Ioan 1:1-51 1La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.

La început. [Prolog la Evanghelia lui Ioan, Ioan 1,1-18]. Expresia din textul grec este lipsită de articolul hotărât, dar cu toate acestea este clară în înţeles. Dacă ar fi fost folosit articolul hotărât în textul grec ar tinde să lase să se înţeleagă un anumit timp, sau început. Fără articolul hotărât şi în contextul v. 1-3, expresia denotă timpul cel mai depărtat ce se poate concepe, înainte de crearea tuturor lucrurilor (v. 3), înainte de oricare şi de orice alt început care este, veşnicia trecută.

Relatarea creaţiunii începe cu cuvintele ebraice echivalente (vezi la Geneza 1,1). Aşa cum Geneza 1 scoate în evidenţă natura creaţiunii şi faptul că omul a fost la început făcut după chipul lui Dumnezeu, tot aşa prologul la Evanghelia lui Ioan scoate în evidenţă natura Creatorului (v. 1-4) şi mijlocul prin care Dumnezeu intenţiona să facă posibilă recrearea a chipului Său în om (v. 5-14). Geneza 1,1 se referă la începutul acestei lumi. Dar Cuvântul din Ioan 1,1-4 este Creatorul tuturor lucrurilor şi deci anticipează începutul din Geneza 1,1. Astfel, începutul din Ioan 1,1 este anterior începutului din Geneza 1,1. Când a început orice a avut un început, Cuvântul era deja.

Era. Gr. en, o formă a verbului eimi, a fi exprimând continuitate de existenţă sau fiinţă. Cuvântul era, în toată veşnicia; el niciodată nu a devenit aşa ceva. Dar, cu timpul, Cuvântul a fost făcut [literal a devenit. Gr. egeneto, o formă a lui ginomai, a deveni, exprimând acţiune iniţiată şi completată la un timp dat] trup (v. 14). Astfel, Hristos a fost totdeauna Dumnezeu (Ioan 1,1; Evrei 1,8); dar, în contrast, El S-a făcut [a devenit] om (Ioan 1,14; cf. Filipeni 2,7). Astfel, atât în cuvinte, cât şi în forma lor, Ioan subliniază existenţa continuă, eternă, nelimitată a lui Hristos înainte de întruparea Lui. În veşnicia trecută n-a fost nici un punct înainte de care se putea spune că Cuvântul nu fusese. Fiul era cu Tatăl din toată veşnicia (AA 39). N-a fost nici un timp când El nu era în strânsă comuniune cu veşnicul Dumnezeu (EV 615). Comparaţi Apocalipsa 22,13, unde Isus Se proclamă începutul şi sfârşitul. El este acelaşi ieri şi azi şi în veci (Evrei 13,8).

Cuvântul ginomai, folosit în v. 14, apare şi în v. 3 cu privire la crearea tuturor lucrurilor (literal prin el totul a devenit). Isus declara, înainte de a fi fost [gr. ginomai, literal deveni sau a ajunge să fie] Avraam, Eu sunt [ gr. eimi] (cap. 8,58). Acelaşi contrast apare în LXX-a la Psalmii 90,2; Înainte de a se fi născut [a ajunge în fiinţă, KJV] [gr. ginomai], din veşnicie în veşnicie, Tu eşti [gr. eimi] Dumnezeu.

En apare de trei ori în Ioan 1,1, întâi cu privire la veşnicia Cuvântului, apoi cu privire la comuniunea Sa veşnică cu Tatăl şi în cele din urmă cu privire la egalitatea Sa veşnică în natură cu Tatăl. Versetul 2 reafirmă durata acestei stări de fiinţă în toată veşnicia.

Cuvântul. Gr. logos, exprimare, zicere, vorbire, naraţiune, relatare, tratat, cu accentul asupra aranjamentului sistematic, cu înţeles, al ideilor astfel exprimate. Aici Ioan foloseşte termenul ca denumire pentru Hristos, care a venit să exprime caracterul, gândul şi voia Tatălui, aşa cum vorbirea este exprimarea ideilor. În LXX-a cuvântul Logos este folosit de obicei atât pentru exprimările creatoare (Psalmii 33,6; cf. Geneza 1,3.6.9, etc.), cât şi pentru exprimările de comunicare (Ieremia 1,4; Ezechiel 1,3; Amos 3,1) ale gândului şi voii divine. Fără îndoială, aceste întrebuinţări VT erau în mintea lui Ioan atunci când scria. Dumnezeu a exprimat voia şi scopul Său divin prin creaţiune şi prin revelaţie; acum (Ioan 1,14) El a făcut lucrul acesta prin întrupare, suprema şi desăvârşita Sa revelaţie (vezi EGW, Material suplimentar, la v. 18). Cuvântul Logos rezumă în felul acesta tema dominantă a cărţii lui Ioan (vezi cap. 14,8-10; şi mai jos la Cuvântul era Dumnezeu şi Nota adiţională la capitolul 1). În v. 18 Ioan arată motivul său de a vorbi despre Hristos ca fiind Cuvântul – El a venit să Îl facă cunoscut pe Tatăl. Ca o denumire pentru Hristos cuvântul Logos este folosit în NT numai de Ioan, în Evanghelia sa (cap. 1) şi în 1 Ioan 1,1; Apocalipsa 19,13. Termenul identifică pe Hristos ca expresie întrupată a voii Tatălui ca toţi oamenii să fie mântuiţi (vezi 1 Timotei 2,4), ca gândul lui Dumnezeu făcut auzibil (DA 19).

Cu Dumnezeu. Gr. pros ton theon. Cuvântul pros denotă o strânsă asociere şi comuniune. Dacă Ioan ar fi vrut să spună simplu că Cuvântul era în apropiere de Dumnezeu s-ar fi putut aştepta ca el să folosească fie cuvântul para alături, fie cuvântul meta cu (cf. la cap. 6,46). Dar Ioan a intenţionat mai mult decât putea să spună oricare din cuvintele acestea, ca atunci când scria avem la Tatăl [ gr. pros] un Mângâietor] (1 Ioan 2,1) – nu în sensul că Isus este doar în prezenţa Tatălui, ci că El este strâns asociat cu Tatăl în lucrarea de mântuire. Pros este folosit în acelaşi sens în Evrei 4,13: cu care aveam de-a face adică cu care avem legături. Aici cuvântul lasă să se înţeleagă o strânsă comuniune personală într-o lucrare de interes reciproc şi preocupare reciprocă. Comparaţi Ioan 17,5.

Faptul că Cuvântul era cu Dumnezeu, adică cu Tatăl, Îl declară emfatic ca fiind o fiinţă cu totul distinctă de Tatăl. Aşa cum lămureşte contextul, Cuvântul era asociat cu Dumnezeu într-un sens unic şi exclusiv. Cuvântul era cu Dumnezeu în veşnicia trecută, dar S-a făcut trup pentru a fi cu noi (vezi la v. 14; cf. DA 23-26). El era Emanuel, Dumnezeu cu noi (vezi la Matei 1,23). Este cu neputinţă să înţelegem importanţa întrupării decât numai pe fundalul preexistenţei veşnice a lui Hristos ca Dumnezeu şi ca asociat cu Dumnezeu (vezi EGW Material suplimentar la Romani 1,20.25).

Cuvântul era Dumnezeu. În textul grec, absenţa articolului hotărât înainte de cuvântul Dumnezeu face cu neputinţă de redat expresia: Dumnezeu era Cuvântul. A o reda astfel ar însemna să se facă Dumnezeu egal cu Cuvântul şi în felul acesta să se limiteze Dumnezeirea exclusiv la Cuvânt. Cei doi termeni, Cuvânt şi Dumnezeu nu pot fi cu totul puşi unul în locul celuilalt. Nu ar fi mai corespunzător să zicem că Dumnezeu era Cuvântul decât să zicem că iubirea este Dumnezeu (cf. 1 Ioan 4,16), sau Cuvântul a fost făcut trup (cf. Ioan 1,14). Deşi aici în v. 1 cuvântului Dumnezeu îi lipseşte articolul hotărât, el este totuşi clar. Enunţarea nu poate fi tradusă Cuvântul era un Dumnezeu, ca şi cum Cuvântul era un Dumnezeu între mulţi alţi dumnezei. În limba greacă absenţa articolului hotărât adesea accentuează calitatea exprimată de un cuvânt sau inerentă în el. În acord cu aceasta, Ioan vrea să spună că Cuvântul participa la esenţa divinităţii, că El era divin în sensul de ultim şi absolut. Astfel, printr-o declaraţie concisă, Ioan tăgăduieşte că Cuvântul era fie un Dumnezeu, unul între mulţi, fie Dumnezeul, ca şi cum numai El era Dumnezeu.

În prolog (v. 1-18) Ioan anunţă scopul care l-a călăuzit în scrierea Evangheliei; şi anume, să prezinte pe omul Isus ca Dumnezeu întrupat (cf. 1 Ioan 1,1). Din incident în incident şi din discurs în discurs el urmăreşte cu credincioşie obiectivul acesta. În concluzia sa el observă că scopul său în scriere era de a conduce pe alţii să creadă că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi crezând, să aibă viaţa şi numele Lui (Ioan 20,30.31). În introducerea la prima sa epistolă, Ioan se referă din nou la experienţa sa personală cu Cuvântul (1 Ioan 1,1-3). La fel, cuvintele de începere ale Apocalipsei declară că ea este descoperirea lui Isus Hristos (cap. 1,1). Vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului; vezi la Filipeni 2,6-8; Coloseni 2,9.

Hristos este Dumnezeu veşnic în sensul suprem şi absolut al termenului (vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului). Pentru comentariu la ficţiunea că Isus era doar un om mare şi bun vezi la Matei 16,16.

Dovezile dumnezeirii lui Hristos sunt multe şi de necombătut. Acestea pot fi rezumate pe scurt: 1) viaţa pe care El a trăit-o (Evrei 4,15; 1 Petru 2,22), 2), cuvintele pe care le-a vorbit (Ioan 7,46; 14,10; cf. Matei 7,29), 3) minunile pe care le-a săvârşit (Ioan 5,20; 14,11), 4) profeţiile pe care le-a împlinit (Luca 24,26.27.44; Ioan 5,39; DA 799). Vezi DA 406, 407.

2El era la început cu Dumnezeu.

El. [Acelaşi, KJV]. Versetul 2 repetă lucrurile esenţiale din v. 1, pentru accentuarea acestora.

3Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.

Toate. [Toate lucrurile, KJV]. Expresia filozofică obişnuită denotând întregul univers (vezi 1 Corinteni 8,6; Coloseni 1,16; cf. Evrei 1,1.2; vezi la Ioan 1,9).

Au fost făcute. Gr. ginomai, au devenit, au ajuns la fiinţă, au ajuns să fie (vezi la v. 1). Ioan descrie creaţiunea ca un act împlinit. Cele materiale nu sunt veşnice, a fost un timp când ele au fost făcute.

Prin El. Ioan nu gândea la Logos sau Cuvânt, în sensul abstract, metafizic al filozofiei greceşti. Asocierea lui Hristos cu Tatăl în lucrarea de creaţiune este prezentată de repetate ori în NT (vezi Romani 11,36; 1 Corinteni 8,6; Coloseni 1,16.17; Evrei 1,1.2; cf. Apocalipsa 3,14). Aici Ioan Îl prezintă pe Hristos ca Creator al tuturor lucrurilor, aşa după cum în Ioan 1,14 Îl prezintă ca purtătorul îndurării şi harului divin pentru restatornicirea sau crearea din nou a tuturor lucrurilor. În veşnicia trecută Cuvântul nu a fost o entitate pasivă, inactivă, ci era asociat intim şi activ cu Tatăl în dezvoltarea şi administrarea tuturor lucrurilor.

Fără El. Acelaşi adevăr enunţat negativ. În chip unic şi exclusiv Cuvântul este Creator.

4În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.

Viaţa. Gr. zoe, principiul de viaţă la care participă tot ce este viu, antiteza morţii. Ioan se gândeşte în mod evident şi la viaţa spirituală şi mai ales la viaţa veşnică, în care se dă intrare celui care Îl primeşte pe Hristos şi crede în El (vezi v. 12). Prin păcat omul s-a despărţit de sursa vieţii şi de aceea a ajuns să fie supus morţii, dar perspectiva vieţii veşnice a fost restatornicită prin Isus Hristos (Romani 5,12.18; 6,23) şi odată cu ea tot ce Adam pierduse prin neascultare. Vezi Ioan 10,10; 11,25; 14,6. În Hristos este viaţa, originară, neîmprumutată, nederivată (DA 530).

Lumina oamenilor. În textul grec articolul hotărât care precede atât viaţa, cât şi lumina face egală lumina cu viaţa. Întunericul spiritual înfăşurase de mult sufletul oamenilor, dar adevărata Lumină (v. 9) şi desăvârşirea vieţii divine străluceşte acum pentru a ilumina cărarea fiecărui om (cf. Isaia 9,1.2). Nu numai că lumina cerului străluceşte prin Hristos, El este acea lumină (Ioan 1,9). De repetate ori Ioan Îl citează pe Isus ca fiind lumină în sensul acesta (vezi Ioan 8,12; 9,5; 12,35.46; cf. 1 Ioan 1,5.6; 2,8). Lumina a fost totdeauna un simbol al prezenţei divine (vezi la Geneza 3,24). După cum în primul act al creaţiunii Dumnezeu a inundat lumea cu lumină (Geneza 1,3) tot aşa, când Dumnezeu porneşte lucrarea de creare din nou a chipului Său în sufletele oamenilor, mai întâi luminează inima şi mintea lor cu lumina iubirii divine (2 Corinteni 4,6). La Tine zice psalmistul, este izvorul vieţii, prin lumina Ta vedem lumină (Psalmii 36,9).

5Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.

Lumina. Adică, lumina iubirii divine manifestată în Cuvântul întrupat (vezi la v. 4).

Întuneric. Adică, întunericul moral al păcatului, întunericul mintal al neştiinţei de iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu şi perspectiva lipsită de nădejde a morţii (vezi Efeseni 2,12). Tocmai pentru a înlătura acest văl al întunericului a venit Lumina vieţii în lumea aceasta (vezi 2 Corinteni 4,6).

Biruit-o. [Cuprins-o, KJV]. Gr. katalambano, a prinde, a sesiza, a cuprinde, fie literal cu mâinile sau figurat cu mintea. Katalambano este folosit în sensul de a pricepe sau a înţelege în Fapte 10,34; 25,25; Efeseni 3,18 dar mai adesea în sensul de a apuca, a prinde sau a cuprinde în Marcu 9,18; Ioan 8,3.4; 12,35; 1 Tesaloniceni 5,4; etc. Cuvântul englez apprehend reflectă ambele nuanţe de înţeles. Traducerea biruit (RSV) oferă ideea binelui triumfând asupra răului (cf. Efeseni 6,12; Coloseni 2,15). Traducerea aceasta a fost posibilă fiind influenţată de concepţia modernistă că Evanghelia lui Ioan reflectă dualismul mitraismului şi pe Esenieni (vezi p. 54, 92). Totuşi, dezvoltarea argumentaţiei din Ioan 1,9-12 favorizează traducerea cuprins-o în sensul că întunericul personificat al sufletelor oamenilor nici nu a înţeles, nici nu a apreciat Lumina vieţii (cap. 3,19; cf. DA 80).

6A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.

Trimis de Dumnezeu. În aceste cuvinte dramatice evanghelistul afirmă originea divină a mărturiei Botezătorului cu privire la Mesia (vezi la Ioan 1,23; cf. la Amos 7,14.15, Ioan 4,34). Ioan. Adică, Ioan Botezătorul. Ioan Evanghelistul niciodată nu se referă la sine pe nume. Vezi

la Matei 3,1-12; Luca 3,1-18. Pentru înţelesul numelui vezi la Luca 1,13.

7El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.

Să mărturisească. [Să dea mărturie, KJV]. În starea lor de orbire spirituală oamenii uitau în general lumina şi nu erau primitori de lumină (v. 10.20). Totuşi, percepţia sa spirituală l-a făcut pe Ioan să Îl recunoască pe Mesia (v. 32-34). Comparaţi cu Isaia 6,9; 2 Corinteni 4,4; Apocalipsa 3,17.18.

