Faptele Apostolilor 7:54-60 54Când au auzit ei aceste vorbe, îi tăia pe inimă şi scrâşneau din dinţi împotriva lui.

Când au auzit. Mai de grabă: Acum în timp ce auzeam.

Îi tăia pe inimă. Vezi cap.5,33. Cuvântul folosit descrie un chin mai viu decât străpunşi în inimă de la cap. 2,37 şi a produs nu pocăinţă, ci mânie furioasă.

Scrâşneau din dinţi împotriva lui. [Scrâşneau la el, KJV; Scrâşneau cu dinţii împotriva lui, Nitz]. Literal, îşi scrâşneau dinţii la el. Expresia figurată nu e neobişnuită (Matei 8,12; 13,42 etc.). Aici însă este o manifestare literală de mânie. Iudeii îngăduiseră ca furia lor să treacă de puterea de stăpânire. Rămaşi fără grai de furie, ei doreau să-l sfâşie aşa cum fiarele sălbatice şi-ar sfâşia prada cu dinţii.

55Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu;

Dar Ştefan. [Dar el, KJV; Iar el, Nitz]. Arătând contrastul simplu şi deplin, cu împotrivitorii lui deliranţi.

Plin. [Fiind plin, KJV]. Implicând nu o inspiraţie de moment, ci o experienţă continuă. Ca şi la început (cap. 6,5), tot aşa şi la sfârşit, Ştefan este plin de Duhul Sfânt.

Şi-a pironit ochii. [A privit în sus, fix, KJV]. Vezi cap. 1,10.

Spre cer. Ştefan a văzut cerurile deschise (Fapte 7,56; cf. cu Isaia 6,1). Nimeni dintre privitori nu a văzut slava cerurilor deschise în felul acesta, şi susţinerea că Ştefan vedea slava aceasta părea pentru el să-i agraveze vinovăţia. Dar numai profeţii ne pot spune dacă ceea ce ei văd este cu ochiul spiritual lăuntric sau printr-o extindere a simţului fizic (cf. Matei 3,16; 2 Cor.12,1-6).

A văzut slava lui Dumnezeu. Compară cu Gen. 3,24; Exod 13,21; Ioan 1,14; Fapte 7,2. Vorbirea lui Ştefan începe cu o referire la Dumnezeul slavei şi se termină relatând o viziune a slavei dumnezeieşti care străluceşte asupra minţii sale. Cu ce expresie de încântare trebuie să fi privit el slava aceea! El a uitat primejdia mortală a momentului şi s-a devotat cu totul viziunii cereşti.

Isus stând în picioare. Despre Hristos se vorbeşte de obicei ca şezând la dreapta lui Dumnezeu. La dreapta lui Dumnezeu. Vezi Matei 26,64. Această privelişte a Tatălui şi a Fiului a întărit pe servul credincios suferind.

56şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.”

Fiul Omului. Singura dată când titlul acesta e folosit în NT în afară de Evanghelii. S-ar putea ca Ştefan să-l fi auzit chiar de pe buzele Domnului său, sau poate să-l fi deprins biserica primară, întrucât cuvântarea lui a fost ţinută înainte de a fi fost scrisă oricare Evanghelie. Membrii Sinedriului probabil îşi aminteau că Hristos Însuşi folosise expresia aceasta la data judecării Lui înaintea lor (Matei 26,64). Atunci ei osândiseră pretenţiile Domnului ca fiind hulitoare. În ce priveşte comentariul la acest titlu, vezi Marcu 2,10; cf. Vol. V, p. 917.

57Ei au început atunci să răcnească, şi-au astupat urechile şi s-au năpustit toţi într-un gând asupra lui.

Ei au început atunci să răcnească. [Atunci au strigat, KJV; Strigând cu glas tare, Nitz]. Mai de grabă, Dar ei au strigat, adică, într-o încercare de a aduce la tăcere pe Ştefan, în loc de a-l asculta şi de a se lăsa convinşi în prezenţa slavei lui Dumnezeu.

