Fii liniştit, nu te teme. Având ajutorul Domnului cerului, nu era nevoie să se teamă. Dar regele a refuzat să se încreadă în Dumnezeu, şi ca urmare a dat frâu liber disperării când a fost confruntat de împrejurări cărora nu ştia să le facă faţă.

Acestor două cozi. O expresie de dispreţ. Regatele la suprafaţă viguroase, dar de fapt epuizate, al lui Israel şi al Siriei, ş1Regi i lor, nu erau decât rămăşiţele aproape stinse şi fumegânde ale unor tăciuni. Încă o pâlpâire şi ele aveau să se stingă de tot. Dumnezeul cerului prezicea acum soarta lor nenorocită pentru ca Ahaz să poată urma o politică inteligentă în ce le priveşte. Ceea ce trebuia să ia în considerare Ahaz era puterea ascendentă a Asiriei, nu regatele stinse Siria şi Israel. În cursul următorilor 40 sau 50 de ani, Iuda urma să fie aproape înghiţită de Asiria, şi cu toate acestea politica lui Ahaz dădea ajutor asirienilor să-şi împlinească în mod inevitabil planurile.

Împotriva lui Iuda. Planul era să cucerească Iuda şi să o ia pentru ei.

Să punem împărat. Ahaz avea să fie detronat, dinastia lui David desfiinţată, şi un nou împărat, fiul lui Tabeel, aşezat pe tron. Identitatea acestui nou rege este necunoscută, dar se consideră că este vorba de un sirian, întrucât numele Tabeel este aramaic şi înseamnă bun [este] Dumnezeu. Israel şi Siria se înţeleseseră între ele în privinţa unui nou monarh marionetă care să şadă pe tronul lui David.

Nu va avea loc. Casa lui David nu urma să cadă. Planul propus de Israel şi de Siria era îndreptat contra lui Dumnezeu şi nu putea reuşi. Dumnezeu avea alte planuri pentru casa lui David (vezi Geneza 49,10; 2Samuel 7,12). El nu le va îngădui oamenilor să se amestece în planul Său pentru Iuda, sau să pună capăt dinastiei prin care trebuia să vină Mesia.

Peste şaizeci şi cinci de ani. Sensul acestei preziceri este nesigur. După cronologia regilor propusă în acest comentariu (vezi Vol. II, p. 77, 143, 749), prezicerea a fost făcută pe la 734 î.Hr., şi nici o altă cronologie nu plasează urcarea la tron a lui Ahaz mai devreme de 742. Totuşi, pe la 722 Israel, regatul nordic, îşi ajunsese sfârşitul prin căderea Samariei în mâinile asirienilor. Unii învăţaţi moderni au tras concluzia că aceste cuvinte au fost inserate de o mână mai târzie. Ei atrag atenţia la faptul că afirmaţia aceasta pare să întrerupă firul gândirii dintre v. 8 şi 9. Însă nu există nici o dovadă certă că s-a făcut o astfel de inserare.

Presupunând că numărul 65 se găsea în textul original al lui Isaia, şi neavând vreun motiv decisiv pentru a crede că nu era acolo, s-au sugerat două împliniri posibile. Şaizeci şi cinci de ani după 734, inclusiv, ar fi 670, când Esarhadon (681-669) a domnit peste Asiria. Este ştiut că Esarhadon (şi după el urmaşul lui, Asurbanipal, biblicul Osnapar) a transportat câteva popoare mesopotamiene în fostul teritoriu al regatului nordic (Ezra 4,2-10). Aceasta s-a petrecut la mult timp după ce Israel încetase să mai fie o naţiune (723/722 î.Hr.). Politica asiriană de a împrăştia popoarele supuse urmărea să şteargă vechile identităţi şi loialităţi naţionale. Atât de mulţi izraeliţi din cele zece seminţii au fost absorbiţi de populaţiile învecinate, încât au fost deseori amintiţi ca seminţiile pierdute. Probabil că unii dintre ei să s-au alăturat mai târziu captivilor din Iuda şi s-au înapoiat cu ei după Exil, dar ca indivizi într-o comunitate iudaică ce era o continuare a vechiului regat al lui Iuda, nu al lui Israel.

O altă interpretare a mai fost sugerată – că cei 65 de ani au început pe vremea cutremurului din timpul domniei lui Ozia sau Ieroboam II. Cutremurul acesta a fost semnul judecăţilor Domnului asupra lui Israel menţionate de Amos. Dacă lucrurile stau aşa, Isaia aici se referă doar la căderea Samariei din 723/722. Lucrul acesta este posibil, dar nu poate fi dovedit, data exactă a cutremurului nefiind cunoscută. Întrucât nu avem nici un punct precis de începere a celor 65 de ani, nu este posibil astăzi – şi nici necesar – să precizăm semnificaţia prezicerii. După toate probabilităţile, o profeţie specifică ca aceasta a fost clară şi inteligibilă pentru aceia în timpul cărora a fost dată. Evident, era mult mai important ca ei să o înţeleagă decât este pentru noi.

Dacă nu credeţi. Era vizibil că Ahaz nu credea făgăduinţa lui Dumnezeu că Pecah şi Reţin nu vor izbuti în planurile lor. El încă se temea. Fără de credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu (Evrei 11,6), cu atât mai puţin să ne supunem conducerii Lui înţelepte şi milostive.