Isaia 13:6-13 6Gemeţi! căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic!

Ziua Domnului. Expresia aceasta apare de cel puţin douăzeci de ori în scrierile diferiţilor profeţi ai Vechiului Testament. Ea se foloseşte întotdeauna cu referire la un timp de judecată divină asupra unei cetăţi sau naţiuni (nu asupra unor persoane individuale), sau în cele din urmă asupra locuitorilor lumii întregi. Spre deosebire de aceasta, aşa-numita zi a omului este descrisă în Scriptură ca ziua mântuirii (Isaia 49,8; 2Corinteni 6,2), vremea potrivită (Psalmi 69,13; Isaia 49,8), un timp când punerea la probă pentru oameni, ca indivizi sau ca naţiuni, încă mai zăboveşte (vezi Psalmi 95,7, 8; Evrei 4,7).

Dimpotrivă, ziua Domnului este momentul când, din punct de vedere istoric, timpul de probă al unei cetăţi sau naţiuni se încheie, şi când în final soarta tuturor oamenilor este pentru totdeauna fixată. În timpul zilei mântuirii oamenii şi naţiunile sunt liberi să-şi exercite puterea conferită de Dumnezeu pentru a alege între bine şi rău, dar o dată cu sosirea zilei Domnului voia lui Dumnezeu devine supremă, ne mai fiind limitată de exercitarea voinţei omeneşti.

Ziua Domnului împotriva lui Iuda (vezi Isaia 2,12; Ioel 1,15; 2,1; Ţefania 1,7) era astfel ziua când, ca naţiune, nu-i mai era îngăduit să continue pe calea ei stricată, iar judecata divină îi era aplicată (vezi Ezechiel 12,21-28). Acelaşi lucru era valabil şi pentru regatul nordic, Israel (Amos 5,18), pentru Egipt (Ezechiel 30,3), Edom (Obadia 15) şi alte naţiuni ale antichităţii (vezi Daniel 5,22-31). Ceea ce se întâmplă cu o cetate sau naţiune întreagă când vine ziua Domnului este similar în multe privinţe cu ceea ce se va întâmpla cu întreaga lume la sfârşitul timpului ei de probă. În Matei 24, de pildă, descrierea pe care o face Domnul Hristos zilei Domnului asupra cetăţii Ierusalimului şi asupra naţiunii iudaice este vădit similară, în multe privinţe, cu ceea ce se va întâmpla cu întreaga lume la vremea venirii lui Hristos, şi a sfârşitului lumii (Matei 24,3; Luca 21,20; comp. Matei 24,30). Aşadar, principiile care se aplică atunci când vine ziua Domnului pentru orice cetate sau naţiune se aplică şi atunci când ziua Domnului vine pentru lume ca un tot, iar o descriere profetică din Vechiul Testament a destinului vreunei cetăţi sau naţiuni vechi purtând titlul de ziua Domnului se aplică, în principiu, şi la ziua cea mare a Domnului (Ţefania 1,14) la sfârşitul veacului. Având în vedere faptul că scriitorii din Noul Testament fac din soarta vechiului Babilon un tip al destinului Babilonului spiritual (vezi comentariul la Isaia 13,4), şi pentru că ei aplică expresia ziua Domnului la timpul când Hristos se va întoarce pe pământ în vederea judecăţii (1Corinteni 5,5; 2Corinteni 1,14; 1Tesaloniceni 5,2; 2Petru 3,10), ziua Domnului împotriva Babilonului, aşa cum este descrisă în Isaia 13 este, în multe privinţe, şi o descriere a zilei celei mari a Domnului de la sfârşitul veacului.

Vine ca o pustiire. Ziua Domnului nu este amintită niciodată în Scripturi ca un timp când oamenii vor avea o a doua şansă, un nou prilej de a accepta mântuirea. Ziua Domnului este întotdeauna, fără excepţie, o zi de judecată, o zi de distrugere, o zi de întuneric (vezi Ioel 1,15; 2,1.2; Amos 5,18-20; etc.).

7De aceea, toate mâinile slăbesc, şi orice inimă omenească se topeşte.

Slăbesc [KJV: Leşină]. Literal, se relaxează, cad jos, lâncezesc. Această postură a mâinilor reflectă sentimente de descurajare, neajutorare, şi uneori, ca aici, deznădejde. Oamenii aflaţi în descurajare şi groază extremă, lasă mâinile să le cadă în jos de-a lungul trupului (vezi Evrei 12,12).

