor temporar şi nu erau dispuşi să renunţe la aşteptările lor înflăcărate de onoare pe care ei îşi închipuiau că le vor împărtăşi cu El când timpul acela urma să sosească (cf. DA 415, 417; vezi la Luca 4,19).

Se temeau să-L întrebe. Dându-şi seama, poate, că ei împărtăşeau punctul de vedere prezentat recent de Petru şi dacă ar fi vorbit acum ar fi fost numai pentru a exprima aceleaşi gânduri (vezi la Matei 10,22.23), au tăcut. Potrivit cu Matei 17,23 ei s-au întristat foarte mult, adică s-au mâhnit foarte mult.

33Apoi au venit la Capernaum. Când era în casă, Isus i-a întrebat: „Despre ce vorbeaţi unul cu altul pe drum?”

Au venit la Capernaum. [Umilinţă, împăcare şi iertare, Marcu 9,33-50 = Matei 18,1-35 = Luca 9,46-50. Comentariu major: Matei şi Marcu. Vezi harta p. 221; diagrama p. 231]. Cu privire la împrejurările în care a avut loc această revenire la Capernaum, precum şi o comparaţie între raportul discursului prezentat de Marcu şi cel prezentat de Matei, vezi la Matei 18,1.

34Dar ei tăceau, pentru că pe drum se certaseră între ei, ca să ştie cine este cel mai mare.

Ei tăceau. [Şi-au păstrat tăcerea, KJV]. Literal, ei au rămas tăcuţi sau s-au stârnit de a fi tăcuţi. Ei au refuzat stăruitor să răspundă la întrebarea lui Isus (v. 33). Se chibzuiseră. [Disputaseră, KJV]. Gr. dialegomai, a discuta sau a disputa.

35Atunci Isus a şezut jos, a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toţi şi slujitorul tuturor!”

Dacă vrea cineva să fie cel dintâi. Aici Isus vine la miezul problemei – fiecare din cei doisprezece dorea să fie cel dintâi în împărăţia pe care ei toţi aşteptau ca Domnul lor să o statornicească (vezi la Matei 18,1). Ei uitaseră că adevărata mărime cere renunţarea la mărire ca un obiectiv de viaţă. În clipa când un om se hotărăşte să fie mare, dă dovadă de micime a sufletului. Comparaţi Matei 23,8-12; Marcu 10,43.44; Luca 22,24-26.

Slujitorul. Gr. diakonos, de la care derivă cuvântul diacon (vezi Filipeni 1,1; 1 Timotei 3,8.12). Un diakonos este cineva care slujeşte nevoilor sau lipsurilor altuia şi putea să fie sau un sclav sau un om liber, deşi cuvântul implică serviciu făcut de bunăvoie. Un alt cuvânt grec de obicei tradus prin slujitor este doulos care înseamnă un sclav în sensul obişnuit al cuvântului. În NT diakonos este folosit de obicei cu privire la un slujitor al Evangheliei (vezi 1 Corinteni 3,5; Efeseni 3,7; 1 Tesaloniceni 3,2). Împărăţia cerurilor este în esenţă o problemă de a aduce slujire lui Dumnezeu şi aproapelui, nu de a primi slujire de la ei. Adevărata iubire este în principal o chestiune de a da iubire, nu de a o cere (vezi Matei 5,43). Cel mai mare este acela care iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele său cel mai mult şi le slujeşte cel mai bine.

36Şi a luat un copilaş şi l-a aşezat în mijlocul lor; apoi l-a luat în braţe şi le-a zis: 37„Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi, în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine; şi oricine Mă primeşte pe Mine, nu Mă primeşte pe Mine, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine.”

Nu Mă primeşte pe Mine. Vezi la Ioan 12,44.45.

38Ioan I-a zis: „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău; şi l-am oprit, pentru că nu venea după noi.”

Ioan i-a zis. [Ioan i-a răspuns, KJV]. Nu în sensul de a răspunde la o anumită întrebare pusă de Isus, ci în sensul de a comenta asupra observaţiilor precedente ale lui Isus. Aceste observaţii treziseră în Ioan o bănuială că mustrarea pe care el şi fratele său Iacov o făcuseră cu o ocazie anterioară cuiva care lucrase în numele lui Isus nu era potrivită (cf. DA 437).

Noi am văzut pe un om. Faptul că întâmplarea la care se face aici referire privea numai pe Ioan şi pe Iacov sugerează posibilitatea ca ea să fi avut loc în cursul celei de-a treia călătorii galileene, când cei doi fraţi au mers împreună (vezi la Matei 10,5; Marcu 3,14).

