Faptele Apostolilor 5:27-32 27După ce i-au adus, i-au pus înaintea soborului. Şi marele preot i-a întrebat astfel:

Marele preot i-a întrebat. Atât cât arată raportul, sinedriul a evitat subiectul eliberării apostolilor. Ei nu credeau că a fost o intervenţie supranaturală în cazul acesta, sau ezitau de a se referi la ea. Atitudinea lor nu e surprinzătoare, deoarece ei deja refuzaseră de a crede într-o minune mai mare – învierea Celui pe care ei Îl crucificaseră.

28„Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta? Şi voi iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi căutaţi să aruncaţi asupra noastră sângele acelui Om.”

V-am poruncit cu tot dinadinsul. Dovezile textuale favorizează (cf. p.10) exprimarea, v-am poruncit cu poruncă. Expresia aceasta este un ecou al unui idiom obişnuit ebraic şi sugerează că Luca se poate să dea o traducere literară a unei întrebări pusă în aramaică. Însărcinarea fusese dată numai lui Petru şi lui Ioan (cap. 4,18), dar vestea despre ea ajunsese la toţi cei doisprezece. Apostolii declaraseră că nu se vor ţine de poruncă şi continuaseră predicarea cu îndrăzneală (cap. 4,19.20.31). Ei ascultau de o autoritate mai înaltă – Domnul lor (Matei 28,19.20; Fapte 1,8).

Să nu învăţaţi… în numele acesta. Compară cap. 3,16; 4,17. Acesta era marea vină a apostolilor. Iudeii porunciseră ca numele nici să nu fie măcar pomenit. Era numele Aceluia pe care ei ştiau că-L răstigniseră, care acum era proclamat ca viu şi ai cărui urmaşi făceau fapte mari care nu puteau fi tăgăduite. Numele acesta şi activitatea care se concentra în jurul lui era punctul atacului saducheilor.

Umplut Ierusalimul. Aici era o mărturie inconştientă chiar din partea vrăjmaşilor lor că apostolii lucraseră cu credincioşie şi cu succes pentru a împlini prima parte a poruncii lui Hristos (cf. cap. 1,8), proclamând Evanghelia în Ierusalim.

Învăţătura. [Doctrina, KJV]. Mai de grabă, învăţătura, acelaşi cuvânt în original care e tradus doctrină în Matei 7,28. Dar învăţătura în general lua rapid calitatea şi înţelesul de doctrină în sensul modern, aşa cum e ilustrat în 1 Tim. 4,16.

Căutaţi. [Intenţionaţi, KJV; Voiţi să aduceţi, Nitz]. Mai de grabă, doriţi. Lucrul acesta nu era adevărat. Petru dorea mântuirea lor, nu osândirea lor.

Sângele acestui om. Ei evitau pomenirea numelui lui Isus. Lucru acesta s-ar fi putut să fie datorită dispreţului faţă de Galileanul crucificat sau datorită vinovăţiei, deoarece cunoşteau răspunderea lor pentru moartea Lui, sau datorită fricii, deoarece ştiau cât de puternic se dovedise a fi Numele acesta. Petru îi acuzase mai înainte şi fără ezitare de crucificarea acestui Isus (cap. 2,36; 3,13-15; 4,10), făcând fără conţinut dispreţul lor şi temerea lor îndreptăţită. Dacă poziţia lor ar fi fost dreaptă, aceşti preoţi judecători ar fi aplicat pedepsele prevăzute, dar ei se găseau în poziţia de acuzaţi care presimţeau vinovăţia. În urechile lor trebuie să fi răsunat strigătul îngrozitor pe care-l scoseseră în sala de judecată a lui Pilat: Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri (Matei 27,25). Ei deja aduseseră sângele acestui om asupra lor.

29Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns, i-au zis: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!

Petru şi apostolii ceilalţi. Literar, Petru şi apostolii. Formularea: Petru şi apostolii, nu lasă a se înţelege nici că Petru era exclus dintre apostoli, nici că le era superior. Fără îndoială, el a fost cel mai activ în toate scenele anterioare, şi numele şi persoana lui sunt în mod natural proeminente în naraţiune.

Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu. [Ar trebui să ascultăm de Dumnezeu, KJV]. Mai de grabă, Trebuie, cu un sens de constrângere morală (cf. cap.1,16). Aceasta este o afirmare chiar mai lămurită a argumentului folosit mai înainte de Petru şi Ioan (cap. 4,19), cu o subliniere şi mai mare a faptului că ei nu puteau face astfel decât să aleagă să asculte de Dumnezeu, indiferent cât ar costa a fi martori pentru El (cap. 1,8) şi a asculta atât de marea trimitere, cât şi de porunca explicită a îngerului (cap. 5,20). Isus stabilise principiul că atât cezarul, cât şi Dumnezeu trebuiau să fie ascultaţi. Cezarul trebuia să fie ascultat cu privire la cele convenite lui şi Dumnezeu cu privire la cele cuvenite Lui (Matei 22,21). Dar creştinul nu poate servi la doi stăpâni (Matei 6,24; Luca 16,13). Întrucât numai un stăpân poate primi supunerea finală, acel stăpân trebuie să fie Dumnezeu. Acest principiu fundamental îl lămureşte Petru cât se poate de clar. La fel cum mai marii Sinedriului nu au binevoit să pomenească numele lui Isus, tot aşa Petru nu pune numele lor în formularea acestui principiu. El spune simplu oameni, chiar şi oameni din autoritate ca aceia în faţa cărora el stă. El priveşte pe membrii Sinedriului ca oameni care cândva fuseseră agenţi ai lui Dumnezeu, dar care acum pierduseră din vedere datoria lor faţă de Dumnezeu.

Luther a declarat la conciliul din Worms: Conştiinţa mea a fost luată roabă de cuvântul lui Dumnezeu şi eu nu sunt nici în stare, şi nici dispus să retractez, întrucât nu e nici bine şi nici drept să acţionez contra conştiinţei. Dumnezeu să-mi ajute. Amin (citat în E. G. Schwiebert, Luther and His Time, p.505). Acestea sunt cuvinte nobile, ilustrând un principiu nobil, dând la iveală o experienţă nobilă. Fie ca creştinii de azi să-l imite.

30Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus pe care voi L-aţi omorât, atârnându-L pe lemn.

Dumnezeul părinţilor noştri. Apostolii nu s-au disociat de Israel. Ei serveau pe acelaşi Dumnezeu pe care şi Sinedriul pretindea că-l serveşte (cf. cap.3,13).

A înviat. [A ridicat, KJV]. Sunt două interpretări posibile ale acestor cuvinte. Ele se pot referi la darul pe care l-a făcut Dumnezeu în favoarea lui Hristos în întrupare (cf. cap.3,22), sau se pot referi la actul lui Dumnezeu de a ridica pe Hristos dintre cei morţi (cf. cap.10,40; 13,37). Ambele interpretări sunt admisibile.

Voi L-aţi omorât. În versiunea greacă voi este emfatic contrastând acţiunea lor cu ceea ce făcuse Domnul. Cuvântul omorât lasă a se înţelege că vina crucificării era tot atât de mare asupra iudeilor ca şi cum ei înşişi ar fi săvârşit fapta.

Atârnându-L. [Spânzurat, KJV]. Expresia de fapt zice: l-aţi omorât, întrucât l-aţi spânzurat pe un copac. Expresia descrie modul roman de execuţie, nu cel iudaic. Formularea aceasta se găseşte în LXX la Deuteronom 21,23, unde este folosită într-un sens mai cuprinzător, cuprinzând forme de pedeapsă ca spânzurarea sau tragerea în ţeapă. Totuşi, iudeii spânzurau numai pe cei care erau deja morţi (Deuteronom 21,22.23; Iosua 10,26). Expresia atârnându-L pe lemn, folosită încă o dată de Petru (Fapte 10,39), nu mai apare din nou în NT. Totuşi, în descrierea pe care el o face ispăşirii locţiitoare (1 Petru 2,24) Petru foloseşte cuvântul lemn în loc de cruce: El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn. Vezi Fapte 16,24; cf. Gal. 3,13.

Dar păcătosul, venind la Domnul său, ştie că ocara nu poate fi pusă nici în seama iudeului, nici a romanului, ci mai de grabă păcatele sale au fost acelea care au omorât pe Domnul său. Hristos, care n-a cunoscut păcat, S-a făcut păcat pentru noi ca printr-un schimb nepreţuit de mare din har să putem primi neprihănirea lui Dumnezeu prin El (2 Cor. 5,20).

31Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.

L-a înălţat. Gr. hupsoo, un cuvânt folosit în Ioan 3,14; 12,32 în sensul de înălţare [aşezare la înălţime] şi în Filip.2,9 şi în LXX la Isa.52,13 cu înţelesul de înălţat. Petru s-a referit la aceste două definiţii (cf. Fapte 2,33) şi acum caută să se ocupe de a doua.

