Ioan 1:1-14 1La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.

La început. [Prolog la Evanghelia lui Ioan, Ioan 1,1-18]. Expresia din textul grec este lipsită de articolul hotărât, dar cu toate acestea este clară în înţeles. Dacă ar fi fost folosit articolul hotărât în textul grec ar tinde să lase să se înţeleagă un anumit timp, sau început. Fără articolul hotărât şi în contextul v. 1-3, expresia denotă timpul cel mai depărtat ce se poate concepe, înainte de crearea tuturor lucrurilor (v. 3), înainte de oricare şi de orice alt început care este, veşnicia trecută.

Relatarea creaţiunii începe cu cuvintele ebraice echivalente (vezi la Geneza 1,1). Aşa cum Geneza 1 scoate în evidenţă natura creaţiunii şi faptul că omul a fost la început făcut după chipul lui Dumnezeu, tot aşa prologul la Evanghelia lui Ioan scoate în evidenţă natura Creatorului (v. 1-4) şi mijlocul prin care Dumnezeu intenţiona să facă posibilă recrearea a chipului Său în om (v. 5-14). Geneza 1,1 se referă la începutul acestei lumi. Dar Cuvântul din Ioan 1,1-4 este Creatorul tuturor lucrurilor şi deci anticipează începutul din Geneza 1,1. Astfel, începutul din Ioan 1,1 este anterior începutului din Geneza 1,1. Când a început orice a avut un început, Cuvântul era deja.

Era. Gr. en, o formă a verbului eimi, a fi exprimând continuitate de existenţă sau fiinţă. Cuvântul era, în toată veşnicia; el niciodată nu a devenit aşa ceva. Dar, cu timpul, Cuvântul a fost făcut [literal a devenit. Gr. egeneto, o formă a lui ginomai, a deveni, exprimând acţiune iniţiată şi completată la un timp dat] trup (v. 14). Astfel, Hristos a fost totdeauna Dumnezeu (Ioan 1,1; Evrei 1,8); dar, în contrast, El S-a făcut [a devenit] om (Ioan 1,14; cf. Filipeni 2,7). Astfel, atât în cuvinte, cât şi în forma lor, Ioan subliniază existenţa continuă, eternă, nelimitată a lui Hristos înainte de întruparea Lui. În veşnicia trecută n-a fost nici un punct înainte de care se putea spune că Cuvântul nu fusese. Fiul era cu Tatăl din toată veşnicia (AA 39). N-a fost nici un timp când El nu era în strânsă comuniune cu veşnicul Dumnezeu (EV 615). Comparaţi Apocalipsa 22,13, unde Isus Se proclamă începutul şi sfârşitul. El este acelaşi ieri şi azi şi în veci (Evrei 13,8).

Cuvântul ginomai, folosit în v. 14, apare şi în v. 3 cu privire la crearea tuturor lucrurilor (literal prin el totul a devenit). Isus declara, înainte de a fi fost [gr. ginomai, literal deveni sau a ajunge să fie] Avraam, Eu sunt [ gr. eimi] (cap. 8,58). Acelaşi contrast apare în LXX-a la Psalmii 90,2; Înainte de a se fi născut [a ajunge în fiinţă, KJV] [gr. ginomai], din veşnicie în veşnicie, Tu eşti [gr. eimi] Dumnezeu.

En apare de trei ori în Ioan 1,1, întâi cu privire la veşnicia Cuvântului, apoi cu privire la comuniunea Sa veşnică cu Tatăl şi în cele din urmă cu privire la egalitatea Sa veşnică în natură cu Tatăl. Versetul 2 reafirmă durata acestei stări de fiinţă în toată veşnicia.

Cuvântul. Gr. logos, exprimare, zicere, vorbire, naraţiune, relatare, tratat, cu accentul asupra aranjamentului sistematic, cu înţeles, al ideilor astfel exprimate. Aici Ioan foloseşte termenul ca denumire pentru Hristos, care a venit să exprime caracterul, gândul şi voia Tatălui, aşa cum vorbirea este exprimarea ideilor. În LXX-a cuvântul Logos este folosit de obicei atât pentru exprimările creatoare (Psalmii 33,6; cf. Geneza 1,3.6.9, etc.), cât şi pentru exprimările de comunicare (Ieremia 1,4; Ezechiel 1,3; Amos 3,1) ale gândului şi voii divine. Fără îndoială, aceste întrebuinţări VT erau în mintea lui Ioan atunci când scria. Dumnezeu a exprimat voia şi scopul Său divin prin creaţiune şi prin revelaţie; acum (Ioan 1,14) El a făcut lucrul acesta prin întrupare, suprema şi desăvârşita Sa revelaţie (vezi EGW, Material suplimentar, la v. 18). Cuvântul Logos rezumă în felul acesta tema dominantă a cărţii lui Ioan (vezi cap. 14,8-10; şi mai jos la Cuvântul era Dumnezeu şi Nota adiţională la capitolul 1). În v. 18 Ioan arată motivul său de a vorbi despre Hristos ca fiind Cuvântul – El a venit să Îl facă cunoscut pe Tatăl. Ca o denumire pentru Hristos cuvântul Logos este folosit în NT numai de Ioan, în Evanghelia sa (cap. 1) şi în 1 Ioan 1,1; Apocalipsa 19,13. Termenul identifică pe Hristos ca expresie întrupată a voii Tatălui ca toţi oamenii să fie mântuiţi (vezi 1 Timotei 2,4), ca gândul lui Dumnezeu făcut auzibil (DA 19).

