Geneza 15:4-21 4Atunci cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: „Nu el va fi moştenitorul tău, ci cel ce va ieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău.” 5Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: „Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.” Şi i-a zis: „Aşa va fi sămânţa ta.”

Uită-te spre cer. Acest fapt dovedeşte că vedenia i-a fost dată lui Avram în timpul nopţii. Fiind încă în viziune, patriarhul a fost condus afară, în loc deschis, şi i s-a poruncit să ridice ochii spre cerul înstelat şi să numere – dacă putea să o facă – miliardele de stele scânteietoare, dacă dorea să cunoască numărul seminţei sale.

6Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.

A crezut pe Domnul. Pavel a folosit acest text ca piatra unghiulară pe care a întemeiat doctrina îndreptăţirii prin credinţă (Romani 4,3; Galateni 3,6). Cu toate că posibilitatea ca Avram să mai poată avea copii descrescuse de la prima făgăduinţă a lui Dumnezeu, el nu a ezitat să creadă în Cuvântul lui Dumnezeu. Forma verbală ebraică tradusă el a crezut, he’emin, este din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul amen, cu care accentuăm dorinţa noastră ca Dumnezeu să audă şi să împlinească rugăciunile noastre. Acest verb exprimă încrederea deplină în puterea şi făgăduinţa lui Dumnezeu. Forma specială a verbului folosit aici exprimă, în plus, că la acea dată aceasta nu era numai experienţa vieţii lui Avram, ci şi o statornică trăsătură de caracter. El a continuat să creadă.

Credinţa şi încrederea ca de copil a lui Avram în Dumnezeu nu l-a făcut neprihănit; mai degrabă Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire. Pentru prima dată aceste importante concepte, credinţă şi îndreptăţire sunt puse alături. Este evident că Avram nu a avut îndreptăţirea, până ce aceasta nu i-a fost creditată de Dumnezeu, şi dacă Avram nu a avut această îndreptăţire, atunci nici un om nu a avut-o vreodată. Avram a fost un păcătos şi a avut nevoie de mântuire, aşa cum are nevoie oricare altă fiinţă omenească, dar când îndreptăţirea i-a fost atribuită, îndurarea şi harul au fost de asemenea înmulţite, îndeplinind iertarea păcatului lui şi aducând răsplătirile îndreptăţirii. Pentru prima oară a fost adusă la iveală deplina semnificaţie a credinţei. Tot aici este menţionată pentru prima dată îndreptăţirea atribuită. De aici înainte, amândouă noţiunile străbat Sfintele Scripturi pentru a fi tratate în cele din urmă în mod amplu şi înţelept de apostolul Pavel (vezi Romani 4).

7Domnul i-a mai zis: „Eu sunt Domnul care te-am scos din Ur, din Haldeea ca să-ţi dau în stăpânire ţara aceasta.”

Eu sunt Domnul. Între versetul 6 şi 7 trebuie să fi fost un interval nedeterminat. Noua revelaţie are loc în timpul zilei, după cât se pare spre sfârşitul zilei (versetele 12 şi 17), în timp ce viziunea precedentă avusese loc în timpul nopţii (v.5). Aceasta a putut să aibă loc în ziua următoare, sau poate mai târziu. Împrejurările iniţiale ale noii revelaţii nu sunt descrise.

Ca să-ţi dau... ţara aceasta. Dumnezeu îl asigură pentru a treia oară pe Avram că el urmează să stăpânească întreaga ţară a Canaanului (vezi cap. 12,7; 13,14.15). Totuşi, situaţia lui nu se schimbase câtuşi de puţin de când intrase prima dată în Canaan. La intervale de timp, Dumnezeu a repetat făgăduinţa, iar Avram a acceptat-o, fără să vadă măcar un semn vizibil al împlinirii ei. El era încă peregrinul fără cămin, aşa cum fusese când a sosit din Mesopotamia, şi încă nu avea copii. Nu este decât firesc că în mintea lui s-au ivit întrebări.

8Avram a răspuns: „Doamne Dumnezeule, prin ce voi cunoaşte că o voi stăpâni?”

Prin ce voi cunoaşte? Cererea unui semn ar putea fi comparată cu cererile lui Ghedeon (Judecători 6,17.36-40) şi a lui Ezechia (2 Regi 20,8). Întrebarea lui Avram nu a fost un simptom al necredinţei sau îndoielii, ci expresia sincerei dorinţe arzătoare de a vedea împlinite făgăduinţele lui Dumnezeu. Mai târziu, Zaharia, în necredinţă, a cerut un semn (Luca 1,18.20), însă Maria i-a pus îngerului o întrebare asemănătoare în credinţă, dorind cu umilinţă o nouă asigurare (Luca 1,34.35). Dumnezeu, care cunoaşte inima şi răspunde în conformitate cu starea ei, a recunoscut dreptul credinciosului Său serv, Avram, de a căuta deplina asigurare a credinţei.

