Evrei 1:3 3El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu cuvântul puterii Lui, a făcut curăţarea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi în locurile preaînalte,

Este. [Fiind, KJV]. Gr. on, un cuvânt care denotă existentă veşnică, nesfârşită (vezi Apocalipsa 1:4). Forma verbală înrudită en apare, exprimând exact aceeaşi idee, în Ioan 1:1: La început era (en) Cuvântul (vezi comentariul de acolo). Hristos nu a venit la existenţă la început – la început El deja era. Când a venit în lumea aceasta, El care deja era, s-a făcut trup [carne]. El nu fusese mai înainte trup (vezi Ioan 1:14).

Oglindirea. [Strălucirea, KJV]. Gr. apaugasma, strălucirea, iradierea, reflectarea. Tatăl şi Fiul sunt de nedespărţit. Fiul Îl descoperă pe Tatăl, este oglindirea Tatălui. Ca atunci când privim la soare şi nu-l vedem pe el, ci razele lui, tot aşa nu putem să-L vedem pe Tatăl, ci doar pe Fiul, Tatăl Însuşi fiind invizibil, locuind într-o lumină de care nu poţi să te apropii şi nici un om nu L-a văzut şi nu-L poate vedea (1 Timotei 6:16).

Slavei. Gr. doxa (vezi Romani 3:23; 1 Corinteni 11:7). Slava lui Dumnezeu este suma tuturor însuşirilor Sale. Odată Moise L-a rugat pe Dumnezeu: Arată-mi slava Ta (Exod 33:18). Ca răspuns la rugăminte, Dumnezeu i-a zis: Voi face să treacă pe dinaintea ta, toată frumuseţea [bunătatea] Mea (Exod 33:19; vezi cap. 34:5–7).

Slava lui Dumnezeu este caracterul Său (vezi DA 20; PK 312, 313; GW 417). Hristos nu a devenit oglindirea [strălucirea] slavei lui Dumnezeu. El deja era şi fusese din totdeauna (vezi Ioan 1:1; vezi Vol. V, p. 917). Aceasta constituie natura esenţială şi veşnică a personalităţii Sale.

Întipărirea. [Chipul clar, KJV]. Gr. charaker, la început era o unealtă folosită pentru gravare sau marcare. Mai târziu a ajuns să însemne marcarea însăşi. Aceeaşi dualitate de sens poate fi notată la numite cuvinte ale noastre. Cuvântul sigiliu, de exemplu, poate să însemne amprenta, dar şi instrumentul folosit, iar cuvântul ştampilă denotă atât instrumentul folosit cât şi amprenta lăsată. După cum un sigiliu sau o ştampilă imprimă un chip identic pe ceară, tot aşa Hristos este copia fidelă a lui Dumnezeu.

Fiinţei. [Persoanei, KJV]. Gr. hupostasis, literal, cea ce stă dedesubt, de unde, existenţă, esenţă, fiinţă adevărată, realitate. Înseamnă realitatea în contrast cu închipuirea sau fantezia, şi este folosit pentru esenţa lucrurilor, natura lăuntrică, persoana însăşi. Mai se foloseşte şi pentru a denota fermitate, statornicie, siguranţă, încredere.

Când se spune despre Hristos că este întipărirea [chipul clar] pentru hupostasis al Tatălui, aceasta înseamnă mai mult decât asemănarea exterioară. El este expresia exactă şi adevărată a înseşi naturii lui Dumnezeu. Cum este Tatăl, aşa e şi Fiul: una în esenţă, una în caracter, una în gând şi în scop. Atât sunt Ei de asemănători încât Hristos a declarat Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl (Ioan 14:9), Eu şi Tatăl una suntem (cap. 10:30). Într-adevăr, unul scopurile venirii lui Hristos pe acest pământ a fost de a-L reprezenta pe Tatăl.

Ţine [Susţinând, KJV]. Gr. phero, a purta, a duce, a căra, a susţine. Aici poate fi cu sensul de mişcare, scop, călăuzire; înaintare cu un anumit scop. Hristos este Cel care susţine toate lucrurile în întregul univers şi care ţine corpurile cereşti pe orbitele lor fixe. Compară cu afirmaţia toate se ţin prin El adică sunt ţinute laolaltă (Coloseni 1:17). Termenul phero este mai cuprinzător decât cuvântul nostru a consta, deoarece include sensul de lucrare cu un scop anumit, plănuire. Definiţia aceasta schimbă concepţia de simplă putere care susţine universul fizic la aceea de Fiinţă inteligentă care are un plan şi este în procesul de desfăşurarea al acestuia.

Cuvântul. Gr. rhema cuvânt, poruncă, rostire, comandă. În cap. 11:3 se spune că lumile au fost alcătuite prin rhema lui Dumnezeu. Compară cu folosirea cuvântului rhema în Romani 10:8, 17, 18; Efeseni 6:17; 1 Petru 1:25.

