Leviticul 4:3-16 3Dacă a păcătuit preotul care a primit ungerea, şi prin aceasta a adus vina asupra poporului, să aducă Domnului un viţel fără cusur, ca jertfă de ispăşire pentru păcatul pe care l-a făcut.

Preotul care a primit ungerea. Toţi preoţii au primit ungerea, dar numai marele preot a primit ungerea pe cap, de aceea, el este, prin excelenţă, numit preotul care a primit ungerea (vezi Exod 29,7-9; Levitic 8,12.13). El este arătat ca fiind mare preot între fraţii lui, pe capul căruia a fost turnat untdelemnul pentru ungere (Levitic 21,10). De obicei este numit în mod simplu preotul. În cărţile lui Moise, el este numit mare preot (vezi Levitic 21,10; Numeri 35,25.28).

A adus vină asupra poporului. Marele preot se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu şi reprezenta poporul (vezi Levitic 16,15.16; Zaharia 3,1-4). În armonie cu acest principiu, profeţii se identificau întotdeauna cu păcatele poporului. Deşi, ca trimişi ai lui Dumnezeu, ei se identificau cu păcatele lor, când se rugau la Dumnezeu, se apropiau de El ca şi când ar fi fost una cu poporul în păcatele mustrate. Astfel îi găsim de repetate ori spunând: Noi am păcătuit, iar nu simplu, ei au păcătuit; noi am păcătuit împotriva Domnului; noi am păcătuit împotriva Lui; noi am păcătuit şi am făcut ce este rău (Neemia 1,6; Isaia 64,5.7; Ieremia 3,25; 8,14; 14,7; Daniel 9,5.8.11.15).

Este necesar a scoate în evidenţă caracterul reprezentativ al marelui preot. El era bărbatul reprezentativ, singurul care acţiona pentru popor în toate lucrurile care aparţineau de sanctuar. În marele preot era cuprinsă întreaga preoţime.

Când a păcătuit Adam, moartea a trecut asupra tuturor oamenilor (Romani 5,12), pentru că prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi (Romani 5,19). Adam a fost un om reprezentativ. Hristos a fost un om reprezentativ. Adam, întâiul om a fost capul omenirii, Hristos al doilea om, ultimul Adam, Domnul cerului, este capul omenirii celei noi (1 Corinteni 15,45-47). După cum printr-o singură greşeală a venit osânda care a venit pentru toţi oamenii, tot aşa printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa şi prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi (Romani 5,18.19). Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos (1 Corinteni 15,22).

Marele preot, fiind într-un sens deosebit un chip al lui Hristos, a fost reprezentantul omenirii. El se înfăţişa pentru Israelul întreg. El purta poverile şi păcatele lor. El purta nelegiuirea lucrurilor sfinte. El purta judecata lui Israel. Când păcătuia el, Israel păcătuia. Când intra în sanctuar, el intra în numele poporului. Când se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, ei se înfăţişau. El reprezenta poporul, el era poporul. Când păcătuia el, poporul păcătuia, şi lui i se cerea să aducă aceeaşi jertfă pentru păcat, ca atunci când păcătuia naţiunea întreagă.

Un viţel fără cusur. La jertfele pentru păcat puteau fi folosite ambele animale, atât parte bărbătească, cât şi parte femeiască, dar trebuiau să fie fără cusur. Marele preot aducea pentru păcatul său un viţel, ca pentru păcatul întregului popor (Levitic 4,14).

4Să aducă viţelul la uşa Cortului întâlnirii înaintea Domnului, să-şi pună mâna pe capul viţelului şi să-l înjunghie înaintea Domnului.

Să-şi pună mâna. Aceasta era aceeaşi ceremonie ca la toate jertfele de animale, cu excepţia situaţiei când se foloseau păsări. Punerea mâinii nu însemna numai consacrarea animalului lui Dumnezeu, ci în timp ce punea mâna capului animalului, aducătorul se identifica pe sine cu el, şi animalul devenea înlocuitorul său (vezi comentariul pentru cap. 1,4).