Cu Dumnezeu. Gr. pros ton theon. Cuvântul pros denotă o strânsă asociere şi comuniune. Dacă Ioan ar fi vrut să spună simplu că Cuvântul era în apropiere de Dumnezeu s-ar fi putut aştepta ca el să folosească fie cuvântul para alături, fie cuvântul meta cu (cf. la cap. 6,46). Dar Ioan a intenţionat mai mult decât putea să spună oricare din cuvintele acestea, ca atunci când scria avem la Tatăl [ gr. pros] un Mângâietor] (1 Ioan 2,1) – nu în sensul că Isus este doar în prezenţa Tatălui, ci că El este strâns asociat cu Tatăl în lucrarea de mântuire. Pros este folosit în acelaşi sens în Evrei 4,13: cu care aveam de-a face adică cu care avem legături. Aici cuvântul lasă să se înţeleagă o strânsă comuniune personală într-o lucrare de interes reciproc şi preocupare reciprocă. Comparaţi Ioan 17,5.

Faptul că Cuvântul era cu Dumnezeu, adică cu Tatăl, Îl declară emfatic ca fiind o fiinţă cu totul distinctă de Tatăl. Aşa cum lămureşte contextul, Cuvântul era asociat cu Dumnezeu într-un sens unic şi exclusiv. Cuvântul era cu Dumnezeu în veşnicia trecută, dar S-a făcut trup pentru a fi cu noi (vezi la v. 14; cf. DA 23-26). El era Emanuel, Dumnezeu cu noi (vezi la Matei 1,23). Este cu neputinţă să înţelegem importanţa întrupării decât numai pe fundalul preexistenţei veşnice a lui Hristos ca Dumnezeu şi ca asociat cu Dumnezeu (vezi EGW Material suplimentar la Romani 1,20.25).

Cuvântul era Dumnezeu. În textul grec, absenţa articolului hotărât înainte de cuvântul Dumnezeu face cu neputinţă de redat expresia: Dumnezeu era Cuvântul. A o reda astfel ar însemna să se facă Dumnezeu egal cu Cuvântul şi în felul acesta să se limiteze Dumnezeirea exclusiv la Cuvânt. Cei doi termeni, Cuvânt şi Dumnezeu nu pot fi cu totul puşi unul în locul celuilalt. Nu ar fi mai corespunzător să zicem că Dumnezeu era Cuvântul decât să zicem că iubirea este Dumnezeu (cf. 1 Ioan 4,16), sau Cuvântul a fost făcut trup (cf. Ioan 1,14). Deşi aici în v. 1 cuvântului Dumnezeu îi lipseşte articolul hotărât, el este totuşi clar. Enunţarea nu poate fi tradusă Cuvântul era un Dumnezeu, ca şi cum Cuvântul era un Dumnezeu între mulţi alţi dumnezei. În limba greacă absenţa articolului hotărât adesea accentuează calitatea exprimată de un cuvânt sau inerentă în el. În acord cu aceasta, Ioan vrea să spună că Cuvântul participa la esenţa divinităţii, că El era divin în sensul de ultim şi absolut. Astfel, printr-o declaraţie concisă, Ioan tăgăduieşte că Cuvântul era fie un Dumnezeu, unul între mulţi, fie Dumnezeul, ca şi cum numai El era Dumnezeu.

În prolog (v. 1-18) Ioan anunţă scopul care l-a călăuzit în scrierea Evangheliei; şi anume, să prezinte pe omul Isus ca Dumnezeu întrupat (cf. 1 Ioan 1,1). Din incident în incident şi din discurs în discurs el urmăreşte cu credincioşie obiectivul acesta. În concluzia sa el observă că scopul său în scriere era de a conduce pe alţii să creadă că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi crezând, să aibă viaţa şi numele Lui (Ioan 20,30.31). În introducerea la prima sa epistolă, Ioan se referă din nou la experienţa sa personală cu Cuvântul (1 Ioan 1,1-3). La fel, cuvintele de începere ale Apocalipsei declară că ea este descoperirea lui Isus Hristos (cap. 1,1). Vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului; vezi la Filipeni 2,6-8; Coloseni 2,9.

Hristos este Dumnezeu veşnic în sensul suprem şi absolut al termenului (vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului). Pentru comentariu la ficţiunea că Isus era doar un om mare şi bun vezi la Matei 16,16.

Dovezile dumnezeirii lui Hristos sunt multe şi de necombătut. Acestea pot fi rezumate pe scurt: 1) viaţa pe care El a trăit-o (Evrei 4,15; 1 Petru 2,22), 2), cuvintele pe care le-a vorbit (Ioan 7,46; 14,10; cf. Matei 7,29), 3) minunile pe care le-a săvârşit (Ioan 5,20; 14,11), 4) profeţiile pe care le-a împlinit (Luca 24,26.27.44; Ioan 5,39; DA 799). Vezi DA 406, 407.

2El era la început cu Dumnezeu.

El. [Acelaşi, KJV]. Versetul 2 repetă lucrurile esenţiale din v. 1, pentru accentuarea acestora.

3Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.

Toate. [Toate lucrurile, KJV]. Expresia filozofică obişnuită denotând întregul univers (vezi 1 Corinteni 8,6; Coloseni 1,16; cf. Evrei 1,1.2; vezi la Ioan 1,9).

