Geneza 2:7-24 7Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.

Dumnezeu a făcut pe om. Sunt date importante amănunte suplimentare despre crearea lui Adam. Ne este îngăduit să privim în atelierul lui Dumnezeu, aşa cum era el, şi să urmărim mâna lui Dumnezeu, aducând la îndeplinire actul tainic al creaţiunii. Cuvântul a forma, yasar, implică un act de modelare şi finisare într-o formă corespunzătoare cu modelul şi chipul planului divin. Cuvântul acesta este folosit la descrierea lucrării olarului (Isaia 29,16; 49,5; etc.), a giuvaergiului care face idoli (Isaia 44,9; Habacuc 2,18), şi a lui Dumnezeu care întocmeşte diferite lucruri, printre altele, lumina (Isaia 45,7), ochiul omului (Psalmi 49,9), inima (Psalmi 33,15) şi anotimpurile (Psalmi 74,17).

Din ţărâna pământului. Faptul că omul este alcătuit din materiale luate din sol, elemente ale pământului, este confirmat de ştiinţă. Descompunerea după moarte a corpului omenesc aduce mărturie cu privire la acelaşi fapt. Elementele mai însemnate care alcătuiesc corpul omenesc sunt: oxigenul, carbonul, hidrogenul şi azotul. Mai există încă multe altele în proporţii mai mici. Cât de adevărat este că omul a fost făcut din ţărâna pământului şi că trebuie să se întoarcă în pământul din care a fost luat (Eclesiastul 12,7).

Suflare de viaţă. Suflare, neshamah. Din izvorul oricărei vieţi, principiul dătător de viaţă a intrat în corpul fără viaţă a lui Adam. Agentul prin care a fost transmisă corpului său scânteia de viaţă se spune că este suflarea lui Dumnezeu. Aceeaşi idee apare şi în Iov 33,4: Suflarea celui Atotputernic mi-a dat viaţă. Împărtăşită omului, suflarea este echivalentă cu viaţa lui; aceasta este viaţa însăşi (Isaia 2,22). La moarte n-a mai rămas suflare în el (neshamah, viaţă) (1 Regi 17,17). Această suflare de viaţă din om nu se deosebeşte cu nimic de suflarea de viaţă din animale, pentru că toate îşi primesc viaţa de la Dumnezeu (Geneza 7,21, 22; Eclesiastul 3,19). Prin urmare, aceasta nu poate fi inteligenţa.

Un suflet viu. Când în forma lipsită de viaţă a omului a fost insuflată această suflare divină, neshamah, de viaţă, omul a devenit un suflet viu, nephesh. Termenul nephesh are o serie de înţelesuri: (1) suflare (Iov 41,21), (2) viaţă (1 Regi 17,21; 2 Samuel 18,13; etc.), (3) inimă ca sediu al sentimentelor (Geneza 34,3; Cânt. 1,7; etc.), (4) fiinţă vie (Geneza 12,5; 36,6; Levitic 4,2; etc.), şi (5) pentru a scoate în evidenţă pronumele personale (Psalmi 3,2; 1 Samuel 18,1; etc.). Observaţi că nephesh este făcut de Dumnezeu (Ieremia 38,16) şi că poate să moară (Judecători 16,30), poate fi ucis (Numeri 31,19), mâncat (metaforic, Ezechiel 22,25), salvat (Psalmi 34,22), şi reînviat (Psalmi 19,7). Nici unul dintre aceste cuvinte nu se aplică la spirit, ruach, ceea ce arată marea deosebire dintre aceşti doi termeni. Prin examinarea celor de mai sus, reiese clar că traducerea suflet dată de KJV lui nephesh nu este potrivită dacă prin aceasta se înţelege obişnuita expresie de suflet nemuritor. Deşi populară, această concepţie este străină de Biblie. Acest pasaj poate fi tradus în mod corect astfel: Omul a devenit o fiinţă vie (RSV). Dacă sufletul este considerat a fi sinonim cu fiinţă, am obţinut semnificaţia biblică a lui nephesh din acest text.

8Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise.