Punerea mâinii era însoţită de o mărturisire a păcatului care a pricinuit aducerea jertfei (cap 5,5). Acest principiu se aplica la toate jertfele pentru păcat. De aceea, actul punerii mâinii era semnificativ, pentru că păcătosul, mărturisindu-şi păcatul şi aplecându-se asupra jertfei îşi declara credinţa în Dumnezeu care a prevăzut ca un înlocuitor să poarte pedeapsa pentru păcatul său.

Aducerea jertfei nu era pedeapsa. Pedeapsa era moartea, şi pe aceasta o plătea animalul.

5Preotul care a primit ungerea să ia din sângele viţelului şi să-l aducă în Cortul întâlnirii: 6să-şi înmoaie degetul în sânge şi să stropească de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei dinăuntru a Sfântului Locaş.

Să stropească. Deoarece nu era nimeni mai mare în rang decât marele preot, care să poată sluji pentru el, slujirea sângelui o făcea el însuşi. La jertfele de care ne-am ocupat mai înainte, sângele era stropit pe altarul arderilor de tot din curte, sau pus pe coarnele acestuia. Dar când păcătuia preotul care avea ungerea, sângele era dus chiar în sanctuar. Fără îndoială, pentru că păcatul lui era mai grav decât al oricărui altcuiva şi de un interes mai mare înaintea lui Dumnezeu. Preotul muia degetul în sânge şi stropea de şapte ori în faţa perdelei înaintea Domnului. De asemenea, punea sânge şi pe coarnele altarului tămâierii, despre care de asemenea se spune că este înaintea Domnului(v.7).

Trebuie să se noteze că preotul nu stropea sângele pe perdea, ci în faţa acesteia. Este iarăşi interesant că el folosea la stropire numai un singur deget. Ba mai mult, stropirea aceasta se făcea numai când păcătuia marele preot, sau adunarea întreagă. Nu avem un raport de câte ori a păcătuit marele preot şi a adus un viţel ca jertfă, dar probabil că n-a păcătuit des. Şi iarăşi n-avem nici un raport de câte ori a păcătuit adunarea întreagă şi a trebuit să aducă un viţel, dar presupunem că acest lucru nu s-a întâmplat adesea. Faptul că oamenii, ca persoane, au păcătuit adesea este evident, dar avem puţine rapoarte despre păcatele naţiunii, asemenea celor despre care este vorba aici. Singurul raport hotărât pe care-l avem este când au păcătuit şi dansat în jurul viţelului de aur. Este adevărat că au mai fost şi alte apostazii naţionale, dar deoarece jertfa trebuia să fie adusă numai dacă ei se pocăiau, n-au putut fi cazuri multe.

Stropirea avea loc în legătură cu legea, care se afla chiar în spatele perdelei. Totuşi, sângele nu ajungea până la lege, deoarece perdeaua se interpunea. În serviciul zilnic nu sosise vremea ca păcătosul să se înfăţişeze înaintea legii. Aceasta era păstrată pentru ziua ispăşirii, care, în simbol, era ziua judecăţii pentru Israel (vezi Evrei 10,19.20).

7Apoi preotul să ungă cu sânge coarnele altarului pentru tămâia mirositoare care este înaintea Domnului în Cortul întâlnirii; iar tot celălalt sânge al viţelului să-l verse la picioarele altarului pentru arderile de tot care este la uşa Cortului întâlnirii.

Coarnele altarului. În afară de stropirea sângelui în faţa perdelei, preotul mai punea sânge şi pe coarnele altarului tămâierii. Spre a face aceasta el atingea pe rând fiecare corn, făcând un semn de sânge cu degetul, înregistrând astfel faptul că păcatul fusese comis şi că se adusese o jertfă. Sângele pus pe coarne era de la un animal care purta păcatul, şi astfel era sânge încărcat cu păcat. Aceasta făcea necesară o ispăşire pe coarnele lui o dată pe an (Exod 30,10). Partea de sânge nefolosit era vărsată la picioarele arderilor de tot.

