Isaia 44:1-21 1Ascultă acum, Iacove, robul Meu, Israele, pe care te-am ales!

Israel, pe care te-am ales. Vezi comentariul la cap. 43,10. După ce Şi-a mustrat poporul pentru păcatele sale (cap. 43,22-28), Domnul rosteşte acum cuvinte de mângâiere şi curaj. Ei trebuie să şi-L amintească drept Cel care i-a ales şi îi iubeşte, care are milă de ei şi-i izbăveşte.

2Aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut şi întocmit, şi care de la naşterea ta este sprijinul tău: „Nu te teme de nimic, robul Meu Iacov, Israelul Meu pe care l-am ales.

Israelul. În ebr. Jesurun. Un nume poetic pentru Israel însemnând cel drept (vezi comentariul la Deuteronom 32,15). Dumnezeu îi reaminteşte lui Israel că El l-a ales pentru a fi un neam sfânt şi pentru a asculta de glasul Lui (Exod 19,5,6).

3Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri, pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta şi binecuvântarea Mea, peste odraslele tale,

Însetat. Prima parte a versetului este simbolică, fiind explicată în a doua parte. Revărsarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu este comparată cu ploile reînviorătoare (Ioel 2,23.28.29). Cei însetaţi sunt cei care însetează după Dumnezeu şi după dreptatea Lui (Psalmi 42,1.2; Matei 5,6; Ioan 4,13.14).

4şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lângă pâraiele de apă.

Ca sălciile. Oamenilor asupra cărora a fost revărsat Duhul lui Dumnezeu le va merge bine ca unor copaci pe malurile apelor curgătoare (vezi Psalmi 1,3; Ieremia 17,8; Ezechiel 47,12).

5Unul va zice: „Eu sunt al Domnului!” Altul se va numi cu numele lui Iacov; iar altul va scrie cu mâna lui: „Al Domnului sunt!”, şi va fi cinstit cu numele lui Israel. 6Aşa vorbeşte Domnul, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul lui, Domnul oştirilor: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe Urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu.

Împăratul lui Israel. Aici sunt prezentate câteva din cele mai impresionante atribute ale lui Dumnezeu: El este: 1) Domnul, 2) Împăratul lui Israel, 3) Mântuitorul lui Israel, 4) Comandantul oştilor cereşti, 5) Cel Veşnic, cel dintâi şi Cel de pe urmă şi 6) singurul Dumnezeu adevărat. În versetele 9-20 Isaia Îl înfăţişează pe Dumnezeu în contrast cu idolii.

7Cine a făcut prorocii ca Mine (să spună şi să-Mi dovedească!), de când am făcut pe oameni din vremurile străvechi? Să vestească viitorul şi ce are să se întâmple!

Cine... ca Mine? Sau Cine este ca Mine?. Dumnezeu este cel care porunceşte şi dispune de treburile pământului; El este Cel care cunoaşte trecutul şi vesteşte viitorul. El este Cel care l-a rânduit pe Israel să fie un popor drept şi veşnic. În toate acestea se află dovada că El este adevăratul Dumnezeu; idolii nu pot face ceea ce a făcut El (vezi comentariul la cap. 41,21-26).

De când am făcut. Printr-o rearanjare a textului ebraic al propoziţiei acesteia şi al celei următoare, RSV zice: Cine a vestit din vechime cele ce vor veni? Nu este o alterare fundamentală a ideii.

8Nu vă temeţi şi nu tremuraţi; căci nu ţi-am vestit şi nu ţi-am spus Eu demult lucrul acesta? Voi Îmi sunteţi martori! Este oare un alt Dumnezeu afară de Mine? Nu este altă Stâncă, nu cunosc alta!”

Nu vă temeţi. Vezi comentariul la cap. 41,10.

Altă Stâncă. Literal nici o altă Stâncă; Ebr. sur, un termen biblic uzual pentru Dumnezeu, care denotă însuşirile Sale veşnice şi tăria Lui (vezi Deuteronom 32,4; 2Samuel 22,3; 23,3; Psalmi 18,2; comp. Isaia 26,4). Israel nu are de ce să se teamă avându-L pe Dumnezeu ca tărie şi apărare a lui.

9Cei ce fac idoli, toţi sunt deşertăciune, şi cele mai frumoase lucrări ale lor nu slujesc la nimic. Ele însele mărturisesc lucrul acesta: n-au nici vedere, nici pricepere, tocmai ca să rămână de ruşine.

Deşertăciune. Ebr. tohu nimicnicie, goliciune (vezi comentariul la Geneza 1,2; Isaia 41,29). Cele mai frumoase lucrări. Adică, lucruri cu care se delectau, îndeosebi legate de închinarea la idoli. Ele însele mărturisesc. Idolii orbi şi lipsiţi de simţuri dau o mărturie elocventă despre faptul că ei sunt orbi şi nu ştiu nimic.