Dumnezeu a sădit o grădină. Aşezarea Edenului este necunoscută. Potopul a schimbat atât de mult trăsăturile fizice ale pământului, încât face imposibilă prezenta identificare a lucrurilor de pe vremuri. De obicei, ne referim la această grădină numind-o Paradis, un cuvânt de origine persană care înseamnă parc. Cuvântul ebraic corespunzător lui paradis, pardes, se întâlneşte de puţine ori în Vechiul Testament (Neemia 2,8; Eclesiastul 2,5; Cant. 4,13), dar mai degrabă cu referire la pomi decât ca un nume pentru grădina Edenului. Traducătorii LXX au aplicat la început cuvântul paradis, greceşte paradeisos, la căminul primilor părinţi.

9Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.

Tot felul de pomi. În pregătirea minunatei locuinţe a omului s-a dat atenţie atât împodobirii, cât şi utilităţii. Au fost prevăzute tot felul de plante care puteau servi atât pentru plăcerea, cât şi pentru nevoile lui. Flori, pomi şi arbuşti mângâiau simţurile lui cu parfumul lor, încântau ochii lui cu minunata lor înfăţişare şi culoare şi delectau gustul lui cu roadele lor plăcute. Pentru toate timpurile, Edenul a devenit cea mai înaltă concepţie a omului despre cea mai bună calitate de viaţă pe pământ.

Şi pomul vieţii. Ordinea în care apar aceste cuvinte, ca şi când ar fi un gând ulterior, ne apare străină într-o limbă modernă. Acest fapt i-a condus pe unii cercetători să pretindă că ultima jumătate a versetului 9 este fie un adaos de mai târziu, fie o deteriorare a originalului. Dar această ordine, care pare neobişnuită când este tradusă, este întâlnită în ebraică. Ea nu oferă nici o scuză pentru a pune la îndoială puritatea textului aşa cum îl avem. De exemplu, în capitolul 12,17 se citeşte literal: Domnul a lovit pe Faraon cu plăgi mari şi casa sa. Alt exemplu de structuri asemănătoare ale propoziţiei pot fi găsite în Geneza 28,14; Numeri 13,23; Deuteronom 7,14, cu toate că în traducere nu se poate recunoaşte acest lucru.

Mâncând din pomul vieţii, Adam şi Eva aveau ocazia să îşi exprime credinţa lor în Dumnezeu ca susţinător al vieţii, la fel cum prin păzirea Sabatului dovedeau credinţa şi supunerea lor faţă de Creatorul lor. În scopul acesta, Dumnezeu a înzestrat omul cu însuşiri supranaturale, fructele lui fiind un antidot contra morţii şi frunzele lui fiind pentru întreţinerea vieţii şi a nemuririi, oamenii ar fi continuat să trăiască atât de mult cât ar fi mâncat din el (8T 288; PP 60).

Unul dintre pomi a fost numit pomul vieţii, literal viaţă hachayyim. Faptul că acest cuvânt are forma de plural este explicat prin recunoaşterea lui ca o formă de plural de abstracţie, articolul hotărât arătând că acest pom avea ceva de-a face cu viaţa ca atare, adică viaţa putea să fie obţinută sau păstrată prin folosirea fructelor sale. Cu toate acestea, ceilalţi pomi ai grădinii, fiind buni la mâncare, erau de asemenea destinaţi să întreţină viaţa. Dacă un pom este deosebit de ceilalţi prin extraordinarul nume de pom al vieţii, fructele lui trebuie să fi avut scopul de a întreţine viaţa într-un fel deosebit, depăşind în valoare ceilalţi pomi. Declaraţia că mâncarea din fructul acestui pom îl putea face pe om să trăiască veşnic (cap. 3,22) arată că valoarea acestui pom era cu totul diferită de aceea a multor alţi pomi folositori ai grădinii.

Numele celui de-al doilea pom poate fi tradus mai exact pomul cunoştinţei binelui şi răului. Articolul l înaintea cuvântului cunoştinţă înseamnă că pomul nu putea oferi orice fel de cunoştinţă, ci numai o tristă cunoştinţă a răului, în contrast cu binele.

Numele acestor pomi sunt importante. În ambele cazuri cuvântul pom este legat cu termeni abstracţi, viaţă şi cunoştinţă. Aceasta nu reprezintă un motiv de a declara că aceşti doi pomi nu au existat, ci mai degrabă le atribuie influenţe spirituale. Cu toate că chivotul legământului era un obiect real din templu, a primit şi el un nume care avea semnificaţie religioasă. Sângele de ispăşire vărsat de Mântuitorul pentru noi era şi el o substanţă cu totul reală. Cei doi pomi trebuie să fie consideraţi tot în felul acesta, ca pomi reali care aveau de îndeplinit scopuri pline de însemnătate, aceste scopuri fizice şi morale fiind arătate de numele lor.