Astupat. Gr. sunecho, a comprima, a ţine laolaltă. Ei socoteau cuvintele lui Ştefan ca hulitoare şi nu doreau să le mai asculte. În felul acesta au dovedit că meritau descrierea dată în v.

51. Ei, şi nu Ştefan, erau hulitori.

S-au năpustit toţi într-un gând asupra lui. Satana a adus în Sinedriu felul de unitate cerută de Lege (Deut. 13,9.10) când un om urma să fie executat. Nu au aşteptat un verdict oficial; ei erau unanimi în dorinţa şi decizia lor. În ce priveşte aspectele juridice ale unor asemenea procedee sumare, compară Matei 26,59.

58L-au târât afară din cetate şi l-au ucis cu pietre. Martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul.

L-au târât afară. [L-au aruncat afară, KJV; Şi scoţându-l afară din oraş, Nitz]. Potrivit cu Lev. 24,14 cel care urma să fie ucis cu pietre trebuia să fie scos afară din tabără care, pe vremea lui Ştefan, însemna în afară de zidurile Ierusalimului.

L-au ucis cu pietre. Literal, îl ucideau cu pietre, ca şi cum actul execuţiei continua în timp ce martirul se ruga (v. 59,60). Uciderea cu pietre era pedeapsa pentru hulă sub legea mozaică (Lev. 24,14-16; vezi Ioan 8,7). Dar oricât de scrupulos s-ar fi ţinut Sinedriul de legea aceasta, sub romani ei nu aveau dreptul să ia viaţa, mai ales dacă Ştefan ar fi fost cetăţean roman (vezi Fapte 6,5). Dar slujbaşii romani puteau fi mituiţi pentru a ajunge la o tăcere convenabilă (AA 98,101). Pilat, care era încă procuror (vezi Vol. V. p. 67,68), s-ar putea să fi fost plecat din cetate la data aceea, dar nu ar fi fost sigur că el s-ar fi amestecat în actul asupra lui Ştefan, după experienţa lui umilitoare la judecata lui Isus.

Şi-au pus hainele. Legea cerea ca acuzatul să fie cel dintâi care să folosească pietrele ucigătoare (Deut. 17,7; cf. cele de la Ioan 8,7). Hainele largi şi lungi până în pământ ar fi împiedicat libera mişcare a braţelor executoare, şi deci au fost puse la o parte (cf. Fapte 22,20).

Unui tânăr. Gr. neanias, tânăr, e folosit cu multă latitudine pentru bărbaţi între 20 şi 40 de ani. Termenul acesta nu poate ajuta prea mult la determinarea cronologiei vieţii lui Pavel (cf. cu Filimon 9). Pentru o posibilă datare a martirajului lui Ştefan vezi p. 99.

Saul. Pentru înţelesul numelui, vezi 1 Samuel 9,2. Pentru comentariu la viaţa din trecut a lui Saul, prezenţa lui la execuţia lui Ştefan şi schimbarea ulterioară a numelui lui în Pavel, vezi Nota Adiţională nr. 2 la finele capitolului.

59Şi aruncau cu pietre în Ştefan, care se ruga şi zicea: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!”

Şi aruncau cu pietre. Mai de grabă, pe când ei îl loveau cu pietre. Ştefan se ruga pe când era împroşcat cu pietre.

Se ruga. [Chemând pe Dumnezeu, KJV]. Aşa cum e arătat prin litere cursive în KJV, cuvântul Dumnezeu nu e în original. Rugăciunea însăşi arată că Ştefan s-a rugat la Domnul Isus, pe care Îl văzuse mai înainte stând la dreapta lui Dumnezeu (v. 56).

Primeşte duhul meu. Vezi Matei 27,50; Luca 8,55; Fapte 7,60. Notează cum Luca relatează la fel o rugăciune asemănătoare din partea lui Isus când a murit (Luca 23,46).