Au fost făcute. Gr. ginomai, au devenit, au ajuns la fiinţă, au ajuns să fie (vezi la v. 1). Ioan descrie creaţiunea ca un act împlinit. Cele materiale nu sunt veşnice, a fost un timp când ele au fost făcute.

Prin El. Ioan nu gândea la Logos sau Cuvânt, în sensul abstract, metafizic al filozofiei greceşti. Asocierea lui Hristos cu Tatăl în lucrarea de creaţiune este prezentată de repetate ori în NT (vezi Romani 11,36; 1 Corinteni 8,6; Coloseni 1,16.17; Evrei 1,1.2; cf. Apocalipsa 3,14). Aici Ioan Îl prezintă pe Hristos ca Creator al tuturor lucrurilor, aşa după cum în Ioan 1,14 Îl prezintă ca purtătorul îndurării şi harului divin pentru restatornicirea sau crearea din nou a tuturor lucrurilor. În veşnicia trecută Cuvântul nu a fost o entitate pasivă, inactivă, ci era asociat intim şi activ cu Tatăl în dezvoltarea şi administrarea tuturor lucrurilor.

Fără El. Acelaşi adevăr enunţat negativ. În chip unic şi exclusiv Cuvântul este Creator.

4În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.

Viaţa. Gr. zoe, principiul de viaţă la care participă tot ce este viu, antiteza morţii. Ioan se gândeşte în mod evident şi la viaţa spirituală şi mai ales la viaţa veşnică, în care se dă intrare celui care Îl primeşte pe Hristos şi crede în El (vezi v. 12). Prin păcat omul s-a despărţit de sursa vieţii şi de aceea a ajuns să fie supus morţii, dar perspectiva vieţii veşnice a fost restatornicită prin Isus Hristos (Romani 5,12.18; 6,23) şi odată cu ea tot ce Adam pierduse prin neascultare. Vezi Ioan 10,10; 11,25; 14,6. În Hristos este viaţa, originară, neîmprumutată, nederivată (DA 530).

Lumina oamenilor. În textul grec articolul hotărât care precede atât viaţa, cât şi lumina face egală lumina cu viaţa. Întunericul spiritual înfăşurase de mult sufletul oamenilor, dar adevărata Lumină (v. 9) şi desăvârşirea vieţii divine străluceşte acum pentru a ilumina cărarea fiecărui om (cf. Isaia 9,1.2). Nu numai că lumina cerului străluceşte prin Hristos, El este acea lumină (Ioan 1,9). De repetate ori Ioan Îl citează pe Isus ca fiind lumină în sensul acesta (vezi Ioan 8,12; 9,5; 12,35.46; cf. 1 Ioan 1,5.6; 2,8). Lumina a fost totdeauna un simbol al prezenţei divine (vezi la Geneza 3,24). După cum în primul act al creaţiunii Dumnezeu a inundat lumea cu lumină (Geneza 1,3) tot aşa, când Dumnezeu porneşte lucrarea de creare din nou a chipului Său în sufletele oamenilor, mai întâi luminează inima şi mintea lor cu lumina iubirii divine (2 Corinteni 4,6). La Tine zice psalmistul, este izvorul vieţii, prin lumina Ta vedem lumină (Psalmii 36,9).

5Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.

Lumina. Adică, lumina iubirii divine manifestată în Cuvântul întrupat (vezi la v. 4).

Întuneric. Adică, întunericul moral al păcatului, întunericul mintal al neştiinţei de iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu şi perspectiva lipsită de nădejde a morţii (vezi Efeseni 2,12). Tocmai pentru a înlătura acest văl al întunericului a venit Lumina vieţii în lumea aceasta (vezi 2 Corinteni 4,6).

Biruit-o. [Cuprins-o, KJV]. Gr. katalambano, a prinde, a sesiza, a cuprinde, fie literal cu mâinile sau figurat cu mintea. Katalambano este folosit în sensul de a pricepe sau a înţelege în Fapte 10,34; 25,25; Efeseni 3,18 dar mai adesea în sensul de a apuca, a prinde sau a cuprinde în Marcu 9,18; Ioan 8,3.4; 12,35; 1 Tesaloniceni 5,4; etc. Cuvântul englez apprehend reflectă ambele nuanţe de înţeles. Traducerea biruit (RSV) oferă ideea binelui triumfând asupra răului (cf. Efeseni 6,12; Coloseni 2,15). Traducerea aceasta a fost posibilă fiind influenţată de concepţia modernistă că Evanghelia lui Ioan reflectă dualismul mitraismului şi pe Esenieni (vezi p. 54, 92). Totuşi, dezvoltarea argumentaţiei din Ioan 1,9-12 favorizează traducerea cuprins-o în sensul că întunericul personificat al sufletelor oamenilor nici nu a înţeles, nici nu a apreciat Lumina vieţii (cap. 3,19; cf. DA 80).

6A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.

Trimis de Dumnezeu. În aceste cuvinte dramatice evanghelistul afirmă originea divină a mărturiei Botezătorului cu privire la Mesia (vezi la Ioan 1,23; cf. la Amos 7,14.15, Ioan 4,34). Ioan. Adică, Ioan Botezătorul. Ioan Evanghelistul niciodată nu se referă la sine pe nume. Vezi

la Matei 3,1-12; Luca 3,1-18. Pentru înţelesul numelui vezi la Luca 1,13.

