Daniel 3:23-25 23Dar aceşti trei oameni, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, au căzut legaţi în mijlocul cuptorului aprins.

Cuptorul aprins. După v. 23, manuscrise ale traducerilor mai vechi ale lui Daniel, LXX şi Theodotion, conţin o adăugire apocrifă lungă de 68 de versete, numită Cântarea celor trei. Cântarea constă din trei părţi: 1) Rugăciunea lui Azaria (Abed Nego), formată din mărturisirea şi cererea lui (v. 24-45); 2) un interludiu în proză descriind încălzirea cuptorului şi coborârea îngerului Domnului pentru a stinge flăcările (v. 46-50); 3) binecuvântarea celor trei (v. 51-91). Deşi recunoscută de Ieronim ca necanonică, adăugirea aceasta apocrifă şi-a făcut drum în Biblia romano-catolică drept canonică. Învăţaţii dezbat chestiunea dacă cântarea este de origine creştină sau iudaică. Unii dintre ei cred că lucrarea s-a produs aproximativ pe la 100 d.Hr. Vezi p. 744.

24Atunci împăratul Nebucadneţar s-a înspăimântat şi s-a sculat repede. A luat cuvântul şi a zis sfetnicilor săi: „N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi?” Ei au răspuns împăratului: „Negreşit, împărate!”

S-a sculat repede. Împăratul evident se dusese la locul execuţiei, fără îndoială ca să se asigure că porunca va fi executată bine. Probabil că el şedea în aşa fel ca să poată vedea victimele atunci când erau aruncate în foc.

25El a luat iarăşi cuvântul şi a zis: „Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului şi nevătămaţi; şi chipul celui de al patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei!”

Seamănă cu al unui fiu de dumnezei. Comentatorii interpretează în mod diferit exclamaţia lui Nebucadneţar înmărmurit de vederea celei de-a patra persoane din cuptorul cu foc. Învăţaţii iudei au identificat-o întotdeauna cu un simplu înger. Concepţia aceasta este reflectată de LXX, care traduce expresia prin asemenea unui înger al lui Dumnezeu. Comentatorii creştini timpurii (Hipolit, Chrysostom şi alţii), pe de altă parte, vedeau în acest al patrulea personaj a doua Persoană a Dumnezeirii. Majoritatea creştinilor conservatori susţin această concepţie, deşi comentatorii critici moderni au părăsit-o acum, după cum se poate vedea din unele traduceri mai moderne, care zic: Asemenea cu un fiu de dumnezei.

Problema este de gramatică şi interpretare aramaică. Aramaicul ’elohim, dumnezei, este pluralul de la ’elah, dumnezeu. În unele cazuri în care se foloseşte ’elohim, se face referire la dumnezeii păgâni (cap. 2,11.47; 5,4.23). Totuşi mai sunt două pasaje în afară de cel în discuţie unde ’elohim poate fi interpretat ca referindu-se la adevăratul Dumnezeu al lui Daniel (cap. 5,11.14). Deci traducerea Dumnezeu pentru ’elohim este îndreptăţită dacă poate fi stabilit că Nebucadneţar folosea termenul ca un nume propriu. Gramatical sunt corecte ambele traduceri: ca fiul lui Dumnezeu şi ca un fiu de dumnezei.

Contextul arată că Nebucadneţar recunoştea superioritatea Prea Înaltului Dumnezeu (vezi cap. 3,26.28.29; 4,2). În declaraţiile acestea împăratul nu se referea la dumnezei în general ci la Dumnezeu în particular. Pentru motivul acesta tâlcuitorii conservatori preferă traducerea în care este identificat Fiul lui Dumnezeu, iar din punct de vedere lingvistic preferinţa lor poate fi apărată (vezi PK 509; Probleme în traducerea Bibliei, p. 170-173).

Deschide Biblia