60Apoi a îngenuncheat şi a strigat cu glas tare: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” Şi, după aceste vorbe, a adormit.

A îngenuncheat. În rugăciune şi în adorare a Aceluia pe care îl văzuse la dreapta lui Dumnezeu, deşi era fără îndoială forţat de împroşcarea cu pietre să cadă în genunchi.

Nu le ţine în seamă păcatul acesta. Literal, nu le pune în socoteală păcatul acesta. Ştefan nu putea face nimic cu privire la păcatele anterioare ale persecutorilor săi, dar avea un drept personal de a cere iertare pentru abaterea lor prezentă. Mijlocind pentru ei în rugăciune, el a dat pe faţă cât de deplin îşi însuşise spiritul iertător care caracterizase pe Domnul şi Învăţătorul său (cf. Luca 23,34).

A adormit. Vezi Marcu 5,36; Ioan 11,11. În tot cursul apărării sale, puterea lui Ştefan era în contrast remarcabil cu aceea a acuzatorilor săi. Ei sunt plini de furie răzbunătoare, dar el păstrează un calm ca acela care-L stăpânea pe Hristos în sala de judecată. Acum Luca, încheindu-şi relatarea despre lucrarea martirului, păstrează acea atmosferă sfântă în expresia lui finală, a adormit. Lupta s-a sfârşit, victoria e câştigată; luptătorul credincios al lui Dumnezeu părăseşte tumultul şi adoarme liniştit până la ziua învierii. Capitolele următoare arată că moartea lui nu a fost în zadar. NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 7

Vorbirea lui Ştefan prezintă unele dificultăţi în ce priveşte scopul ei, lucrurile pe care le prezintă şi întrebări cu privire la faptele enumerate. La abordarea acestor probleme trebuie să se reţină anumite consideraţiuni: 1) Cuvântarea este relatată, nu aşa cum Luca ar fi înţeles conţinutul şi importanţa ei cu 30 de ani mai târziu, când a scris Faptele Apostolilor, ci probabil aşa cum îi fusese prezentată de unul sau mai mulţi din ascultătorii lui, ca de pildă Saul (Pavel) sau unul din preoţii convertiţi (cap. 6,7). Natural, trebuie să se reamintească faptul că Dumnezeu i-ar fi putut da

o cunoaştere a predicii direct lui Luca. 2) Cuvântarea n-a fost terminată, pentru că ascultătorii lui au năvălit asupra lui plini de furie, l-au târât afară din oraş şi l-au ucis cu pietre. 3) Cuvântarea lui Ştefan era istorică, aşa cum fuseseră cuvântările lui Petru înainte de el (cap. 2 şi 3) şi ale lui Pavel după el (cap. 13; 22; 26), şi în măsura aceasta relatează puţin din gândirea lui teologică. Teologia lui Ştefan, aşa cum se dezvoltase până la data aceasta, trebuie să fie văzută în implicaţiile istorice urmărite şi în acuzaţiile vrăjmaşilor săi. 4) Cuvântarea lui fără îndoială era o continuare a soliei evanghelice dată de cei şapte, după hirotonirea lor (cap. 6,7-10) şi după prezentarea Evangheliei pe care Ştefan o făcuse în sinagoga eleniştilor (vezi v. 9). De aceea apărarea lui oferă ea însăşi o mare parte din ceea ce ar fi de ajutor pentru cercetătorul de astăzi la analizarea şi aprecierea ei. 5) Unele dintre dificultăţile istorice şi exegetice pe care pare să le prezinte această cuvântare – ca de pildă chestiunea că Avraam nu a părăsit Haranul decât după moartea lui Terah (cap. 7,4); cele 75 de persoane ca total al tribului evreiesc cu Iosif în Egipt (v. 14); parcela de teren de care se spune că a fost cumpărată în Sihem de Avraam (v. 16); înmormântarea lui Iacov în acea bucată de pământ (v. 15,16); citatul din Amos 5,26.27, în care Ştefan pune Babilonul în locul Damascului; şi numele zeităţilor păgâne menţionate (Fapte 7,43) – pot fi văzute ca apărând, în parte sau în total, din lipsa noastră de informaţie care ar fi putut să fie totuşi la îndemâna lui Ştefan.