Lumină. Gr. phos, o sursă de lumină. Aşa cum lămureşte contextul, despre Hristos se spune aici că este lumina, după cum în v. 4 se spune că era purtător de lumină (vezi la v. 4, 5).

Să creadă. Cuvântul acesta apare în Evanghelia după Ioan de peste 100 de ori, subliniind importanţa unui răspuns pozitiv la glasul lui Dumnezeu.

8Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.

Nu era el lumina. [El nu era Lumina aceea, KJV]. Vezi la v. 20.

9Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.

Adevărata lumină. Orice altă lumină decât aceea care porneşte de la Isus Hristos este falsă (cf. Isaia 50,11; Iacov 1,17). Totuşi, este probabil că Ioan nu foloseşte aici cuvântul adevărată în contrast cu falsă, lăsând să se înţeleagă că toate celelalte lumini sunt false şi înşelătoare, deoarece Hristos a vorbit mai apoi de Ioan Botezătorul ca fiind lumina care este aprinsă şi luminează (cap. 5,35) [gr. luchnos, lampă, candelabru în contrast cu phos lumina însăşi,de la v. 7] (cap. 5,35). Dar Ioan Apostolul tăgăduieşte (cap. 1,8) că Ioan Botezătorul era lumina aceea de care vorbeşte el aici. Deosebirea dintre Ioan Botezătorul şi Isus nu era diferenţa dintre fals şi adevărat, ci dintre parţial şi deplin (vezi la 1 Corinteni 13,10). Mărturia lui Ioan ar putea fi asemănată cu strălucirea planetei Venus sau acea a lui Sirius (vezi la Isaia 14,12), dar în Isus lumina adevărului arde cu flăcări ca ale soarelui la miezul zilei (vezi la Maleahi 4,2; 2 Petru 1,19). Ioan Îl mai prezintă pe Isus şi ca pâinea adevărată (cap. 6,32), viţa adevărată (cap. 15,1), uşa adevărată (cap. 10,7-9) şi ca adevărul însuşi (cap. 14,6).

Care, venind. [Care vine, KJV] În textul grec expresia aceasta se poate referi fie la orice om [ KJV], fie la adevărata lumină (RSV). În cap. 3,19 lumina este din nou amintită ca venind în lume. În cap. 5,43; 7,28; 10,10; 16,28; 18,37 (cf. 1,31; 6,14; 11,27) Isus Se referă la propria Sa venire, nu ca un prunc în Betleem, ci în rolul Său de Mesia. În cap. 12,46 Isus zice: Eu am venit ca să fiu lumină în lume.

În cap. 1,10, Ioan afirmă că Hristos adevărata Lumină era în lume. N-ar fi fost potrivit ca El să menţioneze venirea Lui în lume în versetul precedent? Unii au sugerat că, dacă propoziţia care vine în lume se referă la orice om, aceasta ar fi excesiv, în timp ce dacă se referă la adevărata Lumină ar părea că adaugă înţeles şi pregăteşte calea pentru declararea întrupării din v.14. Totuşi, exprimarea din KJV este perfect valabilă din punct de vedere gramatical.

Lume. Gr. kosmos, în general lumea din punct de vedere al aranjamentului ei armonios (vezi la Matei 4,8). Ioan foloseşte pe kosmos de vreo 80 de ori, în comparaţie cu de numai 15 ori în cele trei sinoptice şi prin el desemnează lumina oamenilor, mai ales aceia care se împotrivesc lui Dumnezeu şi adevărului.

Luminează pe orice om. Aceasta nu vrea să spună că toţi oamenii sunt în mod necesar luminaţi de lumină, ci că dacă oamenii sunt cumva luminaţi, aceasta urmează să se facă cu ajutorul acestei lumini (cf. Ioan 6,68; Fapte 4,12). Toată lumina pe care o au oamenii vine de la Hristos (DA 464, 465). Adevărata lumină luminează asupra tuturor oamenilor în acelaşi sens, în care Isus a murit pentru toţi oamenii, dar aceasta nu înseamnă că toţi oamenii Îl cunosc sau că vor fi mântuiţi. Ioan nu se referă aici la o vagă scânteie de lumină sălăşluind în sufletele oamenilor, sfinţi, păcătoşi şi păgâni deopotrivă, ci la lumina unei cunoştinţe mântuitoare al lui Isus Hristos (vezi DA 317). Ioan lămureşte în v. 10-12 că, în cea mai mare parte lumea nu L-a cunoscut şi ai Săi nu L-au primit. Aceştia, deci, nu erau luminaţi de adevărata Lumină. Aşa cum se grăbeşte Ioan să adauge, numai cei ce L-au primit şi au crezut în El sunt desemnaţi aici în mod deosebit (v. 12; cf. DA 317)

10El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.

În lume. Adică, între oameni. Vezi la v. 9.

Făcută prin El. Vezi la v. 3.

Nu L-a cunoscut. Adică, lumina n-a recunoscut pe Isus ca Mesia, adevărata Lumină. Nu numai atât; ea L-a lepădat şi L-a crucificat. Vezi la v. 11.

11A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.

Ai Săi. Gr. ta idia, o expresie idiomatică însemnând aici propriul său [cămin] (vezi Ioan 16,32; 19,27; Fapte 21,6; EGW Materialul suplimentar la Ioan 1,1-3.14). Aceasta probabil nu este o aluzie directă la respingerea lui Isus la Nazaret, căminul Lui literal, ci la casa lui Israel în mod colectiv (Matei 10,6; 15,24; cf. Exod 19,5; Deuteronom 7,6), naţiunea aleasă. A doua apariţie a expresiei ai Săi, hoi idioi, este la plural, însemnând, propriul său [neam]. Deşi proprii fraţi ai lui Isus (Ioan 7,3-5) şi concetăţeni (Luca 4,28.29), au tăgăduit mesianitatea Lui, Ioan aici se referă probabil la membrii, casei lui Israel individual şi îndeosebi la conducătorii ei. Aceştia erau oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 15,24).

Nu L-au primit. A patra evanghelie este uneori numită evanghelia lepădării, deoarece ea trasează mai pe deplin decât o fac celelalte evanghelii procesul prin care conducătorii lui Israel L-au lepădat pe Mesia (vezi cap. 3,11; 5,43; 6,66; 8,13, 9,29; 10,25; 12,37.42; 19,15; etc.). De fapt, multe inimi sincere L-au primit ici şi colo (cap. 1,12; vezi cap. 2,11; 3,2; 4,29.39.42.53; 6,14; 7,31.40.41.43; 8,30; 10,19.42; 11,45; etc.).

12Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;

Tuturor celor ce L-au primit. Nu numai ca pe un om bun sau ca pe un profet, ci ca pe Fiul lui Dumnezeu, Trimisul lui Dumnezeu, Mesia. Ioan aici stigmatizează ca eroare credinţa că numai pentru că Hristos a murit pentru toţi oamenii, pentru aceea toţi vor fi mântuiţi. Marcată la fel ca falsă este credinţa că Dumnezeu predestinează pe anumiţi oameni spre a fi mântuiţi şi pe alţii spre a fi osândiţi. Ioan declară emfatic că factorul decisiv se găseşte în oamenii înşişi – tuturor acelora [toţi aceia] care primesc şi cred le este garantată intrarea în situaţia de fiu. Cu privire la predestinare vezi mai departe la Isaia 55,1; Efeseni 1,5; Apocalipsa 22,17.

Celor care cred. Vezi la v. 7.

În numele Lui. A crede în numele altuia nu este echivalent cu a-l crede pe el. Aceasta din urmă poate să însemne simplu că cineva dă crezare cuvintelor altuia. Demonii dau crezare faptului că există un Dumnezeu (Iacov 2,19), dar aceasta este o experienţă foarte diferită de aceea de a crede în numele lui Dumnezeu. Cea dinainte este un act intelectual; cea din urmă este un act moral şi spiritual. A crede în numele lui Hristos înseamnă a-şi însuşi cele prevăzute pentru mântuire de Isus Hristos. Credinţa este condiţia pe temeiul căreia Dumnezeu a văzut de bine să făgăduiască iertare păcătoşilor; nu că este vreo virtute în credinţa prin care mântuirea este meritată, ci credinţa poate să pună stăpânire [să-şi însuşească] meritele lui Hristos, leacul prevăzut pentru păcat (EGW RH 4 noiembrie 1850).

Cuvântul nume este folosit aici într-un sens idiomatic aramaic, însemnând persoana însăşi.

Dreptul. [Putere, KJV]. Gr. exousia, autoritate, drept, puterea de atingere, nu dunamis, putere în sensul obişnuit. În cap. 5,27 exousia este pe bună dreptate tradus autoritate. Din cauza păcatului omul a pierdut toate drepturile şi a meritat pedeapsa cu moartea. Planul mântuirii a refăcut ocazia omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a-I servi.

Să se facă. [Să devină, KJV]. Dumnezeu nu face în mod arbitrar pe oameni copii ai Săi; El îi face în stare să devină aşa ceva dacă aleg aceasta.

Copii ai lui Dumnezeu. [Fii ai lui Dumnezeu, KJV]. Literal, copii ai lui Dumnezeu, expresia care este folosită la Ioan (vezi Ioan 11,52; 1 Ioan 3,1.2.10; 5,2), care niciodată, în textul grec, nu foloseşte fii ai lui Dumnezeu când se referă la creştini. A deveni fiu sau copil al lui Dumnezeu înseamnă a intra în legătura de legământ (vezi la Osea 1,10) prin naştere din nou (Ioan 3,3).

13născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.

Născuţi. Vezi la cap. 3,3-8.

Nu din sânge. Adică, nu prin naştere naturală.

Voia firii. [Voia cărnii, KJV]. Poate dorinţă sexuală.

Om. Gr. aner, bărbat, probabil aici o referire la dorinţa după urmaşi.

Din Dumnezeu. Motivele omeneşti şi plănuirea omenească nu joacă nici un rol în naşterea de care vorbeşte Ioan. Ea se aseamănă naşterii fizice numai în sensul că ambele marchează începutul unei vieţi noi (vezi la Ioan 3,3-8; Romani 6,3-5). Ea nu este realizată prin iniţiativă şi acţiune omenească, ci este o creaţiune cu totul nouă, cu totul dependentă de voia şi acţiunea lui Dumnezeu Însuşi. El este Acela care lucrează în noi şi voinţa şi înfăptuirea după buna Lui plăcere (Filipeni 2,13). Ioan nu exclude libera alegere a omului cu privire la convertire (vezi la v. 12), şi nici nu tăgăduieşte nevoia conlucrării omului cu puterile cereşti. El doar afirmă că iniţiativa şi puterea sunt ale lui Dumnezeu.

14Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl. –

S-a făcut trup. Înţelegerea mărginită se opreşte la pragul iubirii înţelepciunii şi puterii nemărginite – derutată şi neînstare de a merge mai departe. Pavel vorbeşte despre întrupare ca de

o mare taină (1 Timotei 3,16). A căuta dincolo de ceea ce a făcut cunoscut inspiraţia înseamnă a se adânci în taine pentru înţelegerea cărora minţii omeneşti îi lipseşte capacitatea. Vezi la Ioan 6,51; 16,28.

Ioan a afirmat deja adevărata dumnezeire a lui Hristos (vezi la v. 1) şi acum afirmă adevărata Lui natură omenească. Hristos este divin în sensul deplin şi absolut al cuvântului; El este şi uman în acelaşi sens, cu excepţia că n-a cunoscut păcat (2 Corinteni 5,21). Scripturile proclamă de repetate ori şi emfatic adevărul acesta fundamental (vezi Luca 1,35; Romani 1,3; 8,3; Galateni 4,4; Filipeni 2,6-8; Coloseni 2,9; 1 Timotei 3,16; Evrei 1,2.8; 2,14-18; 10,5; 1 Ioan 1,2; etc.; vezi la Filipeni 2,6-8; Coloseni 2,9). Deşi Hristos avusese la origine chipul lui Dumnezeu n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi făcându-Se asemenea oamenilor, la înfăţişare a fost găsit ca un om (Filipeni 2,6-8, RSV). În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni 2,9); Cu toate acestea a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate (Evrei 2,17). Din zilele veşniciei Domnul Isus Hristos a fost una cu Tatăl, dar El a ales să redea sceptrul în mâinile Tatălui şi să coboare de pe tronul universului, pentru ca să poată locui în mijlocul nostru ca să ne facă să cunoaştem de aproape caracterul Său divin şi viaţa Sa divină (DA, 19, 22, 23).

Cele două naturi, cea divină şi cea umană, au fost în chip tainic contopite într-o singură persoană. Divinitatea a fost îmbrăcată cu umanitatea, nu schimbată cu ea. Când S-a făcut om, Hristos nu a încetat în nici un sens să fie Dumnezeu. Cele două naturi au devenit intim şi inseparabil una, totuşi fiecare a rămas distinctă. Natura omenească n-a fost schimbată în natură divină, nici natura divină în natură omenească. Vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului; vezi la Matei 1,1; Luca 1,35; Filipeni 2,6-8; Evrei 2,14-17; vezi EGW Material suplimentar la Ioan 1,1-3.14; Marcu 16,6; Filipeni 2,6-8; Coloseni 2,9; Evrei 3,14-17.

Hristos a luat dispoziţiile naturii omeneşti (EGW ST 2 aug. 1905), dar natura omenească era totuşi desăvârşită (DA 664). Deşi, ca om ar fi putut să păcătuiască, nici o umbră de stricăciune sau înclinaţie spre aşa ceva nu se afla asupra Lui; El nu avea înclinaţie spre păcat (EGW Scrisoarea 8, 1895, vezi p. 1128). El a fost ispitit în toate ca şi noi, dar fără păcat (vezi la Evrei 4,15). Vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului.

A locuit. Gr. skenoo, literal corturit sau şi-a întins cortul printre noi (cf. DA 23). Hristos a devenit unul dintre noi pentru a descoperi mai bine iubirea Tatălui, pentru a Se face părtaş la experienţele noastre, pentru a ne da un exemplu, pentru a ne ajuta în ispitele noastre, a suferi pentru păcatele noastre şi pentru a ne reprezenta înaintea Tatălui (vezi la Evrei 2,14-17). Cuvântul veşnic care a fost dintotdeauna cu Tatăl (vezi la Ioan 1,1), urma acum să devină Emanuel, Dumnezeu cu noi (vezi la Matei 1,23).

Plin. Aceasta se aplică lămurit la Cuvântul întrupat. Locuind pe pământ ca un om între oameni, Cuvântul era plin de har şi de adevăr.

De har şi de adevăr. Gr charis kai aletheia. Charis înseamnă aici bunăvoinţă, bunătate, favoare [nemeritată], îndurare. Aletheia se referă la adevărul despre iubirea lui Dumnezeu Tatăl pentru păcătoşi aşa cum este descoperit în planul mântuirii şi în Mântuitorul întrupat. Aici, charis este echivalent cu ebr. chesed (vezi Nota adiţională la Psalmul 36; vezi la Iov 10,12), după cum aletheia este la ebraicul emeth, credincioşie, credibilitate. Ca îndurare şi adevăr aceste cuvinte apar împreună în VT într-un cadru clar mesianic, în Psalmii 85,10.11. Tocmai aceste atribute ale lui Hristos a dorit Dumnezeu să le descopere. Pe când era pe pământ El era plin de ele şi putea în felul acesta să dea o deplină şi întreagă descoperire a Tatălui. Dumnezeu este totdeauna credincios faţă de propriul Său caracter şi caracterul Său este descoperit în modul cel mai deplin în îndurarea sau harul Lui.

Cu cincisprezece veacuri înainte de întrupare Dumnezeu instruise pe Israel să-I construiască un sanctuar sau cort, pentru ca să poată locui în mijlocul lor (Exod 25,8). După cum, în trecut, prezenţa divină se arătase în forma slavei şechinei deasupra tronului milei de pe chivot şi în altă parte (vezi la Geneza 3,24; Exod 13,21), tot aşa acum aceeaşi slavă se manifestase în persoana lui Isus. Pentru faptul acesta Ioan şi colegii săi ucenici dădeau mărturie ca martori oculari şi pentru ei lucrul acesta era dovadă incontestabilă că Isus ieşise de la Tatăl. O astfel de slavă n-ar fi putut veni din altă sursă.