8Să ia toată grăsimea viţelului adus ca jertfă de ispăşire, şi anume: grăsimea care acoperă măruntaiele şi toată grăsimea care ţine de ele,

Grăsimea viţelului. Vezi comentariul pentru cap. 3,3.5. Aici nu există nici o menţiune ca fiind de miros plăcut înaintea Domnului. Faptul că era îngăduit să fie adusă la altar, arată totuşi că era plăcută Domnului.

9cei doi rinichi şi grăsimea de pe ei, de pe coapse, şi prapurul ficatului, pe care-l va dezlipi de lângă rinichi. Preotul să ia aceste părţi, 10cum se iau de la viţelul adus ca jertfă de mulţumire, şi să le ardă pe altarul pentru arderile de tot. 11Dar pielea viţelului, toată carnea lui, cu capul, picioarele, măruntaiele şi balega lui, 12adică tot viţelul care a mai rămas, să-l scoată afară din tabără, într-un loc curat, unde se aruncă cenuşa, şi să-l ardă cu lemne pe foc; să fie ars pe grămada de cenuşă.

Afară din tabără. Viţelul întreg era dus afară din tabără şi ars într-un loc curat, nu numai pentru a se debarasa de el, nici pentru că era considerat ca necurat, pentru că este în numit mod precis un lucru prea sfânt (cap. 6,25). Epistola către Evrei dă o însemnătate simbolică arderii jertfei în afara taberei. Pavel zice: De aceea şi Isus... a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui (Evrei 13,12). Arderea trupului afară din tabără era deci un simbol al lui Hristos, răstignit afară din cetatea Ierusalimului, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său (Evrei 13,12). Unii au văzut în aceasta şi ideea că El n-a murit numai pentru iudei, ci şi pentru lume. Trupul nu avea nici un rol ceremonial, chiar dacă era considerat ca fiind prea sfânt. Întrucât nu era ars pe altar, nu conţinea nici o valoare mântuitoare. De aceea, nu era trupul care conta la ispăşire, pentru că prin viaţa din sânge se face ispăşire (Levitic 17,11).

Cu toate acestea, nu sângele ca atare făcea ispăşire, ci sângele vărsat şi pus. Nici o ispăşire nu putea fi făcută prin junghierea animalului şi vărsarea sângelui pe pământ. El trebuia să fie strâns într-un vas, după care preotul îl lua şi-l stropea. Sângele stropit era cel care făcea ispăşire, iar nu partea nefolosită de sânge, care mai târziu era vărsată pe pământ (vezi comentariul pentru cap. 4,7). Ispăşirea era făcută prin sângele care era pus pe coarnele altarului, nu prin cel ce era vărsat pe pământ (Exod 29,12; 30,10; Levitic 4,7.18.25.30.34).

Din nefericire, creştinii scot în evidenţă sângele vărsat, expresie care nu se află în Biblie, şi uită sângele stropit, singurul care face ispăşire. Sângele vărsat era sângele nefolosit, acela care era vărsat la piciorul altarului după ce ispăşirea era făcută. Pavel vorbeşte despre sângele stropirii (Evrei 12,24), adică, sângele care era slujit. La instituirea Paştelui, lui Israel i s-a poruncit să junghie un miel să ungă cu sângele pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii (Evrei 15,7.22.23). Dumnezeu n-a făgăduit să salveze pe întâiul născut în virtutea junghierii mielului. El avea să treacă pe lângă uşă, numai când sângele fusese aplicat.

Acelaşi principiu rămâne valabil în toate jertfele. Nu era suficient să aducă o jertfă şi să o junghie, sângele trebuia să fie aplicat. Hristos, după înălţarea Sa, a intrat o dată pentru totdeauna în Locul prea Sfânt... cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică pentru noi (Evrei 9,12), şi acolo ca Mare Preot... şi, ca slujitor al Locului prea Sfânt şi al adevăratului cort (Evrei 8,1-3), El slujeşte pentru noi. Această fază a slujirii lui Hristos este tot atât de necesară pentru mântuirea noastră, pe cât era şi slujirea sângelui mielului pe vremea celui dintâi Paşte şi asemenea tuturor jertfelor în care se vărsa sânge.