Cu puterea Lui. [Cu dreapta Lui, KJV; Prin a sa dreaptă, Nitz]. Sau, la dreapta Lui (vezi cap. 2,33). Dreapta [mâna dreaptă] este o figură biblică obişnuită pentru autoritate şi tărie (cf. Exod 15,6).

Domn. [Principe, KJV; Începător, Nitz]. Vezi cap.3,15. Titlul de suveranitate e strâns unit cu titlul care garantează mântuirea. Hristos doreşte să domnească peste oameni ca să poată fi Mântuitorul lor. Noi nu-L putem avea ca Mântuitor al nostru decât dacă domneşte peste noi, şi dacă ne cârmuieşte viaţa ne va mântui. Cele două slujbe ale Lui sunt de nedespărţit.

Mântuitor. În ce priveşte înţelesul acestui titlu vezi Matei 1,21.

Ca să dea… pocăinţa. Notaţi unitatea fundamentală a învăţăturii apostolilor cu aceea a lui Ioan Botezătorul şi a lui Isus (vezi Matei 3,2; 4,17). Raportul învăţăturii apostolice prezintă o descoperire mai deplină a felului în care a fost procurată iertarea – prin moartea locţiitoare a Mântuitorului.

Iertarea păcatelor. Mai de grabă, înlăturarea păcatelor (vezi cap. 2,38). Pocăinţa este un dar comun de la Tatăl şi de la Fiul (vezi Marcu 2,7-11). Un Dumnezeu drept şi just nu poate accepta un păcătos în faţa Sa decât dacă păcătosul cunoaşte prin credinţă pe Isus Hristos ca purtător de păcat (1 Petru 2,24) şi-L acceptă ca Mântuitor al său personal (Rom. 3,23-26). Prin lucrarea Sa, păcatele mărturisite şi părăsite ale celui pocăit sunt îndepărtate (vezi Ioan 1,29), şi păcătosul stă înaintea Lui ca îndreptăţit.

32Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.”

Martori ai acestor lucruri. [Martori ai Lui, KJV; Martori de aceste lucruri, Nitz]. Se pot cita dovezi textuale (cf. p.10) pentru a omite pe Lui, cum şi pentru adăugirea lui în El sau Lui. Vezi cap.1,8. Aceste lucruri, se referă la marile realităţi ale mântuirii – moartea, îngroparea şi învierea lui Isus aşa cum sunt menţionate în cap. 5,30.31.

Ca şi Duhul Sfânt. Dovezi textuale (cf. p.10) favorizează omiterea lui ca şi. Hristos declarase pe când era pe pământ că Duhul Sfânt va mărturisi despre Mine (Ioan 15,26; vezi Ioan 16,13.14). Duhul Sfânt a făcut lucrul acesta pentru apostoli, aducându-le aminte tot (Ioan 14,26), şi dându-le lumină cu privire la felul cum experienţa lui Hristos pe pământ împlinise profeţiile. Totuşi, Duhul Sfânt mărturisea pentru Hristos prin puterile care luaseră în stăpânire pe apostoli după revărsarea Sa din Ziua Cincizecimii. De asemenea Duhul dădea mărturie lăuntrică cu privire la înviere, în inima credincioşilor. Vezi Fapte.4,33.

L-a dat Dumnezeu. Apostolii înţelegeau că Duhul venea de la Tatăl (vezi Ioan 14,26; 15,26; Fapte.1,4).

Celor ce ascultă de El. Nu numai apostolilor, ci şi tuturor celor ce urmează cu sinceritate călăuzirea lui Dumnezeu, şi deci ascultă de El. Ascultarea de Creator este temelia şi esenţa relaţiilor corecte cu Dumnezeu. Îngerii ascultă de Dumnezeu (Psalmi 103,20.21), dar în iubire, nu în formalism rece şi legalist (MB 109). Oamenii trebuie să asculte (Psalmi 103,17.18; Ecl. 12,13), dar în iubire (Ioan 14,15). Ascultarea e mai bună decât orice sacrificiu (1 Samuel 15,22). Adevărul (Rom. 2,8), dreapta învăţătură (Rom. 6,17) şi Evanghelia (2 Tes. 1,8; 1 Petru 4,17) trebuie să fie ascultate. Mântuirea veşnică, oferită prin har şi primită prin credinţă (Ef. 2,5.8), e la îndemâna celor care ascultă, care sunt supuşi voinţei lui Dumnezeu (Evrei 5,9). Compară Fapte 5,29. Adevărata ascultare e descoperită în ascultarea cu iubire faţă de sfintele porunci ale lui Dumnezeu (1Ioan 5,3).

Deschide Biblia