7El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.

Să mărturisească. [Să dea mărturie, KJV]. În starea lor de orbire spirituală oamenii uitau în general lumina şi nu erau primitori de lumină (v. 10.20). Totuşi, percepţia sa spirituală l-a făcut pe Ioan să Îl recunoască pe Mesia (v. 32-34). Comparaţi cu Isaia 6,9; 2 Corinteni 4,4; Apocalipsa 3,17.18.

Lumină. Gr. phos, o sursă de lumină. Aşa cum lămureşte contextul, despre Hristos se spune aici că este lumina, după cum în v. 4 se spune că era purtător de lumină (vezi la v. 4, 5).

Să creadă. Cuvântul acesta apare în Evanghelia după Ioan de peste 100 de ori, subliniind importanţa unui răspuns pozitiv la glasul lui Dumnezeu.

8Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.

Nu era el lumina. [El nu era Lumina aceea, KJV]. Vezi la v. 20.

9Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.

Adevărata lumină. Orice altă lumină decât aceea care porneşte de la Isus Hristos este falsă (cf. Isaia 50,11; Iacov 1,17). Totuşi, este probabil că Ioan nu foloseşte aici cuvântul adevărată în contrast cu falsă, lăsând să se înţeleagă că toate celelalte lumini sunt false şi înşelătoare, deoarece Hristos a vorbit mai apoi de Ioan Botezătorul ca fiind lumina care este aprinsă şi luminează (cap. 5,35) [gr. luchnos, lampă, candelabru în contrast cu phos lumina însăşi,de la v. 7] (cap. 5,35). Dar Ioan Apostolul tăgăduieşte (cap. 1,8) că Ioan Botezătorul era lumina aceea de care vorbeşte el aici. Deosebirea dintre Ioan Botezătorul şi Isus nu era diferenţa dintre fals şi adevărat, ci dintre parţial şi deplin (vezi la 1 Corinteni 13,10). Mărturia lui Ioan ar putea fi asemănată cu strălucirea planetei Venus sau acea a lui Sirius (vezi la Isaia 14,12), dar în Isus lumina adevărului arde cu flăcări ca ale soarelui la miezul zilei (vezi la Maleahi 4,2; 2 Petru 1,19). Ioan Îl mai prezintă pe Isus şi ca pâinea adevărată (cap. 6,32), viţa adevărată (cap. 15,1), uşa adevărată (cap. 10,7-9) şi ca adevărul însuşi (cap. 14,6).

Care, venind. [Care vine, KJV] În textul grec expresia aceasta se poate referi fie la orice om [ KJV], fie la adevărata lumină (RSV). În cap. 3,19 lumina este din nou amintită ca venind în lume. În cap. 5,43; 7,28; 10,10; 16,28; 18,37 (cf. 1,31; 6,14; 11,27) Isus Se referă la propria Sa venire, nu ca un prunc în Betleem, ci în rolul Său de Mesia. În cap. 12,46 Isus zice: Eu am venit ca să fiu lumină în lume.

În cap. 1,10, Ioan afirmă că Hristos adevărata Lumină era în lume. N-ar fi fost potrivit ca El să menţioneze venirea Lui în lume în versetul precedent? Unii au sugerat că, dacă propoziţia care vine în lume se referă la orice om, aceasta ar fi excesiv, în timp ce dacă se referă la adevărata Lumină ar părea că adaugă înţeles şi pregăteşte calea pentru declararea întrupării din v.14. Totuşi, exprimarea din KJV este perfect valabilă din punct de vedere gramatical.

Lume. Gr. kosmos, în general lumea din punct de vedere al aranjamentului ei armonios (vezi la Matei 4,8). Ioan foloseşte pe kosmos de vreo 80 de ori, în comparaţie cu de numai 15 ori în cele trei sinoptice şi prin el desemnează lumina oamenilor, mai ales aceia care se împotrivesc lui Dumnezeu şi adevărului.

Luminează pe orice om. Aceasta nu vrea să spună că toţi oamenii sunt în mod necesar luminaţi de lumină, ci că dacă oamenii sunt cumva luminaţi, aceasta urmează să se facă cu ajutorul acestei lumini (cf. Ioan 6,68; Fapte 4,12). Toată lumina pe care o au oamenii vine de la Hristos (DA 464, 465). Adevărata lumină luminează asupra tuturor oamenilor în acelaşi sens, în care Isus a murit pentru toţi oamenii, dar aceasta nu înseamnă că toţi oamenii Îl cunosc sau că vor fi mântuiţi. Ioan nu se referă aici la o vagă scânteie de lumină sălăşluind în sufletele oamenilor, sfinţi, păcătoşi şi păgâni deopotrivă, ci la lumina unei cunoştinţe mântuitoare al lui Isus Hristos (vezi DA 317). Ioan lămureşte în v. 10-12 că, în cea mai mare parte lumea nu L-a cunoscut şi ai Săi nu L-au primit. Aceştia, deci, nu erau luminaţi de adevărata Lumină. Aşa cum se grăbeşte Ioan să adauge, numai cei ce L-au primit şi au crezut în El sunt desemnaţi aici în mod deosebit (v. 12; cf. DA 317)

10El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.

În lume. Adică, între oameni. Vezi la v. 9.

Făcută prin El. Vezi la v. 3.