Puterii. Gr. dunamis, putere, tărie, capacitatea de a face ceva.

Lui. Adică a lui Hristos.

[Prin Sine, KJV] Pot fi citate dovezi textuale importante (vezi p.10) pentru omiterea acestor două cuvinte. Ideea este cuprinsă însă în forma expresiei greceşti tradusă a făcut curăţirea. Hristos a călcat singur în teasc (Isaia 63:3).

A făcut curăţirea. [A curăţit, KJV]. Prin ispăşirea Sa Hristos a săvârşit atât curăţirea de păcat în general – lucru care a fost făcut cu putinţă prin jertfa de pe cruce şi în cele din urmă va avea ca rezultat curăţirea universului de păcat – cât şi curăţirea de păcat a fiecărei persoane în parte. Această a doua lucrare, la fel făcută cu putinţă prin cruce, este însă în curs de desfăşurare şi nu se va încheia până când nu va fi salvat şi ultimul suflet.

Pe cruce Hristos Şi-a încheiat rolul de victimă şi jertfă. El Şi-a vărsat sângele, şi astfel a deschis un izvor pentru păcat şi necurăţie (Zaharia 13:1). Dar lucrarea Sa de mijlocitor continuă. El este Avocatul nostru la Tatăl (vezi Evrei 7:25).

Hristos a biruit orice ispită. Deşi păcatele lumii au fost aşezate asupra Lui, propriul Său suflet a fost neîntinat. El a respins orice îndemn la rău. Satana nu a izbutit să obţină intrare nicăieri în viaţa Sa. El L-a atacat de nenumărate ori pe Hristos, dar fără succes.

[Noastre, KJV]. Dovezi textuale favorizează omiterea acestui cuvânt. Exprimarea corectă este deci că Hristos a făcut curăţirea păcatelor. Este adevărat că Hristos a curăţit păcatele noastre, dar autorul prezintă aici un context mai larg.

A şezut. Aşezarea lui Hristos a fost o înscăunare oficială, instalarea într-o slujbă, o inaugurare. A fost o învestitură cu autoritate, o recunoaştere a dreptului Său de a exercita jurisdicţia. Ea a fost începutul, nu sfârşitul, activităţii Sale ca mijlocitor special. A fost punerea sigiliului lui Dumnezeu asupra lucrării Sale de mijlocire. Prin aşezarea lui Hristos la dreapta Sa, Dumnezeu Şi-a manifestat aprobarea cu privire la lucrarea pe care Hristos o făcuse pe pământ şi a acceptat-o, L-a numit Mare Preot şi L-a autorizat ca de aici înainte să activeze ca mijlocitor după rânduiala lui Melhisedec (cap. 7:17).

Scaunul de la dreapta Măririi de sus I-a fost dat lui Hristos datorită faptului că a curăţit păcatele. El a izbutit acolo unde Adam dăduse greş. El Şi-a câştigat pentru Sine dreptul de a vorbi şi de a lucra pentru omenire. De aceea, departe de a se aşeza pentru odihnă, El Şi-a început acum noua Sa activitate. După cum un judecător de pe pământ ia loc pe scaunul judecătoresc, după cum un preşedinte al unei adunări ocupă scaunul prezidenţial şi lucrările încep, tot aşa Hristos Şi-a ocupat scaunul la dreapta lui Dumnezeu şi în felul acesta a primit recunoaşterea oficială a mulţimilor adunate, pe care le servise prin numirea şi voinţa lui Dumnezeu.

Preoţii care slujeau pe pământ ofereau sângele victimelor pe care oamenii le aduceau în sanctuar, sângele animalelor jertfite. Era necesar ca Hristos, ca Mare Preot, să aibă ceva de adus (cap. 8:3). Acest ceva nu era sânge de ţapi şi de viţei, ci … însuşi sângele Său (cap. 9:12). El nu a putut oferi acest sânge până când nu a fost vărsat la Golgota. Dar imediat ce a fost vărsat, El şi-a putut începe lucrarea. Şi a început-o de îndată ce a fost instalat în slujbă. El era acum preot în veci, gata să mijlocească pentru om, în locurile sfinte din cer.

La dreapta. Locul de onoare şi de autoritate. Fără îndoială că aceasta este o aluzie la Psalmi 110:1.

Măririi. [Maiestăţii, KJV]. Gr. megalosune, literal, mărire. În Noul Testament cuvântul acesta apare numai aici şi în Evrei 8:1; Iuda 25. În locul numelui, aici se foloseşte un atribut al Divinităţii, fără îndoială pentru scopuri literare.

În locurile preaînalte. [ În înălţime, KJV]. Literal, în înălţimi, adică în cer (vezi Psalmi 93:3).

Deschide Biblia