Trei obiective destul de evidente pot fi deduse din cuvântarea lui Ştefan:

1. 1. Să câştige aprobarea sau cel puţin să tempereze dezaprobarea, arătând Sinedriului că el era familiarizat cu istoria poporului evreu şi să procure temei pentru a dovedi ortodoxia lui.

2. 2. Pentru a arăta istoria cum Dumnezeu a căutat să conducă şi cum ei în mod persistent lepădaseră acea conducere aşa cum fusese dată prin Moise, profeţi şi Mesia Cel prezis.

3. 3. Să arate natura şi înţelesul cultului pe care Dumnezeu îl prescrisese pentru patriarhi şi pentru poporul Său ales în legătură cu lucrarea inaugurată de Hristos la dreapta lui Dumnezeu. Acesta poate fi considerat ca obiectivul cel mai important, dar cel mai puţin clar expus. Patru fapte trebuie să fie observate în legătură cu aceasta:

a) Când diaconii, dintre care apare Ştefan ca un evanghelist de frunte, au început lucrarea lor publică, o mare mulţime de preoţi, pentru prima dată,, veneau la credinţă (cap. 6,7). Rezultatul acesta se poate să fi apărut dintr-un accent particular în prezentarea Evangheliei de către Ştefan şi ceilalţi diaconi.

b) S-a adus serioasa acuzaţie contra lui Ştefan că el învăţa ceea ce era contrar acestui locaş sfânt, adică, Templul; împotriva Legii; şi contra obiceiurilor (cap. 6,13.14).

c) Ştefan a subliniat chemarea lui Avraam şi purtarea de grijă providenţială a lui Dumnezeu pentru Iacov şi descendenţii lui (cap. 7,2-17); eliberarea evreilor din Egipt sub conducerea lui Moise

(v. 18-36); mărturia lui Moise despre un prooroc viitor pentru biserică (v. 37,38); cultul fals şi sacrificiile nelegiuite ale evreilor (v. 39-43); tabernacolul din pustie construit după modelul arătat lui Moie (v. 44,45); Templul lui Solomon (v. 46,47); şi faptul că Dumnezeu nu are nevoie de temple făcute de om (v. 48-50). Acest accent asupra cultului ar sugera că Ştefan conducea la subiectul principal al lucrării lui Hristos în cer.

d) Experienţa lui Ştefan are o legătură vădită cu profeţia celor 70 de săptămâni (Dan. 9,24-27), care au început în anul 457 î.Hr., în ultima săptămână în mijlocul căreia Mesia urma să fie stârpit, dar nu va avea nimic [nu pentru sine] şi sistemul tipic, pământesc, sacrificial urma să înceteze de a fi un mijloc efectiv de mijlocire care însemna şi sfârşitul preoţiei pământeşti. Comentariul acesta acceptă ideea că răstignirea pe cruce a avut loc în anul 31 d.Hr. (vezi Vol. V, p.251-256), la mijlocul săptămânii. Prin urmare, ultima din cele 70 de săptămâni profetice trebuia să se termine în anul 34 d.Hr. În felul acesta lucrare a lui Ştefan poate fi privită ca simbolizând dramatic apelul lui Dumnezeu către poporul Său ales în cursul ultimei săptămâni profetice, înainte ca Evanghelia să fie oferită neamurilor. În acord cu aceasta, pare rezonabil să se dateze martirajul lui Ştefan în anul 34 d.Hr., deoarece uciderea lui Ştefan poate fi privită ca un act final de lepădare a Evangheliei de către iudei ca naţiune.