Nu L-a cunoscut. Adică, lumina n-a recunoscut pe Isus ca Mesia, adevărata Lumină. Nu numai atât; ea L-a lepădat şi L-a crucificat. Vezi la v. 11.

11A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.

Ai Săi. Gr. ta idia, o expresie idiomatică însemnând aici propriul său [cămin] (vezi Ioan 16,32; 19,27; Fapte 21,6; EGW Materialul suplimentar la Ioan 1,1-3.14). Aceasta probabil nu este o aluzie directă la respingerea lui Isus la Nazaret, căminul Lui literal, ci la casa lui Israel în mod colectiv (Matei 10,6; 15,24; cf. Exod 19,5; Deuteronom 7,6), naţiunea aleasă. A doua apariţie a expresiei ai Săi, hoi idioi, este la plural, însemnând, propriul său [neam]. Deşi proprii fraţi ai lui Isus (Ioan 7,3-5) şi concetăţeni (Luca 4,28.29), au tăgăduit mesianitatea Lui, Ioan aici se referă probabil la membrii, casei lui Israel individual şi îndeosebi la conducătorii ei. Aceştia erau oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 15,24).

Nu L-au primit. A patra evanghelie este uneori numită evanghelia lepădării, deoarece ea trasează mai pe deplin decât o fac celelalte evanghelii procesul prin care conducătorii lui Israel L-au lepădat pe Mesia (vezi cap. 3,11; 5,43; 6,66; 8,13, 9,29; 10,25; 12,37.42; 19,15; etc.). De fapt, multe inimi sincere L-au primit ici şi colo (cap. 1,12; vezi cap. 2,11; 3,2; 4,29.39.42.53; 6,14; 7,31.40.41.43; 8,30; 10,19.42; 11,45; etc.).

12Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;

Tuturor celor ce L-au primit. Nu numai ca pe un om bun sau ca pe un profet, ci ca pe Fiul lui Dumnezeu, Trimisul lui Dumnezeu, Mesia. Ioan aici stigmatizează ca eroare credinţa că numai pentru că Hristos a murit pentru toţi oamenii, pentru aceea toţi vor fi mântuiţi. Marcată la fel ca falsă este credinţa că Dumnezeu predestinează pe anumiţi oameni spre a fi mântuiţi şi pe alţii spre a fi osândiţi. Ioan declară emfatic că factorul decisiv se găseşte în oamenii înşişi – tuturor acelora [toţi aceia] care primesc şi cred le este garantată intrarea în situaţia de fiu. Cu privire la predestinare vezi mai departe la Isaia 55,1; Efeseni 1,5; Apocalipsa 22,17.

Celor care cred. Vezi la v. 7.

În numele Lui. A crede în numele altuia nu este echivalent cu a-l crede pe el. Aceasta din urmă poate să însemne simplu că cineva dă crezare cuvintelor altuia. Demonii dau crezare faptului că există un Dumnezeu (Iacov 2,19), dar aceasta este o experienţă foarte diferită de aceea de a crede în numele lui Dumnezeu. Cea dinainte este un act intelectual; cea din urmă este un act moral şi spiritual. A crede în numele lui Hristos înseamnă a-şi însuşi cele prevăzute pentru mântuire de Isus Hristos. Credinţa este condiţia pe temeiul căreia Dumnezeu a văzut de bine să făgăduiască iertare păcătoşilor; nu că este vreo virtute în credinţa prin care mântuirea este meritată, ci credinţa poate să pună stăpânire [să-şi însuşească] meritele lui Hristos, leacul prevăzut pentru păcat (EGW RH 4 noiembrie 1850).

Cuvântul nume este folosit aici într-un sens idiomatic aramaic, însemnând persoana însăşi.

Dreptul. [Putere, KJV]. Gr. exousia, autoritate, drept, puterea de atingere, nu dunamis, putere în sensul obişnuit. În cap. 5,27 exousia este pe bună dreptate tradus autoritate. Din cauza păcatului omul a pierdut toate drepturile şi a meritat pedeapsa cu moartea. Planul mântuirii a refăcut ocazia omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a-I servi.

Să se facă. [Să devină, KJV]. Dumnezeu nu face în mod arbitrar pe oameni copii ai Săi; El îi face în stare să devină aşa ceva dacă aleg aceasta.

Copii ai lui Dumnezeu. [Fii ai lui Dumnezeu, KJV]. Literal, copii ai lui Dumnezeu, expresia care este folosită la Ioan (vezi Ioan 11,52; 1 Ioan 3,1.2.10; 5,2), care niciodată, în textul grec, nu foloseşte fii ai lui Dumnezeu când se referă la creştini. A deveni fiu sau copil al lui Dumnezeu înseamnă a intra în legătura de legământ (vezi la Osea 1,10) prin naştere din nou (Ioan 3,3).

13născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.

Născuţi. Vezi la cap. 3,3-8.

Nu din sânge. Adică, nu prin naştere naturală.

Voia firii. [Voia cărnii, KJV]. Poate dorinţă sexuală.

Om. Gr. aner, bărbat, probabil aici o referire la dorinţa după urmaşi.