Este demn de reţinut că în limba ebraică cuvintele mishkan, loc de locuit, cort, tabernacol şi shekinah, derivă şi unul şi altul de la shaken, a locui, a rămâne. În greceşte skene, cort, tabernacol este la fel de înrudit cu skenoo, a face corturi, a tabernacula şi în felul acesta a locui, a rămâne. În vremurile trecute slava dumnezeiască, Prezenţa sfântă, locuise în mijlocul poporului ales în tabernacolul literal; acum, spune Ioan, aceeaşi Prezenţă plină de slavă, Dumnezeu Însuşi, venise să locuiască în mijlocul poporului Său în persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Se consideră că slava de care vorbeşte Pavel în Romani 9,4 urmează să fie identificată cu slava şechinei, cum este posibil şi cu norul luminos care a apărut cu prilejul schimbării la faţă (Matei 17,5). În pasajul clar mesianic din Isaia 11,1-10 venirea lui Mesia este prezisă şi cu privire la El este spus că, literal, sălăşluirea Lui va fi plină de slavă. Potrivit cu Psalmii 85,9.10, ziua mântuirii va aduce din nou slava lui Dumnezeu să locuiască în ţară şi atunci bunătatea [sau harul, ebr. chesed, vezi notă adiţională la Psalmii 36] şi credincioşia [ebr., emeth, credincioşie, credibilitate] se vor întâlni (vezi DA 762). Aceleaşi două cuvinte chesed şi emeth, îndurător şi milostiv sunt legate laolaltă în proclamarea numelui Domnului, când s-a îngăduit lui Moise să privească slava Lui [ebr. chabod] (vezi la Exod 33,22; 34,6). Aceste pasaje mesianice (şi altele ale VT) găsesc o foarte intimă paralelă aici în Ioan 1,14, unde la întrupare, slava care n-ar fi putut să vină decât de la faţa Tatălui a fost manifestată în întruparea Cuvântului şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr.

Fiecare aspect major al vieţii lui Hristos a jucat un rol important în lucrarea de mântuire. Naşterea Lui din fecioară a reunit familiile înstrăinate din cer şi de pe pământ. El a adus divinitatea jos pe pământ pentru ca să poată purta umanitatea cu El înapoi în cer. Viaţa Lui desăvârşită ca om ne oferă un exemplu de ascultare (Ioan 15,10; 1 Ioan 2,6) şi sfinţire (Ioan 17,19); ca Dumnezeu, El ne dă putere să ascultăm (Romani 8,3.4). Moartea Lui înlocuitoare a făcut posibil ca noi să ne bucurăm de un timp de probă (CS 137) şi ca El să îndreptăţească pe mulţi (Isaia 53,5.11; Romani 5,9; Tit 2,14). Prin credinţa în moartea Sa noi suntem eliberaţi de vinovăţia păcatului şi prin credinţa în viaţa Sa, de sub puterea lui (Rom. 5,1.10; Filipeni 4,7). Învierea Lui plină de slavă ne asigură că într-o zi şi noi vom îmbrăca nemurirea (1 Corinteni 15,12-22.51-55). Înălţarea Lui confirmă făgăduinţa Lui de a reveni şi a ne lua cu El pentru a întâmpina pe Tatăl (Ioan 14,1-3; Fapte 1,9-11a) şi prin aceasta să completeze lucrarea de mântuire a poporului său. Aceste cinci aspecte ale misiunii lui Hristos pe pământ erau toate subiecte ale profeţiei (Isaia 9,6.7; 53; 61,1-3; Psalmii 68,18).

Slavă. Gr. doxa, aici echivalent cu ebr. kabod, care este folosit în VT cu privire la slava sfântă a prezenţei sălăşluitoare a Domnului, şechina (vezi la Geneza 3,24; Exod 13,21; cf. la 1 Samuel 4,22). LXX-a are doxa de 177 de ori pentru kabod. Ioan şi tovarăşii săi ucenici au dat mărturie ca martori oculari pentru faptul istoric că Cuvântul S-a făcut trup (Ioan 1,14; vezi cap. 21,24; 1 Ioan 1,1.2). Aici Ioan fără îndoială se gândeşte la experienţe de felul celei de la schimbarea la faţă când divinitatea a străfulgerat pentru o clipă prin natura omenească. La fel, Petru vorbeşte despre faptul că a fost martor ocular al măririi şi slavei minunate a lui Hristos la schimbarea la faţă (2 Petru 1,16-18). Slava aceasta, adaugă Petru, a însoţit declaraţia: Acesta este Fiul Meu preaiubit. Pentru diferite ocazii din viaţa lui Isus când slava cerului a iluminat Faţa Lui vezi la Luca 2,48. În Ioan 17,5 Isus Se roagă Tatălui: Proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea. Credinţa creştină se întemeiază pe faptul că această slavă divină se întemeia pe o persoană istorică, Isus din Nazaret. În al doilea rând, Ioan s-ar putea să aibă în minte şi desăvârşirea de caracter exemplificată de Mântuitorul (vezi mai sus la De har şi de adevăr).

Singurul născut. Gr. monogenes, din două cuvinte care înseamnă unic şi fel şi astfel tradus unic, numai, numai unul de un fel. Ca şi cu titlul Logos (vezi la v. 1) numai Ioan foloseşte cuvântul monogenes cu privire la Hristos (vezi Ioan 1,18; 3,16.18; 1 Ioan 4,9). Absenţa articolului hotărât în textul grec sau îl face pe monogenes nedefinit, un numai unul sau îl face o expresie de calitate, în care caz Ioan ar zice: slavă ca a unui numai unul [care a venit] de lângă Tatăl. Acesta pare evident sensul aici. Vezi la Luca 7,12; 8,42, unde monogenes este tradus numai [singurul].

În Evrei 11,17 monogenes este folosit cu privire la Isaac, care în nici un caz nu era singurul fiu al lui Avraam şi nici primul născut. Dar el era fiul făgăduinţei şi ca atare cel destinat să succedă tatălui său ca moştenitor al dreptului de naştere. (Geneza 25,1-6; Galateni 4,22.23). La fel cu privire la cele cinci texte din scrierile lui Ioan cu privire la Hristos, traducerea ar trebui să fie una din următoarele: unic, scump, singur, exclusiv, singurul de felul lui, dar nu singurul născut. (Problems in Bible Translation, p. 198).

Traducerea singurul născut [KJV] de aici şi alte locuri, pare că îşi are obârşia la părinţii timpurii ai bisericii catolice şi a pătruns în traducerile engleze timpurii sub influenţa Vulgatei latine, Biblia oficială a Bisericii Catolice. Reflectând exact textul grec, diferite manuscrise latine vechi dinainte de Vulgata zic singurul şi nu singurul născut. Ideea că Hristos era născut din Tatăl înainte de toată creaţiunea apare de prima dată în scrierile lui Origen, pe la anul 230 d.Hr. Arie, cu vreun secol mai târziu, este cel dintâi care a folosit gegennemenon, cuvântul grec corect pentru născut când vorbeşte despre Hristos şi afirmă că El era născut din Dumnezeu înainte de toate veacurile (vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului). Cuvântul acesta grec nu este niciodată folosit în Biblie cu privire la Hristosul preîncarnat. Ideea că Hristos a fost născut de Tatăl la un timp oarecare din veşnicia trecută este cu totul străină de Scripturi. Pentru o discuţie detaliată a subiectului vezi la Problems in Bible Translation, p. 197-204.

Înţeles în chip corespunzător cu privire la situaţia unică a lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, cuvântul monogenes face deosebire între El şi alţii cărora prin credinţa în El li se dă dreptul [puterea] să se facă [să devină] copii ai lui Dumnezeu (v. 12) şi care sunt în mod specific declaraţi a fi născuţi din Dumnezeu (v. 13). Hristos este şi a fost totdeauna, adevărat Dumnezeu (vezi la v. 1) şi în virtutea acestui fapt noi devenim fiii lui Dumnezeu când Îl primim pe Hristos şi credem în numele Lui.

Enunţarea din v. 14 se ocupă evident cu întruparea şi scopul ei este de a scoate în evidenţă faptul că Cuvântul întrupat a păstrat natura divină, aşa cum este evidenţiat de manifestarea slavei divine dinainte de întrupare (vezi cap. 17,5). Deşi cuvântul monogenes înseamnă strict unic sau singurul şi nu singur născut, cu toate acestea Ioan îl aplică aici la Hristos la întruparea Lui, la timpul când Cuvântul s-a făcut trup, pentru ca să locuiască în mijlocul nostru. Pavel confirmă aplicaţia aceasta în Evrei 1,5.6 unde leagă cuvintele gegenneka, om născut (de la gennao, a naşte) şi prototoktos, întâi născut (de la pro, înainte şi tikto, a naşte), cu timpul când aduce iarăşi în lume pe Cel întâi născut. Pare deci cu totul neîntemeiat să înţelegem pe monogenes ca referindu-se la o naştere misterioasă a Cuvântului la vreo dată oarecare în veşnicia trecută. Pentru

o discuţie a lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu vezi la Luca 1,35 şi ca Fiul al omului vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10; vezi şi EGW Material suplimentar la Filipeni 2,6-8; Coloseni 2,9.

Din Tatăl. Gr. para theou, literal, cu Tatăl sau lângă Tatăl, aici probabil cu însemnătatea de alături de Tatăl. Prepoziţia greacă para are uneori puterea de ek, din, de la, care aici concordă cel mai bine cu contextul. Logosul întrupat venise de la faţa [prezenţa] Tatălui când a intrat în lume. Vezi la cap. 6,46.

15Ioan a mărturisit despre El, când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: „Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine”. –

Ioan a mărturisit. Literal, Ioan dă mărturie sau Ioan mărturiseşte. Trecuse mai mult de o jumătate de secol de la martirajul lui Ioan Botezătorul, dar mărturia lui cu privire la Hristos a răsunat în decursul anilor ca un ecou. Era adevărat cu privire la el aşa cum era cu privire la Abel că vorbeşte el încă, măcar că este mort (Evrei 11,4). Vezi Ioan 1,19-36; 3,27-36; vezi la Matei 3,11.12; Luca 3,15.

El este Acela. Botezătorul identifică pe Isus ca fiind Acela despre care el vorbise de la începutul lucrării lui (vezi v. 27, 30). După mine. Adică, din punct de vedere al timpului. Isus nu a venit după Ioan în sensul în care ucenicii, ca învăţăcei, veneau după Isus (vezi la Matei 10,37.38). Este. [Este preferat, KJV]. Literal, a devenit sau, aici, are precedenţă. Ioan nu a pus niciodată la îndoială rangul superior şi demnitatea superioară a lui Mesia. Vezi cap. 3,28-31. Înaintea mea. Gr. emprosthen mou, în faţa mea şi anume, în mărire relativă.

Era înainte de mine. Adică, din punct de vedere al timpului. Aici, pentru cuvântul înainte Ioan foloseşte opiso, în timp ce în propoziţia anterioară foloseşte pe emprosthen. Având în vedere faptul că Ioan era cu vreo şase luni mai mare decât Isus, aici referirea este în mod clar cu privire la existenţa dinainte de întrupare a lui Isus.

Unii traducători şi comentatori consideră v. 15 o interpolare care întrerupe firul gândirii dintre

v. 14, 16. Totuşi, apostolul în chip manifest introduce mărturia Botezătorului în acest punct pentru a

o confirma pe aceea a discipolilor deja menţionată în v. 14, cu privire la poziţia înălţată şi la preexistenţa lui Hristos. Importanţa dată de biserica primară mărturiei lui Ioan Botezătorul reflectă afirmaţiile exprese ale Domnului nostru Însuşi (vezi Ioan 5,32-36; cf. Matei 11,11).

16Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har după har;

Plinătatea Lui. Vezi la Ioan 1,14; cf. Coloseni 1,19; 2,9; Efeseni 3,19; 4,13.

Har după har. Probabil însemnând, har adăugat la har. Zi după zi fiecare credincios adevărat merge la comorile cereşti pentru a obţine har divin îndestulător pentru a face faţă nevoilor zilei. Zilnic el creşte în har şi în înţelegerea scopului lui Dumnezeu pentru viaţa sa (cf. 2 Petru 3,18). El înaintează stăruitor către ţinta unui caracter desăvârşit (vezi Matei 5,48).

17căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.

Legea. Adică, sistemul religiei revelate sub care au trăit iudeii în timpurile VT, rânduit de Dumnezeu dar pervertit treptat de tradiţia omenească (vezi la Marcu 7,9-13). În zilele lui Hristos termenul lege cuprindea nu numai Decalogul, dar şi tot ce scriseseră Moise şi prorocii (Luca 24,27, 44) – aşa cum erau interpretate de rabini. În şi prin ea, aşa cum fusese dată la origine de Dumnezeu, legea era bună (cf. Romani 3,1.2). Ea era menită să conducă pe oameni la mântuire prin credinţa în Mesia ce avea să vină (Ioan 5,39.45-47; Luca 24,25-27.44). Faptul că unii n-au crezut (Romani 3,3), ci au căutat mântuirea prin faptele legii (cap. 9,32) şi nu prin credinţă şi drept urmare nu au izbutit să intre în odihna spirituală pe care Dumnezeu o intenţiona pentru ei (Evrei 3,18.19; 4,2), nu înseamnă că sistemul însuşi aşa cum era rânduit de Dumnezeu era defectuos. Tot ce face Dumnezeu este desăvârşit (Deuteronom 32,4). Au fost mulţi în timpurile VT care au fost lăudaţi pentru credinţa lor (Evrei 11,39). De fapt, niciodată n-a fost o altă cale de a fi lăudaţi decât prin credinţă.

Pentru felul în care tradiţia omenească a pervertit planul mântuirii prin accentuarea formelor religiei şi nu obiectivele ei spirituale şi morale vezi la Marcu 7,1-13. Pentru expunerea de către Hristos a adevăratului spirit al legii aşa cum este aplicat la problemele vieţii zilnice vezi la Matei 5,17-22. Pentru o discuţie a cuvântului lege însuşi vezi la Galateni 3,24. Cu privire la mijloacele de mântuire în timpurile VT vezi la Ezechiel 16,60.

Prin Moise. Literal, prin Moise. Legea nu şi-a avut originea în Moise, ci în Dumnezeu. Moise a fost numai agentul prin care voia revelată a lui Dumnezeu a fost transmisă oamenilor (vezi Deuteronom 5,22 la 6,1; Evrei 1,1).

Dar. Cuvântul acesta a fost adăugat de traducători. El lasă să se înţeleagă un contrast mai puternic între lege şi har decât pare că intenţiona Ioan. Ioan nu vrea să spună că sistemul făcut cunoscut prin Moise era rău, în comparaţie cu acela făcut acum cunoscut prin Hristos, ci că oricât de bun era sistemul lui Moise, acela a lui Hristos este şi mai bun (vezi Evrei 7,22; 8,6; 9,23; 10,34).

Harul şi adevărul. Vezi la v. 14, 16. Aceste atribute divine erau inerente în sistemul religiei revelate din timpurile VT (vezi Exod 34,6.7), dar în practică, fuseseră pierdute sub un strat gros de tradiţie omenească. Contrastul dintre lege şi har nu este atât de mult un contrast între sistemul religiei din timpurile VT, care privea înainte către un Mesia care avea să vină şi acela făcut cunoscut de Hristos (cf. Evrei 1,1.2), cât între interpretarea pervertită dată harului şi adevărului revelat al lui Dumnezeu de către exponenţii oficiali ai legii, rabinii (cf. Romani 6,14.15; Galateni 5,4) şi adevărul aşa cum este revelat prin Isus Hristos.

Afirmând că adevărul vine prin Hristos, Ioan Îl identifică pe El ca fiind realitatea către care arătau toate simbolurile şi ceremoniile VT, care nu erau mai mult decât o umbră a lucrurilor viitoare mai bune. Tipul s-a întâlnit cu antitipul în Hristos (Coloseni 2,16.17). Ioan nu lasă să se înţeleagă în nici un sens că sistemul VT era fals sau eronat.