9Şi Domnul i-a zis: „Ia o juncană de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturea şi un pui de porumbel.”

Ia o juncană. Dumnezeu a consimţit să facă un legământ solemn cu Avram într-o formă obişnuită printre cei din vechime. Expresia a încheia sau a face un legământ (v. 18), literal a croi un legământ, a derivat din practica descrisă aici. Animalele pe care Avram a fost îndrumat să le folosească au fost în mod precis acelea prescrise mai târziu de Moise ca animale de jertfă (vezi Exod 29,15; Numeri 15,27; 19,2; Deuteronom 21,3: Levitic 1,14). Cerinţa ca patrupedele să fie de trei ani precizează că este vorba de animale mature.

10Avram a luat toate dobitoacele acestea, le-a despicat în două şi a pus fiecare bucată una în faţa alteia; dar păsările nu le-a despicat.

Le-a despicat în două. Toate cele trei animale au fost ucise şi despicate, iar cele două jumătăţi au fost aşezate una în faţa celeilalte, cu un spaţiu între ele. Păsările au fost omorâte, dar nu au fost despicate. Probabil că una a fost pusă într-o parte, iar cealaltă faţă în faţă cu ea. Aceia care intrau în legământ trebuia să umble printre bucăţile despicate în mod simbolic, jurând perpetuă ascultare faţă de dispoziţiile asupra cărora s-a căzut de acord în mod atât de solemn. Vieţile animalelor garantau vieţile acelora care luau parte la legământ. Această practică a rămas în vigoare timp de mai multe secole, pentru că o găsim şi în timpul lui Ieremia (Ieremia 34,18.19).

11Păsările răpitoare s-au năpustit peste stârvuri; dar Avram le-a izgonit.

Păsările... s-au năpustit. Aceasta, desigur că a fost o întâmplare reală şi nu numai o vedenie sau un vis. Realitatea împlinirii de către Avram a îndrumărilor divine se înţelege din faptul că a trebuit să alunge păsările de pradă care au încercat să se hrănească cu stârvurile. Dacă nu sunt împiedicate, vulturii şi alte păsări din ţările orientale încep să consume animalele căzute, imediat după moartea lor, de obicei, curăţindu-le oasele în numai câteva minute. Avram umbla respectuos printre părţile despicate ale jertfei, conform obiceiului, totuşi nu era nici o dovadă vizibilă că Dumnezeu, primise partea Sa din obligaţiile legământului. Aceasta avea să vină mai târziu (v.17). Dar până atunci, Avram a considerat de datoria lui să apere stârvurile, ca să nu fie sfâşiate în bucăţi şi devorate (PP 137).

12La apusul soarelui, un somn adânc a căzut peste Avram; şi iată că l-a apucat o groază şi un mare întuneric.

Un somn adânc. Nu este arătat dacă somnul lui Avram a fost rezultatul firesc al oboselii din cauza muncii, sau un somn pricinuit de Dumnezeu. Cuvântul ebraic tradus somn adânc este folosit şi în cap. 2,21 pentru starea de inconştienţă trimisă de Dumnezeu asupra omului, când El a creat-o pe Eva. În 1 Samuel 26,12, acelaşi somn adânc este spus că este de la Domnul. Folosirea acestui cuvânt special, împreună şi cu faptul că Dumnezeu i s-a arătat lui Avram în timp ce dormea, pare că sprijină părerea că somnul a fost pricinuit pe cale supranaturală.

O groază. Semnificaţia acestei groaze care l-a apucat pe Avram nu este arătată. S-ar putea să fi fost intenţionată de Dumnezeu pentru a-l impresiona cu durerea pe care aveau să o îndure vrăşmaşii săi.

13Şi Domnul a zis lui Avram: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani.