Din Dumnezeu. Motivele omeneşti şi plănuirea omenească nu joacă nici un rol în naşterea de care vorbeşte Ioan. Ea se aseamănă naşterii fizice numai în sensul că ambele marchează începutul unei vieţi noi (vezi la Ioan 3,3-8; Romani 6,3-5). Ea nu este realizată prin iniţiativă şi acţiune omenească, ci este o creaţiune cu totul nouă, cu totul dependentă de voia şi acţiunea lui Dumnezeu Însuşi. El este Acela care lucrează în noi şi voinţa şi înfăptuirea după buna Lui plăcere (Filipeni 2,13). Ioan nu exclude libera alegere a omului cu privire la convertire (vezi la v. 12), şi nici nu tăgăduieşte nevoia conlucrării omului cu puterile cereşti. El doar afirmă că iniţiativa şi puterea sunt ale lui Dumnezeu.

14Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl. –

S-a făcut trup. Înţelegerea mărginită se opreşte la pragul iubirii înţelepciunii şi puterii nemărginite – derutată şi neînstare de a merge mai departe. Pavel vorbeşte despre întrupare ca de

o mare taină (1 Timotei 3,16). A căuta dincolo de ceea ce a făcut cunoscut inspiraţia înseamnă a se adânci în taine pentru înţelegerea cărora minţii omeneşti îi lipseşte capacitatea. Vezi la Ioan 6,51; 16,28.

Ioan a afirmat deja adevărata dumnezeire a lui Hristos (vezi la v. 1) şi acum afirmă adevărata Lui natură omenească. Hristos este divin în sensul deplin şi absolut al cuvântului; El este şi uman în acelaşi sens, cu excepţia că n-a cunoscut păcat (2 Corinteni 5,21). Scripturile proclamă de repetate ori şi emfatic adevărul acesta fundamental (vezi Luca 1,35; Romani 1,3; 8,3; Galateni 4,4; Filipeni 2,6-8; Coloseni 2,9; 1 Timotei 3,16; Evrei 1,2.8; 2,14-18; 10,5; 1 Ioan 1,2; etc.; vezi la Filipeni 2,6-8; Coloseni 2,9). Deşi Hristos avusese la origine chipul lui Dumnezeu n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi făcându-Se asemenea oamenilor, la înfăţişare a fost găsit ca un om (Filipeni 2,6-8, RSV). În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni 2,9); Cu toate acestea a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate (Evrei 2,17). Din zilele veşniciei Domnul Isus Hristos a fost una cu Tatăl, dar El a ales să redea sceptrul în mâinile Tatălui şi să coboare de pe tronul universului, pentru ca să poată locui în mijlocul nostru ca să ne facă să cunoaştem de aproape caracterul Său divin şi viaţa Sa divină (DA, 19, 22, 23).

Cele două naturi, cea divină şi cea umană, au fost în chip tainic contopite într-o singură persoană. Divinitatea a fost îmbrăcată cu umanitatea, nu schimbată cu ea. Când S-a făcut om, Hristos nu a încetat în nici un sens să fie Dumnezeu. Cele două naturi au devenit intim şi inseparabil una, totuşi fiecare a rămas distinctă. Natura omenească n-a fost schimbată în natură divină, nici natura divină în natură omenească. Vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului; vezi la Matei 1,1; Luca 1,35; Filipeni 2,6-8; Evrei 2,14-17; vezi EGW Material suplimentar la Ioan 1,1-3.14; Marcu 16,6; Filipeni 2,6-8; Coloseni 2,9; Evrei 3,14-17.

Hristos a luat dispoziţiile naturii omeneşti (EGW ST 2 aug. 1905), dar natura omenească era totuşi desăvârşită (DA 664). Deşi, ca om ar fi putut să păcătuiască, nici o umbră de stricăciune sau înclinaţie spre aşa ceva nu se afla asupra Lui; El nu avea înclinaţie spre păcat (EGW Scrisoarea 8, 1895, vezi p. 1128). El a fost ispitit în toate ca şi noi, dar fără păcat (vezi la Evrei 4,15). Vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului.

A locuit. Gr. skenoo, literal corturit sau şi-a întins cortul printre noi (cf. DA 23). Hristos a devenit unul dintre noi pentru a descoperi mai bine iubirea Tatălui, pentru a Se face părtaş la experienţele noastre, pentru a ne da un exemplu, pentru a ne ajuta în ispitele noastre, a suferi pentru păcatele noastre şi pentru a ne reprezenta înaintea Tatălui (vezi la Evrei 2,14-17). Cuvântul veşnic care a fost dintotdeauna cu Tatăl (vezi la Ioan 1,1), urma acum să devină Emanuel, Dumnezeu cu noi (vezi la Matei 1,23).

Plin. Aceasta se aplică lămurit la Cuvântul întrupat. Locuind pe pământ ca un om între oameni, Cuvântul era plin de har şi de adevăr.

De har şi de adevăr. Gr charis kai aletheia. Charis înseamnă aici bunăvoinţă, bunătate, favoare [nemeritată], îndurare. Aletheia se referă la adevărul despre iubirea lui Dumnezeu Tatăl pentru păcătoşi aşa cum este descoperit în planul mântuirii şi în Mântuitorul întrupat. Aici, charis este echivalent cu ebr. chesed (vezi Nota adiţională la Psalmul 36; vezi la Iov 10,12), după cum aletheia este la ebraicul emeth, credincioşie, credibilitate. Ca îndurare şi adevăr aceste cuvinte apar împreună în VT într-un cadru clar mesianic, în Psalmii 85,10.11. Tocmai aceste atribute ale lui Hristos a dorit Dumnezeu să le descopere. Pe când era pe pământ El era plin de ele şi putea în felul acesta să dea o deplină şi întreagă descoperire a Tatălui. Dumnezeu este totdeauna credincios faţă de propriul Său caracter şi caracterul Său este descoperit în modul cel mai deplin în îndurarea sau harul Lui.