Prin Isus Hristos. Hristos era Acela care vorbise prin Moise şi profeţi (1 Petru 2,9.10; PP 366). Acum El S-a arătat în persoană pentru a reafirma marile adevăruri veşnice făcute cunoscut acestor bărbaţi sfinţi din vechime şi pentru a le readuce la strălucirea lor originară, neîntunecate de tradiţia omenească (vezi la Matei 5,17-19). El a venit să Îl facă cunoscut pe Tatăl în adevăratul Lui caracter (cf. Exod 34,6.7), să determine pe oameni să practice dreptatea şi mila şi să umble smeriţi înaintea lui Dumnezeu (Mica 6,6-8). Acela care a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe feluri şi în multe chipuri, a vorbit acum prin Fiul Său (Evrei 1,1.2).

Aici, pentru prima dată, Ioan se referă la Domnul folosind numele istoric, Isus Hristos (vezi la Matei 1,1). Cuvântul veşnic a ajuns să fie întrupat, om între oameni şi, de aici înainte, Ioan vorbeşte despre El ca atare.

18Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”

Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Adică, pe Tatăl (cf. PP 366). Păcătoşii nu pot să Îl vadă pe Dumnezeu faţă către faţă şi să trăiască. Nici chiar lui Moise, marele dătător de lege a lui Israel, nu i s-a îngăduit să-L privească (Exod 33,20; Deuteronom 4,12). Unii au fost martori ai slavei prezenţei divine (vezi al Ioan 1,14), dar în afară de viziune, nimeni nu a văzut persoana divină (cf. Isaia 6,5). Hristos a venit să Îl facă cunoscut pe Tatăl şi practic aceia care L-au văzut pe El, L-au văzut pe Tatăl (Ioan 14,7-11). Vezi şi cap. 5,37; 6,46.

Fiu. Vezi la cap. 1,14; 3,16. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între exprimările Fiu şi Dumnezeu. În ambele cazuri, referirea ar fi la Hristos. Dacă este acceptată exprimarea Dumnezeu sensul ar fi atunci: unicul, chiar Dumnezeu, cel care este în sânul Tatălui sau singurul [care este] Dumnezeu, cel care este în sânul Tatălui.

În sânul. Probabil o expresie idiomatică arătând cea mai intimă legătură posibilă (cf. cap. 13,23). Cel care cunoaşte cel mai bine pe Tatăl este Acela care a venit din cer pentru a-L face cunoscut oamenilor (cap. 14,7-9).

L-a făcut cunoscut. Gr. exegeomai, a conduce, a desfăşura [în învăţare], a descoperi, a interpreta. Cuvântul nostru exegeză derivă de la acelaşi cuvânt grec.

19Iată mărturisirea făcută de Ioan, când iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?”

Mărturisirea făcută de Ioan. [Isus declarat Mielul lui Dumnezeu, Ioan 1,19-34. Vezi harta p. 216]. Adică, mărturia lui despre Hristos, în 1) ziua când delegaţia din Ierusalim a venit să-l cerceteze (v. 19-28), 2) ziua următoare, când a identificat public pe Isus ca Mielul lui Dumnezeu

(v. 29-34) şi 3) a treia zi, când a prezentat în mod particular pe doi din ucenicii săi lui Isus (v. 35, 36). Ioan evanghelistul începe naraţiunea Evangheliei sale cu o relatare a mărturiei Înainte mergătorului cu privire la mesianitatea lui Isus din Nazaret. Comparaţi Matei 3,1.2; Marcu 1,1-4; Luca 3,1-6; Fapte 10,37.38; vezi la Luca 3,15-18.

Când iudeii au trimis. Adică, Sinedriul, autoritatea iudaică supremă a vremii (cf. cap. 5,15-18; 7,13; 9,22; 18,12; vezi p. 67). Întrebările puse acum lui Ioan reflectă marea stimă în care el era ţinut de popor în general (Matei 14,5; 21,26) şi serioasa atenţie dată de conducători credinţei populare că el era un profet şi că poate s-ar fi putut să fie Mesia (vezi Luca 3,15). Extinderea influenţei lui Ioan este evidentă din faptul că între ascultătorii săi erau nu numai mari mulţimi de oameni de rând (Matei 3,5), dar şi conducătorii religioşi (v. 7) şi politici (vezi Matei 14,4; DA 214) ai naţiunii. Agitaţia ajunsese la un aşa grad încât Sinedriul nu mai putea să nu se ocupe de problemă. Poporul presase fără îndoială pe conducători să dea un răspuns chiar la întrebările cu care delegaţia îl întâmpina acum pe Ioan. Se poate presupune (vezi la Ioan 1,25) că conducătorii ar fi recunoscut dreptul unui profet, ca un crainic direct de la Dumnezeu, să înveţe fără autorizaţia lor, odată ce validitatea împuternicirii lui era stabilită (vezi la Matei 12,38; 16,1). Altminteri, ei exercitau dreptul de control asupra întregului învăţământ public (vezi Mişna, Sanhedrin 11, ed. Socino a Talmudului,

p. 558-600). Din Ierusalim. Poate la distanţă de 25 de mile.

Preoţi şi leviţi. Vezi la Exod 28,1; Deuteronom 10,8. Deşi cea mai mare parte din preoţi şi leviţi erau Saduchei, delegaţia aceasta era alcătuită din Farisei (vezi la Ioan 1,24), poate pentru că ei erau mai preocupaţi de problemă. La fel, Fariseii au fost aceia care au hărţuit pe Isus mai târziu. Poate că preoţii şi leviţii au fost delegaţi să îl cerceteze pe Ioan din consideraţie pentru faptul că tatăl lui fusese preot şi mama lui fiica unui preot (Luca 1,5). Ioan însuşi era eligibil pentru preoţie şi astfel putea să devină un învăţător.

Tu cine eşti? Literal, Tu, cine eşti tu? Ei nu erau preocupaţi de identitatea lui Ioan ca persoană, ci de autoritatea lui de a predica şi învăţa (vezi v. 25). Mai târziu, autorităţile au pus aceeaşi întrebare lui Isus (cap. 8,25). Poate delegaţia aştepta pe jumătate ca Ioan să pretindă că este Mesia. Întrebarea lor reflecta aparent aşteptarea aceasta, deoarece răspunsul lui Ioan era o tăgăduire directă a unei astfel de pretenţii (cap. 1,20; cf. DA 134).

20El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul.

El a mărturisit. Tăgăduirea categorică a lui Ioan că ar fi fost Mesia a rezolvat acel aspect al chestiunii. În mod caracteristic, Ioan Evanghelistul întăreşte declaraţia aceea pozitivă cu o enunţare negativă corespunzătoare n-a tăgăduit (cf. Ioan 1,3; 3,16; 6,50; 1 Ioan 1,5; 2,4).

Eu nu sunt Hristosul. Pronumele personal eu este emfatic, ca şi cum Ioan ar fi zis: Eu nu sunt Hristosul.

21Şi ei l-au întrebat: „Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: „Nu sunt!” „Eşti prorocul?” Şi el a răspuns: „Nu!”

Dar cine eşti? Tăgăduirea lui Ioan a lăsat fără răspuns întrebarea fundamentală cu privire la autoritatea lui de a predica.

Eşti Ilie? Se credea că Ilie se va arăta în persoană pentru a proclama venirea lui Mesia (Matei 17,10; DA 422; cf. Mişna, Shekalim, 2,5, ed. Socino a Talmudului, p. 8; Eduyoth, 8,7; ed. Socino a Talmudului, p. 50; Baba Mezia, 1,8; 2,8; 3,4.5, ed. Socino a Talmudului, p. 124, 181, 223, 224; etc.).

Nu sunt. Ioan afirmase că venise să facă lucrarea pe care profeţii de pe vremuri prezisese că

o va face Ilie (Ioan 1,23; cf. Maleahi 3,1; 4,5; Marcu 1,2.3), dar ar fi fost înţeles greşit dacă ar fi pretins că este Ilie. Era prezis cu privire la Ioan că trebuia să meargă înaintea lui Mesia, în duhul şi puterea lui Ilie (Luca 1,17). Pentru declaraţia lui Hristos că Ioan era Ilie vezi la Matei 11,14; 17,12.

Eşti prorocul? [Profetul acela, KJV]. Literal, profetul adică, profetul prezis de Moise în Deuteronom 18,15 (vezi comentariul acolo). Era o credinţă în popor că Moise ar fi înviat dintre morţi şi se pare că unii se întrebau dacă nu s-ar putea ca Ioan să fie acela (vezi DA 135). Mai târziu, poporul credea acelaşi lucru despre Isus (Ioan 6,14; 7,40; cf. Fapte 3,22; 7,37).

22Atunci i-au zis: „Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce zici tu despre tine însuţi?”

Cine eşti? Întrebarea era acum generală şi nu specifică (vezi la v. 19-21).

Răspuns. Până aici cercetarea avusese ca rezultat numai răspunsuri negative. Acum preoţii şi leviţii cereau de la Ioan o declaraţie pozitivă.

Celor ce ne-au trimis. Adică Sinedriului din Ierusalim (vezi la v. 19).

23„Eu”, a zis el, „sunt glasul celui ce strigă în pustiu: „Neteziţi calea Domnului!”, cum a zis prorocul Isaia.”

Eu sunt glasul. Vezi la Matei 3,3. Ioan pare să relateze cuvintele exacte ale Botezătorului, pentru că citatul aşa cum este relatat aici pare să fie direct din ebraică, din memorie. Altminteri, ca în sinoptice, ar urma probabil să fie din LXX-a. Isus este declarat ca fiind Cuvântul (Ioan 1,1-3.14); Botezătorul pretindea numai că este un glas. El era numai purtător de cuvânt al lui Dumnezeu; Isus era Cuvântul întrupat. Calea Domnului. Ioan lasă să se înţeleagă că conducătorii lui Israel trebuiau să-şi întoarcă privirile de la cel trimis să vestească venirea lui Mesia şi să înceapă să privească la Mesia Însuşi.

24Trimişii erau din partea fariseilor.

Din partea Fariseilor. Adică, erau din secta cunoscută ca Farisei. Unii au sugerat că delegaţia era alcătuită din Saduchei trimişi de Farisei, dar pare să nu existe un motiv temeinic pentru acceptarea acestei interpretări. Forţa textului ebraic lasă să se înţeleagă că delegaţia era alcătuită din persoane care erau dintre, adică, aparţineau la Farisei. Vezi la v. 19.

25Ei i-au mai pus următoarea întrebare: „Atunci de ce botezi dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici prorocul?”

De ce botezi? Aici era dificultatea problemei – autoritatea lui Ioan. El nu pretindea că este Mesia sau unul din profeţi – atunci ce drept avea să pozeze ca reformator, fără permisiunea lor? Verzi la v. 19. Întrebarea lasă să se înţeleagă o cunoaştere a ritualului botezului cu apă şi cel puţin o înţelegere parţială a însemnătăţii lui (vezi la Matei 3,6). Descoperiri recente la Qumram dau la iveală faptul că ritualul botezului cu apă era practicat pe vremea aceea (vezi la Matei 3,6; vezi p. 63, 91). Cu privire la ritualul botezului însuşi vezi la Matei 3,6; Romani 6,3-6.

26Drept răspuns, Ioan le-a zis: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi.

Eu botez. Vezi la Matei 3,11.

Stă Unul. Isus fusese botezat (cf. v. 29-34) cu cel puţin 40 de zile înainte de aceasta şi numai de curând Se înapoiase din pustie (vezi la Matei 3,13 la 4,11; cf. DA 137). Ioan L-a văzut pe Isus pe când vorbea şi aştepta ca El să răspundă la anunţarea pe care el o făcea acum (DA 137).

Evanghelia după Ioan nu spune nimic cu privire la botezul lui Isus. O explicaţie a tăcerii lui Ioan cu privire la incidentul acesta şi la alte incidente importante este că el presupune cunoaşterea din partea cititorilor săi intenţionaţi a relatărilor deja la îndemâna lor în Evangheliile sinoptice. Pentru botezul lui Hristos vezi la Matei 3,13-17.

Pe care voi nu-L cunoaşteţi. Cuvântul cunoaşteţi derivă de la gr. oida. Cu peste trei ani mai târziu preoţii şi bătrânii declarau că încă nu puteau spune (gr. oida) dacă Ioan Botezătorul fusese trimis de Dumnezeu (Matei 21,27). Preoţii şi leviţii care veniseră să-l interogheze pe Ioan au cercetat cu privirile audienţa, dar n-au văzut pe nimeni căruia credeau ei să-i poată aplica descrierea lui Ioan (DA 136). Dar Ioan vorbea în primul rând de recunoaşterea lui Isus ca Mesia al profeţiei. lor Aceşti conducători spirituali n-au putut să cuprindă Lumina adevărată în întunericul sufletelor (vezi la Ioan 1,5), ei nu L-au cunoscut (v. 10) şi de aceea nu L-au primit (v. 11: cf. v. 31-33; cap. 8,19; 14,7.9; 16,13). Nici ei, nici cei care i-au trimis, nu au fost în stare să ia o decizie pe care să fie gata să o vestească public şi de aceea au luat o atitudine de neangajare (vezi la Matei 21,23-27).

27El este Acela care vine după mine – şi care este înaintea mea – eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui.”

El este Acela. Pot fi citate importante dovezi textuale (cf. p. 146) pentru omiterea acestei propoziţii. Pare să fi fost introdusă mai târziu din cauza unei greşeli de a recunoaşte că propoziţia următoare, tradusă care vine după mine este în opoziţie cu ultima parte a v. 26, în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi. Inserţiunea El este Acela a intrat în Bibliile engleze prin influenţa Vulgatei latine. În acord cu aceasta, prima parte a v. 27 ar zice: Chiar cel venind după mine.

După mine. Vezi la Matei 3,11.

Este înaintea mea. [ Este preferat înaintea mea, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) omiterea acestei propoziţii. Ea e atestată numai de câteva manuscrise târzii (cf. DA 136). Totuşi, dovezi textuale atestă expresia în v. 15, 30.

Nu sunt vrednic. Vezi la Matei 3,11.

28Aceste lucruri s-au petrecut în Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.

Betabara. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea Betania numită Betania de dincolo de Iordan pentru a o deosebi de Betania din apropierea Ierusalimului. Betabara a fost adoptată de Origen (c. 250 d.Hr.) care pe vremea sa nu a găsit nici un oraş în apropiere de Iordan cu numele Betania, ci a găsit unul purtând numele Betabara. Nici unul din locuri nu a fost identificat în vremurile moderne. Există un vad numit Abarah cam la 12 mile la sud de Lacul Galileea, dar acesta este mult prea la nord. Betabara ar fi posibil să reprezinte o transpoziţie de litere prin care Beth-‘arabah a devenit Beth-‘abarah. Era un oraş la hotarul dintre Iuda şi Beniamin cu numele Beth-ha’arabah (vezi Iosua 15,6.61; 18,22), dar el nu este pe râu. Betabara, literal, casa [sau locul] trecerii ar fi un nume potrivit pentru un sat în apropiere de unul din numeroasele vaduri peste Iordan. Locul tradiţional al botezului lui Isus este Mahadet el-Hajalah, nu departe de Bethogla, acum ‘Ain Hajlah, 4 mile la sud-est de Ierihon. Vezi harta p. 216; vezi şi harta din faţă p. 961 în vol.

I.

29A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!

A doua zi. Adică, ziua după evenimentele din v. 19-28. Informaţii cronologice detaliate şi adesea precise sunt o caracteristică a lui Ioan (vezi cap. 1,29.39.43; 2,1.12; 4,43; 6,22; 11,6.17; 12,1.12; 20,26).

Ioan a văzut pe Isus. [Ioan vede pe Isus, KJV]. Delegaţia de la Ierusalim plecase. Evident ei nu l-au luat în serios pe Ioan, căci altminteri ar fi stăruit cu cercetarea lor mai departe, pentru a descoperi dacă era posibil, despre cine vorbea el (vezi v. 26). În ziua precedentă Isus nu fusese identificat ca Mesia de referirea indirectă a lui Ioan la El (v. 26). Acum El este distins din mulţime.