Când cuvântarea lui Ştefan e privită pe fundalul acesta, se vede că e un episod dramatic, vital într-o perioadă critică a istoriei bisericii primare.

Tânărul, Saul, introdus în cap. 7,58, joacă un rol atât de important pe scena NT încât este îndreptăţită atenţia deosebită care i se acordă de la prima menţionare a numelui său. Amănunte biografice directe sunt puţine, dar referiri indirecte permit o reconstruire rezonabilă a vieţii sale timpurii.

În afară de o menţionare indirectă a mamei sale (Gal. 1,15) şi referiri generale la strămoşii săi evrei (Fapte. 24,14; Gal. 1,14; 2 Tim. 1,3), Scripturile nu dau nici o cheie în privinţa neamului lui Saul. Că el nu era un fiu unic reiese din Fapte 23,16, unde e introdus fiul sorei lui Pavel. E posibil ca familia lui privindu-l ca apostaziat când a devenit creştin, să se fi înstrăinat şi să fi rupt orice legătură cu el (vezi Fil. 3,8), iar lucrul acesta să fi devenit o sursă de durere pentru el, deşi este clar că înainte de convertirea lui unele din rudele lui deja deveniseră creştini (Rom. 16,7).

O tradiţie din sec al 2-lea, relatată de Ieronim, afirmă că părinţii lui Saul trăiseră în Girchala, din Galileea. Pe la anul 4 î.Hr, se presupune că au fost luaţi prizonieri şi duşi ca sclavi în Tars, cetatea principală a Ciliciei, în Asia Mică, unde cu timpul au câştigat libertatea, au prosperat şi au devenit cetăţeni romani. Mai târziu li s-a născut un fiu, Saul.

Viaţa lui Saul a început la Tars (Fapte 22,3) unde, în ziua a opta a fost circumcis (Filipeni 3,5) şi, în acord cu obiceiul, i s-a dat numele (vezi Luca 1,50). Întrucât era din seminţia lui Beniamin (Rom. 11,1; Filip. 3,5), se poate să fi fost numit după întâiul rege al lui Israel, care descindea din aceeaşi casă.

De la naştere poseda anumite privilegii de invidiat. Era născut ca cetăţean roman (Fapte 22,28). În secolul I d.Hr., cetăţenia romană era considerată de mare valoare şi probabil că familia lui Saul a fost de o oarecare distincţie şi de bogăţie mai mult decât medie. Deţinătorul unei astfel de cetăţenii avea orice motiv să fie mândru şi în mod natural să fie favorabil înclinat către Roma imperială. Dar, pe lângă aceasta, Saul avea o loialitate locală faţă de propria sa cetate. Era cetăţean al cetăţii Tars (cap. 21,39). Lucrul acesta însemnează nu numai că locuia acolo, dar şi că poseda drepturi cetăţeneşti. Probabil se bucura de privilegiul acesta, datorită serviciilor aduse cetăţii de familia lui.

Mai pe sus de aceste privilegii sociale, Saul îşi afirma moştenirea sa rasială şi religioasă. El se mândrea cu descrierea evreu din evrei (Fil. 3,5; cf.2 Cron. 11,22) şi era mândru de tradiţiile sale strămoşeşti. Lucrul acesta se potrivea destul de bine şi cu dreptul său de a avea cetăţenia romană şi tarsiană, deoarece până la anul 70 d.Hr., când Vespasian a desfiinţat drepturile legale ale iudeilor, acestora li se îngăduise să-şi păstreze naţionalitatea lor distinctivă, chiar în cadrul roman păgân. La aceste avantaje cu fond religios, el adăuga o mândrie deosebită faţă de fariseismul său. El trăise ca fariseu după cea mai îngustă partidă [iudaică] a religiei sale (Fapte 26,5; cf. cap. 23,6; Fil. 3,5). Unii comentatori sugerează că acest fariseism fusese moştenit de la tatăl său, dar este la fel de mult posibil că a devenit fariseu datorită educaţiei sale sub Gamaliel (cf. cu Fapte 5,34).