10Cine este acela care să fi făcut un dumnezeu sau să fi turnat un idol, şi să nu fi tras niciun folos din el? 11Iată, toţi închinătorii lor vor rămâne de ruşine, căci înşişi meşterii lor nu sunt decât oameni; să se strângă cu toţii, să se înfăţişeze, şi tot vor tremura cu toţii şi vor fi acoperiţi de ruşine. 12Fierarul face o secure, lucrează cu cărbuni, şi o făţuieşte şi-i dă un chip cu lovituri de ciocan, şi o lucrează cu puterea braţului; dar, dacă-i este foame, este fără vlagă; dacă nu bea apă, este sleit de puteri. 13Lemnarul întinde sfoara, face o trăsătură cu creionul, făţuieşte lemnul cu o rindea şi-i însemnează mărimea cu compasul; face un chip de om, un frumos chip omenesc, ca să locuiască într-o casă. 14Îşi taie cedri, goruni şi stejari, pe care şi-i alege dintre copacii din pădure. Sădeşte brazi, şi ploaia îi face să crească.

Ploaia. Oamenii pot semăna sămânţa din care răsare copacul, dar numai Dumnezeu îl poate face să crească. Fără puterea lui Dumnezeu n-ar exista nici un copac din care să se cioplească un idol.

15Copacii aceştia slujesc omului pentru ars, el îi ia şi se încălzeşte cu ei. Îi pune pe foc, ca să coacă pâine, şi tot din ei face şi un dumnezeu căruia i se închină, îşi face din ei un idol şi îngenunchează înaintea lui!

Face şi un dumnezeu. Este o chestiune de pură întâmplare care bucată de lemn este folosită pentru foc şi care pentru idol.

16O parte din lemnul acesta o arde în foc, cu o parte fierbe carne, pregăteşte o friptură şi se satură; se şi încălzeşte şi zice: „Ha! Ha! m-am încălzit, simt focul!”

O parte... o arde în foc. Nebunia de a face un zeu dintr-un lucru pe care omul are puterea să distrugă!

Pregăteşte o friptură. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă zice: el şade pe cărbunele lui.

17Cu ce mai rămâne însă face un dumnezeu, idolul lui. Îngenunchează înaintea lui, i se închină, îl cheamă şi strigă: „Mântuieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu!”

Mântuieşte-mă. Lemnul nu se poate mântui pe sine din foc dacă omul alege să-l ardă în loc să i se închine! Ce neînţelept este omul care după ce a folosit cea mai mare parte din lemnul său pentru foc, din beţele rămase ciopleşte un idol şi se aşteaptă ca el să aibă puterea şi inteligenţa de a-i salva viaţa!

18Ei nu pricep şi nu înţeleg, căci li s-au lipit ochii, ca să nu vadă, şi inima, ca să nu înţeleagă.

Ei nu pricep. Oamenii care se închină la chipuri nu au pricepere. Inima lor neînţeleaptă este întunecată şi deşi se dau drept înţelepţi ei sunt nebuni (Romani 1,21-23). Li s-au lipit ochii. Vezi comentariul la cap. 6,9.10.

19Niciunul nu intră în sine însuşi, şi n-are nici minte, nici pricepere să-şi zică: „Am ars o parte din el în foc, am copt pâine pe cărbuni, am fript carne şi am mâncat-o: şi să fac din cealaltă parte o scârbă? Să mă închin înaintea unei bucăţi de lemn?”

Bucată de lemn. Literal lemnul uscat al unui copac. Acela care se închină la un idol nu face altceva decât să cinstească o bucată de lemn. El îi vorbeşte şi i se pleacă până la pământ fără să-şi dea seama că ar fi tot atât de înţelept să-şi prezinte cererile unui toiag sau unui toc de uşă.

20El se hrăneşte cu cenuşă, inima lui amăgită îl duce în rătăcire, ca să nu-şi mântuiască sufletul şi să nu zică: „N-am oare o minciună în mână?” –

Se hrăneşte cu cenuşă. Ce ridicol ar fi omul care şi-ar face mâncare din cenuşă, aşteptându-se să se sature cu ea. Este la fel de neînţelept să crezi că un idol îi poate ajuta unui om.

21Ţine minte aceste lucruri, Iacove, şi tu, Israele, căci eşti robul Meu. Eu te-am făcut, tu eşti robul Meu, Israele, nu Mă uita!

Ţine minte aceste lucruri. Dumnezeu îl cheamă pe Israel să ia aminte la ceea El a spus despre nebunia închinării la idoli. Israel Îi aparţine lui Dumnezeu; el trebuie să-I servească Lui.

Deschide Biblia