Să ştii hotărât. Acest vis – sau poate că era o vedenie – a lămurit pentru Avram făgăduinţele făcute mai înainte. Informaţii suplimentare descoperite lămuresc acum că o luare în stăpânire imediată a Canaanului nu putea fi aşteptată. Însă siguranţa făgăduinţei este prezentată în limbajul cel mai puternic posibil de care este în stare limba ebraică. Expresia poate fi redată literal ştiind ce trebuie să şti. Poate că Avram s-a întrebat de multe ori, cât timp urma să mai rămână un străin în Ţara Făgăduinţei şi cum va realiza el vreodată împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu? Această descoperire nu lasă nici o nesiguranţă în ce priveşte faptul că el va rămâne un peregrin atâta timp cât va trăi, ca şi urmaşii săi nenăscuţi, timp de patru generaţii. În viziune, ţara şederii lor nu este menţionată, însă împlinirea ei a lămurit că a fost inclus atât Canaanul, cât şi Egiptul. Canaanul fiind dependent de Egipt din punct de vedere economic şi din punct de vedere politic în timpul lui Avram şi Isaac, de asemenea, dependent sub regii hicsoşi de pe vremea lui Iacov şi a lui Iosif, nu este ceva ciudat faptul că amândouă ţările sunt incluse într-o singură ţară.

Va fi robită. Cât de ciudat trebuie să-i fi părut lui Avram că sămânţa lui, cu privire la care au fost făcute făgăduinţe atât de minunate, trebuia să le slujească acelora în mijlocul cărora va locui. Această profeţie a venit la timpul cuvenit. Iacov, nepotul său, a ajuns rob la Laban pentru 20 de ani (cap. 31,41). Iosif, strănepotul său, a fost chiar vândut ca sclav şi mai târziu pus în închisoare (vezi cap. 39,1; 40,4). În cele din urmă, toţi urmaşii lui Israel au fost făcuţi sclavi în Egipt (Exod 1,13.14).

O vor apăsa greu. Şederea lui Israel urma să cuprindă nu numai robia, ci şi apăsarea – persecuţia. Succesiunea declaraţiilor pare mai degrabă ambiguă pentru cititorul englez, însă nu este aşa pentru unul care cunoaşte ebraica. Conform regulii paralelismului răsturnat, în care ultimul membru al unei perechi ajunge primul, când paralelismul apare după pronumele (din textul englez –

n. tr.) ei din expresia ei îi vor apăsa se referă înapoi la îi din îi vor robi (vezi comentariul pentru Geneza 10,1.2).

Împlinirea aceste profeţii poate fi urmărită în mod practic în fiecare generaţie timp de patru secole. Isaac, fiul lui Avram, a fost persecutat de Ismael (Galateni 4,29, compară cu Geneza 21,9). Iacov, spre a-şi scăpa viaţa, a fugit de Esau (Geneza 27,41-43) şi mai târziu de Laban (cap. 31,2.21.29). Iosif a fost vândut ca rob de proprii fraţi şi mai târziu aruncat în temniţă pe nedrept (cap. 37,28; 39,20). În cele din urmă, copiii lui Israel au fost crunt apăsaţi de egipteni după moartea lui Iosif (Exod 1,8.12).

Patru sute de ani. Întrebările la care urmează să se dea răspuns sunt: (1) Este acesta timpul apăsării, sau timpul şederii sau amândouă? (2) Ce legătură au aceşti 400 de ani cu cei 430 de ani din Exod 12,40 şi Galateni 3,16.17? Prima întrebare depinde de rezolvarea celei de-a doua.

Declaraţia din Exod 12,40 că şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani pare că lasă să se înţeleagă că evreii au petrecut 430 de ani acolo, de la intrarea lui Iacov, până la exod.

Faptul că semnificaţia nu poate fi aceasta reiese în mod evident din Galateni 3,16.17, unde se spune că Legea a fost promulgată pe Sinai la 430 de ani după legământul dintre Dumnezeu şi Avram. Dacă Pavel se referă la prima făgăduinţă făcută lui Avram în Haran (Geneza 12,1-3), atunci cei 430 de ani au început când Avram era în vârstă de 75 de ani (cap. 12,4). Cei 400 de ani de apăsare urmau, atunci, să înceapă cu 30 de ani mai târziu, când Avram era în vârstă de 105 ani, iar fiul său Isaac în vârstă de 5 ani (cap. 21,5). Aceasta urma să fie aproximativ pe timpul când Ismael, care se născuse în chip firesc prigonea pe (Isaac) cel care se născuse prin Duhul (Galateni 4,29; Geneza 21,9-11).

Timpul exact de la data chemării lui Avram, până la intrarea lui Iacov în Egipt, a fost de 215 ani (vezi Geneza 21,5; 25,26; 47,9), care ar mai lăsa 215 ani din cei 430 ca timp real petrecut acolo de evrei. Din motivul acesta, cei 430 de ani din Exod 12,40 trebuie să cuprindă şi şederea în Canaan şi pe aceea din Egipt, de la chemarea lui Avraam până la exod. LXX redă Exod 12,40 astfel: Şi şederea copiilor lui Israel cât timp au rămas în ţara Egiptului şi ţara Canaanului, a fost de patru sute treizeci de ani. După cum a fost deja arătat, ţara Canaanului a fost atât de dependentă de Egipt în timpul epocii patriarhale, încât regii egipteni îl considerau în realitate al lor şi se refereau la el ca atare. În timpul dinastiei a optsprezecea, ai cărei regi au stăpânit atât Palestina cât şi Siria, Moise putea prea bine să includă Canaanul în termenul Egipt, aşa cum este folosit în Exod 12,40.

14Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: şi pe urmă va ieşi de-acolo cu mari bogăţii.

Neamul. Fără să descopere numele naţiunii la care se referă, profeţia indică spre timpul plăgilor care au venit asupra Egiptului (vezi Exod 6,6).

Va ieşi de acolo cu mari bogăţii. Această făgăduinţă a fost în împlinită mod remarcabil în minunata eliberare din sclavie a evreilor şi în imensa bogăţie pe care au luat-o cu ei (Exod 12,36).

15Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţe fericită.

Vei merge... la părinţii tăi. Cei mai mulţi comentatori explică textul acesta ca lăsând să se înţeleagă prin el nemurirea sufletului şi existenţa lui fără trup, în vreun adăpost al sufletelor care au plecat. Totuşi, această interpretare nu ţine seama de o obişnuită figură de vorbire ebraică şi forţează un înţeles literal din cuvinte figurate. A merge cineva la părinţi (Geneza 15,15), a fi adăugat cineva la poporul său (cap. 25,8.17), sau la părinţii săi (Judecători 2,10), şi a adormi cu părinţii săi (2 Regi 10,35) sunt eufemisme ebraice obişnuite care înseamnă simplu a muri. A scoate din aceste expresii înţelesul de nemurire a sufletului separat de corp înseamnă a presupune ca adevărat ceva ce în altă parte Scripturile neagă în mod specific (vezi, de exemplu, Psalmi 146,4; Eclesiastul 9,5.6 etc.). Avram a murit în mod categoric şi nu va primi făgăduinţa, până ce nu vor fi răsplătiţi pentru credinţa lor eroii tuturor veacurilor (vezi Evrei 11,10.13.39.40; 1 Tesaloniceni 4,16.17; Matei 16,27; Coloseni 3,3.4).

Vei fi îngropat. Aceasta scoate în evidenţă părerea exprimată mai sus, că lui Avram nu i s-a făgăduit că sufletul lui îşi va lua zborul spre ceruri, sau spre vreun alt loc. El va fi îngropat cum fuseseră îngropaţi şi strămoşii lui. Ei se odihneau în mormintele lor; Avram li se va alătura acolo. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a mângâiat pe Avram cu asigurarea unei vârste paşnice înaintate. Avram a trăit până la vârsta de 175 de ani (Geneza 25,7.8).

16În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful.”

În al patrulea neam. Comentatorii care aplică cei 400 de ani din v.13 la timpul real petrecut de Evrei în Egipt găsesc aici o mare dificultate. Ei trebuie să admită că, pentru fiecare dintre cele patru generaţii, revine în medie exact 100 de ani. Acest fapt este împotriva dovezilor disponibile. Însă, din moment ce 400 de ani din versetul 13 trebuie să se refere la timpul de la Avram la Exod (vezi comentariul despre v.13) şi dacă adevăratul timp de şedere a lui Israel în Egipt a fost de numai 215 ani, nici o contradicţie nu există între această prezicere şi împlinirea ei. Caleb a aparţinut celei de-a patra generaţii din Iuda (1 Cronici 2,3-5.18), iar Moise, din Levi (Exod 6,16.20). Încercările de a determina lungimea unei generaţii pe temeiul din Geneza 15,13.16 nu sunt întemeiate, iar rezultatele induc, cu siguranţă, în eroare. Oricum ar fi, o generaţie sau grup de oameni au intrat în Egipt, două au locuit acolo, iar a patra a ieşit.

Nelegiuirea amoriţilor. Pentru aparenta amânare a împlinirii făgăduinţei divine, existau două motive fundamentale. În primul rând, sămânţa lui Avram avea nevoie de timp pentru a se înmulţi până la măsura în care să fie în stare să ia ţara în stăpânire. În al doilea rând, iubirea şi dreptatea divină pretindea pentru amoriţi o prelungire a zilelor de har, ca ei sau alţii să nu-L învinuiască pe Dumnezeu de nedreptate sau părtinire, când avea să vină timpul nimicirii şi al luării în stăpânire a ţării lor. Cu alte cuvinte, evreii nu erau pregătiţi să stăpânească ţara, nici Dumnezeu nu era gata s-i deposedeze pe Amoriţi.