8Ei sunt năpădiţi de spaimă, îi apucă chinurile şi durerile, se zvârcolesc ca o femeie în durerile naşterii, se uită unii la alţii încremeniţi, feţele lor sunt roşii ca focul.

o femeie în durerile naşterii, se uităunii la alţii încremeniţi; feţele lor sunt roşii ca focul.

O femeie în durerile naşterii. Această figură de stil apare adesea ca o descriere a chinului şi durerii cumplite (vezi Psalmi 48,6; Ieremia 4,31; 6,24; 13,21; 49,24; 50,43).

Ca focul. Când oamenii se uită unii la alţii cu totul îngroziţi, cu ochii sticlind de frică, groaza ţâşneşte cu intensitatea unei flăcări.

9Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el.

Ziua Domnului. Vezi comentariul la v. 6.

Preface tot pământul în pustiu. Păcatul nu duce la viaţă şi prosperitate, ci la pustiire, ruină şi moarte. Păcatul a pustiit naţiuni cândva prospere, ca Asiria şi Babilonul, şi a nimicit multe dintre cele mai mari cetăţi ale pământului, iar în cele din urmă va pustii întregul pământ. Această profeţie, la început o descriere a Babilonului literal, este aplicată de către scriitori ai Noului Testament la pustiirea Babilonului mistic la a doua venire a lui Hristos (vezi comentariul la v. 4).

Va nimici pe toţi păcătoşii. Nimicirea păcătosului nu este, aşa cum gândesc unii, un act arbitrar al lui Dumnezeu. Dumnezeu îi iubeşte pe păcătoşi şi caută să-i mântuiască (Ezechiel 18,23.31.32; 2Petru 3,9). Dar ceea ce în cele din urmă îi nimiceşte pe păcătoşi este păcatul. Oamenii care umblă pe căile nelegiuirii, în cele din urmă ajung atât de stricaţi, atât de cruzi, atât de lipsiţi de raţiune, încât măsurile pe care ei le iau ca să nimicească pe cei din jurul lor, cuprind totul într-o soartă comună. Dacă varsă cineva sângele omului şi sângele lui să fie vărsat de om. (Geneza 9,6). Toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei 26,52; comp. Apocalips 13,10). Istoria a dovedit că afirmaţiile acestea sunt adevărate. Babilonul a scos sabia şi a pierit de ea. Lucrul acesta a fost adevărat şi cu privire la hitiţi, Asiria, Grecia şi Roma. Într-o zi, principiul acesta va sigila soarta lumii păcătoase.

10Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui, şi luna nu va mai lumina.

Stelele. O întunecime supranaturală în care luminătorii cerului îşi retrag lumina este adesea menţionată ca unul dintre fenomenele care însoţesc marea şi grozava zi a Domnului (Ioel 2,10.11; 3,15.16; Amos 8,9; vezi şi Matei 24,29; Marcu 13,24.25; Luca 21,25; Apocalips 6,12.13; GC 636, 637). Vezi EW 41.

11„Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei, şi pe cei răi, pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori.

Voi pedepsi… lumea. Dreptatea cere ca răul să fie pedepsit. Dumnezeu este drept şi nu va îngădui ca nelegiuirea oamenilor să treacă nepedepsită. Păcătoşii trebuie să-şi dea seama că o zi a socotelilor pentru faptele lor rele va veni cu siguranţă (vezi Eclesiastul 8,11).

12Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir.

Mai scumpi. Sau, mai rari. Judecata asupra nelegiuiţilor atrage după sine o depopulare a pământului, şi îl lasă ca o ruină tristă (v. 9). Numai rămăşiţa dreaptă va scăpa de nimicirea generală. Puţini la număr, ei vor fi tot atât de scumpi sau rari, ca aurul curat de Ofir.

13Pentru aceasta voi clătina cerurile, şi pământul se va zgudui din temelia lui de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse.

Clătina cerurile. Cu privire la căderea Babilonului literal, versetele 13 şi 14 sunt o descriere figurată a pustiirii depline descrisă mai literal în versetele 19-22. Cu privire la sfârşitul lumii ele sunt literale (vezi Evrei 12,26; Apocalips 6,14; PP 340). Frământări grozave ale naturii vor marca scenele finale ale istoriei pământului (vezi Apocalips 6,14; 6,18.21). Ceea ce va clătina cerurile şi pământul este vocea lui Dumnezeu (GC 637; vezi Isaia 2,21).

Mâniei Lui aprinse. Adică, împotriva Babilonului literal (vezi v. 19; vezi comentariul la v. 4). În privinţa Babilonului mistic şi a sfârşitului lumii, scenele descrise aici constituie evenimentele finale ale celei de a şaptea dintre cele şapte plăgi de pe urmă, în care Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui (Apocalips 16,19).

Deschide Biblia