La o vârstă fragedă, probabil când era de 12 ani, Saul a fost trimis la Ierusalim (cap. 26,4), unde a fost educat de vestitul Gamaliel I (cap. 22,3; vezi cap. 5,34). El a fost instruit să cunoască cu de-amănuntul Legea [felul desăvârşit al legii, KJV], crezând tot ce este scris în Lege şi Prooroci, formându-se să fie plin de râvnă pentru Dumnezeu şi însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti ale părinţilor săi (Fapte 22,3; 24,14; Gal. 1,14). Pare că a devenit un suporter mai fanatic al sectei sale decât fusese învăţătorul său (cf. cele de la Fapte 5,34). În felul acesta a pus bazele viitoarei sale cruciade împotriva bisericii creştine (cap. 8,1.3; 22,4.5; 26,9-12). Cu această zestre şi pe fondul acesta, Saul intră în naraţiunea cărţii Faptelor (cap. 7,58). Ca un membru zelos al partidei celei mai stricte a iudaismului, el participă la moartea lui Ştefan care pare să fie un critic al iudaismului. Prezenţa lui sugerează că a continuat să locuiască la Ierusalim. De aceea pare să fi cunoscut bine lucrarea şi moartea lui Hristos şi mărturia apostolică tot mai puternică aflată în plină dezvoltare. Dar, întrucât el menţionează numai întâlnirea supranaturală cu Isus pe drumul spre Damasc (Fapte 22,4.9; 26,14.15; 1Cor. 15,8), nu pare probabil că L-a întâlnit în trup. Cu toate acestea, Saul era bine echipat ca persecutor anticreştin şi nu e nimic anormal în participarea lui la moartea primului martir.

O discuţie considerabilă s-a purtat cu privire la schimbarea de nume care apare pe la mijlocul cărţii Faptelor Apostolilor. Capitolul 13,9 vorbeşte despre Saul, care se mai numeşte şi Pavel, sau, pentru a da o traducere variantă, Saul, altminteri Pavel. Pentru ce să se introducă aici un al doilea nume când Saul fusese deja folosit de 18 ori între cap. 7,58 şi 13,9? Din vremea lui Ieronim noul nume introdus a fost legat cu acela al lui Sergius Paul (proconsulul) delegat [dregător] al Ciprului. S-a sugerat că Saul a luat numele de Paul [Pavel] pentru a onora convertirea delegatului [dregătorului] la credinţa creştină. O astfel de explicaţie pare imposibilă, deoarece sunt motive puternice de a crede că Saul trebuie să fi avut mai multe nume încă din primii săi ani.