Cu cincisprezece veacuri înainte de întrupare Dumnezeu instruise pe Israel să-I construiască un sanctuar sau cort, pentru ca să poată locui în mijlocul lor (Exod 25,8). După cum, în trecut, prezenţa divină se arătase în forma slavei şechinei deasupra tronului milei de pe chivot şi în altă parte (vezi la Geneza 3,24; Exod 13,21), tot aşa acum aceeaşi slavă se manifestase în persoana lui Isus. Pentru faptul acesta Ioan şi colegii săi ucenici dădeau mărturie ca martori oculari şi pentru ei lucrul acesta era dovadă incontestabilă că Isus ieşise de la Tatăl. O astfel de slavă n-ar fi putut veni din altă sursă.

Este demn de reţinut că în limba ebraică cuvintele mishkan, loc de locuit, cort, tabernacol şi shekinah, derivă şi unul şi altul de la shaken, a locui, a rămâne. În greceşte skene, cort, tabernacol este la fel de înrudit cu skenoo, a face corturi, a tabernacula şi în felul acesta a locui, a rămâne. În vremurile trecute slava dumnezeiască, Prezenţa sfântă, locuise în mijlocul poporului ales în tabernacolul literal; acum, spune Ioan, aceeaşi Prezenţă plină de slavă, Dumnezeu Însuşi, venise să locuiască în mijlocul poporului Său în persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Se consideră că slava de care vorbeşte Pavel în Romani 9,4 urmează să fie identificată cu slava şechinei, cum este posibil şi cu norul luminos care a apărut cu prilejul schimbării la faţă (Matei 17,5). În pasajul clar mesianic din Isaia 11,1-10 venirea lui Mesia este prezisă şi cu privire la El este spus că, literal, sălăşluirea Lui va fi plină de slavă. Potrivit cu Psalmii 85,9.10, ziua mântuirii va aduce din nou slava lui Dumnezeu să locuiască în ţară şi atunci bunătatea [sau harul, ebr. chesed, vezi notă adiţională la Psalmii 36] şi credincioşia [ebr., emeth, credincioşie, credibilitate] se vor întâlni (vezi DA 762). Aceleaşi două cuvinte chesed şi emeth, îndurător şi milostiv sunt legate laolaltă în proclamarea numelui Domnului, când s-a îngăduit lui Moise să privească slava Lui [ebr. chabod] (vezi la Exod 33,22; 34,6). Aceste pasaje mesianice (şi altele ale VT) găsesc o foarte intimă paralelă aici în Ioan 1,14, unde la întrupare, slava care n-ar fi putut să vină decât de la faţa Tatălui a fost manifestată în întruparea Cuvântului şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr.

Fiecare aspect major al vieţii lui Hristos a jucat un rol important în lucrarea de mântuire. Naşterea Lui din fecioară a reunit familiile înstrăinate din cer şi de pe pământ. El a adus divinitatea jos pe pământ pentru ca să poată purta umanitatea cu El înapoi în cer. Viaţa Lui desăvârşită ca om ne oferă un exemplu de ascultare (Ioan 15,10; 1 Ioan 2,6) şi sfinţire (Ioan 17,19); ca Dumnezeu, El ne dă putere să ascultăm (Romani 8,3.4). Moartea Lui înlocuitoare a făcut posibil ca noi să ne bucurăm de un timp de probă (CS 137) şi ca El să îndreptăţească pe mulţi (Isaia 53,5.11; Romani 5,9; Tit 2,14). Prin credinţa în moartea Sa noi suntem eliberaţi de vinovăţia păcatului şi prin credinţa în viaţa Sa, de sub puterea lui (Rom. 5,1.10; Filipeni 4,7). Învierea Lui plină de slavă ne asigură că într-o zi şi noi vom îmbrăca nemurirea (1 Corinteni 15,12-22.51-55). Înălţarea Lui confirmă făgăduinţa Lui de a reveni şi a ne lua cu El pentru a întâmpina pe Tatăl (Ioan 14,1-3; Fapte 1,9-11a) şi prin aceasta să completeze lucrarea de mântuire a poporului său. Aceste cinci aspecte ale misiunii lui Hristos pe pământ erau toate subiecte ale profeţiei (Isaia 9,6.7; 53; 61,1-3; Psalmii 68,18).

Slavă. Gr. doxa, aici echivalent cu ebr. kabod, care este folosit în VT cu privire la slava sfântă a prezenţei sălăşluitoare a Domnului, şechina (vezi la Geneza 3,24; Exod 13,21; cf. la 1 Samuel 4,22). LXX-a are doxa de 177 de ori pentru kabod. Ioan şi tovarăşii săi ucenici au dat mărturie ca martori oculari pentru faptul istoric că Cuvântul S-a făcut trup (Ioan 1,14; vezi cap. 21,24; 1 Ioan 1,1.2). Aici Ioan fără îndoială se gândeşte la experienţe de felul celei de la schimbarea la faţă când divinitatea a străfulgerat pentru o clipă prin natura omenească. La fel, Petru vorbeşte despre faptul că a fost martor ocular al măririi şi slavei minunate a lui Hristos la schimbarea la faţă (2 Petru 1,16-18). Slava aceasta, adaugă Petru, a însoţit declaraţia: Acesta este Fiul Meu preaiubit. Pentru diferite ocazii din viaţa lui Isus când slava cerului a iluminat Faţa Lui vezi la Luca 2,48. În Ioan 17,5 Isus Se roagă Tatălui: Proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea. Credinţa creştină se întemeiază pe faptul că această slavă divină se întemeia pe o persoană istorică, Isus din Nazaret. În al doilea rând, Ioan s-ar putea să aibă în minte şi desăvârşirea de caracter exemplificată de Mântuitorul (vezi mai sus la De har şi de adevăr).

