Geneza 1:1 1La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.

La început. Aceste cuvinte ne amintesc faptul că orice lucru omenesc are un început. Numai Acela care stă pe scaunului de domnie, suveranul Domn al timpului este fără început şi fără sfârşit. Cuvintele de la începutul Scripturii scot astfel la iveală un izbitor contrast între tot ce este omenesc, temporar şi limitat şi ce este divin, veşnic şi infinit. Amintindu-ne de limitările noastre omeneşti, aceste cuvinte ne îndreaptă spre Acela care este acelaşi şi ai cărui ani nu au sfârşit (Evrei 1,10–12; Psalmi 90,2.10). Minţile noastre limitate nu pot cugeta asupra începutului fără să se gândească la Dumnezeu, pentru că El este începutul (Coloseni 1,18; compară cu Ioan 1,1–3). Înţelepciunea şi toate celelalte lucruri bune îşi au originea în El (Psalmi 111,10; Iacov 1,17). Şi dacă urmează ca noi să fim iarăşi asemenea Făcătorului nostru, viaţa şi toate planurile noastre trebuie să aibă un nou început în El (Geneza 1,26.27; compară cu Ioan 3,5; 1 Ioan 3,1–3). Este privilegiul nostru să ne bucurăm de asigurarea plină de încredere că Acela care a început în noi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos (Filipeni 1,6). El este Căpetenia (Începătorul) şi Desăvârşirea credinţei noastre (Evrei 12,2). Să nu uităm niciodată sublimul fapt cuprins în aceste cuvinte, la început Dumnezeu.

Acest prim verset al Sfintei Scripturi aduce în centrul atenţiei una dintre vechile controverse dintre creştinii care cred în Biblie, pe de o parte, şi scepticii, ateii şi diferite nuanţe de materialişti, pe de altă parte. Aceştia din urmă, care caută să explice în diferite feluri şi în diferite măsuri universul fără Dumnezeu, susţin că materia este veşnică. Dacă lucrul acesta este adevărat şi dacă materia are putere să evolueze, mai întâi în cele mai simple forme de viaţă şi apoi în altele mai complexe, până se ajunge la om, Dumnezeu, într-adevăr, nu mai este necesar.

Geneza 1,1 afirmă că Dumnezeu este înainte de orice altceva şi că El este singura cauză a orice altceva. Acest verset este temelia oricărei gândiri corecte cu privire la lumea materială. El stabileşte impresionantul adevăr că la formarea lumii noastre Dumnezeu n-a depins de materia pre-existentă (8T 258).

Panteismul, vechea erezie care Îl deposedează pe Dumnezeu de personalitate, răspândindu-L prin tot universul, şi, astfel, Îl face sinonim cu totalitatea creaţiunii, este de asemenea demascat şi respins de Geneza 1,1. Nu există nici un temei pentru doctrina panteismului, în virtutea căreia cineva crede că Dumnezeu a trăit în seninătate şi supremaţie înainte de a fi fost orice creaţiune şi că se află deasupra şi separat de tot ce a creat.

Nici o declaraţie nu putea fi mai potrivita ca introducere la Sfânta Scriptură. La început, cititorul este adus în faţa unei fiinţe Atotputernice, cu personalitate, voinţă şi scop, existând înainte de orice altceva şi nedepinzând de nimic altceva, care Şi-a exercitat voinţa şi a făcut cerurile şi pământul.

Nici o dezbatere a unor probleme secundare cu privire la taina creaţiunii divine, fie în ce priveşte timpul sau metoda, nu ar trebui să fie îngăduită pentru a anula faptul că adevărata linie despărţitoare între o credinţă adevărată şi una falsă cu privire la subiectul despre Dumnezeu şi originea pământului nostru constă în acceptarea sau respingerea adevărului prezentat în acest verset.

