Ioan 1:1-4 1La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.

La început. [Prolog la Evanghelia lui Ioan, Ioan 1,1-18]. Expresia din textul grec este lipsită de articolul hotărât, dar cu toate acestea este clară în înţeles. Dacă ar fi fost folosit articolul hotărât în textul grec ar tinde să lase să se înţeleagă un anumit timp, sau început. Fără articolul hotărât şi în contextul v. 1-3, expresia denotă timpul cel mai depărtat ce se poate concepe, înainte de crearea tuturor lucrurilor (v. 3), înainte de oricare şi de orice alt început care este, veşnicia trecută.

Relatarea creaţiunii începe cu cuvintele ebraice echivalente (vezi la Geneza 1,1). Aşa cum Geneza 1 scoate în evidenţă natura creaţiunii şi faptul că omul a fost la început făcut după chipul lui Dumnezeu, tot aşa prologul la Evanghelia lui Ioan scoate în evidenţă natura Creatorului (v. 1-4) şi mijlocul prin care Dumnezeu intenţiona să facă posibilă recrearea a chipului Său în om (v. 5-14). Geneza 1,1 se referă la începutul acestei lumi. Dar Cuvântul din Ioan 1,1-4 este Creatorul tuturor lucrurilor şi deci anticipează începutul din Geneza 1,1. Astfel, începutul din Ioan 1,1 este anterior începutului din Geneza 1,1. Când a început orice a avut un început, Cuvântul era deja.

Era. Gr. en, o formă a verbului eimi, a fi exprimând continuitate de existenţă sau fiinţă. Cuvântul era, în toată veşnicia; el niciodată nu a devenit aşa ceva. Dar, cu timpul, Cuvântul a fost făcut [literal a devenit. Gr. egeneto, o formă a lui ginomai, a deveni, exprimând acţiune iniţiată şi completată la un timp dat] trup (v. 14). Astfel, Hristos a fost totdeauna Dumnezeu (Ioan 1,1; Evrei 1,8); dar, în contrast, El S-a făcut [a devenit] om (Ioan 1,14; cf. Filipeni 2,7). Astfel, atât în cuvinte, cât şi în forma lor, Ioan subliniază existenţa continuă, eternă, nelimitată a lui Hristos înainte de întruparea Lui. În veşnicia trecută n-a fost nici un punct înainte de care se putea spune că Cuvântul nu fusese. Fiul era cu Tatăl din toată veşnicia (AA 39). N-a fost nici un timp când El nu era în strânsă comuniune cu veşnicul Dumnezeu (EV 615). Comparaţi Apocalipsa 22,13, unde Isus Se proclamă începutul şi sfârşitul. El este acelaşi ieri şi azi şi în veci (Evrei 13,8).

Cuvântul ginomai, folosit în v. 14, apare şi în v. 3 cu privire la crearea tuturor lucrurilor (literal prin el totul a devenit). Isus declara, înainte de a fi fost [gr. ginomai, literal deveni sau a ajunge să fie] Avraam, Eu sunt [ gr. eimi] (cap. 8,58). Acelaşi contrast apare în LXX-a la Psalmii 90,2; Înainte de a se fi născut [a ajunge în fiinţă, KJV] [gr. ginomai], din veşnicie în veşnicie, Tu eşti [gr. eimi] Dumnezeu.

En apare de trei ori în Ioan 1,1, întâi cu privire la veşnicia Cuvântului, apoi cu privire la comuniunea Sa veşnică cu Tatăl şi în cele din urmă cu privire la egalitatea Sa veşnică în natură cu Tatăl. Versetul 2 reafirmă durata acestei stări de fiinţă în toată veşnicia.

Cuvântul. Gr. logos, exprimare, zicere, vorbire, naraţiune, relatare, tratat, cu accentul asupra aranjamentului sistematic, cu înţeles, al ideilor astfel exprimate. Aici Ioan foloseşte termenul ca denumire pentru Hristos, care a venit să exprime caracterul, gândul şi voia Tatălui, aşa cum vorbirea este exprimarea ideilor. În LXX-a cuvântul Logos este folosit de obicei atât pentru exprimările creatoare (Psalmii 33,6; cf. Geneza 1,3.6.9, etc.), cât şi pentru exprimările de comunicare (Ieremia 1,4; Ezechiel 1,3; Amos 3,1) ale gândului şi voii divine. Fără îndoială, aceste întrebuinţări VT erau în mintea lui Ioan atunci când scria. Dumnezeu a exprimat voia şi scopul Său divin prin creaţiune şi prin revelaţie; acum (Ioan 1,14) El a făcut lucrul acesta prin întrupare, suprema şi desăvârşita Sa revelaţie (vezi EGW, Material suplimentar, la v. 18). Cuvântul Logos rezumă în felul acesta tema dominantă a cărţii lui Ioan (vezi cap. 14,8-10; şi mai jos la Cuvântul era Dumnezeu şi Nota adiţională la capitolul 1). În v. 18 Ioan arată motivul său de a vorbi despre Hristos ca fiind Cuvântul – El a venit să Îl facă cunoscut pe Tatăl. Ca o denumire pentru Hristos cuvântul Logos este folosit în NT numai de Ioan, în Evanghelia sa (cap. 1) şi în 1 Ioan 1,1; Apocalipsa 19,13. Termenul identifică pe Hristos ca expresie întrupată a voii Tatălui ca toţi oamenii să fie mântuiţi (vezi 1 Timotei 2,4), ca gândul lui Dumnezeu făcut auzibil (DA 19).