10Un râu ieşea din Eden şi uda grădina; şi de acolo se împărţea şi se făcea patru braţe.

Un râu. Multe strădanii ştiinţifice au fost depuse cu scopul de a lămuri versetele 10-14, dar o explicaţie satisfăcătoare probabil că nu va fi găsită niciodată, din cauză că faţa pământului după potop nu mai seamănă cu ceea ce era mai înainte. O catastrofă de proporţii atât de mari încât să ridice înalte şiruri de munţi şi să formeze întinsele suprafeţe de ocean cu greu ar fi putut lăsa neatinse suprafeţe de acestea mai mici cum sunt râurile. Din cauza aceasta nu putem spera să identificăm denumirile geografice de dinainte de potop cu caracteristicile suprafeţei de astăzi a pământului, afară numai dacă Inspiraţia poate face aşa ceva pentru noi. (PP 105-108).

11Numele celui dintâi este Pison; el înconjoară toată ţara Havila, unde se găseşte aur.

Pison. Numele primului râu, Pison, nu este cunoscut de nici un izvor nebiblic, şi chiar în Biblie acest râu nu mai este amintit niciunde. Încercările cercetătorilor de a identifica râul acesta cu Indusul sau Gangele din India, Nilul din Egipt, sau cu râuri din Anatolia, nu au nici o valoare.

Havila, unde se găseşte aur. În alte texte unde apare acelaşi nume propriu, aceasta se referă la timpuri de după potop. Aceste texte nu sunt în felul acesta de nici un ajutor în determinarea locului Havilei din cap. 2,11.

12Aurul din ţara aceasta este bun; acolo se găseşte şi bedelion şi piatră de onix.

Acolo se găseşte şi bedelion. În conformitate cu Pliniu, bedelionul era răşina transparentă şi mirositoare a unui copac care creşte în Arabia, India, Persia şi Babilonia. Nu ştim dacă acesta era şi bedelionul zilelor dinainte de potop.

Piatră de onix. Aceasta trebuie să fie una dintre pietrele preţioase sau semi-preţioase, probabil de culoare roşie. Vechile versiuni variază în traducerile lor între onix, sardonix, sardiu şi beril, deci, nu este sigur că traducerea onix este corectă.

13Numele râului al doilea este Ghihon; el înconjoară toată ţara Cuş.

Gihon. Vezi cele comentate la v.10 în legătură aceasta şi v.14.

14Numele celui de al treilea este Hidechel: el curge la răsăritul Asiriei. Al patrulea râu este Eufratul. 15Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească.

o lucreze şi săo păzească.

S-o lucreze şi s-o păzească. Dumnezeu a pregătit un cămin pentru omul pe care îl crease şi la aşezat în această grădină-cămin cu însărcinarea precisă: s-o lucreze şi s-o păzească. Această poruncă ne învaţă că desăvârşirea în care toate lucrurile care au ieşit din mâna lui Dumnezeu nu exclude nevoia de cultivare, adică de muncă omenească. Omul urma să folosească facultăţile sale fizice şi mintale spre a păstra grădina în aceeaşi stare perfectă în care o primise. Faptul că munca fizică va fi o plăcută caracteristică a vieţii pe noul pământ (Isaia 65,21-23) arată că nu s-a intenţionat ca munca să fie un blestem.

Însărcinarea dată lui Adam de a păzi grădina poate fi o vagă aluzie la pericolele care ameninţau să i-o răpească, dacă nu veghea. Verbul a păzi, shamar, înseamnă a păstra, a păzi, a veghea, a feri de, şi a ţine strâns. Este nerezonabil să gândim că lui Adam i s-a cerut să păzească grădina contra atacurilor fiarelor sălbatice, aşa cum unii comentatori au interpretat acest text. Înainte de cădere nu a existat pe pământ nici o vrăjmăşie, nici între animale, nici între om şi animale. Frica şi vrăjmăşia sunt rezultatele păcatului. Dar un alt pericol, şi încă foarte real, ameninţa să smulgă de la om stăpânirea asupra pământului şi posesiunea asupra grădinii. Pe de altă parte, a păzi grădina poate fi pur şi simplu sinonim cu a o aranja. Noi avem asigurarea că Dumnezeu nu face nimic care să-l influenţeze pe om, fără ca mai întâi să-i descopere intenţiile Sale (Amos 3,7). Dacă Dumnezeu care face numai ce este folositor pentru om consideră că este necesar să ne înştiinţeze şi pe noi despre scopurile Sale, este sigur că El trebuie să-l fi ţinut mereu informat pe Adam cu privire la primejdia care ameninţa acest pământ (PP 36, 52-53).

16Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină;

Din orice pom din grădină. Porunca redată în aceste versete presupune că omul a înţeles limba vorbită de Dumnezeu şi deosebirea dintre şi să nu. Porunca începe în mod pozitiv, acordând îngăduinţa de a mânca după plăcere din toţi pomii din grădină – cu excepţia unuia singur. Dreptul de a se bucura după plăcere din toţi ceilalţi pomi este subliniat prin puternicul idiom mâncând să mănânci ’akol to’kel; într-o interdicţie divină există şi un aspect pozitiv.

17dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.”

Pomul cunoştinţei binelui şi răului. Limitarea acestei libertăţi este mai precisă. Omul urma să nu mănânce dintr-un singur pom care purta numele de pomul cunoştinţei binelui şi răului (vezi la v.9). Este inutil să se facă speculaţii cu privire la ce fel de fructe a putut face acesta, întrucât acest lucru nu a fost descoperit. Chiar prezenţa acestui pom în grădină a descoperit că omul era o persoană morală liberă. Slujirea omului nu era din constrângere, el putea să asculte, sau să nu asculte. Hotărârea îi aparţinea.

Fructul în sine era nevătămător (Ed. 25). Numai porunca explicită a lui Dumnezeu de a se abţine să mănânce din el a aşezat acest pom ca motiv de punere la probă a credincioşiei şi ascultării omului. Ca o fiinţă morală, omul avea Legea lui Dumnezeu scrisă în conştiinţa sa. Dar pentru a lămuri principiile acestei legi prin aplicarea ei la o situaţie specifică şi, în felul acesta, spre a da o frumoasă mărturie despre ascultarea omului de Făcătorul său, a fost pusă o interdicţie cu privire la el. Dumnezeu era proprietarul adevărat al tuturor lucrurilor, chiar şi al acelora încredinţate lui Adam, iar acest fapt îi dădea dreptul de a păstra pentru Sine o parte a creaţiunii. Ar fi fost rezonabil să păstreze pentru Sine o mare parte din acest pământ şi să-i îngăduie lui Adam să folosească doar o mică parte din el. Dar nu a făcut aşa. Omul putea să se folosească liber de tot ce era în grădină – cu excepţia unui singur pom. Este evident că singurul scop urmărit prin interdicţia de a mânca fructul acestui pom era un examen clar în ce priveşte ascultarea faţă de Dumnezeu.

În ziua în care vei mânca din el. Interdicţia era însoţită de o pedeapsă severă pentru păcat, şi anume moartea. Unii au crezut că declaraţia despre pedeapsă cerea executarea ei chiar în ziua în care fusese călcată. Ei văd o serioasă contradicţie între anunţarea şi împlinirea ei. Cu toate acestea, declaraţia divină: În ziua în care vei mânca din el, vei muri, literal, murind tu vei muri înseamnă că în ziua păcătuirii sentinţa urma să fie pronunţată. Omul avea să treacă de la starea de nemurire condiţionată la cea de moarte necondiţionată. La fel cum, înainte de căderea sa, Adam putea fi sigur de nemurire, garantată prin pomul vieţii, tot aşa acum, după acea catastrofă, moartea lui era tot atât de sigură. Acesta este conţinutul declaraţiei, mai mult decât moartea fizică imediată. Dumnezeu a cerut să facă o alegere de principii. El urma să accepte voia lui Dumnezeu şi să se supună ei, încrezător că drept rezultat îi va merge bine, sau urma ca să se despartă de legătura cu Dumnezeu prin propria alegere şi să devină, după câte s-ar putea presupune, independent de El. Însă despărţirea de izvorul vieţii, inevitabil, putea să aducă numai moartea. Aceleaşi principii mai sunt încă valabile. Pedeapsa şi moartea sunt rezultatele sigure ale liberei alegeri a omului de a-şi îngădui să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu.

18Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.”