Iată. Ce privilegiu să fii cel dintâi pentru a anunţa (vezi la Matei 3,1) pe Isus, Cel despre care dădeau mărturie toţi profeţii din vechime ca fiind jertfa adevărată! Care dintre profeţi nu ar fi fost emoţionat la culme de acest privilegiu! Nu este de mirare că Isus vorbea mai târziu despre Ioan ca fiind un profet cum nu s-a ridicat nici unul mai mare în Israel (Luca 7,28)!

Mielul lui Dumnezeu. Adică, Mielul pregătit şi dat de Dumnezeu. Numai Ioan foloseşte denumirea aceasta pentru Hristos, deşi Luca (Fapte 8,32) şi Petru (1 Petru 1,19) au comparaţii asemănătoare (cf. Isaia 53,7). Ioan Botezătorul Îl recomandă pe Isus ca Miel al lui Dumnezeu lui Ioan evanghelistul (vezi la Ioan 1,35.36), iar pentru ucenic titlul acesta trebuie să fi avut o adâncă însemnătate. Imaginea care subliniază inocenţa lui Isus şi desăvârşirea Lui de caracter şi în felul acesta natura înlocuitoare a jertfei Sale (Isaia 53,4-6.11.12; vezi la Exod 12,5), aduce aminte de mielul pascal din Egipt, care preînchipuia eliberarea din sclavia păcatului. Hristos, Paştele noastre a fost jertfit (1 Corinteni 5,7). Prin imaginea unui miel Ioan îl identifică pe Mesia suferind ca fiind Acela în care sistemul sacrificial al timpurilor VT ajunge realitatea şi are înţeles. În precunoaşterea şi scopul divin, El era Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii [ KJV] (Apocalipsa 13,8).

Având în vedere faptul că gândirea iudaică contemporană nu găsea un loc pentru un Mesia suferind, criticii se îndoiesc că Ioan ar fi putut susţine o astfel de concepţie (Vezi Ioan 12,34; cf. Marcu 9,31.32; Luca 24,21). Dar aşa cum bine a remarcat Robertson (Word Pictures in the New Testament, la Ioan 1,29): Cu siguranţă Botezătorul nu trebuia să fie la fel de ignorant ca rabinii. Ioan avea profeţia mesianică din Isaia 53 (vezi la Isaia 53,1.4-6; vezi DA 136). În plus, ar fi într-adevăr ciudat ca Dumnezeu să rânduiască pe Ioan Botezătorul ca vestitor al venirii lui Mesia şi să nu-i dea cunoştinţa cu privire la acest aspect fundamental al misiunii lui Mesia.

Ridică. [Îndepărtează, KJV]. Gr. airo, a ridica, a purta şi duce, a îndepărta. Numai în virtutea faptului că Mielul lui Dumnezeu era fără păcat [Evrei 4,15; 1 Petru 2,22] putea El să ia [gr. airo] păcatele (1 Ioan 3,5). Datorită faptului că povara păcatului era prea grea pentru noi ca să o ducem, Isus a venit să ridice povara de pe vieţile noastre zdruncinate.

Păcatul. Prin forma singulară a cuvântului Ioan pune accent pe păcat ca principiu şi nu asupra unor anumite păcate (vezi 1 Ioan 2,2; 3,5; 4,10).

30El este Acela despre care ziceam: „După mine vine un Om care este înaintea mea, căci era înainte de mine.

Despre care. Literal, în favoarea căruia, nu cu privire la care.

După mine…înaintea mea. Vezi la v. 15.

31Eu nu-L cunoşteam, dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie făcut cunoscut lui Israel.”

Eu nu-L cunoşteam. Ca şi cum ar fi accentuat: Chiar nici eu nu-L cunoşteam că este Mesia. Mărturia timpurie cu privire la Mesia era bazată pe descoperirea directă. Nu fusese nici o înţelegere secretă între Isus şi Ioan. Cunoscând împrejurările care au însoţit anii timpurii ai vieţii lui Isus şi desăvârşirea Lui de caracter, Ioan credea că Isus este Cel Făgăduit, dar până la botez el nu avusese dovada pozitivă că aceasta era aşa (vezi DA 109).

Să fie făcut cunoscut lui Israel. Ioan era glasul de la Dumnezeu (vezi la v. 23), îndrumând pe oameni la Mielul lui Dumnezeu (vezi la v. 29). Botezul lui Isus a marcat punctul culminant al misiunii lui Ioan, deşi lucrările lui au mai continuat timp de peste un an şi jumătate. El a declarat, după botez, că Isus trebuie…să crească iar el însuşi să scadă (cap. 3,30).

32Ioan a făcut următoarea mărturisire: „Am văzut Duhul coborându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El.

Ioan a făcut următoarea mărturisire. Vezi la v. 19.

Am văzut Duhul. Vezi la Matei 3,16.17; Luca 3,21.22.

33Eu nu-L cunoşteam; dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: „Acela peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi oprindu-Se este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.”

Eu nu-L cunoşteam. Vezi la v. 29.31. Cel ce m-a trimis. Ioan Îl prezintă pe Dumnezeu ca sursă a autorităţii sale (vezi la v. 6)

34Şi eu am văzut lucrul acesta şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.”

Am văzut. Ioan vorbeşte ca un martor ocular (cf. 1 Ioan 1,1).

Fiul lui Dumnezeu. Sunt unele dovezi textuale (cf. p. 146) pentru exprimarea Alesul lui Dumnezeu. Vezi la Luca 1,35; cf. la Ioan 1,1-3.14. În VT (Psalmii 2,7) şi în Cartea pseudoepigrafică a lui Enoh (105,2), de prin secolul I î.Hr. Fiul [lui Dumnezeu] apare ca un titlu mesianic distinct. Numai în Evanghelia după Ioan se relatează că Isus foloseşte titlul cu privire la Sine (cap. 5,25; 10,36; 11,4). Iudeii din timpul lui Hristos înţelegeau clar titlul în sensul lui cel mai înalt (vezi cap. 19,7). Scopul lui Ioan la scrierea Evangheliei era de a procura dovada că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu (cap. 20,31).

35A doua zi, Ioan stătea iarăşi cu doi din ucenicii lui.

A doua zi…iarăşi. [Cei dintâi ucenici, Ioan 1,35-51. Vezi harta p. 216; diagrama p. 230] Vezi la v. 19; cf. v. 29.43. Ioan foloseşte adesea cuvântul iarăşi mai mult ca o conjuncţie, legând o secţiune nouă a naraţiunii sale cu secţiunea precedentă şi nu într-un sens repetitiv (vezi cap. 8,12.21; 10,7.19; 21,1; etc.).

Doi din ucenicii săi. Unul din aceştia era Andrei (v. 40). Reticenţa lui Ioan în toată evanghelia sa de a se referi la sine în legătură cu incidentele la care el era participant lasă să se înţeleagă cu putere că el era celălalt din cei doi ucenici (cf. cap. 20,2; 21,20-25; vezi DA 138).

36Şi, pe când privea pe Isus umblând, a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu!”

Pe când privea. [Privind, KJV]. Aici şi în v. 42, privire fixă, atentă, plină de râvnă. Aceasta este ultima ocazie în care raportul Evangheliei vorbeşte despre faptul că Ioan a fost cu Isus.

37Cei doi ucenici l-au auzit rostind aceste vorbe şi au mers după Isus.

Au mers după. Gr. akoloutheo, a urma, probabil nu încă în sensul de a deveni ucenici (Ioan 8,12; 10,4.27; 12,26; 21,19.20.22; vezi la Matei 4,19). Aici, Andrei şi Ioan au mers după Isus în sensul că ei L-au recunoscut a fi Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1,36). Andrei şi Ioan au fost primii urmaşi. În curând Petru, Filip şi Natanael (Bartolomeu) li s-au alăturat (vezi Ioan 1,40.43.45; vezi la Marcu 3,16-18). La data aceasta ucenicii nu au întrerupt permanent ocupaţia lor obişnuită şi nu au devenit ucenici în sensul deplin al cuvântului. De abia peste un an, în primăvara anului 29. d.Hr., ei au primit chemarea la lucrarea de ucenici permanenţi (vezi la Luca 5,1.11). Numai atunci se putea spune că ei au lăsat toate şi au mers după El (Luca 5,11). Numirea oficială a celor doisprezece a avut loc chiar şi mai târziu, în cursul verii aceluiaşi an (vezi la Marcu 3,14).

38Isus S-a întors; şi, când i-a văzut că merg după El, le-a zis: „Ce căutaţi?” Ei I-au răspuns: „Rabi (care tălmăcit înseamnă Învăţătorule), unde locuieşti?”

Ce căutaţi? Acestea sunt cele dintâi cuvinte ale lui Isus relatate de Ioan (cf. Luca 2,40).

Rabi. Gr. rhabbi, de la aramaicul rabi, însemnând marele meu în general echivalent cu domnule, dar folosit şi într-un sens mai restrâns ca titlu de distincţie şi respect pentru un învăţător al Legii (vezi la Matei 23,7). A fost sugerat că, în înţelesul din urmă, cuvântul intrase în uz doar de curând.

În Ioan, rabi este termenul folosit permanent în adresarea faţă de Isus de către aceia care Îl recunosc ca învăţător, poate chiar ca profet, dar care până acum sau nu-şi dau seama sau nu sunt dispuşi să admită că El este Mesia (vezi cap. 1,38.49; 3,2; 4,31; 6,25; 9,2; 11,8). Aceia pentru care Isus a săvârşit minuni Îl numeau adesea Doamne (cap. 9,36; 11,3.21.27.32). În prima parte a asocierii lor cu Isus ucenicii sunt citaţi de Ioan ca numindu-L Rabi, dar cu o convingere tot mai profundă că El este într-adevăr Trimisul lui Dumnezeu ei mai târziu Îl numesc Doamne (cap. 6,68; 11,12; 13,6.25; 14,5.8.22; 21,15.20; etc.). După înviere titlul Doamne este folosit întotdeauna cu privire la Isus (1 Corinteni 16,22) niciodată Rabi. Scriitorii sinoptici nu fac deosebire între titlurile acestea aşa cum face Ioan. Ucenicii lui Ioan Botezătorul îl numeau rabi (Ioan 3,26).

Aceia care se adresau lui Isus ca Rabi exprimau prin aceasta dispoziţia lor de a învăţa de la El, în timp ce aceia care I se adresau ca Doamne (aramaic Mari, gr. Kurios) exprimau prin aceasta sau respect obişnuit sau supunerea fără cârtire a servilor. Totuşi, termenii erau adesea folosiţi fără nici un sens clar de distincţie între ei.

Care, tălmăcit înseamnă. Scriind pentru cititorii greci, Ioan prezintă adesea cuvintele originare aramaice ale Domnului, dar întotdeauna le traduce în greceşte (cap. 1,41.42; 4,25; 5,2; 9,7; 11,16; 19,13.17; 20,16.24; 21,2).

Unde locuieşti? Andrei şi Ioan doreau o convorbire mai prelungită şi mai personală decât se poate face într-un loc public.

39„Veniţi de vedeţi”, le-a zis El. S-au dus şi au văzut unde locuia; şi în ziua aceea au rămas la El. Era cam pe la ceasul al zecelea.

Ceasul al zecelea. Cam pe la 4 după amiază. Pe vremea lui Isus, uzul roman de atunci curent în Palestina, împărţea partea luminoasă a zilei în 12 ore (vezi cap. 11,9; p. 50; cf. Iosif, Viaţa, 54 [279]). Amintirea vie a lui Ioan în ce priveşte ceasul reflectă impresia profundă pe care evenimentele acestei zile au făcut-o asupra memoriei lui. Ioan notează timpul din zi de repetate ori (vezi cap. 4,6.52; 18,28; 19,14; 20,19). Exactitatea aceasta se potriveşte cu pretenţia lui de a fi martor ocular (Ioan 19,35; 21,24; 1 Ioan 1,1.2).

40Unul din cei doi, care auziseră cuvintele lui Ioan şi merseseră după Isus, era Andrei, fratele lui Simon Petru.

Unul din cei doi. Scriitorul identifică numai pe unul din cei doi. Se crede în general că celălalt era scriitorul însuşi, Ioan fratele lui Iacov, care cu modestie se abţine de a se identifica pe sine însuşi (verzi la v. 35; cf. cap. 21,20-24; DA 138).

Merseseră după Isus. [L-au urmat, KVJ]. Ioan şi Andrei doreau să stea de vorbă cu Isus în legătură cu declaraţia din v. 36: Iată Mielul lui Dumnezeu! Ei încă nu se gândeau ca să-L urmeze în sensul oficial de a deveni urmaşi activi (vezi la v. 43). Acum era probabil la sfârşitul toamnei sau la începutul iernii anului 27 d.Hr. (vezi diagrama 3, p. 228). Ei L-au urmat pe Isus intermitent următorul an şi jumătate înainte ca El să facă chemarea la lucrarea permanentă ca ucenic (vezi la Luca 5,11). Numirea oficială a celor doisprezece de către Isus nu a avut loc decât la sfârşitul verii anului 29 d.Hr. (vezi la Marcu 3,13-19). Cei cinci care L-au urmat pe Isus la Iordan au făcut lucrul acesta pur şi simplu în sensul de a accepta mărturia lui Ioan cu privire la mesianitatea Lui.

Andrei. Vezi la Marcu 3,18.

Lui Simon Petru. Vezi la Marcu 3,16.

41El, cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon şi i-a zis: „Noi am găsit pe Mesia” (care tălmăcit înseamnă Hristos).

Fratele său. [Propriul său frate, KJV]. Andrei a ajuns cel dintâi ucenic care a început aducerea altor persoane la Isus. El a făcut lucrul acesta cel dintâi, adică înainte de a face orice altceva. Aceasta mărturiseşte despre profunda impresie făcută asupra minţii şi inimii lui de cea dintâi conversaţie cu Isus.

Mesia. Vezi la Matei 1,1.

Tălmăcit. Vezi la v. 38.

42Şi l-a adus la Isus. Isus l-a privit şi i-a zis: „Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa” (care tălmăcit înseamnă Petru).

Isus l-a privit. În v. 36 (vezi comentariul acolo) privea este de la acelaşi cuvânt grec ca şi cuvântul tradus aici privit. Simon…Chifa. Vezi la Matei 16,18; Marcu 3,16. Numele Simon derivă de la forma greacă a cuvântului ebraic Simeon (vezi al Geneza 29,33). Tălmăcit. Vezi la v. 38.

43A doua zi Isus a vrut să Se ducă în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis: „Vino după Mine.”

A doua zi. [Ziua următoare, KJV]. Adică, ziua de după evenimentele din v. 35-42 şi probabil a treia zi după acelea din v. 19-28 (vezi v. 29.35).

A vrut să se ducă. Adică, intenţiona să Se ducă , sau era pe punctul de a Se duce.

A găsit pe Filip [Găseşte pe Filip, KJV]. Poate ca rezultat al eforturilor celor trei care deja Îl găsiseră pe Isus. Cu privire la Filip vezi la Marcu 3,18.

Vino după Mine. Aici, mult mai apropiat, în sensul de a deveni discipol (vezi la Marcu 2,14), nu în sensul simplu de a umbla după cineva, ca în v. 37. Totuşi, vezi la Luca 5,11; Ioan 1,40.

44Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei şi a lui Petru.

Betsaida. Vezi la Matei 11,21.

45Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: „Noi am găsit pe Acela despre care a scris Moise în Lege şi Prorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif.”

Filip a găsit pe Natanael. Aşa cum cu o zi înainte, Andrei l-a adus pe fratele său la Isus, Filip aduce acum un prieten. Cel dintâi impuls din inima cuiva care este cu adevărat convertit este de a împărţi bucuria şi binecuvântarea mântuirii cu alţii, mai ales cu cei care sunt apropiaţi şi scumpi.

Natanael este de obicei identificat cu Bartolomeu (vezi Marcu 3,18).