Saul se născuse într-o lume multilingvă. O populaţie eterogenă care vorbea o mulţime de limbi diferite, dar fiecare grup avea propriul său grai natal. Suprapuse pe baza aceasta erau greaca, lingua franca a lumii civilizate (vezi Vol. V, p.103) şi latina, limba oficială a Imperiului Roman. Prin urmare, mulţi oameni vorbeau nu numai limba lor natală, dar şi greaca şi latina. Din cauza aceasta, mulţi din ei au ajuns să aibă mai mult decât un singur nume, sau diferite forme ale aceluiaşi nume după limba sau societatea în care era folosit. În alte cazuri ei purtau nume care nu aveau nici o legătură între ele – adică, nu erau traduceri dintr-o limbă în alta. În cazul lui Saul, procesul poate să fi acţionat în felul următor: La circumcizie i s-a dat un nume iudaic, Saul, dar întrucât locuia într-o comunitate păgână, purta şi un nume latin obişnuit, Paulus. Se pot cita multe exemple de nume duble: Belşaţar-Daniel, Estera-Hadasa, Ioan Marcu (cf. Fapte 1,23; 13,1; Col. 4,11). Luca arată cunoaşterea din partea sa a celor două nume, Saul şi Paul [Pavel]. Înainte de Fapte 13,9, el l-a descris într-un mediu predominant ebraic şi de aceea a folosit numele ebraic, Saul. Acum, în cap.13,9, Luca îl vede faţă în faţă cu un slujbaş roman, care desigur l-a întrebat: Care este numele tău? De unde eşti? La asemenea întrebări, cetăţeanul roman nu ar fi răspuns Saul, fariseu din Ierusalim, ci Paul, cetăţean roman din Tars. În felul acesta reiese că darea pe faţă de către Luca a celuilalt nume al eroului său e deosebit de fericită – corespunde împrejurărilor şi nu prea are nevoie de altă explicaţie. Începând de la punctul acesta, Luca foloseşte numele păgân, în afară de trei referiri reminiscente la Saul (cap. 22,7.13; 26,14), care arată cât de exact a relatat Luca cuvintele lui Pavel. Lucrul acesta este cu totul corespunzător, deoarece lucrarea lui Pavel în decursul celei de a doua jumătăţi a Faptelor este aproape cu totul pentru neiudei. În felul acesta numele Pavel este întreţesut cu lucrarea sa pentru neamuri. Lucrul acesta vine în sprijinul folosirii invariabile chiar de către apostol a lui Pavel în epistolele sale (Rom. 1,1; 1 Cor. 10,1; Gal. 5,2; Col. 4,18 etc.).

O altă interpretare merită consideraţie. Cuvântul latin paulus (echivalentul lui grec este pauros) însemnează, mic sau scund, şi a fost luat ca o descriere a staturii lui Saul. Ideea primeşte oarecare sprijin din apocrifa Faptele lui Paul şi Thecla, care datează din anii 160-180 d.Hr., şi deşi nu e cu totul de încredere, ar putea totuşi să reflecte o tradiţie autentică de înfăţişarea personală a marelui apostol. Pasajul în cauză zice: Un om de talie mică, chel, crăcănat, bine clădit, cu sprâncene îmbibate, nas cam lung, plin de farmec, deoarece uneori seamănă cu un om, şi uneori avea înfăţişarea unui înger (ANF, Vol. 8, p.487). Trebuie, totuşi, să fie recunoscut, că o atare explicaţie cuprinde acceptarea unei date mai târzii pentru numele Pavel, întrucât n-ar fi putut fi dat până nu s-au pronunţat caracteristicile fizice.

Indiferent care ar fi originea celuilalt nume al lui Saul, numele însuşi era roman şi era cu totul corespunzător pentru scopul final al apostolului de a duce Evanghelia în capitala imperială (cf. cele de la Fapte 19,21; Rom. 1,15).

În plus, când Luca intră în subiectul principal al cărţii sale, lucrarea pentru neamuri a lui Pavel, foloseşte în mod statornic numai numele roman al apostolului. În ce priveşte o cronologie ipotetică a vieţii lui Saul, sau Pavel, cum era mai bine cunoscut,

vezi p.97-102. COMENTARII ELLEN G. WHITE 1–60 AA 99–102; SR 264–267 4PP 127 5PP 169 68T 207 22CT 406, 417; Ed 62; FE 342, 360, 393; MH 474; PP 245; SR 108; 4T 343 23–25CT 407 25PP 246 29, 30FE 360, 423; MH 508 37AA 99 44PP 357 48EW 198 48–50 AA 99; SR 264 51, 52EW 198 51–55 AA 100 51–56 SR 265 55AA 115 55, 56EW 198, 208; SL 91 56AA 116; ML 67; MYP 113; SR 270 56–60 AA 101 57, 58EW 199 58–60 PK 699 59AA 575, 597; 4T 525 59, 60ML 67; SR 206 60 EW 199; MB 332

Deschide Biblia