Un ajutor potrivit pentru el. Adică, potrivit nevoilor lui, spre a-l completa. Animalele au fost create în cirezi, în grupuri, însă omul a fost creat ca o persoană singură. Totuşi, nu era intenţia lui Dumnezeu ca el să fie singur timp îndelungat. Singurătatea ar fi fost în paguba binelui omului şi de aceea Dumnezeu urma să-i facă un tovarăş de viaţă.

19Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele.

Toate fiarele pământului. Ideea exprimată de unii comentatori că Dumnezeu a făcut mai multe încercări nereuşite de a-i oferi omului un tovarăş, creând diferite animale, este o greşită înţelegere a intenţiei acestei părţi narative. Moise nu vorbeşte despre timp, ci pur şi simplu despre faptul creării animalelor. Forma verbului ebraic redată în KJV prin a făcut poate fi tradusă corect prin făcuse, referindu-se în felul acesta la actele creatoare ale celor cinci zile şi ale primei părţi a zilei a şasea. Prima parte a acestui verset este dată cu scopul de a oferi o prefaţă la cele ce aveau să urmeze imediat după aceea.

Le-a adus la om. Adam urma să studieze aceste animale şi să se angajeze în importanta lucrare de a le da nume corespunzătoare, sarcină care ar fi cerut din partea lui o înţelegere a lor şi a obiceiurilor lor. Acest fapt urma să îl califice sau, poate să-l dovedească a fi capabil de a domni peste ele. În acelaşi timp, Adam urma să înţeleagă viaţa de familie de care se bucurau ele şi, astfel, faptul că el era lipsit de tovărăşie. Recunoscând astfel că Dumnezeu îl crease cu mult superior faţă de animale, el urma să înţeleagă că nu-şi putea alege un tovarăş dintre ele. Dacă facerea femeii urma să împlinească pe deplin intenţia Creatorului, Adam trebuia să ajungă să simtă propria lipsă şi nevoia de tovărăşie, că nu era bine, cu alte cuvinte, ca el să rămână singur.

20Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar pentru om nu s-a găsit niciun ajutor care să i se potrivească.

Omul a pus nume tuturor vitelor. Este evident că omul a fost creat cu darul vorbirii. Această capacitate a fost folosită acum de Adam pentru a exprima observaţiile făcute în studiile sale despre animale. Astfel, el a fost introdus în ştiinţele naturale, iar prin numirea animalelor, domnia lui asupra lor a început. Mai întâi sunt amintite vitele, pentru că ele urmau să stea mai aproape de om decât alte animale în relaţiile lor viitoare. Păsările pe care omul le iubeşte aşa de mult şi dintre care unele specii urmau să devină de cel mai mare ajutor pentru el au primit locul al doilea în enumerare. Este imposibil să se descopere care au fost aceste nume, deoarece nu se ştie ce limbă a vorbit Adam şi lumea dinainte de potop.

Nu s-a găsit nici un ajutor potrivit. Studiul lui Adam asupra creaţiunii animale i-a oferit multă ştiinţă, dar nu i-a satisfăcut nevoia lui de întovărăşire cu o altă fiinţă egală cu el. Acest fapt arată egala asociere cu bărbatul de care urma să se bucure femeia. Nici un tovarăş adevărat nu putea fi găsit pentru Adam printre vieţuitoarele create mai prejos de el.

21Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei.

Un somn adânc. Plănuind să-i creeze lui Adam o tovarăşă din corpul omului, Dumnezeu l-a făcut să cadă într-un somn adânc, care poate fi comparat cu starea de inconştienţă sub anestezie. Într-adevăr, operaţia chirurgicală pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Adam în timpul somnului a fost că a retras una din coastele acestuia şi a umplut locul ei cu carne. Cuvântul ebraic şela’ înseamnă în alte părţi în Biblie parte, canat de uşă, aripă (a unei clădiri), tăblie, are aici înţelesul de coastă. Această traducere tradiţională, transpusă în Bibliile moderne din LXX şi Vulgata, a fost mai recent dovedită ca fiind corectă prin rapoartele cuneiforme. În limba asiriană, care era strâns înrudită cu ebraica, cuvântul pentru coastă era selu.

22Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om.