Legea. Aici, o denumire tehnică a primelor cinci cărţi ale VT (Vezi al Luca 24,44). Filip se referă îndeosebi la prezicerea din Deuteronom 18,15 (vezi comentariul de acolo) ca găsindu-şi împlinirea în Isus din Nazaret (vezi la Ioan 6,14).

Fiul lui Iosif. Vezi la Matei 1,20.21; Luca 2,33.41.

46Natanael i-a zis: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” „Vino şi vezi!”, i-a răspuns Filip.

Ceva bun. Există o nuanţă de luare în dispreţ în replica lui Natanael la anunţarea mişcătoare a lui Filip. Natanael era din Cana (cap. 21,2), la doar o scurtă distanţă de Nazaret şi fără îndoială vorbea din cunoştinţă directă.

Nazaret. Vezi la Matei 2,23.

Vino şi vezi. Comparaţi v. 29. A-L întâlni pe Isus faţă către faţă urma să fie o dovadă mai convingătoare decât o lungă argumentare. Aşa este azi. Singura cale pentru o dovadă pozitivă cu privire la siguranţa credinţei în Hristos este de a o experimenta.

47Isus a văzut pe Natanael venind la El şi a zis despre el: „Iată cu adevărat un israelit în care nu este vicleşug.”

Iată cu adevărat un israelit. [Un israelit în adevăr, KJV]. Sau cu adevărat un israelit, adică unul care servea pe Dumnezeu cu inimă sinceră (vezi cap. 4,23.24) şi nu un făţarnic (vezi la Matei 6,2; 7,5; 23,13). Natanael era unul din grupa aceea mică, dar evlavioasă, care aştepta cu râvnă mângâierea lui Israel (vezi la Luca 2,25) şi aspira la înaltele idealuri puse înaintea lor de Dumnezeu (vezi vol. IV, p. 26-30). Un israelit adevărat nu era neapărat un descendent al lui Avraam (vezi Ioan 8,33-44), ci unul care alesese să trăiască în armonie cu voia lui Dumnezeu (vezi Ioan 8,39; Fapte 10,34.35; Rom . 2,28.29; 9,6.7.25-27; 10,12.13; Galateni 3,9.28.29; 1 Petru 2,9.10).

Vicleşug. Gr. dolos, literal, momeală ca de exemplu aceea pentru a prinde peşte, dar figurat, şiretlic, vicleşug, înşelăciune. Pretenţiile mincinoase sunt momeala folosită de făţarnic pentru a-i convinge pe oameni că el este mai bun decât în realitate.

48„De unde mă cunoşti?”, I-a zis Natanael. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin.”

De unde mă cunoşti? Natanael a fost uimit să descopere că viaţa lui stătea deschisă ca o carte înaintea lui Isus. Smochin. În Palestina smochinul şi măslinul erau pomii favoriţi cultivaţi pentru fructele lor. A şedea sub smochinul său însemna a fi acasă şi în pace (vezi Mica 4,4; Zaharia 3,10; etc.).

49Natanael I-a răspuns: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!”

Rabi. Vezi la v. 38.

Fiul lui Dumnezeu. Vezi la Luca 1,35. Impresia profundă făcută de declaraţia lui Hristos (v. 47) este clar evidentă din mărturisirea de credinţă directă şi categorică a lui Natanael (v. 49). Evident, dorinţa lui plină de râvnă după lumina mai clară cu privire la identificarea lui Isus de către Botezătorul ca Miel al lui Dumnezeu (v. 29.36) şi ca Fiu al lui Dumnezeu (v. 34), era aceea care îl făcuse să caute un loc potrivit pentru meditaţie şi rugăciune (vezi DA 140). Ca răspuns la rugăciunea aceea i s-a dat acum o dovadă convingătoare Isus era divin. Isus a citit adesea gândurile cele mai intime şi tainele cele mai ascunse ale vieţii oamenilor, dându-le în felul acesta dovada despre divinitatea Sa (vezi la Marcu 2,8). Pentru declaraţii ulterioare de credinţă în divinitatea lui Isus din partea ucenicilor vezi Matei 14,33; 16,16; Ioan 6,69; 16,30; etc.

Împăratul lui Israel. Un titlu mesianic adiţional prin care Natanael Îl recunoştea pe Isus ca fiind Acela despre care profeţii făgăduiau că urma să aşeze din nou împărăţia lui Israel (Fapte 1,6).Titlul acesta era echivalent cu expresia fiul lui David (vezi la Matei 1,1; Marcu 10,48; cf. Zaharia 6,13).

50Drept răspuns, Isus i-a zis: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.”

. Lucruri mari. Isus Se referă aici la multe dovezi convingătoare de divinitate la care Natanael urma să fie martor în decursul asocierii lui cu Hristos (vezi DA 142).

51Apoi i-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, de acum încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul omului.”

Adevărat, adevărat. Vezi la Matei 5,18. Din toţi scriitorii NT numai Ioan dublează cuvântul aici. El face lucrul acesta în total de 25 de ori, citându-L în fiecare caz pe Isus.

Echivalentul ebraic al expresiei adevărat, adevărat apare de repetate ori în Manualul Disciplinei ( 1QS), unul din sulurile de la Marea Moartă (vezi p. 91), dar într-un sens oarecum diferit de acela în care îl foloseşte Ioan.

Îngerii lui Dumnezeu. În figura aceasta pitorească de vorbire Isus cuprinde propria lui lucrare pentru omenire (vezi DA 142, 143). Figura este evident bazată pe visul lui Iacov din Betel, pe când era pe drum spre Haran (Geneza 28,12). Comparaţi Evrei 1,14.

Fiul Omului. Vezi la Marcu 2,10. Aceasta este cea dintâi folosire relatată a titlului de către

Isus.

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 1

Credinţa creştină îşi găseşte sursa, centrul şi certitudinea ei în Hristosul istoric al NT. Aşa cum

este arătat în Ioan 1,13.14 (vezi comentariul acolo) şi pretutindeni în NT, Hristos este Dumnezeu adevărat în sensul absolut şi categoric al cuvântului şi om adevărat în orice privinţă, cu excepţia păcatului. La întrupare divinitatea şi umanitatea au fost unite inseparabil în persoana lui Isus Hristos, unicul Dumnezeu-om (vezi la Matei 1,1).

Dar Scripturile mai declară şi că Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn (Deuteronom 6,4; Marcu 12,29). Adevărul la care biserica creştină a ajuns moştenitoare cuprindea în felul acesta paradoxul unui monteism triun şi misterul unui Dumnezeu întrupat, ambele concepţii depăşind înţelegerea mărginită şi sfidând analiza şi definiţia ultimă. Totuşi, pentru creştinii fierbinţi ai vremurilor apostolice faptul unui Domn crucificat, înviat din morţi şi viu, pe care mulţi dintre ei Îl văzuseră şi auziseră (vezi Ioan 1,14; 2 Petru 1,16; Ioan 1,1-3), subordona problemele teologice înrudite într-un loc de importanţă minoră.

Dar, cu trecerea acelei generaţii (vezi Apocalipsa 2,4; cf. Iosua 24,31), viziunea unui Domn viu s-a întunecat şi curăţenia şi evlavia primară au dispărut, oamenii s-au întors tot mai mult de la realităţile practice ale Evangheliei la aspectele teoretice care trezeau curiozitatea, sub iluzia că cercetând cu mijloacele complicate ale filozofiei ar putea, poate, să-L descopere pe Dumnezeu (vezi Iov 11,7; Romani 11,33). Printre diferitele erezii care au apărut ca să tulbure biserica nici unele nu erau mai serioase decât acelea care se preocupau cu natura şi cu persoana lui Hristos. Controversa cu privire la problema aceasta a zguduit biserica timp de secole şi a fost marcată printr-o prelungită succesiune de erezii, sinoade şi schisme.

Pentru oricine în afară de cercetătorii istoriei bisericeşti un studiu detaliat al acestei controverse poate să apară lipsit de interes şi de valoare practică. Dar astăzi, nu mai puţin ca în vremurile apostolice, certitudinea credinţei creştine se concentrează în Hristosul istoric al NT. De asemenea, sub o înfăţişare sau alta, diferite erezii din vechime fie că trăiesc mai departe, fie au fost reînviate. Dintr-o scurtă revizuire a cursului acestei controverse a timpurilor primare creştinii moderni pot ajunge să recunoască şi să fie vigilenţi contra, aceloraşi erori care au chinuit pe fraţii lor evlavioşi din veacurile trecute (vezi Ioan 8,32; 1 Ioan 4,1).

Cele două faze ale acestei dezbateri prelungite sunt în general cunoscute sub numele de controversele trinitariene şi christologice. Cea dintâi se preocupă de poziţia lui Hristos ca Dumnezeu şi a doua cu legătura întrupării dintre natura Lui divină şi umană. Controversa trinitariană s-a concentrat în luptele bisericii cu donatismul, monarhianismul şi arianismul din secolul I până în secolul al IV-lea şi controversa cristologică în luptele ei cu nestorianismul, monofizismul şi monoteletismul, din secolul al V-lea până în secolul al VII-lea.

Biserica creştină. Credinţa bisericii creştine apostolice în legătură cu Isus este bine rezumată în afirmaţia lui Petru că Isus este Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu (Matei 16,16) şi în simpla declaraţie de credinţă citată de Pavel, Isus este Domnul [Gr. Kurios, aici echivalent cu ebr. Yahweh] (1 Corinteni 12,3). Primii creştini credeau că El este Dumnezeu în cel mai înalt înţeles al cuvântului şi făceau din credinţa aceasta piatra unghiulară a credinţei lor (vezi la Matei 16,18). Carnea şi sângele nu puteau descoperi sau explica adevărul acesta, al trebuia primit prin credinţă (vezi Matei 16,17). Certitudinea aceasta implicită a bisericii primare cu privire la Trinitate şi la natura divino-umană a lui Hristos era întemeiată pe învăţăturile explicite ale lui Isus şi ale apostolilor. Nu după mulţi ani de când Hristos Se înălţase la ceruri şi lupi răpitori au început să prăpădească turma, şi chiar în biserică s-au ridicat oameni vorbind lucruri stricăcioase şi trăgând pe ucenici de partea lor (vezi Fapte 20,29.30).

Docetismul şi gnosticismul. Cea dintâi eroare cu privire la natura şi persoana lui Hristos este în general menţionată ca docetism. Numele acesta vine de la un cuvânt grecesc care înseamnă a apare. Docetismul a luat diferite forme, dar ideea lui fundamentală era că Hristos părea doar să aibă un trup, că El era o fantomă şi nu era om deloc. Cuvântul a ajuns întrupat numai în aparenţă. Erezia aceasta s-a ivit în vremurile apostolice şi a persistat cu bine până pe la sfârşitul secolului al II-lea.

Docetismul era îndeosebi o caracteristică a unor grupuri ca ebioniţii şi gnosticii. Cei dintâi erau creştini iudei care aderau strict la ritualurile şi practicile iudaismului. Cei din urmă erau în primul rând creştini dintre Neamuri. Gnosticismul era doar cu puţin mai mult decât o contopire a diferitelor filozofii păgâne travestindu-se sub înfăţişarea unei terminologii creştine.

O tradiţie timpurie şi poate autentică îl identifică pe Simon Magul (vezi Fapte 8,9-24) ca primul promotor al erorii cu privire la natura şi persoana lui Hristos şi ca primul gnostic creştin. Câţiva ani mai târziu un creştin cu numele de Cerint s-a ridicat în Alexandria, un bărbat care este clasificat de unii ca fiind ebionit şi de alţii ca gnostic. El tăgăduia că Hristos venise în trup, susţinând că presupusa Lui întrupare era aparentă şi nu reală. Ebioniţii nu erau gnostici, dar susţineau vederi similare cu privire la umanitatea lui Hristos. Ei priveau pe Hristos ca fiind numai fiul lui Iosif, dar ales de Dumnezeu ca Mesia deoarece S-a distins prin evlavie şi ţinerea Legii şi a fost adoptat ca Fiu al Lui Dumnezeu la botezul Său. O grupă de ebioniţi, elchesaiţii, învăţau că Hristos fusese literal născut din Tatăl în veacurile trecute şi era în felul acesta inferior Lui.

În contrast cu ebioniţii care Îl considerau pe Hristos ca fiind în esenţă un tip superior de fiinţă umană, gnosticii, în general vorbind, tăgăduiau cu totul că El ar fi o fiinţă omenească. Ei Îl concepeau pe Hristos ca o fantomă sau eon care a pus stăpânire temporar pe Isus, o fiinţă omenească obişnuită. Dumnezeirea nu s-a întrupat în realitate. Cu privire la influenţa grozav de mare pe care gnosticismul a avut-o asupra creştinătăţii istoricul bisericesc Latourette sugerează posibilitatea ca pentru un timp majoritatea celor care se considerau creştini să fi urmat la una sau alta din multele forme (K.S. Latourette, A History of Christianity, p. 123). Apărând treptat în timpurile apostolice, gnosticismul a ajuns la culmea influenţei lui asupra bisericii în cursul secolului al II-lea. Recunoscând grava ameninţare prezentată de gnosticism, biserica a luptat cu eroism contra lui.

Scriind în cursul ultimei jumătăţi a secolului al II – lea, Irineu remarcă acum că Ioan a scris Evanghelia sa cu scopul specific de a combate vederile docetice ale lui Cerint (Irineu, Contra ereziilor, xi, 1, în Ante-Nicene Fathers, vol. 1, p. 426; vezi Ioan 1,1-3.14; 20,30.31). În epistole Ioan avertizează şi mai clar contra ereziei docetice, pe ai cărei susţinători îi înfierează ca anticrişti (1 Ioan 2,18-26; 4,1-3.9.14; 2 Ioan 7.10). În cursul primei sale detenţii în Roma (c. anul 62 d. Hr.) Pavel avertiza pe credincioşii din Colose contra ereziei docetice (Coloseni 2,4.8.9.18) şi cam în acelaşi timp Petru dădea glas unei avertizări şi mai puternice (2 Petru 1,1-3). Iuda (v. 4) se referă la erezia docetică. Nicolaiţii din Apocalipsa 2,6 erau gnostici, deşi nu neapărat docetişti (Irineu, Contra ereziilor, xi. 1, în Ante-Nicene Fathers, vol. 1, p. 426.

În cursul primei jumătăţi a celui de al II-lea secol s-au ivit diferiţi învăţători gnostici pentru a chinui biserica cu ereziile lor dăunătoare. Proeminent între aceştia a fost Basilide şi Valentinus, ambii din Alexandria. Dar poate cel mai cu influenţă – şi mai cu succes – promotor al ideilor docetice a fost Marcion, în cursul ultimei jumătăţi a aceluiaşi secol. El nu era de fel gnostic, dar vederile lui cu privire la Hristos semănau mult cu cele ale gnosticilor. El susţinea că naşterea, viaţa fizică şi moartea lui Isus nu erau reale, ci doar dădeau aparenţa de realitate.

Biserica a luptat plină de curaj contra ideilor grave ale docetismului. În decursul ultimei jumătăţi a secolului al II-lea, Irineu s-a distins în mod curajos ca marele apărător al dreptei credinţe contra ereziei. Lucrarea lui polemică Contra erezei, mai ales a ereziei gnostice, a supravieţuit până în vremurile de faţă. Irineu a scos în evidenţă unitatea Dumnezeirii.

Monarhianismul. Aşa după cum arată numele, monarhianismul scotea în evidenţă unitatea Dumnezeirii (un monarh este literal, un singur stăpânitor). De fapt, aceasta era o reacţie contra acelor mulţi dumnezei ai gnosticilor şi a celor doi dumnezei ai lui Marcion – Dumnezeul VT, pe care el Îl considera un Dumnezeu rău şi Hristos, un Dumnezeu al iubirii. Aşa cum fac adesea mişcările reacţionare, ea a trecut la extrema opusă şi ca urmare a devenit o erezie pe care biserica a găsit mai târziu de cuviinţă să o condamne. Orientarea caracteristică monarhianismului poate fi considerată că a avut meritul să cureţe biserica de învăţăturile gnostice, dar tratamentul a cauzat tot atâta pagubă ca şi maladia pe care se presupunea că o vindecă. Lupta cu monarhianismul a început către sfârşitul secolului al II-lea şi a dăinuit până în secolul al III-lea. Au fost două tipuri de monarhianism: dinamiştii (de la un cuvânt grec însemnând putere), care învăţau că o putere divină anima trupul omenesc al lui Isus, care se presupunea că nu avea o dumnezeire a Lui propriu-zisă şi era lipsit de un adevărat suflet omenesc şi modaliştii care concepeau un singur Dumnezeu care Se descoperise în diferite feluri.