Slujirea sângelui în marea zi de ispăşire era punctul culminant în serviciul anual. Desigur că junghierea era un lucru important – fără ea nu ar fi fost sânge pentru slujit – dar punctul cel mai de seamă era atunci când marele preot intra în Sfânta Sfintelor cu sângele ţapului pentru Domnul (vezi Evrei 9,25). Tot aşa, Hristos, cu însuşi sângele Său... a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Prea Sfânt (Evrei 9,12). Moartea Sa pe Golgota a fost de mare importanţă – fără ea, El n-ar fi avut nimic de adus (Evrei 8,3) – dar fără continua slujire a sângelui în sanctuarul de sus, jertfa de pe Golgota ar fi nefolositoare.

Cei mai mulţi creştini nu înţeleg şi nici nu preţuiesc slujirea lui Hristos ca Mare Preot al nostru. Mai exact, ei cred în sângele vărsat, dar nu ajung să înţeleagă că trebuie să aibă loc o slujire, sau aplicare a sângelui pentru a-l face să fie cu efect. Este vremea ca atenţia lumii şi în mod deosebit a celor ce se numesc creştini să fie îndreptată spre lucrarea în care Hristos este angajat acum. Mulţi întreabă: de ce întârzie Hristos atât de mult? Ei ştiu că El a plecat, dar nu ştiu nimic despre lucrarea Sa de mijlocire. Ei nu L-au urmat pe Miel şi nu ştiu unde este El acum şi ce lucrare face. Este datoria şi privilegiul nostru, sarcina ce ni s-a dat ca popor să dregem drumurile cele vechi (vezi Isaia 58,12) şi să-L prezentăm pe Hristos lumii în calitatea Lui de mijlocitor, ca Mare Preot al nostru. Lucrarea Lui este aproape îndeplinită, şi când se va încheia, El va veni cu putere şi slavă.

13Dacă toată adunarea lui Israel a păcătuit fără voie şi fără să ştie, făcând împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuie făcute, şi făcându-se astfel vinovată,

Toată adunarea. Persoanele puteau adesea să păcătuiască şi să aducă jertfele necesare. Dar se întâmpla rar ca naţiunea, ca întreg, să păcătuiască fără voie (vezi v.2, 6).

Lucruri care nu trebuie să fie făcute. Aceasta include toate păcatele, mari sau mici, dar se referă, mai ales, la aşa numitele păcate mici. Aici nu se are în vedere valoarea flagrantă, ci lucrul relativ mărunt făcând (ceva) împotriva uneia din poruncile Domnului, lucruri care nu trebuie să fie făcute. Facerea oricărora din aceste lucruri atrăgea vinovăţie şi trebuia să fie adusă o jertfă pentru păcat la uşa sanctuarului.

14şi dacă păcatul săvârşit s-a descoperit, adunarea să aducă un viţel ca jertfă de ispăşire, şi anume să-l aducă înaintea Cortului întâlnirii.

Şi dacă păcatul. Aceasta presupune neştiinţă cu privire la faptul că se făcuse un păcat (vezi comentariul pentru v.2). În astfel de împrejurări, întreaga adunare trebuia să aducă aceeaşi jertfă ca atunci când păcătuia marele preot. Viţelul era oferit de adunare, având în vedere că toţi erau consideraţi vinovaţi. Bătrânii, aleşi din diferitele seminţii, aduceau viţelul la locul jertfirii, îşi puneau mâinile pe el şi-l junghiau. Aici nu se spune nimic despre mărturisire, dar aceasta este cuprinsă în punerea mâinilor. Fără mărturisire, aducerea unei jertfe ar fi nefolositoare, pentru că n-ar fi un transfer de păcat de la păcătos la jertfă. Ba mai mult, ce este primit de Dumnezeu nu este forma, ci mărturisirea însăşi.

15Bătrânii adunării să-şi pună mâinile pe capul viţelului înaintea Domnului şi să înjunghie viţelul înaintea Domnului. 16Preotul care a primit ungerea să aducă din sângele viţelului în Cortul întâlnirii;

Deschide Biblia