Există un grad de nedreptate hotărât, dincolo de care naţiunile nu pot trece fără să îşi atragă judecăţile lui Dumnezeu. Adâncimea stricăciunii şi degenerării morale până la care s-au afundat popoarele din Canaan pe timpul lui Moise este dată pe faţă de literatura lor mitologică, descoperită recent. Ea îi descrie pe zeii lor ca fiinţe crude şi însetate de sânge, omorându-se şi înşelându-se unul pe altul şi neînchipuit de imorale. După cum au fost antediluvienii şi oamenii din Sodoma, oamenii din Canaan, întocmai ca zeii lor, au fost stăpâniţi de cele mai josnice pasiuni. Îi găsim sacrificându-şi copiii, închinându-se la şerpi şi practicând ritualuri imorale în templele lor. Sanctuarele lor găzduiau desfrânaţi de profesie, de ambele sexe. Amoriţii, cei mai puternici dintre multele triburi canaanite, îi reprezentau pe toţi locuitorii Canaanului (vezi Iosua 24,15; Judecători 6,10; etc.).

17După ce a asfinţit soarele, s-a făcut un întuneric adânc; şi iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor, şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate.

Nişte flăcări. Faza finală a descoperirii divine era destinată să întipărească în Avram chezăşia făgăduinţelor lui Dumnezeu. Un fum ca dintr-un cuptor, sau nişte flăcări, simboluri ale prezenţei divine, au trecut printre stârvurile despicate, după cum făcuse şi Avram mai înainte, în timpul zilei. Că aceasta nu a fost numai o vedenie, reiese în mod evident din faptul că animalele au fost complet consumate (PP 137). Prin acest semn vizibil, Dumnezeu a confirmat legământul cu Avram care, în felul acesta, a văzut pentru prima oară simbolul sacru al prezenţei divine.

18În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: „Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat,

Ţara aceasta. O dată cu aceasta, Dumnezeu reafirmă făgăduinţa Sa cu privire la stăpânirea ţării Canaanului. Sunt indicate pentru prima oară hotarele geografice ale Ţării Făgăduinţei. Practic, la aceste hotare s-a ajuns în timpul domniei lui David şi Solomon (vezi 1 Regi 4,21; 2 Cronici 9,26).

19şi anume: ţara cheniţilor, a cheniziţilor, a cadmoniţilor,

Cheniţii. Cele zece triburi enumerate nu cuprind toţi canaaniţii. Poate că numărul este de universalitate simbolică. Cheniţii au fost în părţile muntoase ale Palestinei de sud-vest, aproape de amaleciţi (Numeri 24,20.21; 1 Samuel 15,6, etc.). Originea lor nu este sigură. În vremurile de mai târziu, se poate ca între ei şi madianiţi să fi avut loc căsătorii, pentru că Hobab, cumnatul lui Moise, este numit Chenit (Judecători 1,16; 4,11) şi, de asemenea, şi Madianit (Numeri 10,29). Se poate ca ei să fi fost o sub-familie a madianiţilor.

Cheniziţii. Sunt încă neidentificaţi. Unii îi consideră descendenţii lui Chenaz, nepotul lui Esau (Geneza 36,15). Dacă ar fi aşa, amintirea lor aici ca trib ar fi în mod necesar profetică, pentru că Esau, ca nepot al lui Avram, nu era încă născut. Această sugestie pare a fi greu de acceptat.

Cadmoniţii. Neamintiţi niciunde în altă parte. Originea lor nu poate fi determinată. Numele lor, care înseamnă răsăriteni, indică spre regiunile de răsărit ale Canaanului ca loc de aşezare al lor.

20a hetiţilor, a fereziţilor, a refaimiţilor,

Hetiţii. Vezi comentariul pentru cap. 10,15.

Fereziţii. Vezi comentariul pentru cap. 13,7.

Refaimiţii. Vezi comentariul pentru cap. 14,5.

21a amoriţilor, a canaaniţilor, a ghirgasiţilor şi a iebusiţilor.”

Amoriţii. Pentru aceştia şi alte grupări tribale amintite în v.21, vezi comentariul pentru cap.

10,15, 16. Comentarii lui Ellen G. White 1-21 PP 136-137; SR 75-76 1 GC 86; MB 57; 3T 434; 6T 312; 7T 287; 9T 152 1,3 SR 76 1-3 PP 136 5 SR 75, 77 6 PP 370 12 PP 137 12-14 SR 75 13 FE 287 13,14 PP 282; SR 120 14 DA 32 16 PP 232, 434; 5T 208 18 PP 137, 716

Deschide Biblia