Pentru a menţine unitatea Dumnezeirii, dinamiştii tăgăduiau cu totul dumnezeirea lui Hristos, pe care Îl considerau un simplu om ales de Dumnezeu să fie Mesia şi înălţat la nivel de dumnezeire. Potrivit cu adopţionismul, o variantă a acestei teorii, omul Isus a ajuns la desăvârşire şi a fost adoptat ca Fiu al lui Dumnezeu la botezul Lui.

Modaliştii învăţau că un Dumnezeu Se descoperise în diferitei feluri. Tăgăduind orice deosebire în personalitate, ei au abandonat cu totul credinţa în natura triună a Dumnezeirii. Ei acceptau adevărata divinitate atât a Tatălui, cât şi a Fiului, dar se grăbeau să explice că cei doi erau numai diferite denumiri pentru aceeaşi fiinţă divină. Acest punct de vedere este uneori numit patripasianism, pentru că se presupune că Tatăl a devenit Fiul la întrupare şi în consecinţă a suferit şi a murit ca Hristos. La fel, la înviere, Fiul a devenit Duhul Sfânt. De la cel mai faimos susţinător al teoriei, Sabelius, vederea acesta a fost numită sabelianism. Sabelienii susţineau că numele treimii erau simple desemnări prin care aceeaşi persoană îndeplinea diferite funcţii cosmice. Astfel, înainte de întrupare, fiinţa aceasta divină era Tatăl; la întrupare Tatăl a devenit Fiul; iar la înviere Fiul a devenit Duhul Sfânt.

La începutul secolului al III-lea Tertulian a combătut monarhianismul modalistic, accentuând atât personalitatea Fiului lui Dumnezeu, cât şi unitatea Dumnezeirii. Totuşi, el susţinea că Hristos era un Dumnezeu dintr-o ordine subordonată – o teorie cunoscută ca subordinaţionism.

Pe la mijlocul secolului al III-lea Origen a prezentat teoria generaţiei eterne, potrivit căreia Tatăl este Dumnezeu în înţelesul cel mai înalt. Fiul este coetern cu Tatăl, dar Dumnezeu numai într-un sens derivat. Origen credea că sufletul lui Hristos – ca toate sufletele omeneşti, aşa cum greşit presupunea el – pre-exista, dar se deosebea de toate celelalte prin faptul că era curat şi necăzut. Logosul sau Cuvântul divin, a ajuns la o unire indisolubilă cu sufletul omenesc al lui Isus. Făcând deosebire între theos, Dumnezeu, şi ho theos, Dumnezeul din Ioan 1,1; Origen trăgea concluzia că Fiul nu este Dumnezeu în sensul prim şi absolut, ci Dumnezeu numai datorită comunicării unei divinităţi de grad secundar care putea să fie denumită theos, dar nu ho theos. Hristos ar fi astfel la mijloc între cele create şi cele necreate. Origen poate fi numit părintele arianismului.

Arianism. La începutul secolului al IV-lea Arie, un prezbiter al bisericii din Alexandria a adoptat teoria lui Origen cu privire la Logos, cu excepţia faptului că tăgăduia orice substanţă intermediară între Dumnezeu şi fiinţele create. De aici el deducea că Fiul nu este divin în nici un înţeles al cuvântului, ci strict o fiinţă creată, deşi cea mai de sus şi cea dintâi dintre toate şi că, deci a fost un [timp] când n-a fost. El învăţa că există numai o singură fiinţă – Tatăl – căreia îi poate fi atribuită existenţa eternă, că Tatăl L-a creat pe Fiul din nimic şi că înainte de generarea Lui printr-un act al voinţei Tatălui, Fiul nu a existat. Pentru Arie, Hristos nu era nici om adevărat, pentru că era fără suflet omenesc şi nici încă cu adevărat divin, pentru că era fără esenţa şi atributele lui Dumnezeu. El era pur şi simplu cea mai înălţată dintre toate fiinţele create. Fiinţa omenească Isus era aleasă, datorită precunoaşterii de către Dumnezeu a triumfului Lui, să fie Hristosul.

La primul sinod din Nicea, întrunit în anul 325 d.Hr., pentru a trata controversa ariană, Atanasie a păşit înainte ca părinte al ortodoxiei, susţinând că Isus Hristos a fost totdeauna şi că El a venit nu din neexistenţă anterioară, ci din aceeaşi esenţă ca Tatăl. Aplicând termenul homoousios, o substanţă la Hristos, sinodul a afirmat credinţa lui că El este din una şi aceeaşi esenţă ca Tatăl. Homoousios nu putea fi înţeles altfel. Sinodul a anatemizat atât arianismul, cât şi sabelianismul ca cele două deviaţii principale de la adevărul exact şi a declarat că nu se tăgăduia unitatea Dumnezeirii când se afirma trinitatea şi nu se tăgăduia trinitatea când se susţinea unitatea. Astfel crezul nicean afirmă că Fiul este născut din Tatăl […esenţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu], Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, fiind din aceeaşi substanţă (omoousios) cu Tatăl (citat în Philip Scheff, Creeds of Christendom, vol. 1, p. 29). Crezul acesta a devenit proba crucială a ortodoxiei trinitariene.

Arienii au respins decizia sinodului şi au intrat în schismă, şi timp de secole arianismul s-a dovedit a fi vrăjmaşul cel mai formidabil al Bisericii Romani-Catolice (vezi la Daniel 7,8). După primul sinod din Nicea, un grup uneori numit semi-arieni a tulburat de asemenea biserica. Cuvântul lor cheie era homoiousios, prin care descriau pe Fiul ca fiind din substanţă asemănătoare cu a Tatălui, în contrast cu homoousios (aceeaşi substanţă) a crezului nicean. Fruntaşi între oponenţii ortodoxiei după sinodul de la Nicea au fost Apolinarie şi Marcelus. Ambii afirmau adevărata unitate a divinităţii şi a umanităţii în Hristos, dar tăgăduiau adevărata Lui umanitate, afirmând că voia divină a făcut din natura umană a lui Isus un instrument pasiv. Aceste diferite probleme au dus la un alt sinod în anul 381, la Constantinopole. Sinodul acesta a reafirmat crezul nicean, a clarificat înţelesul lui şi a declarat prezenţa a două naturi reale în Hristos.

Nestorianismul. După sinodul de la Constantinopole atenţia bisericii a fost îndreptată către aşa numitul aspect christologic al problemei naturii şi persoanei lui Hristos. Se făceau încercări de a defini natura elementelor divine şi a elementelor umane în Hristos şi de a enunţa legătura dintre acestea două. Cum puteau două naturi personale să existe laolaltă într-o singură persoană?

Această fază a controversei s-a concentrat în două şcoli opuse de gândire; una în Alexandria şi cealaltă în Antiohia, în Siria. Amândouă recunoşteau adevărata unitate a divinităţii şi umanităţii într-o singură persoană, Isus Hristos, dar şcoala alexandrină accentua unitatea celor două naturi şi sublinia importanţa dumnezeirii, în timp ce şcoala antiohiană scotea în evidenţă distincţia dintre cele două naturi şi sublinia importanţa aspectului uman. Partizanii Antiohiei susţineau că divinitatea şi umanitatea intraseră în legătură de coexistenţă şi conlucrare constantă fără ca de fapt să se contopească. Ei separau cele două naturi dintr-o singură persoană, declarând că nu era o unire completă, ci numai o asociere permanentă. Ei făceau o hotărâtă distincţie între Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Hristos ca Fiu al omului şi dădeau naturii omeneşti o recunoaştere mai distinctă. Ei concepeau unitatea celor două naturi ca realizată prin unitatea voinţelor respective. Ei păstrau realitatea şi deplinătatea naturii umane a lui Hristos, dar primejduiau unitatea persoanei. Era o unire nedesăvârşită, incompletă, imprecisă, mecanică, în care cele două naturi nu erau cu adevărat unite într-o singură persoană conştientă de sine. Pe de altă parte, partizanii Alexandriei concepeau o amestecare completă şi miraculoasă a celor două naturi, cea umană fiind topită în una singură cu cea divină şi făcută subordonată ei. Astfel, Dumnezeu a intrat în umanitate şi cu ajutorul acestei uniri a naturii dumnezeieşti cu natura omenească a devenit posibil ca Hristos să conducă omenirea înapoi la Dumnezeu.

Conflictul dintre aceste două şcoli de gândire şi-a ajuns apogeul în controversa nestoriană la începutul secolului al V-lea. Nestorie, din Antiohia, admitea adevărata dumnezeire şi adevărata umanitate, dar tăgăduia unirea lor într-o singură persoană conştientă de sine. Hristosul nestorian este alcătuit de fapt din două persoane care au parte de unire morală şi de simpatie, nici una nefiind însă în chip decisiv afectată de cealaltă. Divinitatea nu este smerită; umanitatea nu e înălţată. Există Dumnezeu şi există om; dar nu există Dumnezeu-om.

Al treilea sinod ecumenic bisericesc a fost convocat la Efes, în 431, cu scopul de a aplana cearta aceasta dintre şcoala din Antiohia şi aceea din Alexandria. Sinodul a osândit pe Nestorie şi învăţăturile lui, dar n-a considerat că este nevoie să se alcătuiască un nou crez pentru a înlocui crezul de la Nicea. De fapt, nu s-a aplanat sau realizat nimic, ci doar s-a lărgit fisura şi controversa rezultantă a luat aşa proporţii încât toate celelalte probleme doctrinare au fost lăsate la o parte.

Monofizitismul. După sinodul de la Efes încă o teorie, cunoscută sub numele de monofizitism, sau eutihianism s-a ridicat şi a intrat în scenă pentru a prezenta o concepţie cu privire la Hristos complet opusă aceleia a lui Nestorie. Eutihie, exponentul ei principal, susţinea că natura umană originară a lui Isus a fost transmutată în natura divină la întrupare, cu rezultatul că Isus omenesc şi Hristosul divin au devenit o persoană şi o natură. El afirma unitatea conştiinţei de sine, dar contopea în aşa fel cele două naturi, încât ele îşi pierdeau identitatea individuală.

Convocat în 451 pentru a discuta nestorianismul şi monofizismul, sinodul din Calcedon a luat hotărâre şi împotriva unuia şi a celuilalt. Atât Nestorie, cât şi Eutihie au respins hotărârea sinodului şi au întemeiat secte independente ale creştinismului, aşa cum făcuse Arie cu mai mult de un secol înainte.

Sinodul de la Calcedon a afirmat perfecta divinitate şi perfecta umanitate a lui Hristos, declarându-L a fi de una şi aceeaşi substanţă cu Tatăl în ce priveşte natura Lui divină şi de una şi aceeaşi substanţă cu noi în ce priveşte natura Lui umană, dar fără de păcat. Identitatea fiecărei naturi era păstrată şi cele două erau declarate a fi distincte, neamestecate, de neschimbat, indivizibile şi inseparabile. Divinitatea, nu umanitatea era recunoscută ca bază a personalităţii lui Hristos. Deoarece acea unică persoană este o unire a celor două naturi, suferinţa lui Dumnezeu–om era cu adevărat infinită. El a suferit în natura Sa umană şi nu în natura Sa divină, dar suferinţa a fost infinită din cauză că persoana este infinită. Ceea ce mai târziu a ajuns să fie cunoscut ca Simbolul de la Calcedon zice în parte:

Noi, deci, urmând pe sfinţii Părinţi, toţi cu un gând, învăţăm pe oameni să mărturisească pe unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Isus Hristos şi acesta desăvârşit în Dumnezeire şi de asemenea desăvârşit în natura omenească; Dumnezeu adevărat şi om adevărat, având un suflet şi un trup rezonabil [raţional]; consubstanţial [cu una şi aceeaşi substanţă] cu Tatăl potrivit cu Dumnezeirea şi consubstanţial cu noi potrivit cu natura omenească; în toate asemenea nouă, afară de păcat; născut înainte de toţi vecii din Tatăl potrivit cu natura dumnezeiască şi în aceste zile de pe urmă, pentru noi şi pentru mântuirea noastră, născut din Fecioara Maria, Mama lui Dumnezeu, potrivit cu natura omenească, unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul născut, care să fie recunoscut în două naturi de neconfundat, de neschimbat, de nedevizat, de neseparat; deosebirea naturilor nefiind îndepărtată prin unire, ci proprietatea fiecărei naturi fiind păstrată şi întâlnindu-se într-o singură Persoană şi existenţă ( Philip Schaff, The Creeds of Christendom, vol. 2. p. 62).

Rezultatul sinodului de la Calcedon urma să perpetueze şi să intensifice schisma în Răsărit. În cele din urmă împăratul Iustinian, convins că securitatea imperiului cerea o rezolvare a problemei, a închis permanent şcolile din Antiohia şi Alexandria, cele două centre ale controversei. La al doilea Sinod de la Constantinopol, în 553, biserica a decis energica suprimare a monofizitismului, care a luat forma unei schisme permanente şi persistă până în timpul nostru în secte creştine ca iacobiţii, copţii şi abisinienii. Reafirmând simbolul de la Calcedon biserica a ajuns la o distincţie definitivă între ortodoxie şi eterodoxie.

Monoteletismul. Este adevărat că rămăsese nerezolvată o chestiune: Sunt cele două naturi, cea divină şi cea umană, mânate de o singură voinţă stăpânind ambele naturi sau de două voinţe? Monoteliţii considerau voinţa divină dominantă şi pe cea umană cufundată în ea. La al treilea sinod din Constantinopole în 680, biserica a decis că voinţa este o chestiune a naturilor şi nu a acelei singure persoane şi s-a pronunţa în favoarea a două voinţe într-o singură persoană voliţională. Aceasta a completat definiţia ortodoxă a naturii şi persoanei lui Hristos pentru Biserica apuseană şi a dus oficial la un sfârşit oficial al prelungitelor controverse trinitariană respectiv christologică. Pe la anul 730 Ioan din Damasc a recapitulat aceste doctrine pentru biserica răsăriteană. Atât pentru Răsărit, cât şi pentru Apus deciziile şi sinoadele au devenit o chestiune de dogmă.

În Timpurile Reformaţiunii. Reformaţiunea a găsit atât ramura romană, cât şi pe cea protestantă a creştinismului în acord fundamental asupra Treimii şi asupra naturii lui Hristos. Crezul de la Nicea şi sinodul de la Calcedon s-au dovedit în general acceptabile pentru amândouă. Luther învăţa o schimbare mutuală de caracteristici între cele două naturi, aşa că ceea ce era caracteristic pentru fiecare devenea comun pentru amândouă. Tot ce era omenesc în Hristos era însuşit de natura divină, iar natura omenească primea ceea ce aparţinea naturii divine. Bisericile reformate scoteau în evidenţă comuniunea a ceea ce era divin cu ceea ce era omenesc în Hristos.

Două grupe reformate minore difereau de poziţia niceană. Cea dintâi din acestea erau socinienii, care reînviaseră ideea monarhiană fundamentală că o Trinitate divină este de neconceput. Unitarianismul modern perpetuează concepţia aceasta. A doua grupă erau arminienii care au adoptat o vedere asemănătoare în unele privinţe, cu aceea a unor grupuri mai timpurii, că Fiul este subordonat Tatălui. Punctul acesta de vedere este la fel reflectat de unele secte creştine de astăzi.