L-am oprit. [I-am interzis, KJV]. Sau l-am împiedicat. Pentru o atitudine asemănătoare de intoleranţă din partea lui Iacov şi Ioan cu o altă ocazie, la scurt timp după aceasta, vezi la Luca 9,54. În ocazia de faţă Iacov şi Ioan şi-au scuzat purtarea pe temeiul că erau geloşi pentru onoarea Domnului lor; în realitate, gelozia pentru propria lor onoare determinase acţiunea (vezi DA 437). Ei l-au mustrat pe om pentru că făcea ceea ce credeau că era dreptul lor exclusiv de a face (vezi la Matei 10,8). Dar chiar dacă Iacov şi Ioan erau ucenici şi aveau cheile împărăţiei în mâinile lor (vezi la Matei 16,19; 18,18), nu aveau dreptul să se poarte ca nişte stăpâni faţă de alţii. Însărcinarea lor era pozitivă şi nu negativă; ei trebuia să fie plini de râvnă pentru a executa poruncile date lor, dar nu aveau dreptul să dicteze asupra altora. Cel rău este cel care-i face pe conducătorii religioşi să creadă că este datoria lor să forţeze pe alţi oameni să intre în forma de purtare şi de credinţă pe care ei şi-o închipuie că este dreaptă.

Nu venea după noi. [Nu ne urma, KJV]. El nu era unul din ucenicii obişnuiţi, cunoscuţi ai lui Isus.

39„Nu-l opriţi”, a răspuns Isus, „căci nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu, şi să Mă poată grăi de rău îndată după aceea.

Nu-l opriţi. Adică, încetaţi de a-l mai împiedica. Noi nu avem dreptul să constrângem pe alţii să se conformeze ideilor şi părerilor noastre sau să urmeze metodele noastre de lucru (vezi DA 438; cf. Numeri 11,27-29).

Minuni. [ Miracole, KJV]. Gr. dunamis (vezi p. 208).

În numele Meu. Petru (vezi Fapte 3,6-8) şi Pavel ( vezi Fapte 16,16-18) şi probabil toţi ceilalţi ucenici, când făceau minuni, făceau lucrul acesta în numele lui Isus.

Vorbi de rău îndată după aceea. [Uşor, KJV; degrabă, G. Gal.]. Gr. tachu, curând, repede, de îndată sau fără întârziere. A face o minune în numele lui Isus înseamnă a recunoaşte puterea şi autoritatea Lui. Cineva care a făcut o minune în numele lui Isus nu putea să contrazică îndată după aceea chiar puterea de care depindea pentru săvârşirea de minuni.

40Cine nu este împotriva noastră este pentru noi.

Nu este împotriva noastră. Comparaţi afirmaţia inversă a aceluiaşi adevăr în Matei (vezi la cap. 12,30). Cele două nu sunt mutual exclusive, ci mai degrabă complementare. Evident un om nu poate fi atât pentru, cât şi contra lui Isus în acelaşi timp. Dacă omul pe care Iacov şi Ioan îl mustraseră era găsit făcând aceeaşi lucrare pe care o făcea Isus şi făcând-o în numele lui Isus, trebuie că Dumnezeu lucra prin el şi cu el.

Pentru noi. Adică, pentru noi sau de partea noastră.

41Şi oricine vă va da de băut un pahar cu apă, în Numele Meu, pentru că sunteţi ucenici ai lui Hristos, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.

Un pahar. Vezi la Matei 10,42.

Pentru că sunteţi. [Pentru că aparţineţi, KJV]. Vezi la Matei 5,11; 10,18.42. Caracterul faptei este determinat de motivul care o determină.

Adevărat. Gr. amen (vezi la Matei 5,18).

Nu-şi va pierde răsplata. Vezi la Matei 5,12; 19,29.

42Dar, dacă va face cineva să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi care cred în Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară şi să fie aruncat în mare.

Va face cineva să păcătuiască. Vezi la Matei 18,6.

43Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai două mâini, şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge,

Dacă mâna ta te face să cazi în păcat. Vezi la Matei 5,29.30; 18,8.

Focul care nu se stinge. Vezi la Isaia 66,24; Matei 3,12. Focul care nu se stinge niciodată este echivalent cu focul veşnic în pasajul paralel din Matei (vezi cap. 18,8; vezi la cap. 5,22).

44unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.

Unde viermele lor. Dovezile textuale pot fi citate (cf. p. 146) pentru omiterea v. 44,46 ca fiind inserate aici din v. 48. Vezi la v. 48.

45Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare, şi să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge,

Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat. Vezi la Matei 5,29.30; 18,8.

46unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.

Unde viermele lor. Vezi la v. 44, 48.

47Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi, şi să fii aruncat în focul gheenei,

Dacă ochiul tău te face să cazi în păcat. Vezi la Matei 5,29.30; 18,8.9.

Împărăţia lui Dumnezeu. Vezi la Matei 3,2; 4,17; 5,3; Luca 4,19.

48unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.

Viermele. Gr. skolex, larvă sau vierme. Aşa cum comentează Major, Manson şi Wright (The Mission and Message of Jesus, p. 123): Viermele care nu moare nu este simbolul unui suflet care nu poate muri, ci este un simbol al stricăciunii care nu poate fi curăţită. În v. 43 viaţa este prezentă în contrast cu focul care niciodată nu va fi stins. În Romani 6,23 şi în multe alte texte viaţa stă în contrast cu moartea. În Ioan 3,16 contrastul este între viaţa veşnică şi pieritoare. Este evident că Isus aici intenţionează acelaşi contrast. Focul care nu se stinge stă în opoziţie cu viermele lor nu moare şi este o expresie echivalentă, deşi pare nepotrivit ca larvele să-şi facă lucrarea în prezenţa focului. Nu este nimic în cuvântul skolex, vierme care măcar pe departe să justifice explicaţia populară care egalizează vierme cu suflet (vezi la Isaia 66,4), fapt recunoscut de aproape toţi comentatorii, indiferent de ceea cred ei personal despre starea omului în moarte.

49Pentru că fiecare om va fi sărat cu foc, şi orice jertfă va fi sărată cu sare.

Sărat cu foc. Pentru sarea ca mijloc de conservare sau agent conservant vezi la Matei 5,13. Focul poate fi considerat ca un mijloc purificator sau ca un simbol al judecăţii finale (vezi la Matei 3,10). Înţelesul acestei enunţări criptice nu este pe deplin clar şi depinde cu totul de contextul imediat în ce priveşte o explicaţie satisfăcătoare. A fi sărat cu foc înseamnă probabil că fiecare va trece prin focul suferinţelor şi curăţirii în viaţa aceasta (vezi la Iov 23,10) sau prin focul zilei de pe urmă. Focul fie îndepărtează zgura din această viaţă prezentă, fie nimiceşte viaţa în acea mare zi de pe urmă. Sarea conservă ceea ce este bun (vezi la Marcu 9,50).

Orice jertfă. În serviciul sanctuarului din vechime sarea era adăugată la fiecare jertfă (vezi Levitic 2,13). Prezenţa ei înseamnă că numai dreptatea lui Hristos putea face ca jertfa să fie bine primită de Dumnezeu (cf. DA 439).

50Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde puterea de a săra, cu ce îi veţi da înapoi puterea aceasta? Să aveţi sare în voi înşivă şi să trăiţi în pace unii cu alţii.”

Sarea este bună. Vezi la Matei 5,13.

Să aveţi sare în voi înşivă. Dacă ucenicii ar fi avut sarea legământului (Levitic 2,13) ei ar fi înfrânt tendinţele nefericite care duseseră la discuţiile cu privire la cel mai mare în împărăţia cerurilor.

Să trăiţi în pace. [Să aveţi pace, KJV; Fiţi în pace, G. Gal.]. Un punct culminant potrivit al cuvântării, un îndemn de a se abţine de la orice discuţie asupra subiectului, o avertizare contra geloziei şi a spiritului de rivalitate.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1–9 EW 162–164 2–8 DA 419–425 3 AA 33; DA 739 5 DA 422 7 SR 207 9–29 DA 426–431 14–16 DA 427 17–27 DA 428; GC 515 22, 23 DA 429 23 CW 108; FE 341; MH 65; ML 9; PK 157; 2T 140 24 TM 518 29 1T 344 30, 31 DA 432 30–50 DA 432–442 33 DA 434 34, 35 SL 55; 4T 226 35 DA 435 36–40 SL 56 37 ML 202 37–39 DA 437 38 CSW 85 39 AA 543 40 CSW 85 42 5T 244, 483 42–45 DA 438 43–45 AA 312 49, 50 DA 439

Deschide Biblia