Cu Dumnezeu. Gr. pros ton theon. Cuvântul pros denotă o strânsă asociere şi comuniune. Dacă Ioan ar fi vrut să spună simplu că Cuvântul era în apropiere de Dumnezeu s-ar fi putut aştepta ca el să folosească fie cuvântul para alături, fie cuvântul meta cu (cf. la cap. 6,46). Dar Ioan a intenţionat mai mult decât putea să spună oricare din cuvintele acestea, ca atunci când scria avem la Tatăl [ gr. pros] un Mângâietor] (1 Ioan 2,1) – nu în sensul că Isus este doar în prezenţa Tatălui, ci că El este strâns asociat cu Tatăl în lucrarea de mântuire. Pros este folosit în acelaşi sens în Evrei 4,13: cu care aveam de-a face adică cu care avem legături. Aici cuvântul lasă să se înţeleagă o strânsă comuniune personală într-o lucrare de interes reciproc şi preocupare reciprocă. Comparaţi Ioan 17,5.

Faptul că Cuvântul era cu Dumnezeu, adică cu Tatăl, Îl declară emfatic ca fiind o fiinţă cu totul distinctă de Tatăl. Aşa cum lămureşte contextul, Cuvântul era asociat cu Dumnezeu într-un sens unic şi exclusiv. Cuvântul era cu Dumnezeu în veşnicia trecută, dar S-a făcut trup pentru a fi cu noi (vezi la v. 14; cf. DA 23-26). El era Emanuel, Dumnezeu cu noi (vezi la Matei 1,23). Este cu neputinţă să înţelegem importanţa întrupării decât numai pe fundalul preexistenţei veşnice a lui Hristos ca Dumnezeu şi ca asociat cu Dumnezeu (vezi EGW Material suplimentar la Romani 1,20.25).

Cuvântul era Dumnezeu. În textul grec, absenţa articolului hotărât înainte de cuvântul Dumnezeu face cu neputinţă de redat expresia: Dumnezeu era Cuvântul. A o reda astfel ar însemna să se facă Dumnezeu egal cu Cuvântul şi în felul acesta să se limiteze Dumnezeirea exclusiv la Cuvânt. Cei doi termeni, Cuvânt şi Dumnezeu nu pot fi cu totul puşi unul în locul celuilalt. Nu ar fi mai corespunzător să zicem că Dumnezeu era Cuvântul decât să zicem că iubirea este Dumnezeu (cf. 1 Ioan 4,16), sau Cuvântul a fost făcut trup (cf. Ioan 1,14). Deşi aici în v. 1 cuvântului Dumnezeu îi lipseşte articolul hotărât, el este totuşi clar. Enunţarea nu poate fi tradusă Cuvântul era un Dumnezeu, ca şi cum Cuvântul era un Dumnezeu între mulţi alţi dumnezei. În limba greacă absenţa articolului hotărât adesea accentuează calitatea exprimată de un cuvânt sau inerentă în el. În acord cu aceasta, Ioan vrea să spună că Cuvântul participa la esenţa divinităţii, că El era divin în sensul de ultim şi absolut. Astfel, printr-o declaraţie concisă, Ioan tăgăduieşte că Cuvântul era fie un Dumnezeu, unul între mulţi, fie Dumnezeul, ca şi cum numai El era Dumnezeu.

În prolog (v. 1-18) Ioan anunţă scopul care l-a călăuzit în scrierea Evangheliei; şi anume, să prezinte pe omul Isus ca Dumnezeu întrupat (cf. 1 Ioan 1,1). Din incident în incident şi din discurs în discurs el urmăreşte cu credincioşie obiectivul acesta. În concluzia sa el observă că scopul său în scriere era de a conduce pe alţii să creadă că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi crezând, să aibă viaţa şi numele Lui (Ioan 20,30.31). În introducerea la prima sa epistolă, Ioan se referă din nou la experienţa sa personală cu Cuvântul (1 Ioan 1,1-3). La fel, cuvintele de începere ale Apocalipsei declară că ea este descoperirea lui Isus Hristos (cap. 1,1). Vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului; vezi la Filipeni 2,6-8; Coloseni 2,9.