Chiar aici trebuie să fie spus un cuvânt de avertizare. Timp de secole îndelungate, teologii au făcut speculaţii asupra cuvântului început, sperând să descopere mai mult din căile misterioase ale lui Dumnezeu, decât a considerat înţelepciunea cea fără de margini că este potrivit să descopere. Vezi, de exemplu, discuţia despre falsa teorie a ruinei şi a refacerii creaţiunii din Nota Suplimentară de la sfârşitul acestui capitol. Orice speculaţie este zadarnică. Noi nu cunoaştem nimic cu privire la metoda folosită la creaţiune, în afară de declaraţia mozaică concisă: Dumnezeu a zis, şi aşa a fost, care este misterioasa şi maiestuoasa notă dominantă a imnului creaţiunii. A pune ca bază a raţionamentului nostru idee că Dumnezeu a procedat în vreun fel anume la creaţiunea lumii, deoarece altfel ar fi fost încălcate legile naturii, înseamnă a întuneca sfatul Săi prin cuvinte şi a încuraja scepticismul, care a susţinut dintotdeauna că întregul raport mozaic este de necrezut, pentru că în mod evident încalcă legile naturii. De ce să încercăm să fim mai înţelepţi decât ce este scris?

În mod specific, nimic nu s-a câştigat speculând asupra timpului când a fost adusă la existenţă materia din care este alcătuită planeta noastră. Cu privire la aspectul timpului creaţiunii pământului şi a tuturor celor de pe el, Geneza face două afirmaţii: (1) La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (v.1). (2) În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse (cap. 2,2). Pasajele de legătură nu adaugă nimic la ce este prezentat în aceste două texte cu privire la timpul în care a avut loc creaţiunea. La întrebarea: Când a creat Dumnezeu cerurile şi pământul? putem răspunde doar atât: În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea (cap. 2,2), căci în şase zile a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul, marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. (Exod 20,11).

Aceste observaţii cu privire la raportul creaţiunii nu reprezintă o încercare de a deschide discuţia, ci mai degrabă o mărturie că nu suntem pregătiţi să vorbim cu certitudine despre ceva ce depăşeşte ce este descoperit în mod clar. Însuşi faptul că atât de multe lucruri se sprijină pe raportul creaţiunii – chiar însuşi întregul edificiu al Scripturii – îl determină pe cercetătorul cucernic şi prudent al Bibliei să-şi potrivească declaraţiile la cuvintele explicite ale Sfintei Scripturi. Într-adevăr, când vastele domenii ale speculaţiei îl ademenesc să rătăcească plutind departe pe ţinuturile necartografiate ale timpului şi spaţiului, el nu poate face ceva mai bun decât să întâmpine ispita cu riposta simplă: Stă scris. Întotdeauna există siguranţă înăuntrul hotarelor semnelor de citare biblice.

Dumnezeu a făcut. Verbul a crea este de la ebraicul bara’, care în forma folosită aici descrie o lucrare a lui Dumnezeu, niciodată a oamenilor. Dumnezeu creează vântul (Amos 4,13), o inimă curată (Psalmi 51,10), şi ceruri noi şi un pământ nou (Isaia 65,17). Cuvintele ebraice pe care le traducem în mod frecvent (dar nu exclusiv) a face, ’asah a forma, yaşar, şi altele folosite în legătură cu activitatea omului implică materie pre-existentă. Toate cele trei cuvinte sunt folosite la descrierea creării omului. Chiar cele trei cuvinte ale Bibliei îndreaptă atenţia la faptul că întreaga creaţiune poartă amprentele activităţii personale a lui Dumnezeu. Pagina de început a Sfintei Scripturi îl face pe cititor să cunoască un Dumnezeu căruia toate cele însufleţite şi neînsufleţite Îi datorează existenţa (vezi Evrei 11,3). Pământul menţionat aici în mod evident nu este uscatul, care nu a fost despărţit de ape decât în ziua a treia, ci întreaga noastră planetă.

Deschide Biblia