Geneza 15:13-16 13Şi Domnul a zis lui Avram: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani.

Să ştii hotărât. Acest vis – sau poate că era o vedenie – a lămurit pentru Avram făgăduinţele făcute mai înainte. Informaţii suplimentare descoperite lămuresc acum că o luare în stăpânire imediată a Canaanului nu putea fi aşteptată. Însă siguranţa făgăduinţei este prezentată în limbajul cel mai puternic posibil de care este în stare limba ebraică. Expresia poate fi redată literal ştiind ce trebuie să şti. Poate că Avram s-a întrebat de multe ori, cât timp urma să mai rămână un străin în Ţara Făgăduinţei şi cum va realiza el vreodată împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu? Această descoperire nu lasă nici o nesiguranţă în ce priveşte faptul că el va rămâne un peregrin atâta timp cât va trăi, ca şi urmaşii săi nenăscuţi, timp de patru generaţii. În viziune, ţara şederii lor nu este menţionată, însă împlinirea ei a lămurit că a fost inclus atât Canaanul, cât şi Egiptul. Canaanul fiind dependent de Egipt din punct de vedere economic şi din punct de vedere politic în timpul lui Avram şi Isaac, de asemenea, dependent sub regii hicsoşi de pe vremea lui Iacov şi a lui Iosif, nu este ceva ciudat faptul că amândouă ţările sunt incluse într-o singură ţară.

Va fi robită. Cât de ciudat trebuie să-i fi părut lui Avram că sămânţa lui, cu privire la care au fost făcute făgăduinţe atât de minunate, trebuia să le slujească acelora în mijlocul cărora va locui. Această profeţie a venit la timpul cuvenit. Iacov, nepotul său, a ajuns rob la Laban pentru 20 de ani (cap. 31,41). Iosif, strănepotul său, a fost chiar vândut ca sclav şi mai târziu pus în închisoare (vezi cap. 39,1; 40,4). În cele din urmă, toţi urmaşii lui Israel au fost făcuţi sclavi în Egipt (Exod 1,13.14).

O vor apăsa greu. Şederea lui Israel urma să cuprindă nu numai robia, ci şi apăsarea – persecuţia. Succesiunea declaraţiilor pare mai degrabă ambiguă pentru cititorul englez, însă nu este aşa pentru unul care cunoaşte ebraica. Conform regulii paralelismului răsturnat, în care ultimul membru al unei perechi ajunge primul, când paralelismul apare după pronumele (din textul englez –

n. tr.) ei din expresia ei îi vor apăsa se referă înapoi la îi din îi vor robi (vezi comentariul pentru Geneza 10,1.2).

Împlinirea aceste profeţii poate fi urmărită în mod practic în fiecare generaţie timp de patru secole. Isaac, fiul lui Avram, a fost persecutat de Ismael (Galateni 4,29, compară cu Geneza 21,9). Iacov, spre a-şi scăpa viaţa, a fugit de Esau (Geneza 27,41-43) şi mai târziu de Laban (cap. 31,2.21.29). Iosif a fost vândut ca rob de proprii fraţi şi mai târziu aruncat în temniţă pe nedrept (cap. 37,28; 39,20). În cele din urmă, copiii lui Israel au fost crunt apăsaţi de egipteni după moartea lui Iosif (Exod 1,8.12).

Patru sute de ani. Întrebările la care urmează să se dea răspuns sunt: (1) Este acesta timpul apăsării, sau timpul şederii sau amândouă? (2) Ce legătură au aceşti 400 de ani cu cei 430 de ani din Exod 12,40 şi Galateni 3,16.17? Prima întrebare depinde de rezolvarea celei de-a doua.

Declaraţia din Exod 12,40 că şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani pare că lasă să se înţeleagă că evreii au petrecut 430 de ani acolo, de la intrarea lui Iacov, până la exod.

Faptul că semnificaţia nu poate fi aceasta reiese în mod evident din Galateni 3,16.17, unde se spune că Legea a fost promulgată pe Sinai la 430 de ani după legământul dintre Dumnezeu şi Avram. Dacă Pavel se referă la prima făgăduinţă făcută lui Avram în Haran (Geneza 12,1-3), atunci cei 430 de ani au început când Avram era în vârstă de 75 de ani (cap. 12,4). Cei 400 de ani de apăsare urmau, atunci, să înceapă cu 30 de ani mai târziu, când Avram era în vârstă de 105 ani, iar fiul său Isaac în vârstă de 5 ani (cap. 21,5). Aceasta urma să fie aproximativ pe timpul când Ismael, care se născuse în chip firesc prigonea pe (Isaac) cel care se născuse prin Duhul (Galateni 4,29; Geneza 21,9-11).

Timpul exact de la data chemării lui Avram, până la intrarea lui Iacov în Egipt, a fost de 215 ani (vezi Geneza 21,5; 25,26; 47,9), care ar mai lăsa 215 ani din cei 430 ca timp real petrecut acolo de evrei. Din motivul acesta, cei 430 de ani din Exod 12,40 trebuie să cuprindă şi şederea în Canaan şi pe aceea din Egipt, de la chemarea lui Avraam până la exod. LXX redă Exod 12,40 astfel: Şi şederea copiilor lui Israel cât timp au rămas în ţara Egiptului şi ţara Canaanului, a fost de patru sute treizeci de ani. După cum a fost deja arătat, ţara Canaanului a fost atât de dependentă de Egipt în timpul epocii patriarhale, încât regii egipteni îl considerau în realitate al lor şi se refereau la el ca atare. În timpul dinastiei a optsprezecea, ai cărei regi au stăpânit atât Palestina cât şi Siria, Moise putea prea bine să includă Canaanul în termenul Egipt, aşa cum este folosit în Exod 12,40.

14Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: şi pe urmă va ieşi de-acolo cu mari bogăţii.

Neamul. Fără să descopere numele naţiunii la care se referă, profeţia indică spre timpul plăgilor care au venit asupra Egiptului (vezi Exod 6,6).

Va ieşi de acolo cu mari bogăţii. Această făgăduinţă a fost în împlinită mod remarcabil în minunata eliberare din sclavie a evreilor şi în imensa bogăţie pe care au luat-o cu ei (Exod 12,36).

15Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţe fericită.

Vei merge... la părinţii tăi. Cei mai mulţi comentatori explică textul acesta ca lăsând să se înţeleagă prin el nemurirea sufletului şi existenţa lui fără trup, în vreun adăpost al sufletelor care au plecat. Totuşi, această interpretare nu ţine seama de o obişnuită figură de vorbire ebraică şi forţează un înţeles literal din cuvinte figurate. A merge cineva la părinţi (Geneza 15,15), a fi adăugat cineva la poporul său (cap. 25,8.17), sau la părinţii săi (Judecători 2,10), şi a adormi cu părinţii săi (2 Regi 10,35) sunt eufemisme ebraice obişnuite care înseamnă simplu a muri. A scoate din aceste expresii înţelesul de nemurire a sufletului separat de corp înseamnă a presupune ca adevărat ceva ce în altă parte Scripturile neagă în mod specific (vezi, de exemplu, Psalmi 146,4; Eclesiastul 9,5.6 etc.). Avram a murit în mod categoric şi nu va primi făgăduinţa, până ce nu vor fi răsplătiţi pentru credinţa lor eroii tuturor veacurilor (vezi Evrei 11,10.13.39.40; 1 Tesaloniceni 4,16.17; Matei 16,27; Coloseni 3,3.4).

Vei fi îngropat. Aceasta scoate în evidenţă părerea exprimată mai sus, că lui Avram nu i s-a făgăduit că sufletul lui îşi va lua zborul spre ceruri, sau spre vreun alt loc. El va fi îngropat cum fuseseră îngropaţi şi strămoşii lui. Ei se odihneau în mormintele lor; Avram li se va alătura acolo. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a mângâiat pe Avram cu asigurarea unei vârste paşnice înaintate. Avram a trăit până la vârsta de 175 de ani (Geneza 25,7.8).

16În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful.”

În al patrulea neam. Comentatorii care aplică cei 400 de ani din v.13 la timpul real petrecut de Evrei în Egipt găsesc aici o mare dificultate. Ei trebuie să admită că, pentru fiecare dintre cele patru generaţii, revine în medie exact 100 de ani. Acest fapt este împotriva dovezilor disponibile. Însă, din moment ce 400 de ani din versetul 13 trebuie să se refere la timpul de la Avram la Exod (vezi comentariul despre v.13) şi dacă adevăratul timp de şedere a lui Israel în Egipt a fost de numai 215 ani, nici o contradicţie nu există între această prezicere şi împlinirea ei. Caleb a aparţinut celei de-a patra generaţii din Iuda (1 Cronici 2,3-5.18), iar Moise, din Levi (Exod 6,16.20). Încercările de a determina lungimea unei generaţii pe temeiul din Geneza 15,13.16 nu sunt întemeiate, iar rezultatele induc, cu siguranţă, în eroare. Oricum ar fi, o generaţie sau grup de oameni au intrat în Egipt, două au locuit acolo, iar a patra a ieşit.

Nelegiuirea amoriţilor. Pentru aparenta amânare a împlinirii făgăduinţei divine, existau două motive fundamentale. În primul rând, sămânţa lui Avram avea nevoie de timp pentru a se înmulţi până la măsura în care să fie în stare să ia ţara în stăpânire. În al doilea rând, iubirea şi dreptatea divină pretindea pentru amoriţi o prelungire a zilelor de har, ca ei sau alţii să nu-L învinuiască pe Dumnezeu de nedreptate sau părtinire, când avea să vină timpul nimicirii şi al luării în stăpânire a ţării lor. Cu alte cuvinte, evreii nu erau pregătiţi să stăpânească ţara, nici Dumnezeu nu era gata s-i deposedeze pe Amoriţi.

Există un grad de nedreptate hotărât, dincolo de care naţiunile nu pot trece fără să îşi atragă judecăţile lui Dumnezeu. Adâncimea stricăciunii şi degenerării morale până la care s-au afundat popoarele din Canaan pe timpul lui Moise este dată pe faţă de literatura lor mitologică, descoperită recent. Ea îi descrie pe zeii lor ca fiinţe crude şi însetate de sânge, omorându-se şi înşelându-se unul pe altul şi neînchipuit de imorale. După cum au fost antediluvienii şi oamenii din Sodoma, oamenii din Canaan, întocmai ca zeii lor, au fost stăpâniţi de cele mai josnice pasiuni. Îi găsim sacrificându-şi copiii, închinându-se la şerpi şi practicând ritualuri imorale în templele lor. Sanctuarele lor găzduiau desfrânaţi de profesie, de ambele sexe. Amoriţii, cei mai puternici dintre multele triburi canaanite, îi reprezentau pe toţi locuitorii Canaanului (vezi Iosua 24,15; Judecători 6,10; etc.).

Deschide Biblia