A făcut o femeie. Moise stăpânea bine limba ebraică şi ştia cum s-o folosească spre a fi convingător pentru cititorii săi. Spre a descrie activitatea creatoare a lui Dumnezeu, el a folosit în istorisirea din capitolul 1, verbele a crea (cap. 1,27), a face (cap. 1,26), şi a forma (cap. 2,7). Acum adaugă la aceşti termeni mai mult sau mai puţin sinonimi verbul a construi. Fiecare dintre acestea are nuanţa proprie de înţeles. Coasta lui Adam a format materialul de bază din care a fost construită tovarăşa lui. Femeia a fost făcută pentru o unitate de nedespărţit şi pentru tovărăşie de viaţă cu bărbatul, iar modul creării ei a fost pentru a pune adevărata temelie instituţiei morale a căsătoriei. Ea urma să stea alături de el ca egală, să fie iubită şi ocrotită de el (PP 46). Căsătoria este un simbol al legăturilor de iubire şi de viaţă care există între Domnul şi biserica Sa (Efeseni 5,32).

A adus-o la om. Însuşi Dumnezeu a celebrat prima căsătorie. După ce a făcut-o pe femeie, El a adus-o la Adam, care în acest timp trebuie să se fi trezit din somnul său adânc. După cum Adam era fiul lui Dumnezeu (Luca 3,38), tot aşa Eva putea fi pe drept cuvânt numită fiica lui Dumnezeu şi, în calitate de Tată al ei, Dumnezeu a adus-o la Adam şi a prezentat-o. De aceea, legământul căsătoriei este numit corespunzător legământul lui Dumnezeu (Proverbe 2,17), un nume care conţine autoritatea Sa asupra acestei sfinte instituţii.

23Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi „femeie”, pentru că a fost luată din om.”

Aceea care este os din oasele mele. Adam, recunoscând în ea tovarăşa dorită, plin de bucurie, o întâmpină cu bun venit ca mireasă a sa şi îşi exprimă bucuria printr-o exclamare poetică. Cuvintele iată în sfârşit reflectă plăcută lui surpriză, când a văzut în femeie împlinirea dorinţei inimii lui. Repetarea de trei ori a cuvântului aceasta (aşa cum este în ebraică) o arată în mod viu pe cea pe care, plin de bucurie şi uimire, o privea cu intensul fior al primei iubiri. În mod instinctiv, sau datorită instruirii divine, el a recunoscut în ea parte din propria lui fiinţă. De aici înainte, urma să o iubească ca pe propriul trup, pentru că iubind-o pe ea, el se iubea pe sine. Apostolul Pavel accentuează acest adevăr (Efeseni 5,28).

Ea se va numi femeie. Numele pe care Adam l-a dat tovarăşei lui de curând creată reflectă modul creării ei. Cuvântul ebraic ’ishshah, femeie, este format de la cuvântul ’ish, om cu terminaţie feminină. Cuvântul englezesc woman (anglo-saxon, wife-man) este în mod similar înrudit cu cuvântul man (woman – femeie, wife – soţie, man – bărbat). Acelaşi lucru este adevărat şi în diverse alte limbi. [în româneşte: bărbată (Işa) că din bărbat (Iş) este luată, Trad. Iaşi, 1874; la fel trad. Niţulescu].

24De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup.

Va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa. Cuvintele acestui verset nu pot fi privite ca o declaraţie profetică a lui Adam, ci mai degrabă ca nişte cuvinte ale lui Dumnezeu Însuşi. Ele fac parte din declaraţia făcută de Dumnezeu la ceremonialul căsătoriei (vezi Matei 19,4.5; MB 99). Aceste cuvinte exprimă cea mai adâncă unire fizică şi spirituală dintre un bărbat şi o femeie şi susţin înaintea lumii monogamia ca formă de căsătorie întocmită de Dumnezeu. Aceste cuvinte nu recomandă o renunţare la datoria şi respectul filial faţă de tată şi mamă, ci în primul rând se referă la faptul că afecţiunile bărbatului urmează să fie mai întâi faţă de soţia sa şi că prima lui datorie este faţă de ea. Iubirea lui pentru ea urma să crească, totuşi, cu siguranţă nu trebuia să anuleze o iubire cât se poate de îndreptăţită pentru părinţii lui.

Şi se vor face un singur trup. Unirea bărbatului şi femeii este exprimată în cuvinte clare, existând ca atare într-o unire de corpuri, într-o comuniune de interese şi o reciprocitate de afecţiuni. Este semnificativ faptul că Isus Hristos foloseşte chiar acest pasaj în condamnarea vehementă a divorţului (Matei 19,5).

Deschide Biblia