Adventiştii de Ziua a Şaptea. Scriitorii şi redactorii acestui comentariu mărturisesc sincer că sunt mari taine în Scripturi care depăşesc limitele priceperii mărginite şi în felul acesta sfidează enunţarea precisă în limbaj omenesc. Unirea naturii divine cu natura omenească în Hristos este una din tainele acestea. Ocupându-se de chestiuni teologice de felul acesta Adventiştii de Ziua a Şaptea au căutat să se ferească totdeauna de speculaţie şi de filozofare abstractă, ca nu cumva să întunece sfatul prin cuvinte (8T 279). Dacă scriitorii inspiraţi ai Bibliei n-au clarificat fiecare amănunt al tainelor divine, pentru ce ar încerca scriitorii neinspiraţi să facă aşa ceva? Totuşi, Inspiraţia a procurat suficiente informaţii pentru a ne face în stare să înţelegem în parte taina planului de mântuire. Adventiştii de Ziua a Şaptea cred:

1. Dumnezeire. Dumnezeirea sau trinitatea constă din trei persoane – eternul Tată, Domnul Isus Hristos şi Duhul Sfânt (vezi la Matei 28,19; Ioan 1,1.2; 6,27; 14,16.17.26; Fapte 5,3.4; Efeseni 4,4-6; Evrei 1,1-3.8; vezi la Ioan 1,1-3.14).

Sunt trei persoane vii în trio-ul ceresc…Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (EV 615). Hristos şi Tatăl sunt una în natură, în caracter şi scop (PP 34),dar nu în persoană (8T 269; cf. 9T 68). Duhul Sfânt este tot atât de mult o persoană după cum Dumnezeu este o persoană (EV 616).

Vezi EGW Material suplimentar la Romani 1,20-25.

2. Dumnezeirea şi preexistenţa lui Hristos. Hristos este Dumnezeu în sensul suprem şi absolut al termenului – în natură, în înţelepciune, în autoritate şi în putere (vezi Isaia 9,6; Mica 5,2; Ioan 1,1-3; 8,58; 14,8-11; Coloseni 1,15-17; 2,9; Evrei 1,8; vezi la Mica 5,2; Matei 1,1.23; Luca 1,35; Ioan 1,1-3; 16,28; Filipeni 2,6-8; Coloseni 2,9).

Hristos este Fiul preexistent, existent prin sine însuşi al lui Dumnezeu…N-a fost niciodată un timp când El să nu fi fost în strânsă comuniune cu veşnicul Dumnezeu…El era egal cu Dumnezeu, nemărginit şi atotputernic (EV 615; cf. DA 469, 470; EV 614; PP 38, 63).

Hristos era Dumnezeu esenţial şi în sensul cel mai înalt. El era cu Dumnezeu din toată veşnicia, Dumnezeu peste tot, pururi fericit. Domnul Isus Hristos, Fiul divin al lui Dumnezeu, exista din veşnicie, o persoană distinctă, totuşi una cu Tatăl (EGW RH 5 Aprilie 1906; cf. DA 19).

Vezi EGW Material suplimentar la Ioan 1,1-3.14; Coloseni 2,9; 3,10.

3. Natura omenească a lui Hristos. Domnul Hristos a fost o fiinţă omenească adevărată şi deplină, ca alţi oameni în toate privinţele cu excepţia faptului că El n-a cunoscut păcat (2 Corinteni 5,21 vazi Luca 24,39; Ioan 1,14; Romani 1,3.4; 5,15; Galateni 4,4; Filipeni 2,7; 1 Timotei 2,5; Evrei 2,14.17; 1 Ioan 1,1; 4,2; 2 Ioan 7; vezi la Matei 1,23; Ioan 1,14; Filipeni 2,6-8).

Hristos a fost om adevărat (EGW YI 13 iunie 1898), în întregime om (EGW ST 17 iunie 1897), părtaş al naturii noastre (EGW RH 18 febr. 1890). El a venit ca un prunc lipsit de puteri, purtând natura omenească pe care o purtăm noi ( EGW MS 21, 1895) şi ca un membru al familiei omeneşti era muritor (EGW RH 4 Sept. 1900). El Se ruga pentru ucenicii Săi şi pentru Sine, în felul acesta identificându-Se cu nevoile noastre, slăbiciunile noastre şi cusururile noastre (2T 508; cf. MH 422).

Vezi EGW Material suplimentar la Ioan 1,1-3.14; Coloseni 1,26.27; Evrei 2,14-18.

4. Întruparea lui Hristos. Întruparea a fost o unire adevărată, deplină şi indisolubilă a naturii divine şi a celei umane într-o singură persoană, Isus Hristos, fiecare natură, totuşi, fiind păstrată intactă şi distinctă de cealaltă (vezi Matei 1,20; Luca 1,35; Ioan 1,14; Filipeni 2,5-8; 1 Timotei 3,16; 1 Ioan 4,2.3; vezi la Matei 1,18; Ioan 1,14; 16,28; Filipeni 2,6-8).

Hristos era om adevărat…Totuşi El era Dumnezeu în trup (EGW YI 13 oct. 1898). Divinitatea Lui era mascată de umanitate – slava invizibilă în formă omenească vizibilă (DA 23). El are o dublă natură, în acelaşi timp umană şi divină. El este atât Dumnezeu, cât şi om (EGW MS 76, 1903).

A fost natura omenească a Fiului Mariei schimbată în natura divină a Fiului lui Dumnezeu? Nu: cele două naturi erau misterios contopite într-o persoană – Omul Isus Hristos (EGW scrisoarea 280, 1904). Natura omenească nu a luat locul celei divine, nici cea divină celei omeneşti (EGW ST 10 mai 1899). Divinitatea n-a fost coborâtă la umanitate; divinitatea şi-a păstrat locul (EGW RH 18 febr. 1890).

El a dat pe faţă o natură omenească perfectă combinată cu divinitatea; …păstrând fiecare natură distinctă (EGW GCB trimestrul al IV-lea 1899, p. 192). Natura omenească a lui Hristos nu putea fi separată de divinitatea Lui ( EGW MS 106, 1897). Vezi EGW Material suplimentar la Ioan 1,1-3.14; Efeseni 3,8; Filipeni 2,6-8; Coloseni 2,9.

5. Subordonarea lui Hristos. Luând de bunăvoie limitările naturii omeneşti la întrupare, Domnul Isus Hristos S-a subordonat prin aceasta Tatălui pentru durata lucrării Sale pământeşti (vezi Psalmii 40,8; Matei 26,39; Ioan 3,16; 4,34; 5,19.30; 12,49; 14,10; 17,4.8; 2 Corinteni 8,9; Filipeni 2,7.8; Evrei 2,9; vezi la Luca 1,35; 2,49; Ioan 3,16; 4,34; Filipeni 2,7.8).

Lăsând la o parte veşmântul Său imperial şi coroana Sa împărătească (9T 68), Fiul lui Dumnezeu a ales să predea sceptrul în mâinile Tatălui Său şi să coboare de pe tronul universului (DA 22, 23). El a luat de bunăvoie natura omenească. Acesta a fost propriul Său act şi prin propriul Său consimţământ (EGW RH 4 septembrie 1900). Isus a binevoit să Se smerească, să ia natura omenească (EGW, ST, 20 Ianuarie 1890; cf. 5T 702). El S-a smerit şi a luat starea noastră muritoare asupra Sa (EGW RH 4 Sept. 1900).

Fiul lui Dumnezeu a fost supus voii Tatălui şi dependent de puterea Lui. Atât de deplin a fost golit Hristos de sine încât nu făcea planuri pentru Sine. El accepta planurile lui Dumnezeu pentru El şi zi după zi Tatăl desfăşura planurile Sale (DA 208; cf. 664). În timp ce purta natura omenească, El era dependent de Cel Atotputernic în ce priveşte viaţa Sa. În natura Sa omenească, El Se prindea de divinitatea lui Dumnezeu (EGW ST 17 iunie 1897).

Vezi EGW Material suplimentar la Luca 1,35.

6. Desăvârşirea lipsită de păcate a lui Hristos. Deşi susceptibil la ispită şi în toate privinţele ispitit ca noi, Isus a fost totuşi cu totul fără păcat (vezi Matei 4,1-11; Romani 8,3.4; 2 Corinteni 5,21; Evrei 2,10; 4,15; 1 Petru 2,21.22; 1 Ioan 3,5; vezi la Matei 4,1-11; 26,38.41; Luca 2,40.52; Evrei 2,17; 4,15).

Mântuitorul nostru a luat dispoziţiile naturii omeneşti, pentru a fi probat şi încercat (EGW ST 2 august 1905; cf. DA 49, 117, 131). Ca oricare copil al lui Adam El a acceptat rezultatele lucrării marii legi a eredităţii (DA 49).

El ar fi putu păcătui…dar nici măcar pentru o clipă n-a fost în El o înclinaţie rea (EGW scrisoarea 8, 1895, vezi p. 1128). El a luat natura dar nu păcătoşenia omului (EGW ST 29 mai 1901). El l-a biruit pe Satana în aceeaşi natură asupra căreia Satana a câştigat biruinţa în Eden (EGW YI 25 aprilie 1901).

Isus nu a dat pe faţă însuşiri şi nu a exercitat puteri pe care oamenii nu le-ar putea avea prin credinţa în El. Natura Lui omenească desăvârşită este ceea ce toţi urmaşii Lui pot să aibă (DA 664; cf. 24). În natura Lui omenească El a păstrat curăţenia caracterului Său divin (ML 323). Nici o urmă de păcat nu strica chipul lui Dumnezeu din lăuntrul Său (DA 71; cf. 123).

Vezi EGW Material suplimentar la Matei 4,1-11; Luca 2,40.52; Coloseni 2,9.10; Evrei 2,14; 4,15.

7. Moartea înlocuitoare a lui Hristos. Jertfa lui Hristos a oferit o ispăşire deplină şi întreagă pentru păcatele lumii (vezi Isaia 53,4-6; Ioan 3,14-17; 1 Corinteni 15,3; Evrei 9,14; 1 Petru 3,18; 4,1; 1 Ioan 2,2; vezi la Isaia 53,4; Matei 16,13).

El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El nu avea parte, ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin dreptatea Lui, la care noi nu aveam parte. El a suferit moartea care era a noastră, pentru ca noi să putem primi viaţa care era a Lui (DA 25).

În Grădina Ghetsemani Hristos a suferit în locul omului şi natura umană a Fiului lui Dumnezeu ezita sub oroarea groaznică a păcatului (EGW MS 35, 1895). Natura omenească ar fi murit atunci şi acolo sub oroarea simţului păcatului, dacă nu L-ar fi întărit un înger din cer să supore chinul de moarte (EGW MS 35, 1895).

Jertfa lui Hristos în favoarea omului a fost deplină şi întreagă. Condiţia ispăşirii fusese împlinită. Lucrarea pentru care El venise în lumina aceasta fusese împlinită (AA 29; cf. 5T 575). Vezi la EGW Material suplimentar la Matei 26,36-46; 27,50; Coloseni 2,9; 1 Timotei 2,5.

8. Învierea lui Hristos. În divinitatea Sa Hristos avea puterea nu numai de a-Şi da viaţa, dar şi de a lua din nou, când a fost chemat să iasă din mormânt de Tatăl Său (vezi Ioan 10,18; Fapte 13,32.33; Romani 1,3.4; 1 Corinteni 15,3-22; Evrei 13,20; 1 Petru 1,3; vezi Nota adiţională la Matei 28).

Când glasul îngerului puternic a fost auzit la mormântul lui Hristos, zicând: Tatăl Tău te cheamă, Mântuitorul a ieşit din mormânt datorită vieţii care era în El Însuşi…În divinitatea Sa, Hristos poseda puterea de a sfărâma legăturile morţii (DA 785; cf. 780).

Vezi EGW Material suplimentar la Marcu 16,6.

9. Înălţarea lui Hristos. Mântuitorul nostru S-a înălţat la cer în trupul Lui proslăvit, pentru a sluji acolo pentru noi (vezi Marcu 16,19; Luca 24,39; Ioan 14,1-3; 16,28; 20,17; Fapte 1,9-11; Romani 8,34; 1 Timotei 3,16; Evrei 7,25; 8,1.2; 9,24; 1 Ioan 2,1.2; vezi la Fapte 1,9-11).

Dumnezeu a dat pe unicul Său Fiu ca să devină un membru al familiei omeneşti şi să păstreze pururi natura Sa omenească…Dumnezeu a adoptat natura omenească în persoana Fiului Său, şi a dus-o în cerul preaînalt (DA 25).

Toţi au nevoie să devină mai pricepuţi cu privire la lucrarea ispăşirii care are loc în sanctuarul de sus (5T 575). Vezi EGW Material suplimentar la Fapte 1,9-11; Evrei 2,14-18.

10. Proslăvirea lui Hristos. După reîntoarcerea Sa la cer, Hristos a reluat poziţia pe care o avusese la Tatăl înainte de întrupare (vezi Matei 28,18; Ioan 12,23; 17,5; Efeseni 1,19-22; Filipeni 2,8.9; Coloseni 1,18; 1 Timotei 2,5; Evrei 1,3; 2,9; 1 Petru 1,11; vezi la Filipeni 2,9).

Când Hristos a trecut prin porţile cerului, a fost întronat în mijlocul adorării îngerilor…Hristos a fost într-adevăr proslăvit şi chiar cu slava pe care o avusese la tatăl din veşnicie…Ca preot şi împărat, El primise toată puterea în cer şi pe pământ (AA 38; 39; cf. 8T 268, 269).

Aceste taine şi multe altele, legate de planul de mântuire vor constitui studiul celor răscumpăraţi în decursul veşniciei.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 Ev 615

1, 2 PP 34

1–3 DA 281; FE 406 1–5 TM 63, 138

3 CT 530; DA 288; Ed 134; SC 88

3, 4 MM 7

4 DA 270, 465; Ed 28; MB 39; MH 461; SC 19; 8T 288, 324

4, 5 DA 464; TM 365

5 COL 116; DA 80, 470; FE 167; 1T 406

6 3T 61

9 COL 385; CT 28, 361, 530; DA 317, 464; Ed 14, 29, 134; FE 181, 183, 405, 437, 440, 468, 470 GC 262, 461, 528; GW 50; PK 253, 377; SC 24; TM 419; 8T 256

9–12 TM 365

10 5T 737

10–14 TM 138

11 COL 116; CW 45; DA 27; PK 710; 9T 229

12 AA 381; AH 36; COL 314; CT 14; DA 464; Ev 308; FE 405; GW 50; ML 176; MH 421; MM 113; TM 94, 221, 283, 485; 6T 60, 363, 372; 7T 39; 8T 102, 177,

207, 267; 9T 23, 141, 152, 218, 287

12, 13 DA 509; Ev 531

14 AA 472, 520, 544; CS 136; CT 259; DA 23, 139, 387, 507; Ed 28; FE 378, 382, 400, 444; GC vi; MM 321; PP 278; TM 63; 5T 576, 747; 6T 59; 7T 20; 8T 207,

286; 9T 228; WM 53

16 AA 521, 544; DA 250; FE 338, 362; MB 21; TM 94, 205; 7T 20; 8T 151

18 DA 464; GW 50; MH 419; PK 693, 696; SC 11; 8T 265, 286

19–23 DA 134

19–51 DA 132–143

23 PK 689; 8T 333

25 DA 135

25–27 DA 136

27 DA 216

29 CH 422, 528; COL 77, 222, 250, 274; CS 289; CSW 12, 109; CT 648; DA 112, 136, 137, 175, 180, 216, 385, 439, 477, 579, 594, 622, 651, 750; Ev 134, 188, 291,

299, 444, 578, 582; EW 154; FE 97, 239, 383; GC 399; GW 26, 56, 148, 155, 172; LS 345; MB 2, 8; ML 171, 220; MH 157; MM 31; SC 19, 79; TM 155, 214, 218; 2T 30;

4T 395; 5T 449, 729; 6T 20, 32, 39, 54, 67, 81, 95, 105, 279, 314; 7T 238; 8T 334; 9T 23, 48, 60, 81, 203

36–38 DA 138

38, 39 MB 131

39, 41–43 DA 139

43 DA 292

45 DA 145, 292; FE 365; 6T 428

45, 46 Ev 446; FE 142; 3T 566; 6T 37

45–49 DA 140

45–51 CSW 25, 26

46 DA 71; MYP 78; Te 224

47 4T 534

47, 48 SC 91; TM 110

50 DA 142, 148

51 DA 142; GC 19; PP 184; SC 20

Deschide Biblia