Singurul născut. Gr. monogenes, din două cuvinte care înseamnă unic şi fel şi astfel tradus unic, numai, numai unul de un fel. Ca şi cu titlul Logos (vezi la v. 1) numai Ioan foloseşte cuvântul monogenes cu privire la Hristos (vezi Ioan 1,18; 3,16.18; 1 Ioan 4,9). Absenţa articolului hotărât în textul grec sau îl face pe monogenes nedefinit, un numai unul sau îl face o expresie de calitate, în care caz Ioan ar zice: slavă ca a unui numai unul [care a venit] de lângă Tatăl. Acesta pare evident sensul aici. Vezi la Luca 7,12; 8,42, unde monogenes este tradus numai [singurul].

În Evrei 11,17 monogenes este folosit cu privire la Isaac, care în nici un caz nu era singurul fiu al lui Avraam şi nici primul născut. Dar el era fiul făgăduinţei şi ca atare cel destinat să succedă tatălui său ca moştenitor al dreptului de naştere. (Geneza 25,1-6; Galateni 4,22.23). La fel cu privire la cele cinci texte din scrierile lui Ioan cu privire la Hristos, traducerea ar trebui să fie una din următoarele: unic, scump, singur, exclusiv, singurul de felul lui, dar nu singurul născut. (Problems in Bible Translation, p. 198).

Traducerea singurul născut [KJV] de aici şi alte locuri, pare că îşi are obârşia la părinţii timpurii ai bisericii catolice şi a pătruns în traducerile engleze timpurii sub influenţa Vulgatei latine, Biblia oficială a Bisericii Catolice. Reflectând exact textul grec, diferite manuscrise latine vechi dinainte de Vulgata zic singurul şi nu singurul născut. Ideea că Hristos era născut din Tatăl înainte de toată creaţiunea apare de prima dată în scrierile lui Origen, pe la anul 230 d.Hr. Arie, cu vreun secol mai târziu, este cel dintâi care a folosit gegennemenon, cuvântul grec corect pentru născut când vorbeşte despre Hristos şi afirmă că El era născut din Dumnezeu înainte de toate veacurile (vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului). Cuvântul acesta grec nu este niciodată folosit în Biblie cu privire la Hristosul preîncarnat. Ideea că Hristos a fost născut de Tatăl la un timp oarecare din veşnicia trecută este cu totul străină de Scripturi. Pentru o discuţie detaliată a subiectului vezi la Problems in Bible Translation, p. 197-204.

Înţeles în chip corespunzător cu privire la situaţia unică a lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, cuvântul monogenes face deosebire între El şi alţii cărora prin credinţa în El li se dă dreptul [puterea] să se facă [să devină] copii ai lui Dumnezeu (v. 12) şi care sunt în mod specific declaraţi a fi născuţi din Dumnezeu (v. 13). Hristos este şi a fost totdeauna, adevărat Dumnezeu (vezi la v. 1) şi în virtutea acestui fapt noi devenim fiii lui Dumnezeu când Îl primim pe Hristos şi credem în numele Lui.

Enunţarea din v. 14 se ocupă evident cu întruparea şi scopul ei este de a scoate în evidenţă faptul că Cuvântul întrupat a păstrat natura divină, aşa cum este evidenţiat de manifestarea slavei divine dinainte de întrupare (vezi cap. 17,5). Deşi cuvântul monogenes înseamnă strict unic sau singurul şi nu singur născut, cu toate acestea Ioan îl aplică aici la Hristos la întruparea Lui, la timpul când Cuvântul s-a făcut trup, pentru ca să locuiască în mijlocul nostru. Pavel confirmă aplicaţia aceasta în Evrei 1,5.6 unde leagă cuvintele gegenneka, om născut (de la gennao, a naşte) şi prototoktos, întâi născut (de la pro, înainte şi tikto, a naşte), cu timpul când aduce iarăşi în lume pe Cel întâi născut. Pare deci cu totul neîntemeiat să înţelegem pe monogenes ca referindu-se la o naştere misterioasă a Cuvântului la vreo dată oarecare în veşnicia trecută. Pentru

o discuţie a lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu vezi la Luca 1,35 şi ca Fiul al omului vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10; vezi şi EGW Material suplimentar la Filipeni 2,6-8; Coloseni 2,9.

Din Tatăl. Gr. para theou, literal, cu Tatăl sau lângă Tatăl, aici probabil cu însemnătatea de alături de Tatăl. Prepoziţia greacă para are uneori puterea de ek, din, de la, care aici concordă cel mai bine cu contextul. Logosul întrupat venise de la faţa [prezenţa] Tatălui când a intrat în lume. Vezi la cap. 6,46.

Deschide Biblia