Hristos este Dumnezeu veşnic în sensul suprem şi absolut al termenului (vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului). Pentru comentariu la ficţiunea că Isus era doar un om mare şi bun vezi la Matei 16,16.

Dovezile dumnezeirii lui Hristos sunt multe şi de necombătut. Acestea pot fi rezumate pe scurt: 1) viaţa pe care El a trăit-o (Evrei 4,15; 1 Petru 2,22), 2), cuvintele pe care le-a vorbit (Ioan 7,46; 14,10; cf. Matei 7,29), 3) minunile pe care le-a săvârşit (Ioan 5,20; 14,11), 4) profeţiile pe care le-a împlinit (Luca 24,26.27.44; Ioan 5,39; DA 799). Vezi DA 406, 407.

2El era la început cu Dumnezeu.

El. [Acelaşi, KJV]. Versetul 2 repetă lucrurile esenţiale din v. 1, pentru accentuarea acestora.

3Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.

Toate. [Toate lucrurile, KJV]. Expresia filozofică obişnuită denotând întregul univers (vezi 1 Corinteni 8,6; Coloseni 1,16; cf. Evrei 1,1.2; vezi la Ioan 1,9).

Au fost făcute. Gr. ginomai, au devenit, au ajuns la fiinţă, au ajuns să fie (vezi la v. 1). Ioan descrie creaţiunea ca un act împlinit. Cele materiale nu sunt veşnice, a fost un timp când ele au fost făcute.

Prin El. Ioan nu gândea la Logos sau Cuvânt, în sensul abstract, metafizic al filozofiei greceşti. Asocierea lui Hristos cu Tatăl în lucrarea de creaţiune este prezentată de repetate ori în NT (vezi Romani 11,36; 1 Corinteni 8,6; Coloseni 1,16.17; Evrei 1,1.2; cf. Apocalipsa 3,14). Aici Ioan Îl prezintă pe Hristos ca Creator al tuturor lucrurilor, aşa după cum în Ioan 1,14 Îl prezintă ca purtătorul îndurării şi harului divin pentru restatornicirea sau crearea din nou a tuturor lucrurilor. În veşnicia trecută Cuvântul nu a fost o entitate pasivă, inactivă, ci era asociat intim şi activ cu Tatăl în dezvoltarea şi administrarea tuturor lucrurilor.

Fără El. Acelaşi adevăr enunţat negativ. În chip unic şi exclusiv Cuvântul este Creator.

4În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.

Viaţa. Gr. zoe, principiul de viaţă la care participă tot ce este viu, antiteza morţii. Ioan se gândeşte în mod evident şi la viaţa spirituală şi mai ales la viaţa veşnică, în care se dă intrare celui care Îl primeşte pe Hristos şi crede în El (vezi v. 12). Prin păcat omul s-a despărţit de sursa vieţii şi de aceea a ajuns să fie supus morţii, dar perspectiva vieţii veşnice a fost restatornicită prin Isus Hristos (Romani 5,12.18; 6,23) şi odată cu ea tot ce Adam pierduse prin neascultare. Vezi Ioan 10,10; 11,25; 14,6. În Hristos este viaţa, originară, neîmprumutată, nederivată (DA 530).

Lumina oamenilor. În textul grec articolul hotărât care precede atât viaţa, cât şi lumina face egală lumina cu viaţa. Întunericul spiritual înfăşurase de mult sufletul oamenilor, dar adevărata Lumină (v. 9) şi desăvârşirea vieţii divine străluceşte acum pentru a ilumina cărarea fiecărui om (cf. Isaia 9,1.2). Nu numai că lumina cerului străluceşte prin Hristos, El este acea lumină (Ioan 1,9). De repetate ori Ioan Îl citează pe Isus ca fiind lumină în sensul acesta (vezi Ioan 8,12; 9,5; 12,35.46; cf. 1 Ioan 1,5.6; 2,8). Lumina a fost totdeauna un simbol al prezenţei divine (vezi la Geneza 3,24). După cum în primul act al creaţiunii Dumnezeu a inundat lumea cu lumină (Geneza 1,3) tot aşa, când Dumnezeu porneşte lucrarea de creare din nou a chipului Său în sufletele oamenilor, mai întâi luminează inima şi mintea lor cu lumina iubirii divine (2 Corinteni 4,6). La Tine zice psalmistul, este izvorul vieţii, prin lumina Ta vedem lumină (Psalmii 36,9).

Deschide Biblia